DE LA LITERATURA EROTICĂ LA CONSTANTIN NOICA

 

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

 

“Pe unii i-am deranjat, pe alţii i-am «aranjat»”

O.P.: Distinşi oaspeţi şi dragi colocutori, vă propun să începem discuţia noastră printr-o mărturisire proprie. Unul din evenimentele acestei toamne a fost că mi-au apărut două volume destul de consistente ca număr de pagini (urmează să se pronunţe altcineva dacă sînt consistente şi altfel), dar în orice caz două volume parţial subvenţionate de Ministerul Culturii. Vreau să vă mărturisesc că a fost o surpriză de proporţii pentru mine. N-am cerut pînă acum niciodată, în scris, subvenţii vreunui organism al statului. Probabil dintr-un soi de pesimism funciar. Mă gîndeam: de ce să mi se dea tocmai mie, cînd alţii nu primesc?

L.A.: Vezi dacă te-ai pus bine cu Grigurcu? Ai primit bani de la Eugen Simion!

O.P.: Aş prefera să capăt de la domnul Grigurcu însuşi, dacă ar avea o fundaţie uriaşă.

G.G.: O fundaţie de dimensiuni buzuriene. Măcar pe jumătate.

O.P.: De fapt n-am solicitat eu aceste finanţări, ci editurile cărora le-am oferit manuscrisele, şi spre stupoarea mea le-am primit!

L.A.: Şi ce? Eşti nemulţumit?

O.P.: Oarecum. Pentru că încerc să înţeleg. Mă simt cumva trădat de mine însumi.

L.A.: “De ce, nene Anghelache?” După ce te-ai sinucis, vrei să afli şi de ce!

O.P.: Problema este că am primit aceste sume de la un juriu instituit de Ministerul Culturii şi avîndu-l în frunte pe domnul D.R. Popescu… Explicaţia mea e oarecum facilă, poate şi răuvoitoare, dar mă întreb şi vă întreb dacă e plauzibilă sau nu. Ministerul Culturii, generos cu anumiţi autori şi cu o anumită clientelă, după cum rezultă din presă, s-a gîndit că poate ar fi bine să subvenţioneze şi alţi autori, mai puţin la modă, aflaţi nu tocmai pe coama valului. Cum eu nu mă număram printre cei care au mai beneficiat de asemenea ajutoare financiare, iată că am primit, pentru două cărţi, o sumă care echivalează cu un sfert din ce-au primit alţii pentru o singură carte. Nu mă plîng – sînt recunoscător, dar încerc să înţeleg. Aşadar, prima explicaţie ar fi aceea că pot figura ca o păpuşă de paie împinsă în avanscenă. Ca un alibi pentru o comisie mînată de parti-pris-uri. Dar poate că mă înşel şi poate că denigrez acolo unde ar trebui să fiu doar mulţumit. Mai am o altă explicaţie, eu fiind probabil suspicios din fire. Mi-am zis că domnul D.R. Popescu şi alţi membri ai juriului vor fi urmărit în presă unele din luările noastre de poziţie comune – sau ale mele personale – şi vor fi sesizat o anume tendinţă polemică a lor. Recunosc că în această ultimă perioadă a vieţii mele, în ultimii vreo doi ani, am polemizat adeseori, am încrucişat spada ba cu echipa de la România literară, ba cu echipa de la Humanitas, cu domnul Pleşu…

L.A.: Pe unii i-ai deranjat, dar pe alţii i-ai “aranjat”.

O.P.: Tocmai asta vreau să spun! Poate că ei m-au perceput ca pe un posibil aliat. Am realizat brusc că în 15 ani de zile n-am scris niciodată despre acest autor inegal care este domnul D.R. Popescu – o figură care mi s-a părut odioasă (folosesc acest cuvînt cu toată responsabilitatea!) în anii ‘80…

L.A.: Unii l-ar vedea premiat cu Nobel!

O.P.: Poate că da. Nu ştiu cine G.G.: Am văzut o propunere, scrisă şi tipărită în acest sens, în Convorbiri literare, numărul ultim, pe octombrie 2004. Se spune acolo că D.R. Popescu e cel mai plauzibil laureat român la Nobel, spre deosebire de Mircea Cărtărescu. O variantă absolut insolită, să recunoaştem. Autorul demersului: Valentin Taşcu, cel ce-a avut năstruşnica idee de-a se proclama Grigurcu 2! După care n-a şovăit, fără nici o pauză, a mă calomnia ordinar. L.A.: După ce unul din cei mai mari criminali ai lumii contemporane, Yasser Arafat, a luat Premiul Nobel pentru Pace, de ce să nu ia şi unul din cei mai mari îngălaţi ai literelor române, D.R. Popescu, Premiul Nobel pentru Literatură?! O.P.: Oare sîntem noi răutăcioşi, sau efectiv lucrurile rămîn discutabile în această zonă, a creaţiei lui D.R. Popescu? G.G.: Să-l lăsăm deocamdată-n pace pe D.R., un născut-mort din pîntecele muzei şi să vă pun o întrebare: v-ar conveni o asemenea alianţă, care prezumaţi că vi se propune pe această cale? O.P.: Nu, nu, deloc! De aceea o şi denunţ – înainte de a mi se fi propus orice.

L.A.: Eu am o altă ipoteză. Este o mişcare tactică, prin care cei cu pîinea şi cuţitul, după ce şi-au tras spuma bucatelor, pentru a detensiona nemulţumirile mai împart din firimituri şi celor care nu sînt adversarii lor frontali.

G.G.: Cu toate că, în comparaţie cu destui alţii, aţi fost, spre cinstea dumneavoastră, suficient de frontal.

O.P.: Motiv de infinit reproş, pentru o serie întreagă de stimabili confraţi, o ştiţi prea bine, domnule Grigurcu… Da, e prima ipoteză pe care am enunţat-o. Dar atunci asta ne încurajează să dăm cu biciul cît mai tare, ca să primim finanţări, nu?

L.A.: Nu, asta ne-ar încuraja să-i dăm jos pe ei de la putere! Ca să nu mai primim doar firimituri…

G.G.: Eu am impresia, domnule Pecican, că este vorba de o îmbinare între cele două ipoteze. Pe de o parte, e un fel de nonşalanţă a dăruitorilor, care împart firimiturile rămase de la festinul lor financiar mai mare sau mai mic, iar pe de altă parte este o încercare, fie şi destul de vagă, de a ne racola.

O.P.: Oare nu mă flatez să cred asta?

G.G.: Nu vi s-a făcut o propunere concretă, însă consider că vi se dă totuşi un semn de atenţie şi consideraţie, prin ambele interpretări pe care le putem da gestului ministerial. Sînteţi creditat pe-o cale a ambiguităţii.

L.A.: Poate că există o variantă mai terre à terre. Poate că editorii la bunăvoinţa cărora ai apelat aveau nişte uşi deschise spre cineva din comisie, iar cu asta retezăm orice speculaţie metafizică.

G.G.: Ajungem la o variantă foarte fizică şi grosieră.

O.P.: Nu-mi rămîne decît să vă întreb: editurile la care aţi publicat, la rîndu-vă, au apelat la asemenea formule de finanţare? Le-aţi obţinut?

G.G.: Eu niciodată n-am apelat la nici un fel de finanţare pentru cărţile mele!

O.P.: De ce?

G.G.: Sînt îngrozit de ideea că scriitorul român – care, la un moment dat, primea nişte onorarii destul de substanţiale pentru ceea ce tipărea pînă în 1989 (e departe de mine gîndul de a idealiza vechiul sistem) – la ora actuală e umilit, fiind obligat adesea să meargă şi să se căciulească pe la diverşi sponsori virtuali, care de multe ori îl refuză sau cel mult îl onorează în mod condescendent, cu un dispreţ nu foarte disimulat. Pe de altă parte, sigur că nu există altă variantă pentru scriitorul român care se vrea editat, decît să apeleze fie la o sponsorizare particulară, fie la una de stat, prin intermediul Ministerului Culturii sau al unor organe locale, ca să nu mai vorbim de Uniunea Scriitorilor, care are propriul său sistem de sponsorizare, legat, din cîte ştiu, exclusiv de publicarea de reviste, şi nu de cărţi. Reviste din rîndul cărora n-a fost socotită vrednică a face parte Columna noastră, rod dificil al Amarului Tîrg dar, îndrăznesc a sublinia, mult mai puţin îngust-provincială decît alte periodice tratate cu munificenţă…

O.P.: În schimb există cărţi sponsorizate de prim-ministrul României.

G.G.: E posibil, dar nu sînt decît cazuri particulare. În felul acesta, nu pot decît să consider că domnul Pecican a fost în cîştig. În concluzie: tot răul spre bine!

O.P.: Trecînd de la cazul meu particular (care era doar un pretext, debutul unei discuţii) spre o situaţie mai generală, v-aş întreba: consideraţi inoportun ca scriitorul să apeleze la banii publici pentru a-şi sprijini opera, el care contribuie la cultura unei ţări?

G.G.: În nici un caz! Scriitorul e un individ exponenţial şi într-un fel sau altul (printr-o lege eficientă a sponsorizării, slujbe potrivite cu vocaţia sa, burse, premii etc.) societatea are datoria morală de a-l sprijini. O societate care-l împinge pe creator în umilinţă şi mizerie e una malformată.

L.A.: Aş răspunde la întrebarea ta anterioară, dacă am beneficiat sau nu de vreo sponsorizare. Cartea mea de debut, Între Icar şi Anteu, s-a bucurat de sprijinul dezinteresat al Fundaţiei Soros. Eu însumi am beneficiat de o bursă de creaţie literară, din partea aceleiaşi Fundaţii. Am înţeles să adresez mulţumirile mele pentru acest lucru chiar la începutul respectivei cărţi, în mod sincer. Mi s-a părut un gest normal. Ţin minte însă, cu regret, că tot cam în aceiaşi ani l-am văzut la televizor pe colegul nostru Ştefan Agopian care, la o întrebare similară, recunoştea iritat că a primit bani de la Fundaţia Soros, că s-a văzut oarecum obligat să-i accepte, dar dacă i i-ar fi dat preşedintele Iliescu, i-ar fi primit şi de la el, numai că preşedintele nu s-a gîndit să-l subvenţioneze. (Povestea asta îmi aminteşte cumva de recenta aventură cu pensia de merit pentru înalte fapte culturale: Gabriel Liiceanu a respins-o cu indignare şi a protestat, deşi s-a constatat apoi că el însuşi o ceruse…) Oricum, opţiunea mea ar fi fost foarte diferită de a lui Agopian, în situaţia lui: de la preşedintele Iliescu eu unul chiar că n-aş fi luat nici un sfanţ!

