Laszlo Alexandru

 

VORBIND DESPRE DANTE

 

 

            - De unde această fascinaţie la tine pentru un mare spirit, un mare literat precum Dante Alighieri?

            - Dante este o personalitate copleşitoare. E cel mai important poet italian, asta este indiscutabil. Vorba lui Eugenio Montale: “Dante ha fatto il pieno, e per gli altri è rimasta poca benzina” (Dante şi-a făcut plinul, iar pentru ceilalţi n-a mai lăsat benzină).

            - Şi nu se supără italienii la această afirmaţie?

            - Nu se supără. Adevărul e că ar fi şi cam greu să-i găsească un concurent. Īn cultura romānă se vorbeşte mai mult despre Eminescu…

            - La noi e contestat Eminescu…

            - …dar se aminteşte şi de Blaga, este apropiat Arghezi sau este catapultat pe podium Nichita Stănescu. La noi clasamentul nu e atīt de tranşant. Īn cultura italiană īnsă Dante domină copios. El este o personalitate sintetică. Şi-a prefigurat epocile. S-a vorbit abia īncepīnd cu Renaşterea despre uomo universale, iar Evul Mediu era īndeobşte considerat ca o perioadă de īntuneric, mizerie, dogmatism şi fanatism. Īnsă Dante a fost un asemenea uomo universale! Īn zilele noastre, e cam greu să stăpīneşti cu hotărīre mai multe domenii ale intelectului, ale vieţii sociale. Te specializezi. Dacă eşti literat, te ocupi doar cu literatura, nu eşti şi inginer, şi meteorolog sau geograf. Dar mai mult: nu eşti specialist pe tot ce există, ci doar pe secolul XX, sau pe secolul XIX…

            - Sau pe un singur autor.

            - Da. Mergi pe o specializare precisă. Această exigenţă a spiritului nu funcţiona īnsă pe vremea lui Dante. Pe atunci era o perioad㠓virgin㔠din punctul de vedere al prejudecăţilor privind specializarea restrictivă. Dante apare chiar īn momentul creării limbii italiene. Avem īn Duecento un punct de intersecţie īntre limba latină şi limba italiană. Exista casta intelectualilor, destul de redusă, era preponderent casta ecleziastică, a preoţilor, a feţelor bisericeşti, care se slujeau de limba latină īn scris, la liturghie sau īn relaţiile epistolare. Pe de altă parte, exista marea majoritate a poporului (a vulgului), care vorbea deja altceva. Italiana era vorbită, dar era īncă prea puţin scrisă, nu avea o tradiţie de prestigiu, era net dezavantajată īn comparaţie cu latina. Dante este cel care simte cu acuitate nevoia consacrării acestei noi limbi. El vrea s㠓coboare” cumva cultura, cunoaşterea, lumina, “il ben dell’intelletto”, printre cei de jos. Nu este firesc să existe un grupuleţ de oameni luminaţi, care să continue să scrie īntre ei īn latină şi, pe de altă parte, mulţimea care să vorbească acest grai tot mai alterat şi neglijent, care va deveni italiana. Dante este un important lingvist, care proclamă necesitatea instituirii culturale a noii limbi vorbite. El ne propune tratatul De vulgari eloquentia (adică Despre vorbirea vulgară), care se referă la limba populară, extinsă printre oamenii de rīnd. Ce face aici autorul? Se īntoarce, limba latină folosind-o, către savanţii lumii sale şi le explică, le atrage atenţia asupra importanţei italienei: de ce n-aţi folosi-o şi voi? Ba mai mult, este primul dialectolog important. El face o analiză foarte scrupuloasă şi detaliată a numeroaselor dialecte care existau īn Italia medievală.

            Dar Dante este şi un mare politolog, poate unul dintre cei mai importanţi de atunci. El scrie un alt tratat, tot īn latină, ca să-l priceapă savanţii vremii, intitulat De Monarchia (Despre Monarhie). Care era problema politică a Evului Mediu italian? Exista o confruntare acută īntre două mari grupări. De o parte era Papa, cu sediul la Roma (ulterior mutat la Avignon), de cealaltă parte era Īmpăratul german, care īşi extinsese controlul spre nordul şi centrul Italiei, pīnă la Statul Papal. Īn funcţie de aceşti doi poli de putere se creaseră două partide importante: guelfii şi ghibelinii. Guelfii erau de partea Papei. Ghibelinii erau de partea Īmpăratului. Se produceau lupte sīngeroase, uneori chiar īn cadrul aceleiaşi familii, fraţi care optau pentru partide diferite, se īnrolau īn armate diverse şi se ucideau. Se petreceau lucruri īnspăimīntătoare, numai pentru că unii erau pentru supremaţia Papei, alţii pentru supremaţia Īmpăratului. Nu se găsea o soluţie la acest impas.

            Dante a găsit soluţia. Din păcate n-a fost ascultat. Ceea ce a explicat Dante abia acum descoperim cīt de important a putut fi. Īn zilele noastre se vorbeşte mereu despre “separarea puterilor īn stat”, deşi cu o accepţiune uşor diferită. Dar Dante a exprimat esenţa acestui concept īncă de-atunci. El s-a īntrebat: de ce trebuie să asistăm la o relaţie “sau-sau”? De ce trebuie să se elimine cele două puteri, cīnd ele ar trebui să fie complementare? Conflictul apare datorită faptului că ambele īşi atribuie acelaşi cīmp de interese, aceleaşi competenţe. Īn mod normal, aceste puteri ar trebui să coexiste armonios, pentru că Īmpăratul ar fi dator să stăpīnească peste trupurile noastre, iar Papa să stăpīnească peste sufletele noastre. Īmpăratul să aibă grijă de lumea de acum, iar Papa să ne călăuzească armonios către lumea de apoi. Cele două puteri ar trebui să colaboreze şi toată lumea să progreseze īn mod paşnic. Ceea ce acum ni se pare o soluţie uşor acceptabilă, rezonabilă şi a fost consfinţită de lumea modernă, de īnaintarea gīndirii, de progresul existenţei umane, pe vremea lui Dante, adică la 1300, a fost considerat o erezie, un sacrilegiu.

            - A şi pătimit din acest motiv. A fost exilat!

            - Nu numai din acest motiv, dar şi de asta. Cartea lui a fost arsă pe rug, īn public! După moartea lui Dante, zeci de ani mai tīrziu, De Monarchia figura īncă pe indexul cărţilor prohibite de Biserică. Erau nişte teze care nu conveneau ambiţiilor expansioniste şi foarte mundane ale papilor. Reamintesc: papii aveau armată, plecau la bătălie, nu se sfiau să omoare, să debarce regii de pe tronuri, aveau pretenţia arogantă să le vină regii la picioare şi să li se īnchine, pentru a fi acceptaţi ca suverani. Erau alte vremuri, iar Dante īn acel context atīt de tulbure a venit cu un concept care azi ni se pare la fel de natural ca aerul pe care īl respirăm. Dante a fost un mare politolog, pe līngă faptul că a fost un mare lingvist şi dialectolog!

            Īnsă Dante a fost şi un interesant estetician. Are o altă lucrare importantă, Convivio (Ospăţul) – un titlu ca o replică intertextuală la Banchetul lui Platon. Autorul comentează aici cīteva poezii ale sale, ne indică felul īn care pot fi ele īnţelese. S-a gīndit să le dea el īnsuşi un exemplu criticilor literari şi esteticienilor. Pe urmele lui Toma d’Aquino, scriitorul italian recunoaşte şi analizează patru nivele diferite de īnţelegere a Bibliei. Ne vorbeşte despre nivelul literal, alegoric, moral şi anagogic. Citind unul şi acelaşi text, putem să-l īnţelegem īn cel puţin patru feluri diferite. De fapt Dante ne vorbeşte despre polisemie, polisemantism, polivalenţa semnului lingvistic, concepte care abia în secolul XX, cu semiotica şi celelalte discipline conexe, au ajuns īn mare vogă. Dar Dante le-a exprimat deja la 1300!

            Ca să nu mai spun că a avut ambiţii īn direcţia fizicii şi a chimiei, ba chiar şi a astronomiei. A scris un tratat, Questio de aqua et terra (care s-a tradus ca Īntrebare despre apă şi pămīnt), preluīnd şi dezvoltīnd modelul ptolomeic, atīt de apreciat īn contextul acela medieval.