O.P.: Dar de ce? Nu erau banii lui personali! Erau tot bani din buget.

 

“Exonerarea pedepsei criminalilor”

L.A.: Foarte simplu. Pentru că în ochii mei el are o notă de plată foarte încărcată, pe care n-o degrevează prin mici peşcheşuri individuale. Nota lui de plată se cheamă blocarea dezvoltării României în ultimii ani şi blocarea aflării adevărului despre criminalii din Revoluţie! Eu de la un complice al celor care erau pe cale să mă omoare nu primesc bacşişuri!

G.G.: Excelent!

L.A.: Dar revenind la discuţia noastră de principiu, sîntem totuşi nevoiţi să constatăm o anume normalizare a vieţii. Şi în Occident ai nevoie de un sponsor pentru a publica. Nu mai e statul cel care îi ţine în spinare pe toţi scriitorii, pretinzîndu-le să li se alăture ideologilor. Să fim sinceri: înainte de 1989 scriitorii români publicau exclusiv pe banii statului, dar scriau numai ceea ce le permitea statul. Acum publicăm ceea ce vrem noi să spunem, dar asta presupune echivalentul de a ne găsi pe cont propriu resursele financiare. E la fel de adevărat că avem şi libertatea de a opta între sponsorii pe care ni-i căutăm. Îi acceptăm cînd considerăm că se află pe linia noastră ideatică, civică, îi refuzăm pe cei care schiţează o captare şi o subordonare a noastră. Intrăm în normalitate. Problema anormală e legată de înţepenirea supapei legii sponsorizărilor. Pentru că dacă această lege ar fi fost dusă, în efectele ei, pînă la capăt, dacă ea ar fi acţionat cu adevărat ca în Occident, i-ar fi fost mult mai uşor unui artist să supravieţuiască. Sponsorul însuşi ar fi fost mai avantajat din punct de vedere financiar. Acum, în acest stadiu al legii sponsorizării, Mecena lasă impresia că face un gest de favoare personală, că generează un privilegiu.

O.P.: Să intervin doar o secundă, pe tema legată de responsabilitatea încă actualului preşedinte al statului, domnul Iliescu. Atunci cînd tu, Alex, îl făceai complice cu cei care au ucis nişte oameni, aş spune că evenimentele la care ai participat şi care ţi-au pus ţie viaţa în pericol, dacă îmi amintesc bine, au avut loc în data de 21 decembrie 1989.

L.A.: Da.

O.P.: Dar aceia erau încă ucigaşii în slujba lui Ceauşescu. Responsabilitatea lui Iliescu am impresia că începe din 22 decembrie ‘89. Ea se referă la exonerarea pedepsei criminalilor.

G.G.: Delimitarea nu mi se pare funcţională.

L.A.: Cei care au ucis în seara de 21 nu puteau fi pedepsiţi de către justiţie în cursul aceleiaşi zile. Judecarea lor, condamnarea lor şi aplicarea legislaţiei incumbau pe deplin nenumăratelor mandate ale lui Iliescu. Nu e vorba de clipa în care s-au executat crimele, ci de perioada în care ele au fost muşamalizate.

O.P.: Dar ei au compărut în justiţie, nu?

L.A.: Toată povestea a fost îngropată. E o banalitate să spunem că marii criminalii din decembrie au fost făcuţi scăpaţi în mandatele lui Iliescu. Vreo doi-trei s-au rătăcit după gratii, ca musca-n lapte, pe vremea lui Constantinescu – pentru a deveni grav bolnavi şi inapţi de detenţie pe motive medicale şi să fie puşi în libertate îndată ce-a revenit pe tron jupîn Iliescu. Este clar o manevră politică şi e la fel de clar că Iliescu s-a făcut complicele lor.

O.P.: Nimeni dintre noi nu vrea să te contrazică în acest sens. Voiam doar să spun că acei oameni care îndreptau arma spre mulţime în ziua de 21 decembrie, o îndreptau la ordinul lui Ceauşescu, erau în slujba lui. Ah, că absolvirea lor a venit într-un alt regim, într-un alt context, sînt cu totul de acord.

L.A.: Pînă la urmă, e vorba de ascunderea abuzivă a unor criminali. Din ordinul cui au ucis – prea puţin contează acum! Important e că au făcut-o şi că au rămas, de cincisprezece ani, nepedepsiţi! Iar eu nu accept peşcheşuri din partea unui complice de criminali!

O.P.: Am înţeles. Cred că totuşi contează cine dă ordinul de a ucide.

L.A.: Nu în primul rînd. Contează mai ales cine execută ordinul vădit ilegal! În clipa cînd primeşti ordinul să ucizi şi tu îl execuţi, nu mai e neapărat de vină cel care a dat ordinul, ci tu, cel care ai ucis.

O.P.: Şi cel care a dat ordinul!

L.A.: Bine – dar acela fusese executat…

O.P.: Urma să fie executat, în data de 25.

L.A.: …ca din întîmplare, tot prin strădaniile lui Iliescu. Dar justiţia îşi are cursul său, timpii săi, iar absolut tot ce ţine de pedepsirea acelor fapte a intrat pe deplin în legislaturile lui Iliescu. El are toată responsabilitatea pentru muşamalizarea acelor fărădelegi.

G.G.: Sigur că Iliescu este un personaj – ca să ne exprimăm în modul cel mai blînd – foarte controversabil. Dar i se pot imputa cel puţin două acte criminale. Voi începe cu cel care este considerat ca atare inclusiv de către tabăra democratică, inclusiv de regele Mihai: execuţia soţilor Ceauşescu. A fost un simulacru de judecată, un proces de tip stalinist care nu ne onorează. Am fi putut avea un proces desfăşurat ulterior, în condiţiile prevederilor justiţiei civilizate. Nu a avut loc aşa ceva, a fost o răfuială în stil totalitar. Iliescu şi camarila sa incipientă (a doua garnitură a conducerii de partid) erau nerăbdători să acceadă la putere şi să se asigure că nu întîmpină nici un obstacol major.

L.A.: A fost în mod clar o lovitură de stat, destinată să elimine liderul pentru a-l substitui cu o altă persoană.

G.G.: În al doilea rînd, este vorba de un lucru încă mai grav, de acţiunea aşa-zişilor terorişti, care au rămas nu numai nepedepsiţi, dar şi neidentificaţi în cea mai mare măsură.

O.P.: Vladimir Bukovski zice că erau de la K.G.B., confirmînd teza lui Ceauşescu! Asta afirmă el, pe bază de documente.

G.G.: În cazul acesta, măcar unii din guvernanţii pesedişti trag de cortină să acopere realitatea. Este mai probabil că au fost nişte securişti – poate că şi în legătură cu K.G.B.-ul – nişte membri ai unor trupe speciale care au acţionat în favoarea noii cîrmuiri, a F.S.N.-ului. A avut loc această manevră ca un mod de intimidare a opiniei publice. Ne aducem aminte de apelurile care se făceau către populaţie să nu iasă în stradă, să amîne o întrunire mare care se preconiza în capitală, care se putea transforma într-un tăvălug pentru a mătura comunismul.

L.A.: Asta în a doua etapă, de prin ianuarie ‘90. În decembrie ‘89, chiar dimpotrivă, au fost apeluri din partea televiziunii “libere” către mulţime să vină în piaţă, să se adune în faţa studiourilor televiziunii pentru a apăra revoluţia, iar populaţia civilă a fost aici mitraliată şi măcelărită.

G.G.: Tot în decembrie ‘89, la cîteva zile după execuţia lui Ceauşescu, îmi aduc bine aminte că erau apeluri la pasivitate.

O.P.: Aşa e!

L.A.: Da, Buzura: Fără violenţă!

G.G.: Li s-a alăturat, ţin minte, în mod bizar, şi Doina Cornea, care nu-şi dădea seama că e vorba de o manipulare, probabil credea că e o acţiune de benevolenţă faţă de populaţia ameninţată de terorişti. Iliescu încă nu-şi dăduse arama pe faţă şi unii dintre noi îl scăldam la început în lumina aşteptărilor noastre neverosimil de îndelungate.

O.P.: Iată ce departe am ajuns în larg – şi chiar merită să facem această reevaluare – la bilanţul unui tip de activitate politică a preşedintelui Iliescu. El a revenit de altfel şi în discuţiile noastre anterioare. Dar ce vreau eu să spun este că au murit oameni şi în timpul mineriadelor. Iar recursul la lunetiştii care trăgeau în primele zile ale revoluţiei în populaţie s-a transformat peste cîteva luni în recursul la o întreagă categorie de muncitori, minerii, pentru a regla cu mijloace ilegale şi neconstituţionale o situaţie pentru care erau abilitate organele statului.

G.G.: Mineriadele alcătuiesc al treilea episod profund negativ din cariera politică a lui Iliescu. Am putea menţiona şi un al patrulea episod: evenimentele sîngeroase de la Tîrgu Mureş, care s-au bazat pe aţîţarea urii etnice, ca o exacerbare a naţional-comunismului ceauşist. Nu trebuie să uităm nici aceste episoade, care confirmă suplimentar că noul regim fesenist era de fapt o continuitate a regimului ceauşist, atît din punct de vedere ideologic, cît şi din punctul de vedere al unor măsuri represive cu conotaţie criminală indubitabilă. Vă mărturisesc că aş vrea să apuc ziua în care Iliescu şi acoliţii săi (între care deloc inocentul Petre Roman, plod tipic al cartierului Primăverii) să dea socoteală pentru faptele lor în faţa justiţiei. Natural, a unei justiţii ce şi-ar recăpăta independenţa.

L.A.: Eu îi invit pe toţi cei care folosesc sintagma “misterele Revoluţiei” să fie foarte prudenţi. Despre ce mistere e vorba oare? Asta e o formulă kitsch, construită cu rea-credinţă. Care mistere? Nu se ştie cine sînt criminalii? Ba se ştie foarte bine! Eu însumi i-am văzut pe unii, cu ochii mei, alţii de asemeni au depus mărturie cu ce-au văzut, sînt bine cunoscuţi asasinii, cu numele şi prenumele, cu ocupaţia, cu adresa şi cu familia lor. Unul dintre ei chiar mi-a dat telefoane de ameninţare, la zece ani după derularea faptelor respective, ca să mă intimideze. Ei sînt cunoscuţi foarte limpede, nu doar la nivelul Clujului, unde s-a făcut o anchetă scrupuloasă şi detaliată, dar şi la nivelul Bucureştiului sau al Timişoarei. Trebuie doar să fie luaţi de chică şi vîrîţi după gratii! Asta-i tot! Atunci cînd cineva vorbeşte, vezi Doamne, despre “misterele Revoluţiei”, de fapt construieşte nişte butaforii explicative, pentru a justifica pasivitatea politică. E foarte clar că avem de-a face cu ferma voinţă politică de a-i scuti pe asasini de pedeapsa pe care şi-o merită.

G.G.: Haideţi să schimbăm puţin perspectiva şi să vorbim despre cealaltă parte a baricadei. Din păcate, în fruntea ei se află un personaj care este departe de a fi contraponderea lui Iliescu şi a lui Năstase. Este un om pe care ei l-au scos din buzunar şi căruia ei i-au creat o statură politică. Să ne aducem aminte că acest Băsescu a avut un rol negativ major în destrămarea coaliţiei şi a Convenţiei Democratice de după 1996. Alături de Petre Roman, a fost un protagonist al hărţuielilor la care a fost supusă alternativa politică în care populaţia şi-a pus mari speranţe. Să nu uităm, apoi, că nici “Dosarul Flota” nu este perfect lămurit. Eu personal am sentimentul că aci este o conexiune de factori care-i includ şi pe unii din guvernanţii P.S.D.-ului – de pildă în România liberă s-au publicat aprecieri în acest sens legate de Nicolae Văcăroiu. Apoi Băsescu este cunoscut ca hingherul numărul 1 al României! Este clar că un duşman înveterat al cîinilor, care şi-a cîştigat o atare reputaţie proastă în Europa, nu poate fi un om de omenie, ci este o persoană îngustă şi meschină. Dar principala îngustime a lui Băsescu este de ordin intelectual, el e lipsit de o elementară cultură generală, e croit după tiparul vechilor activişti. Apare lamentabilă împrejurarea că în România actuală, omul în care unii concetăţeni ai noştri îşi investesc speranţele e un tip de duzină. Fără îndoială că există mii, zeci de mii, poate sute de mii de bărbaţi în România deasupra nivelului cultural şi moral al lui Băsescu. Faptul că el a ajuns în fruntea mesei opoziţiei este doar un rezultat al hazardului politic, care uneori e înfiorător.

L.A.: Dacă e să vorbim cinstit, pe cît a fost Băsescu de scos din buzunar de către Putere, încă mai apropiat de pulpanele acesteia a fost predecesorul său, Stolojan. Acesta îi făcea publicitate, în campania electorală precedentă, chiar lui Iliescu! Oare cu ce obraz s-ar fi prezentat ca lider al opoziţiei reunite, în actualele alegeri?! Retragerea sa din cursa electorală a fost benefică.

G.G.: N-am regretat-o în nici un caz şi nici Stolojan nu era o alternativă credibilă.

L.A.: Era mult mai proastă cealaltă variantă. Stolojan nu are nici măcar savoarea şi spontaneitatea…

G.G.: …de prost gust…

L.A.: …amuzantă pe care le are Băsescu.

O.P.: Stolo e un tip scrîşnit.

G.G.: Un finanţist borné.

O.P.: Îţi inspiră o viziune sumbră asupra vieţii. Dar nu m-aş da în vînt nici după playboy-ul care este domnul Tăriceanu.

L.A.: Să mai aşez un bemol. Nu cred că Băsescu poate fi condamnat pentru activitatea sa de salubrizare a Bucureştiului.

G.G.: N-a dus-o la bun sfîrşit nici pe aceasta măcar. E o groapă de gunoi!

L.A.: Eu ştiu că aveţi, domnule Grigurcu, o slăbiciune pentru cîinii comunitari…

O.P.: Şi pentru Brigitte Bardot!

G.G.: Să-mi fie ruşine de aşa ceva?

L.A.: …dar trebuia înhăţat… cîinele de coarne, ca să zic aşa…

G.G.: Cu mijloace civilizate! Nu cu mijloacele primitive, balcanice.

L.A.: Atunci ne referim la mijloace, nu la esenţa procesului, care a fost necesar.

G.G.: Ne referim la atitudinea acestui om, care a fost sub standardele civilizate, sub procedeele occidentale.

L.A.: Faptul că mergeai pe străzile Bucureştiului şi riscai să încasezi niscaiva muşcături în fesă nu cred că era un standard occidental şi nu oferea un aspect tocmai civilizat capitalei noastre.

G.G.: Soluţia nu a fost europeană, chiar dacă prezenţa cîinilor vagabonzi era o realitate dezagreabilă din mai multe motive.

L.A.: Realitatea a fost asiatică, iar soluţia a fost sud-est europeană…

O.P.: Vreau să forţez în acest punct al discuţiei o mărturisire a domnului Grigurcu. Vă consideraţi un mai mare iubitor de cîini decît Ion Barbu?

G.G.: Ciudată întrebare! Ion Barbu este un prototip al poeziei noastre…

L.A.: Era un mai mare iubitor de femei, decît de cîini…

G.G.: …şi mi-e greu să mă consider, din orice punct de vedere, în competiţie cu Ion Barbu.

O.P.: Dar?…

G.G.: L-am admirat pe Ion Barbu şi pentru dragostea lui faţă de animale.

L.A.: Iar eu l-am admirat pentru dragostea lui faţă de femei…

G.G.: Una n-o exclude pe cealaltă, nu-i aşa?

 

“Un val fiziologic al mărturiei”

O.P.: Spuneţi-ne ceva şi despre Brigitte Bardot, fiindcă văd că Laszlo Alexandru insistă pe acest subiect.

G.G.: În timpul studenţiei mele, Brigitte Bardot era un idol, poate primul sex-simbol care a pătruns în România, în mica liberalizare din jurul anului 1955-1956. Era o nimfă care, atunci cînd apărea pe micile ecrane, sigur că stîrnea admiraţie şi valuri de entuziasm în rîndul tinerei generaţii.

L.A.: Făcea să transpire Partidul Comunist.

O.P.: Asta mă aduce la a vă propune, în perfectă continuitate cu ultimul subiect, să rezervăm cîteva clipe unei discuţii despre pornografie în tînăra literatură română. Am înţeles că domnul Eugen Uricaru se frămîntă că literatura noastră e ameninţată de un val uriaş de pornografie. Mai zilele trecute am văzut-o pe doamna (sau domnişoara) Golea, autoarea unui roman intitulat Vară în Siam, vorbind la o emisiune televizată, chemînd la droguri şi la sex.

L.A.: Cu ea?

O.P.: Nu părea să fie atît de unidirecţionată chemarea. Dar ţinea să şocheze audienţa în mod vădit. Vorbea cu mult firesc la televizor despre începuturile vieţii ei sexuale, care s-ar fi produs în timpul ciclului. Asemenea declaraţii publice într-adevăr pot stîrni panică în spiritele mai ortodoxe.

L.A.: Sau chiar dezgust.

O.P.: Da. Dar e clar că este un simptom al unei mentalităţi, al unei chemări la luptă, la bătălia pentru o proză mai dezinhibată, pentru un stil mai decoltat. L.A.: Sub stindardul ciclului feminin? O.P.: De ce nu şi aşa? Pînă acum am avut o literatură foarte macho, în care băieţii făceau şi dregeau. De ce nu şi femeile, la urma urmelor? Dar ce părere aveţi? E o problemă? E o falsă problemă? Se întîmplă într-adevăr ceva de speriat în literatura noastră, în acest moment? G.G.: Eu am văzut recent la anticariat o carte englezească, Literatura lesbiană, cu citate din autori cunoscuţi O.P.: Sper că aţi cumpărat-o! G.G.: Nu, n-am cumpărat-o. L.A.: Mă simt pus în dificultate. Niciodată nu mi se va arunca în obraz insulta “Lesbianule!”. O.P.: Nu poţi să ştii G.G.: Evident, e vorba de un simptom mai general, care s-a manifestat în Occident, deşi fără virulenţa cu care apare acum la noi, într-un discurs literar care sfidează canoanele mai mult sau mai puţin pudibonde, de sorginte victoriană. Însă la noi avem două conotaţii speciale. Pe de o parte, e o eliberare, o ţîşnire, după o perioadă de oprimare, de restricţie a cenzurii. Acest val fiziologic al mărturiei scriitorului este mai puternic, precum o restabilire de echilibru.

L.A.: Este explicabil.