            Dar fiind un important estetician, Dante a fost şi cel mai mare poet al culturii italiene! Pentru c㠖 nemulţumit pesemne să tot expună teoretic cum să se aplice lingvistica, estetica, politologia, dialectologia, doctrina ecleziastică, astronomia etc. –, le-a luat pe toate şi a făcut din ele Divina Comedie, una din operele capitale ale omenirii!

            - Am ajuns la ceea ce īncoronează o activitate extraordinară de om total, de om deplin al culturii italiene (cum ar fi zis Noica despre Dante). Divina Comedie este o capodoperă, o carte miraculoasă. Ce-ai putea să ne spui?

            - Aşa cum activitatea lui Dante īnsuşi este globalizatoare, cuprinzătoare, la fel şi īn literatură putem uşor descifra ambiţia sa de a īmbrăţişa īntregul. Pentru a pricepe mai uşor operele literare, īn ziua de azi lucrăm cu o taxonomie funcţională, pe genuri şi specii. Ne īntrebăm īn legătură cu o operă dacă este epică, sau lirică, sau dramatică. Foarte pe scurt, voi reaminti accepţia acestor mari categorii. Opera epică are personaje şi acţiune – un roman, de pildă, se include īn această categorie. Opera este lirică atunci cīnd sentimentele se transmit pe cale directă, cu ajutorul unor figuri de stil, de obicei īn poezie avem versuri, rimă (sau rima poate să lipsească mai ales īn lirica modernă). Opera este dramatică dacă avem personaje pe o scenă, schimb de replici, chiar dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, īmbătrīnite, consacrate, īn judecarea operelor literare. Dar Dante nu ţine seama de asemenea tipare, le depăşeşte īn trombă! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sīnt sute de personaje, sute de acţiuni – autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei, precum şi la nenumărate situaţii şi aventuri, eroi, scriitori, filosofi care au trăit cu adevărat īn Antichitate, dar şi personaje imaginare din operele artistice şi din mitologia antică. Va să zică avem nenumărate persoane, personaje, acţiuni şi aventuri. Divina Comedie este lirică: e scrisă īn versuri; ele sīnt grupate cīte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, e vorba despre celebra terza rima; avem extrem de numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care se exprimă sensibilitatea autorului. Dar Divina Comedie este dramatică: există confruntări, īntīlnim un dialog extrem de virulent – mai ales īn Infern – între personaje, avem un dramatism atīt de exacerbat īncīt, de cel puţin două ori, Dante īnsuşi ca personaj leşină, nemaisuportīnd această tensiune formidabilă a dramaticităţii. (Mă gīndesc la celebrul episod al īntīlnirii cu Francesca da Rimini, tīnăra care a fost ucisă din cauza infidelităţii conjugale. Dante īşi aminteşte, poate, că el īnsuşi a iubit-o – platonic şi ideal – pe Beatrice, care a fost măritată cu altcineva. Va fi văzut o proiecţie a sa īn acel cīnt V din Infern. Tulburat de această ipoteză, leşină.) Iată, deci, că Divina Comedie este epică, este lirică, este dramatic㠖 e totul.

            - Este un sistem religios, acolo, extraordinar: cosmogonic.

            - E un sistem religios foarte complex. Trebuie să vorbim apoi de rolul primordial al simbolurilor din Divina Comedie. Această capodoperă, pe cīt īşi precedă vremurile şi preanunţă Renaşterea, īntr-o şi mai mare măsură reprezintă chiar sinteza Evului Mediu. Gīndirea medievală, bazată pe scolasticism, era īmbibată de o amplă simbolistică. Toate simbolurile, pe vremea aceea, se īnvīrteau īn jurul lui Dumnezeu, care era īn toţi şi īn toate. Dumnezeu este Unul, dar e totodată Trei: Tatăl, Fiul şi Spiriul Sfīnt (sau Sfīntul Duh). Cifra trei se află la temelia simbolurilor fundamentale ale operei: Divina Comedie e una singură, dar e compusă din Infern, Purgatoriu şi Paradis, adică trei ţinuturi diferite. Terţina reprezintă o grupare a versurilor īn număr de cīte trei. Aceeaşi rimă īnlănţuită se alternează din trei în trei. Avem 33 de cînturi în Infern, 33 în Purgatoriu, 33 în Paradis. Din nou cifra 3 līngă 3, adică vīrsta lui Isus. Dacă mai adăugăm şi cīntul introductiv, atunci constatăm că īntreaga operă are un total de 100 de cīnturi, o cifră rotundă, amintind perfecţiunea, simbolul ordinii cosmice.