G.G.: În plus, este poate o manifestare a corzii balcanice, senzuale, lascive, cinice, pe care poate că n-o au francezii, sau englezii, sau nemţii. Pe cît posibil, eu încerc să privesc lucrurile cu calm, nu mă supără nici o vocabulă, nici un fel de temă sexual-erotică. Pînă şi acele graffiti, aşa-zisa literatură a vespasienelor, care a avut comentarii în Franţa, nu cred că este chiar un scandal. Însă, pe de altă parte, sînt îngrijorat de o anumită industrializare a acestui discurs porno, care în sine este facil şi este o echivalare forţată cu valoarea sau cel puţin cu noutatea. Unii autori tineri, unele autoare tinere îşi închipuie că a folosi un set de cuvinte sau un set de referinţe la intimitatea sexuală ar reprezenta un succes în sine, un fanion estetic înfipt undeva…

O.P.: În părţile moi ale literaturii…

G.G.: Însă împlîntarea aceasta simbolică sigur că nu înseamnă nimic prin ea însăşi – decît înfăţişarea unei realităţi psihologice, iar valoarea literară poate să se apropie sau să se despartă definitiv de limbajul în cauză. Să nu uităm vorba lui E. Lovinescu: “în artă doar lipsa de talent e pornografică”.

L.A.: Trebuie să ţinem seama şi de faptul că această direcţie literară nu se inventează acum. Să nu fim nombrilişti. O bună literatură erotică a făcut, de pildă, Gib Mihăescu. Acesta îmi pare un nedreptăţit al comentariilor literare, deşi e un autor substanţial, dar cred că deranja prin curajul unor imagini într-adevăr decoltate…

G.G.: …în epoca lui. Fiindcă acum pare cuminte. Ca şi, de altminteri, D.H. Lawrence, care făcea furori în interbelic.

L.A.: Pînă la un punct doar pare cuminte. Dar obsesia sexuală exista în mod clar la Gib Mihăescu şi el a ştiut s-o transforme în adevărată literatură. Aceea e indiscutabil operă artistică.

G.G.: Şi la Camil Petrescu!

L.A.: Sigur că da.

O.P.: L-aş adăuga pe Octav Şuluţiu. Ba chiar şi pe Mircea Eliade.

L.A.: În comparaţie cu ei, o mărturisesc cu strîngere de inimă, Liviu Rebreanu, în scenele lui tari, curajoase, lasă de dorit…

O.P.: E rudimentar erosul lui. Ca şi la Marin Preda, de altfel.

G.G.: Un eros dacă nu autobiografic, măcar ancestral.

L.A.: Aşa-i. Nu e atît de rafinat, delicat şi nuanţat.

G.G.: Păi sînt două zone de inspiraţie diversă. Cei pe care i-am amintit anterior erau nişte citadini, cu lecturi franceze…

L.A.: Aşadar iată că această direcţie porno-erotică de acum nu apare tocmai din senin. Ar fi bine să-şi revendice inclusiv înaintaşii. De altfel, vedeţi, conceptul e construit prin adăugire: “literatură erotică”. Ce e mai important pentru ei? Literatura sau erotismul? Dacă insistă pe primul termen, atunci să-şi admită precursorii, să se înscrie într-o serie artistică şi să se lase analizaţi conform instrumentelor estetice. Dacă insistă pe al doilea termen, adică pe instincte, pe tam-tam-ul în scopuri mercantile, atunci sigur că înaintaşii îi stingheresc, n-au nevoie de precepte artistice, le trebuie doar gălăgie şi îşi pot invita cititorii să-i consulte în zilele cu ciclu.

G.G.: Probabil că nu este vorba atît de un interes comercial. Poeţii care scriu despre organele sexuale, despre actul sexual numit în mod popular, nu vor să facă afaceri, să deschidă vreo tarabă, ci îşi propun să exprime un fel de teribilism, de jemenfichism…

L.A.: Rămîne de văzut pe care din aceste două pante vor să înainteze. Să nu uităm Poemul invectivă al lui Geo Bogza, care nu era din cale afară de timid. Să nu uităm nici revista cu unică apariţie, dar cu un titlu foarte bărbătesc, publicată în perioada interbelică…

O.P.: În urma căreia Geo Bogza a devenit ilegalist.

G.G.: Există tradiţia unui eros subtil, cu tangenţe în marea literatură universală, începînd cu Ars amandi a lui Ovidiu, trecînd prin Evul Mediu trubaduresc şi goliardic şi prin Renaştere – la urma urmei marii scriitori ai lumii, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, Cehov au o deschidere…

O.P.: Baudelaire!

G.G.: Da, poeţii Baudelaire, Rimbaud, Verlaine… Pe urmă este literatura fin de siècle a lui Anatole France sau Pierre Louys, care merg pe linia unui eros rafinat, erudit, cărturăresc. Sau senzualul afectat Gabriele D’Annunzio… Sigur că erosul se cuvine filtrat prin cultură, trecut prin formele de artă mai înalte care l-au inspirat – formele acestea mai fruste, legate de graffiti prin vespasiene nu cred că au şanse de a interesa. Este un fenomen epidermic, efemer, care va conta mai mult ca indiciu moral al unei epoci tulburi, decît ca reper al unor metode de creaţie.

O.P.: Eu cred totuşi, dacă-mi îngăduiţi să spun ceva care ne îmbogăţeşte referinţele, că un asemenea tip de eros, pe care-l găsim în literatura ultimului val al tinerilor proaspăt sosiţi, se revendică mai curînd de la Henry Miller…

G.G.: Şi Nabokov!

O.P.: Şi Nabokov, dar acesta încă e filtrat european. Henry Miller însă e brutal, e foarte dur, şi chiar m-am uitat că o doamnă distinsă ca Antoaneta Ralian reuşeşte s-o redea într-o limbă română care sună trivial, în pofida intenţiei ei literare, tocmai datorită faptului că în contextul literaturii noastre pline de pudibonderie, de precauţii, de stil, sună încă deplasat. Vom avea nevoie de un lung exerciţiu al acestor tineri şi al altora, pînă cînd cuvinte care desemnează copularea sau organele genitale într-o manieră populară să nu sune deplasat, să ne pară naturale. Dacă interpretăm în această tradiţie ceea ce se încearcă aici, putem regăsi eventual o legitimitate. Nu ştiu dacă ar trebui să căutăm legitimitatea în afara literaturii înseşi. Dacă o interpretăm în cealaltă latură, aşa cum domniile voastre sugeraţi, gesticulară, atitudinală, iarăşi zic că e binevenită. E clar că e o reacţie. Într-un fel noi ducem mai departe (cu toată modestia), în dialogul nostru, această reacţie. Noi atacăm structuri, instituţii, le punem în discuţie, le cîntărim critic. Ei – deocamdată poate mai mult din instinct decît programatic – încearcă să pună dinamită la baza unui anume tip de establishment pe care îl resimt ca fiind constrîngător.

G.G.: Deci un fel de nouă avangardă, întrucît avangarda îşi propunea a reforma viaţa, nu-i aşa?

O.P.: Oarecum!

G.G.: Avangarda a încercat adesea să depăşească scena artistică, să vizeze o sumă de moravuri, o sumă de structuri sociale. Această înclinaţie spre ceea ce noi numim pornografie şi care ne şochează mai mult sau mai puţin printr-o frusteţe lexicală, este – aşa cum bine aţi spus – o reacţie de tip avangardist care încearcă să aerisească o mentalitate pudibondă, făţarnică, nu numai tradiţională, ci şi totalitară.

O.P.: Monopolul asupra sexului!

G.G.: Exista un mare fariseism în legătură cu problemele sexuale şi erotice, o tabuizare făţarnică, prin care se inhibau uneori chiar aspectele fireşti ale vieţii. De pildă ţin minte că, pe cînd eram student, era foarte greu să întreţii nişte relaţii sociale cu fetele, pentru că nu existau discoteci, baluri, excursii, mica publicitate, n-aveai unde să le duci…

L.A.: Le duceaţi la şedinţa de partid!

G.G.: Ha, ha, ha!

O.P.: Acum îmi amintesc că în romanul lui Nicolae Breban, Îngerul de gips, chiar se relatează o asemenea idilă cu o oarecare Pitina, înfiripată în contextul şedinţelor U.T.M. şi al demascărilor.

G.G.: A propos de Breban, întîmplarea face ca eu să fi locuit la Cluj, pe tot parcursul studenţiei mele, cu excepţia primelor luni, într-o clădire din strada Gutenberg, actuală a Tipografiei, la o familie de distinşi intelectuali ardeleni în vîrstă despre care am mai vorbit. În prima cameră din apartamentul în cauză locuia o colegă a mea de facultate, la secţia maghiară, o domnişoară din Oradea, pe numele ei de alint Muţuş, căreia îi făcea curte Breban. Şi Breban însuşi venea în fiecare zi, bătea acolo în geam, uneori cu un bucheţel de flori, iar fata se plîngea că relaţiile lor sînt oarecum strîmtorate pentru că…

L.A.: …eraţi dumneavoastră de faţă…

G.G.: Nu! Eu citeam în serile respective. Dar ei nu aveau unde să meargă, mai ieşeau pe stradă la plimbare, localurile erau de o sobrietate sărăcăcioasă care bătea la ochi, se închideau repede, mai era şi frig să stai tot timpul pe străzi sau la fereastră, într-un tip de idilă, caracteristic acelui moment infam al societăţii româneşti. Consider că anii ‘50 au reprezentat cel mai mare moment de decădere: şi pentru învăţămîntul nostru, şi pentru cultura noastră, şi pentru viaţa obştească în general. Niciodată istoria României moderne n-a mai purtat asemenea stigmate de care eu am luat din nefericire cunoştinţă ca elev şi ca student.

L.A.: Dar e clar că s-au păstrat sechele de atunci, la nivel mental, în întreaga societate şi în publicul intelectual cu precădere. De pildă există acest reflex ca, atunci cînd te exprimi în scris, să-ţi legi parcă o cravată la gît. Imediat devii mai protocolar, mai scrupulos în cuvinte. Parcă se produce o ruptură schizoidă între limbajul firesc, dezinvolt şi chiar sincer de pe strad㠖 respectiv cel artificializat, edulcorat şi mai puţin sincer din mesajul scris. Dacă ne gîndim din nou la literatura erotică pe care am dezbătut-o adineauri, iată un alt argument pentru care devine utilă reapariţia ei. Dinamitează nişte clişee, ba chiar şi un stil mental…

G.G.: …prea restrictiv…

L.A.: …prin care scrisul era o comunicare artificială, schematizată, pentru un public select de mămici şi bunici. Putem reînvăţa să scriem firesc, aşa cum vorbim.

O.P.: Cred şi eu asta.

G.G.: Aveţi perfectă dreptate. Dar să nu se ajungă totuşi la o industrializare a acestei literaturi porno, care prin şocul ei psihologic – mai degrabă decît estetic – ca şi prin facilitatea cu care este practicată, poate să dea iluzia unui drum nou, a unei consistenţe, cînd de fapt este vorba de un adjuvant al eliberării noastre de truisme, un adjuvant al creaţiei, şi nu o cale estetică propriu-zisă.

L.A.: Tocmai asta e dinamica manifestării literare. Apare opera – după care critica trebuie să se pronunţe. Ambiţia ei este să facă doi paşi înainte. Apoi datoria criticilor este s-o aplaude pentru pasul bun şi s-o tragă înapoi, de coate, acolo unde a exagerat. Trebuie stabilit un echilibru între ceea ce este bine (şi trebuie încurajat), respectiv ceea ce este exagerat (şi trebuie descurajat). E însuşi rolul criticii literare, care trebuie de-acum să-şi intre în atribuţii.

O.P.: Şi eu zic că aşa stau lucrurile, într-adevăr. Dar vreau să atrag atenţia asupra unui fapt: atunci cînd o colegă a noastră mai tînără, una dintre autoarele la care ne referim, îşi începe romanul cu următoarea propoziţie: “Sînt o doamnă, ce pula mea”, e mai mult decît erotism sau pornografie. Este…

L.A.: …grosolănie.

O.P.: Da, este şi épater le bourgeois, este şi un manifest gender, dacă vrei. E şi o grosolănie asumată şi persiflantă.

G.G.: O grosolănie-manifest, mai mult decît o manieră a detabuizării. O proclamaţie care, consumîndu-şi suprarealismul, închide bucla apelînd la realismul cel mai direct, mai contondent, mai licenţios.

L.A.: Sîntem în plină literatură a absurdului, să ne spună o doamnă că ce pula ei!

O.P.: La drept vorbind, organul sexual viril nu e neapărat unul fizic, şi noi ştim asta. Sînt atîtea doamne care posedă o virilitate de care noi ne-am putea dispensa, dar de care ele nu se dispensează. Dar e şi un manifest gender aici. Femeile simt un alt fel de provocare pe care vor s-o lanseze, şi iată că unele voci chiar trec la fapte. E o mare distanţă între literatura cu pasaje erotice consistente a Cellei Serghi sau a Hortensiei Papadat-Bengescu – atîta cîtă o putem identifica în zona erosului mai mult sublimat, eterat…

G.G.: …intelectualizat, analitic…

O.P.: …da, şi o afirmaţie precum cea invocată, prin care debutează romanul uneia din autoarele noii generaţii.

G.G.: Permiteţi-mi să vă relatez un moment aproximativ hazliu. Un scriitor povestea într-un ziar că a asistat recent la altercaţia verbală dintre două şoferiţe din Bucureşti care au coborît din maşini şi se certau de mama focului, înjurîndu-se într-un fel foarte interpretabil, întrucît îşi atribuiau reciproc nişte însuşiri anatomice şi fiziologice de masculinitate.

O.P.: E tocmai ce ziceam, că aceste însuşiri chiar pot exista la femei, deşi nu într-o reprezentare fizică. Unele simt că mai au un organ, două, trei. Exact ca-n celebrul banc cu Ramses, pe care scribul nu mai ştia cum să-l dăltuiască, atunci cînd i se dicta c㠓faraonul este foarte-foarte-foarte puternic”, iar el întreba: “cu cîte perechi de testicule să-l sculptez pe Ramses în hieroglifă, pentru a reda corect expresia foarte-foarte-foarte: cu două sau cu trei?”.

G.G.: Da, sînt fenomene de lesbianism, de trans-sexism latent…

O.P.: Colegul nostru Mircea Cărtărescu a lansat în Travesti o asemenea temă în literatura română: problema identităţii. Ce era eroul: băiat sau fetiţă? Ori poate era ceea ce americanii experţi numesc She-male,… o masculă!

L.A. Îmi amintesc că asemenea savuroase jocuri de cuvinte apar şi la Raymond Queneau. Chelnerul care lucrează într-un bar de homosexuali din Paris este… “un Écossaise”, adic㠓un scoţian㔠(cum am tradus eu în română).

 

“Şansa oferită unor minorităţi”

L.A.: Dar haideţi să pornim şi într-o altă direcţie, care a dat mult de furcă în dezbaterile din prezent. Vorbeai despre literatura de tip gender. Din cîte am înţeles, există chiar studii de masterat în domeniu.

O.P.: Şi la Bucureşti, şi la Cluj.

L.A.: Iată că apare un nou specific al receptării, despre care se vorbeşte tot mai des şi se cunoaşte tot mai puţin, political correctness. Ce înseamnă acest termen? Fiind importat în Europa dinspre Statele Unite, eu l-am perceput în primul rînd ca reprezentînd şansa oferită unor minorităţi. Femeile au dreptul să îşi spună cuvîntul. Minorităţile sexuale au dreptul să fie luate în seamă. Minorităţile etnice devin importante. Literatura lor devine interesantă, stilul lor de gîndire îşi caută drumul spre expresie.

G.G.: Este însă totuşi o nuanţă de ipocrizie acordată acestui termen.

O.P.: Depinde pe cine întrebaţi.

L.A.: Ipocrizia poate că există, poate că nu, dar acest concept cred că trebuie încurajat în direcţia pe care am amintit-o. Noi ne-am obişnuit – şi este o altă reminiscenţă comunist㠖 să fim mereu “strîns uniţi în jurul…”. Cu toţii trebuia să batem pasul la comandă, să fim la fel, să executăm ordinele unui creier unic (şi foarte mic), toate particularităţile trebuiau oprimate sau eliminate, pentru că ne stinghereau în “strînsa îmbrăţişare”. Or iată că avem de-a face cu o nouă sensibilitate, a unei gîndiri democratice (care izvorăşte cu siguranţă din cea mai mare democraţie de pe glob). Anume, chiar invers, să priveşti, să potenţezi şi să subliniezi diferenţele, iar nu asemănările. Diferenţele sînt cele care ne fac mai bogaţi. Dar întîlnim grupuri de intelectuali români rafinaţi, pe un loc de frunte în dezbaterile de idei contemporane – mă gîndesc la direcţiile reprezentate de România literară, pe alocuri de 22, ca să nu mai vorbim despre reminiscenţele Şcolii de la Păltiniş, H.-R. Patapievici şi aşa mai departe – care încep să tremure de furie îndată ce aud vorbindu-se despre political correctness. S-a creat chiar un curent de condamnare a grupării de la Observator cultural, care şi-a însuşit cu mult curaj gîndirea postmodernă şi o propagă, prin atenţia acordată discursului sexist, gender, prin opiniile favorabile faţă de minorităţile etnice, sexuale etc. În schimb există numeroşi intelectuali reputaţi de pe la noi care parcă sînt conectaţi la 220 V. şi trepidează cu spume la colţul buzelor, cînd aud despre aşa ceva. Îmi pare rău, dar acesta va fi mersul lucrurilor: este o şansă şi o revanşă interesantă şi meritată, care li se oferă tuturor minorităţilor de azi.

G.G.: Totuşi s-a spus că există şi o exagerare a acestei tendinţe de diversificare extremă, centrifugă, a considerării realităţii sociale şi morale. De pildă, în Statele Unite, la ora actuală, dacă nu eşti negru sau măcar metis, dacă nu eşti homosexual sau lesbiană, dacă nu eşti mamă singură cu doi copii, dacă ai ghinionul de a fi un alb normal, cu o stare socială rezonabilă, rişti să fii marginalizat. Ca om de dreapta mă tem de ceea ce a fost apreciat drept un maccarthysm nou, de stînga.

L.A.: Da, am auzit şi eu aceste discursuri. Cred că sînt falsele pretexte ale celor aflaţi în fruntea mesei şi care resimt presiunea minoritarilor ce-şi cer drepturile. Iar atunci inventează asemenea tertipuri, pentru a li le refuza. Se spune: sîntem albi, sîntem normali – nu dorim să fim marginalizaţi. Nu! Ei de fapt nu doresc să fie scoşi din fruntea bucatelor. Aş vrea să vă dau un exemplu din care să reiasă importanţa fenomenului. Potrivit corectitudinii politice, e o grosolănie să spui despre un om de culoare că e “negru”. E preferabilă sintagma “afro-american”. Adversarii corectitudinii politice sar să ironizeze, pe bună dreptate, artificialitatea şi ipocrizia noului termen. Adepţii săi evocă însă rezultatele unor cercetări psihologice, potrivit cărora aplicarea repetată a unei etichete duce la impunerea ei în mentalul colectiv. Identificarea şi închegarea categoriilor sociale persecutate porneşte de la definirea, de la denumirea lor. Cuvintele reprezintă întotdeauna primul pas. Gîndiţi-vă cum ar mai fi avut loc Holocaustul, dacă ar fi existat corectitudinea politică şi s-ar fi interzis în public folosirea cuvîntului “jidan”? Cum s-ar mai fi construit oare Gulagul, dacă ar fi fost interzisă folosirea cuvintelor “mic-burghez” sau “reacţionar”?

G.G.: Am făcut o glumă, la un moment dat, spunînd aşa: dacă este vorba să se admită căsătoria între homosexuali, atunci să se admită şi căsătoriile pentru necrofili. Cu ajutorul unei îmbălsămări foarte moderne – cum e cea aplicată la cadavrul lui Lenin – necrofilii pot să-şi aleagă un partener, să-l ţină zeci de ani şi să fie oarecum consfinţită civil această legătură.