            - S-a afirmat – nu ştiu cīt de adevărat este – că totuşi cartea Infernului ar fi cea mai reuşită din punct de vedere estetic. Se poate face o asemenea judecată? Este justificată o astfel de afirmaţie?

            - Aceeaşi vocaţie spre īmbrăţişarea modurilor diverse de exprimare se regăseşte şi īn tipologia stilistică a īntregii opere. Infernul este mai epic, e mai uşor de perceput, are o abordare mai imediată, mai percutantă. Dramatismul este mai accentuat. Situaţiile sīnt īngrozitoare, sīnt de o brutalitate, de o violenţă care cred că nu au mai putut fi exprimate īn literatura mondială. Infernul a şocat – iar acesta e un sentiment foarte acut: oroarea, spaima rămīn īn minte. Eu am terminat acum cīteva săptămīni de tradus o lucrare amplă a lui Giovanni Papini, Dante Vivo, o monografie foarte interesantă. Din păcate e complet neglijată īn Italia la ora actuală, precum şi anvergura īntregii personalităţi a autorului ei, semnificativ nu doar ca dantolog. Ei bine, Papini observă că, īntr-adevăr, s-a pus un accent disproporţionat īn receptare asupra Infernului, şi toate elogiile s-au īndreptat doar spre prima parte a capodoperei danteşti. Īn schimb el vine şi revalorifică Paradisul, care e mult mai eteric, mai liric. Există diferenţe inclusiv de coloristică. Īn Infern predomină culoarea roşie şi neagră, īntunericul, zgomotele dizgraţioase, spaima, mişcările uneori haotice ale damnaţilor. Īn Paradis ritmurile sīnt mai lente – pentru că nu există presiunea torturii –, īngerii intonează coruri de beatificare a lui Dumnezeu, lumina este albă, există o armonie deplină, paşnică, reconfortantă şi īnălţătoare. Unii spuneau că parcă ar fi vorba de autori cu totul diferiţi. Īn zilele noastre există scriitori specializaţi doar pe anumite tipuri de expresivitate: ori violenţă, agresiune şi dramatism, ori lirism, meditaţie şi melancolie. Īnsă Dante realizează şi aici o sinteză! Cititorii care pleacă la drum cu Infernul (adică īn ordinea cum sīnt dispuse cele trei cantice), după ce rămīn şocaţi de ceea ce văd acolo, au dificultăţi de a pricepe că tot Dante a fost cel care a scris şi Paradisul. Dacă mă īntrebi pe mine personal, simpatia, afecţiunea şi admiraţia mea estetică se īndreaptă īn mod evident către Infern. Dar nu acelaşi lucru se īntīmplă cu Papini, de pildă, care īşi mărturiseşte cu mare curaj opţiunea mai degrabă pentru lirismul şi beatitudinea Paradisului, şi nu pentru tragismul Infernului.

            - Hai să vorbim, īn īncheiere, despre versiunile romāneşti ale Divinei Comedii.