L.A.: Problema este următoarea. Şi în acest domeniu al political correctness ne aflăm într-o zonă mobilă…

G.G.: …labilă…

L.A.: …nu e labilă, e mobilă, în explorare şi modificare. Există graniţe şi limite care sînt testate zi de zi. Povestea căsătoriei între homosexuali vedeţi că stîrneşte mari furtuni inclusiv în Statele Unite. Cele două partide politice care au participat la alegerile recente se confruntau şi pe această temă. A cîştigat pe moment direcţia conservatoare, care interzice căsătoria între homosexuali. Pe de altă parte, cam în aceeaşi perioadă, în Canada s-a aprobat la Curtea Supremă de Justiţie respectivul tip de mariaj. Însă gîndirea care se opune la political correctness cum procedează (în mod necinstit, măsluit)? Mizează pe aceste dezbateri la limita political correctness şi le exagerează, pentru a discredita conceptul în sine şi a-l nega.

G.G.: Da, este posibil. Dar eu cred totuşi că o căsătorie între homosexuali este excesivă…

L.A.: Şi eu cred acelaşi lucru.

G.G.: …ei pot fi toleraţi, ar fi greşit să luăm împotriva lor măsuri legale, însă a dilata instituţia şi actul căsătoriei în aşa măsură încît să-i cuprindem pe homosexuali, cred că ar fi un fel de extravaganţă a epocii noastre care se va izbi mereu de rezistenţa nu doar a cercurilor tradiţionaliste sau a Bisericii, ci şi a unui om cu o gîndire aşa zicînd normală.

L.A.: Sînt de acord cu dumneavoastră. Am fost întrebat de elevii mei la un moment dat care este părerea mea în această problemă a homosexualităţii. Le-am răspuns foarte scurt şi limpede în felul următor. Sentimental vorbind, pe mine, ca individ, homosexualii mă scîrbesc, îmi produc greaţă. Dar intelectual vorbind, sînt în orice clipă de acord să li se confere libertăţile civile pe care li le oferă alte state, alte democraţii consolidate. Este diferenţa dintre sentimentele mele personale şi concepţia raţională, civică, după care mă călăuzesc în societate.

O.P.: Eu voiam să ofer o posibilă continuare a anecdotei spuse de domnul Grigurcu. Aş zice că pledez şi eu, ca şi dumneavoastră, pentru căsătoria de tip necrofil – dar în condiţii de totală democraţie. Adică să fie de acord ambele părţi! Totodată v-aş adresa o întrebare directă: de ce să ne oprim doar la necrofilie, de ce să nu discutăm despre pedofilie, zoofilie etc.? Ele ar trebui să facă obiectul acestei discuţii.

G.G.: Fără îndoială. Pînă la urmă, şi aceste ramuri ale sexualităţii aberante se vor constitui în minorităţi care îşi vor cere drepturile. Mi-ar putea garanta cineva că ele nu vor apela cu patetism la political correctness?

L.A.: În contextul în care azi-mîine omul va fi produs în eprubetă, ajungem la graniţele unui nou tip de gîndire, care-şi explorează orizonturile şi pe care nu-l putem refuza în virtutea faptului c㠓nu ne convine”. Ne convine sau nu, vine peste noi.

O.P.: Dacă credem în individ şi în valorile liberalismului, printre care individualismul se numără, atunci n-avem cum să refuzăm drepturile unor colectivităţi mai mici decît macrocolectivităţile naţionale de a-şi exprima punctul de vedere. De pildă noi trei alcătuim o microcolectivitate care are o voce distinctă, prin ceea ce spunem noi, în peisajul publicistic actual. Ea a fost notificată ca atare.

L.A.: Fără a fi necrofili…

O.P.: Încă nu sîntem necrofili, slavă Domnului.

G.G.: Unii vor spune că sîntem necrofagi, pentru că ne referim uneori incisiv critic la nişte autori care nu mai sînt în viaţă.

O.P.: Ca istoric mă ocup şi de aşa ceva.

G.G.: Dumneavoastră sînteţi necrofagul prin excelenţă, domnule Pecican!

O.P.: Mă tem că da, însă numai din acest punct de vedere.

G.G.: Noi vă urmăm, pentru că nu sîntem doar critici ai actualităţii, ci şi istorici literari.

L.A.: Asta e altă viclenie: să-i reproşezi unui polemist că scrie despre o persoană care a încetat din viaţă. “Bietul de el, lăsaţi-l în pace că a murit…” Dar ideile, afirmaţiile lui greşite sînt încă foarte vii şi produc efecte nocive. Ele trebuie demontate şi combătute cu argumente.

G.G.: Pînă şi Mircea Zaciu a avut o asemenea reacţie, care mi s-a părut total descumpănitoare. Ne reproşa nouă, celor care-l criticăm de pildă pe Marin Preda că ne legăm de un mort. El – care era un istoric literar!

L.A.: Da, era vorba de un sofism.

G.G.: Pentru a-mi exprima mai clar punctul de vedere în legătură cu political correctness, aş dori să fac o completare. Au apărut recent două cărţi privitoare la Statele Unite: una laudativă, Obsesia americană a lui Jean-François Revel şi O Americă înfricoşătoare a lui Edward Behr, axată pe nota critică. Autorul celei din urmă are în vedere, pe larg, aşa numita atitudine politic corectă, căreia îi constată cu dezamăgire excesele. Ar fi vorba mai întîi de favorizarea unui egalitarism împins în negativ, prin separatismul de ordin etnic şi sexual. Încurajaţi de acest curent unii magi suferă de ceea ce Edward Behr numeşte “demenţa de autovictimizare”, pe baza unui segregaţionism ce ar emana din sînul lor. Hărţuirea sexuală a ajuns o veritabilă obsesie, alterînd relaţiile dintre profesori şi studenţi, din cadrul familiei, aruncînd în genere asupra relaţiilor dintre sexe o umbră maladivă. Procesele şi reclamaţiile pe această temă se află într-o sporire cu totul anormală. Combaterea aşa-zisului eurocentrism prezintă şi ea urmări dăunătoare pregătirii tinerilor în special în sfera umanistă, prin reducţia sau de-a dreptul suprimarea contribuţiei unor personalităţi de seamă ale bătrînului continent, între prea puţinii acceptaţi numărîndu-se doar Derrida şi Lacan. În genere, socoteşte Behr, creşterea numărului instituţiilor de învăţămînt superior, ca o traducere aparentă a unei cerinţe democratice, duce la o scădere calitativă îngrijorătoare a produselor lor… Sînt departe de-a fi un contestatar al Americii, raliindu-mă la destule puncte ce mi se par irefutabile din apologia lui Revel, dar nu e oare mai bine să ţinem seama şi de punctele negative ale unei realităţi foarte complexe? Un tablou exclusiv luminos al realităţii americane n-ar fi şi artificial? Cu atît mai vîrtos se cuvine să medităm la aceste lucruri cu cît, aci, sîntem dispuşi a absorbi prin toţi porii modelul american…

L.A.: Pot fi de acord cu multe din lucrurile pe care le-aţi spus acum. Să remarc totuşi că, deşi aţi amintit doi autori, radical diferiţi în comentariul la adresa Americii – Jean-François Revel şi Edward Behr –, atunci cînd aţi detaliat ideile respective v-aţi oprit doar la cel de-al doilea. Un echilibru mai subtil cred că s-ar fi impus. Pe de altă parte, ştim de la sociologi că dezvoltarea sincronică are două etape de aplicare: întîi e preluat întregul model, în parametrii săi fundamentali, urmînd ca abia apoi să fie adaptat, prin menţinerea aspectelor funcţionale şi îndepărtarea, pe cît posibil, a celor neadecvate. Criticii dezlănţuiţi ai… “abuzurilor” americane, ai “superficialităţii” americane, ai “prostiei” americane, ai “lipsei de tradiţii culturale” americane, ai “imperialismului” american etc. nu fac decît să obtureze calea regală de evoluţie a României spre lumea civilizată. Ei condamnă implicit ceea ce noi încă n-am preluat (dar tare ne-am dori!), adică însuşi modelul american, care înainte de a fi abuziv – e esenţial democratic, înainte de a fi superficial – e funcţional, înainte de a fi neghiob – e supertehnicizat şi înainte de a fi imperialist – e exportator de bunăstare şi libertate. E absolut lamentabil că principalul purtător de cuvînt al invectivelor respective a devenit în spaţiul nostru cultural scriitorul Paul Goma, fostul disident. O stridentă defazare ştampilează în ultimii ani cuvintele mîniosului condeier. Totuşi e trist: de la anticomunismul eroic să coteşti spre antisemitismul fără ţărmuri, pentru a eşua în antiamericanismul ţanţoş. Oare se poate mai jos de atît?

O.P.: Cu americanismul şi antiamericanismul, corectitudinea politică şi poziţia contrară acesteia, ca şi cu globalizarea, lucrurile mi se pare că stau aşa: poţi fi pentru sau împotrivă, dar este o naivitate să crezi că le-ai putea ignora. Noi trăim de multă vreme într-o lume modelată de prezenţa americană, cu bune şi cu rele. Amintesc, pentru cei care o ignor㠖 şi nu mă refer la cei de faţ㠖 că România Mare au făcut-o regele Ferdinand şi Brătianu; dar înainte de ei şi chiar mai abitir, într-un anume sens, a făcut-o preşedintele american Woodrow Wilson, cu cele 14 puncte ale lui. De fapt, întreg secolul al XX-lea românesc, de la compania de telefoane anonimă, dar americană, şi pînă la speranţa părinţilor şi bunicilor noştri că americanii ar putea veni să ne salveze de comuniştii pe care, altminteri, nu o dată, pe faţă îi aplaudau, veacul a fost, şi în România, cît se poate de marcat de prezenţa – dar şi de absenţa – S.U.A. Dacă America a venit la întîlnire cu corectitudinea politică şi cu globalizarea, ca şi cu multe altele (dintre care mie îmi plac mai ales scriitorii şi o parte din producţia cinematografică, descătuşarea muzicală şi tinerească începută cu era rock and roll-ului, mişcarea hippy etc.), de ce nu ne-am exersa un pic luciditatea, realismul şi inteligenţa, ţinînd seama de ele şi făcîndu-le instrumentele propriei întîlniri cu realitatea locală? Poate spune cineva că femeile în România nu sînt, cel mai adeseori, subalterne şi desconsiderate în viaţa noastră publică? Sau că, în pofida dezrobirii ţiganilor încă de către paşoptişti, nu există nici un fel de prejudecăţi rasiale prin părţile noastre, la început de secol XXI? M-aş mira, zău, de asemenea afirmaţii care n-ar dovedi decît că ţinem de ipocrizie cu ghearele şi cu dinţii. Dacă America ne oferă nişte instrumente utile, ar fi o dovadă de stupiditate să nu le adaptăm situaţiilor cu care ne confruntăm, spre a le rezolva. Altminteri, cunosc şi eu o carte în care un fost opozant la regimul sovietic din Lituania, emigrat în S.U.A., execută democraţia americană într-o manieră radicală, fără concesii. Dar asta nu a împiedicat un editor american să publice masivul volum, supunînd democratic discuţiei tentativa, tocmai pentru a adînci un exerciţiu democratic perfectibil din multe puncte de vedere. Autorul la care mă refer se numeşte Valdas Anelauskas, iar titlul cărţii este Descoperind America aşa cum este (Discovering America as it is, Clarity Press, Inc., 1999). Şi eu zic că preluarea modelului american, în funcţie de nevoi şi de situaţii, merită să fie făcută demn, critic, lucid; nu ignorînd, şi nici demolînd aprioric.

 

“Glisarea unor comunişti frenetici pe linia religioasă”

O.P.: Nu din dorinţa de a realiza o circularitate rebreniană, v-aş readuce totuşi la prima întrebare a dialogului nostru: consideraţi că este o sfruntare din partea oamenilor de cultură să aspire la sprijin financiar şi logistic din partea statului?

L.A.: E o înfruntare, nu o sfruntare!

G.G.: În nici un caz, pentru că la urma urmei, în măsura în care creaţia artistică şi culturală este o emanaţie a colectivităţii şi se adresează unei colectivităţi, e normal să dorească un sprijin al acestei colectivităţi, sub o formă sau alta. Fie că este vorba de un sprijin acordat de Ministerul Culturii, fie că este vorba, aşa cum spuneam, de o lege a sponsorizării, care este foarte deficitară la ora actuală…

O.P.: Dar să continuăm enumerarea: fie că este vorba de un institut cultural pus sub patronajul preşedinţiei, fie că este vorba de un fond special, pe care-l instituie primul ministru pentru tipărirea de cărţi… observaţi că s-au înmulţit aceste canale. Din păcate, s-au înmulţit într-o manieră care scapă adeseori controlului public.

G.G.: Unele sînt însă nişte trape. Premiile prea mari – sume uriaşe – înseamnă a-l lega pe scriitor de dispensatorul premiilor respective.

L.A.: Creează privilegii, dar te leagă de moşia boierului.

G.G.: Eu aş vrea să vorbim acum puţin despre felul cum a fost primit volumul Vorbind.

O.P.: De ce nu? Îi cunoaştem pe autori…

G.G.: Socotesc că acest volum a fost simptomatic de puţin comentat pînă la ora actuală.

L.A.: Asta ne îndeamnă să continuăm.

G.G.: Alte cărţi au avut parte de comentarii mult mai numeroase, la un timp mai scurt de la apariţie. Există o motivaţie pe care eu am prognozat-o. Şi anume: majoritatea comentatorilor fie că doresc să ne contrazică, să ne atace, dar le e destul de greu să vină cu contraargumente la argumentele noastre şi – în acelaşi timp – n-ar dori să se expună unor replici acide care i-ar elimina uneori din cursa disputei…

O.P.: Replici previzibile…

G.G.: Iar o altă categorie de comentatori ezită să ne elogieze, să ni se ataşeze, de teama unor represalii din partea persoanelor despre care n-am vorbit tocmai elogios.

L.A.: Trebuie adăugat că volumul nostru, chiar dacă nu este comentat la scenă deschisă, e citit în draci prin “subsoluri” şi culise. Avem numeroase ecouri verbale din partea colegilor, a amicilor scriitori care ne complimentează. Este acesta un alt simptom al stării schizoide despre care vorbeam: cînd scrii, îţi pui cravată, ai grijă să nu exprimi ceva care ar supăra pe unul sau pe altul, să nu foloseşti un lexic prea degajat, aplici mii de calcule şi socoteli. În schimb vorba rostită zboară, îţi permiţi “luxul” să fii ceva mai sincer. Intrăm şi noi sub incidenţa acestei realităţi.

G.G.: Ne-a “înjurat” cineva pentru cartea noastră, în culise sau subsoluri?

O.P.: Am înţeles că dumneavoastră aţi primit o reclamaţie în ce mă priveşte, de la domnul Dan Ciachir, care era nemulţumit de o confuzie pe care susţinea că aş fi făcut-o.

G.G.: În legătură cu tatăl său, care de fapt nu era tatăl său şi nici nu-i era rudă.

O.P.: E o problemă de familie.

G.G.: A fost mîhnit de această confuzie care zicea că s-a mai făcut.

O.P.: Dar numele era acelaşi cu al tatălui său, nu?

G.G.: Numele de familie, da.

O.P.: Aici lucrurile deja mă depăşesc. Eu am reţinut din revista Săptămîna că Dan Ciachir îl înjura pe Nicolae Ciachir. Punct.

L.A.: Iar eu sînt mîhnit de confuzia pe care a făcut-o Dan Ciachir însuşi, scriind pe larg şi discreditîndu-se, în repetate rînduri, la revista naţionalist-comunistă Săptămîna.

O.P.: Bine, domnia sa între timp s-a repliat pe poziţii ortodoxe care, mie cel puţin, îmi fac o bună impresie. În plus, a publicat pagini memorialistice care mi-au plăcut.

L.A.: Ei da, a folosit Dero Lux ca să-şi înălbească trecutul. Doar atît, că a uitat un capitol esenţial: scuzele publice. De la programul de prespălare, a sărit direct la centrifugarea automată…

G.G.: Era foarte tînăr pe atunci. Erau păcatele tinereţii.

L.A.: Da? Cît avea? Vreo treizeci de ani? Aproape cît mine acum.

G.G.: Era acum treizeci de ani, ţin bine minte pentru că eram internat la Spitalul Colţea cu o operaţie ORL şi în Săptămîna – care nu era o revistă de tot decăzută, pentru că şi Negoiţescu, şi Regman scriau acolo poate cu un an-doi înainte…

L.A.: La începutul Săptămînii, nu la sfîrşitul ei…

G.G.: …atunci îl citeam eu şi pe Dan Ciachir în revista condusă de Eugen Barbu.

L.A.: Oricum, e curioasă această glisare a unor comunişti frenetici pe linia religioasă. A cunoscut-o şi Petru Dumitriu, care din mare ideolog a devenit mare creştin, Dan Ciachir a cîrmit-o dinspre Săptămîna spre Patriarhie, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a lăsat epoca lui Pericle pentru mănăstirile din Moldova…

O.P.: Dumitru Mircea, în Cluj… pe linia teologiei greco-catolice.

G.G.: Mai pot cita un caz. O doamnă literată, care a lucrat la Ministerul de Interne în comunism, a scos dup㠑89 o antologie de poezie religioasă şi, dacă nu mă-nşel, semnează şi d-sa o poezie de-o astfel de factură. Se vede că e vorba de-o atracţie a contrariilor!

L.A.: Oare Bunul Dumnezeu chiar nu şi-a găsit partizani mai puţin pătaţi?

O.P.: Ne are probabil pe mulţi dintre noi, în altă manieră, mai discretă. Dar voiam să spun că fenomenul pe care l-am înregistrat în raport cu receptarea altor cărţi ale mele este acela al unui interes mai larg decît cel al literaţilor. Multă lume din afara literaturii m-a interpelat, dorind să-şi procure volumul, pe cîţiva i-am şi ajutat personal.

G.G.: S-a epuizat tirajul?

L.A.: Aproape în întregime.

O.P.: Mai sînt cîteva exemplare în circuit. Cine chiar vrea să le cumpere, le poate găsi. Dar un nou tiraj ar putea să se vîndă la fel de bine.

L.A.: O ediţie revăzută şi adăugită.

G.G.: Poate facem volumul doi. Chiar prezenta discuţie este o dovadă că asemenea continuitate e posibilă şi chiar dezirabilă. Aş dori – şi nădăjduiesc să fiţi de acord cu mine – ca acest “trialog” al nostru, cum l-am numit în glumă, să se deruleze şi pe mai departe, ca expresie a unui punct de vedere pluralist şi concomitent unitar în chip dialectic. Un “monstru” prevăzut cu trei capete (în cazul în care se defectează unul, celelalte să-i sară în ajutor), defel animat de intenţii rele…

O.P.: Subscriu la ideea continuării acestor colocvii pe cît de neconcesive, pe atît de amicale în ce priveşte raporturile dintre noi trei şi – să o mai spun? – animate de un mare respect faţă de ideea de literatură de bună calitate şi faţă de omul de litere demn în spaţiul românesc. Cît despre impresia oamenilor care au intrat în vorbă cu mine pe marginea volumului Vorbind, ea suna cam aşa: “L-am citit. Nu-l pot lăsa din mînă. Deşi aş avea multe lucruri de spus altfel”. Sigur că există păreri diverse, chiar noi înşine am avut poziţii care nu coincideau integral.

L.A.: Din fericire.