            - Aici stăm foarte bine. Din fericire, Dante e printre personalităţile cele mai generos primite de cultura romānă. Primul traducător integral al capodoperei lui Dante şi, indiscutabil, cel mai valoros, a fost George Coşbuc. Intrăm iarăşi poate īntr-o poveste interesantă. Coşbuc iniţial nu ştia limba italiană, ci germana, franceza, latina, greaca şi altele. Era fiu de preot īn zona Bistriţei. Tatăl lui avea acasă o variantă germană a Infernului şi l-a rugat pe tīnăr să vadă ce-i cu volumul acela şi să-i rezume cīteva pasaje mai importante, spre a le folosi īn predica duminicală. Coşbuc a īnceput să citească Divina Comedie īn germană, pentru a i-o povesti părintelui său. A fost atīt de fascinant de ceea ce a citit, īncīt a comandat din Italia dicţionare şi o ediţie dantescă īn original. Pe textul lui Dante a īnvăţat el limba italiană! Apoi a strīns ban cu ban şi a plecat īn călătorie īn Italia, să-l cerceteze pe Dante la Florenţa şi īn numeroase muzee şi biblioteci. S-a īntors cu diverse ediţii italiene ale Divinei Comedii, pe care le-a adnotat, pe alocuri īnfierbīntat polemic. Şi-a neglijat propria operă de poet al vieţii săteşti (Nunta Zamfirei şi celelalte nu sīnt de lepădat, dar reflectă totuşi un Coşbuc minor – eu sīnt convins că traducătorul Coşbuc este infinit mai important) şi timp de peste douăzeci de ani s-a ocupat de Dante. Pīnă la moarte, el a stilizat, a aranjat, a īndreptat şi a rămas tot nemulţumit de traducerea sa – care e de departe cea mai bună pe care o avem īn limba romānă! Īn anumite pasaje (mai ales din Infern XXXIV), George Coşbuc se ia la īntrecere īn virtuozitate literară cu maestrul său Dante Alighieri “e parve di costoro / quelli che vince, non colui che perde” (“şi a părut dintre ei / cel ce-nvinge, nu cel ce pierde”). Munca lui titanică a fost publicată postum, prin grija lui Ramiro Ortiz (1924-1932).

            După Coşbuc avem alte patru traduceri integrale īn romānă. Mai puţin izbutită e transpunerea īn proză ritmată a lui Alexandru Marcu (1932-1934). Īnsă trebuie scoasă īn evidenţă excelenta versiune a lui Ion Ţundrea, care īnvăţase limba italiană īn liceu şi, la absolvire, făcuse o indimenticabilă excursie īn Italia. Cu toate că şi-a prelungit studiile de specialitate īntr-o altă direcţie, activīnd apoi ca medic, a rămas totuşi fidel pasiunii sale dintîi pentru Dante. S-a aplecat timp de peste douăzeci şi cinci de ani asupra Divinei Comedii, redînd endecasilabul, terţina, terţa rimă, nuanţele şi virtuozităţile originalului. Şi-a īncheiat traducerea în 1940 şi a publicat Infernul în 1945 la Editura Ramuri din Craiova. Plecat pe front ca medic militar, s-a stins din viaţă în ultimele luni de război. Printr-o aventură a sorţii, Divina Comedie în versiunea Ţundrea s-a tipărit integral doar în anul 1999, prin grija familiei şi a urmaşilor, la Editura… Medicală din Bucureşti, īntr-un tiraj confidenţial.

            O altă variantă i-o datorăm Etei Boeriu, care a lucrat la transpunerea Divinei Comedii īntre 1951 şi 1965. Cea mai importantă traducătoare română a literaturii italiene (Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, B. Castiglione, G. Verga, A. Moravia, C. Pavese, E. Vittorini etc.), poetă ea īnsăşi, Eta Boeriu ne oferă o versiune sensibilă, īn care insistă pe lirismul dantesc. Deşi respectă constrîngerile formale ale poemului, autoarea vine cu opţiuni de principiu şi detalii ale semnificaţiei, de mare īncărcătură artistică, rămīnīnd însă discutabile sub aspectul fidelităţii faţă de original.

            Nu trebuie uitate eforturile lui Giuseppe Cifarelli, răsplătite de asemeni cu īntīrziere. La 35 de ani după dispariţia sa biografică, apărea īn 1993 la Ed. Europa din Craiova traducerea lui harnică. După cum se poate observa, pasiunea pentru Divina Comedie e destinată să-şi pună amprenta pe decenii īntregi din existenţa unui om, ba chiar să-i marcheze soarta postumă. O scīnteie din faima lui Dante se răsfrīnge oare şi asupra studioşilor săi devotaţi?

            (Dialog provocat de Mircea Petean)