O.P.: Asta-l face viu şi interesant. Eu zic că e un tip de carte pe care n-o găseşti în literatura noastră decît la noi. La noi trei. Şi s-a întîmplat să fim actuali pe termen mai lung. Am avut toată vara sentimentul că aceast㠓gîlceavă a intelectualilor”, pornită de la decernarea (cu anumite obiecţii adiţionale din partea lui Adrian Marino) a unui premiu lui Andrei Pleşu, ei bine, noi am prevăzut-o oarecum, am schiţat-o tipologic în paginile volumului. Dacă nu mă înşel, cu vreun an mai devreme, noi am şi folosit termenul de grup de prestigiu, care apare configurat astfel. N-aş zice că ne-am substituit în felul ăsta Pythiei, ci că pur şi simplu am exprimat un statu quo al momentului, care s-a dovedit a fi în pragul unei răbufniri. Eu cred că încleştarea din această vară, dintre cele două grupuri, nu a fost un final de bătălie. Am constatat apoi că discuţia principală s-a disipat în mai multe polemici, pe unele le-aţi avut chiar dumneavoastră, domnule Grigurcu, împotriva lui Cristian Bădiliţă, Andrei Cornea sau Gabriel Liiceanu, la altele m-am înhămat eu, luptînd cu umbrele, fiindcă nu mi s-a răspuns din partea lui Andrei Pleşu sau Dan C. Mihăilescu. Cam asta s-a întîmplat pînă în acest moment. Lucrurile cred că pot continua în mod imprevizibil. Sîntem abia la începutul unor noi dezvoltări.

 

“Reconsiderarea lui Noica”

G.G.: Era vorba de prelungirea unei discuţii care a început o dată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniş şi în special a Epistolarului, deci cu rădăcini încă înainte de 1989. A răbufnit acum la două nivele. Pe de o parte, a fost desigur o discuţie la nivelul actualităţii şi, pe de altă parte, a fost o reconsiderare a lui Noica. El nu putea fi discutat într-un mod care să depăşească limitele cenzurii. S-a produs o conexiune între cele două nivele, ce a scos în evidenţă un conservatorism ciudat din partea celor care au fost în preajma filosofului şi care se configurează într-un fel de grup de discipoli, o mentalitate administrativ-autoritaristă care blochează de fapt libera discuţie, blochează spiritul democratic al abordării subiectului. Aceasta mi se pare o poziţie antifilosofică, ea nu cadrează cu nişte înţelepţi (cu sau fără ghilimele), aşa cum sînt oamenii care au o pregătire filosofică şi o creaţie intelectuală în direcţia respectivă. Credeam că am depăşit faza iconoduliei obligatorii.

L.A.: Problema nu este neapărat că ei s-au configurat ca un grup de presiune, sau ca o grupare. Ci e o situaţie de ipocrizie şi de lipsă de bună credinţă. Adică nu poţi să te declari pe toate drumurile anticomunist, după care să treci cu vederea şi să forţezi ascunderea faptului că Noica a sprijinit destul de consistent, în voiajele sale prin străinătate, regimul comunist. Acesta este un fapt incontestabil. I-a descurajat pe unii din ţară care voiau să adere la Mişcarea Goma (după cum scrie Paul Goma – şi n-am motive să nu-l cred în acest aspect), s-a dus la Paris pentru a mobiliza lumea în sprijinul lui Ceauşescu (după cum scrie Monica Lovinescu – şi n-am motive să nu-i dau crezare în această privinţă)…

G.G.: Şi l-a propus chiar pentru Premiul Nobel! Ceea ce oricum nu este spre onoarea memoriei lui Noica.

L.A.: Da, a făcut lobby în favoarea lui Ceauşescu. Or atunci nu poţi să vii, chiar dacă te cheamă Liiceanu şi chiar dacă ai prestanţă şi dovedeşti persuasiune pe micul ecran, să te declari anticomunist, dar să treci cu vederea păcatele lui Noica. Adică, pe de o parte ai principii, dar pe de altă parte ai obligaţii de prietenie pe care le plasezi deasupra principiilor.

G.G.: E bine cel puţin că aceşti oameni îşi respectă obligaţiile personale, adică au o anumită gratitudine faţă de un maestru, sau pur şi simplu faţă de un om pe care l-au adoptat, o atitudine care nu prea funcţionează în mediile noastre postdecembriste.

L.A.: Da, însă se ştia de mult: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Ce anume contează mai mult? Platon sau adevărul?

G.G.: Dicton ce ar putea fi reformulat astfel pentru uzul d-lui Liiceanu: Amicus Pleşu, sed magis amica veritas. Să nu mergem chiar pînă la Platon!

L.A.: Păi da! Liiceanu s-a apucat să aplice proverbele pe invers: Amica veritas, sed magis amicus Pleşu…

O.P.: Eu cred că Noica nu neapărat din conformism şi iubire faţă de regimul Ceauşescu i-a sfătuit pe unii care voiau să adere la mişcarea Goma să n-o facă. Mi se pare că aici ar trebui văzută o continuitate cu opţiunile lui de o viaţă întreagă. Naţionaliste, dacă vreţi, dar şi patriotice…

G.G.: E şi una, şi alta.

O.P.: Da. Adică nu s-a sustras, n-a plecat în străinătate, a încercat să coabiteze – cu costurile pe care aceasta le-a impus – dar vreau să spun că nu era neapărat un mecanism psihologic simplu, de tipul: “Eh, Goma nu contează, nu mergeţi la Goma!”. Sau: “Nu-l contestaţi pe Ceauşescu, fiindcă Ceauşescu e formidabil!”. Nu cred că asta a fost în mintea lui Noica – deşi nu pot să ştiu ce-a fost în mintea lui.

L.A.: Cu ocazia acestor dezbateri legate de Noica, au apărut în presă diverse fotografii din anii ‘70 şi ‘80. Pe mine m-a frapat aspectul lui pe care înclin să-l calific de iezuit. Avea o atitudine blîndă, angelică, protocolară, respectuoasă…

G.G.: …o mansuetudine…

L.A.: …sigur că da. Parcă era un călugăr care pentru o clipă se smulgea din pustnicia lui, pentru a participa la o sindrofie de la Uniunea Scriitorilor. Asta pe de o parte: aspectul lui mansuet de la suprafaţă…

O.P.: Şi de ce ne-ar deranja blîndeţea?

L.A.: Iar pe de altă parte, rigiditatea lui ideatică, pe linia admiraţiei naţionaliste, a sprijinirii lui Ceauşescu, a acreditării protocronismului (trebuie spuse acestea cu toată fermitatea). Înclin să cred că tot de la Nae Ionescu i se trage – regret că trebuie să ne întoarcem la acelaşi sîmbure de gîlceavă. Dar învăţăturile magistrului Nae au acţionat pînă tîrziu în anii ‘80.

G.G.: Obsedantul pentru noi Nae! Sau – să zic vorbă mare! – obsedantul pentru Istorie?

L.A.: Da, într-adevăr e vorbă prea mare…

O.P.: Bine, tata nu i-a fost discipol lui Nae Ionescu şi totuşi avea multe trăsături comune cu gîndirea lui Noica. Probabil că ar trebui să vedem aici plutind în aer şi mentalitatea unei generaţii. Sigur, la Noica existau mai multe şi mai personalizate argumente, ţinînd şi de un orizont filosofic, de o asumare a modului lui de a înţelege să fie cetăţean. Eu l-am văzut pe Noica o singură dată. Dincolo de acea aplecare a coloanei – care i se datora poate şi vîrstei, şi unei lordocifoze, cine ştie ce-o fi avut – Noica nu mi s-a părut deloc a fi un om umil. Dimpotrivă. Cînd eu l-am cunoscut, se întorcea de la o “bătălie” (cum zicea el) cu activiştii judeţului Timiş, unde luptase pentru vreo doi-trei tineri în care credea şi pe care pusese un pariu, pentru viitor. Se lupta să le obţină nişte posturi derizorii, de paznici etc.

G.G.: Cunoaşteţi cumva numele acelor tineri?

O.P.: Mircea Mihăieş era sigur unul dintre ei. Pe ceilalţi nu mi-i mai amintesc. Prin Mircea Mihăieş am fost invitat în gara Arad, oraşul meu de baştină, să urc pentru cinci minute – cît staţiona personalul de Timişoara-Oradea – şi să-l întîlnesc pe Noica. El nu mă mai văzuse niciodată…

G.G.: Deci într-un tren, la o oprire, într-o gară…

O.P.: Exact!

G.G.: Interesant.

L.A.: Simbolică întîlnire.

O.P.: M-a sărutat. Eu arătam ca un mujik – sper că nu ca un mojic – aveam părul lung, aveam barbă şi m-a sărutat pe ambii obraji. A zis: “Ce faci?”. I-am răspuns: “Am reuşit la facultate!”. “Mergi aşadar la facultate. Învaţă greaca veche, învaţă germana şi ţine-mă la curent. După ce le ştii, mai caută-mă”. Asta a fost totul. Se întîmpla în anul de graţie 1981. Eu i-am mai scris, mi-a răspuns prin cîteva bileţele pe care am avut prilejul să le public chiar în revista pe care aţi coordonat-o, Columna. Vreau să aduc această mărturie personală că Noica nu era un umil.

G.G.: N-avea cum să fie!

O.P.: Nu era un om care se strecoară pe lîngă ziduri. Dar avea o anume bunătate şi chiar o mare candoare.

G.G.: Noica a fost un om profund, un gînditor important, o figură de frunte a peisajului intelectual românesc. Vreau să nu se creadă că vorbind despre compromisurile lui subiective – sau obiective – cu regimul comunist, noi am nega, aşa cum s-a insinuat, valoarea lui. Iconoclastia nu este singura alternativă la iconodulie.

O.P.: Tocmai de aceea am încercat să nuanţez ceea ce spunem aici. Mă deranjează enorm să ştiu că acest om, pe care l-am privit ca pe un reper formidabil – a fost un mare eveniment în viaţa mea faptul că l-am întîlnit pe Noica la douăzeci de ani! – l-a putut propune pe Ceauşescu la Premiul Nobel.

G.G.: Eu am citit cîteva cărţi ale lui şi uneori le-am recitit cu cel mai mare interes, chiar cu admiraţie. Nu sînt de acord cu aprecierea unora că analiza pe care i-o facem lui Noica la ora actuală ar suna cumva ca o subestimare, ca o demolare. Noica este un reper…

L.A.: …al trecutului…

G.G.: …al culturii noastre. Are într-adevăr anumite caracteristici istorice. Aşa cum spunea domnul Pecican, există o continuitate, o organicitate a concepţiei lui naţionaliste din anii ‘30-‘40, ce s-a apropiat într-un mod neaşteptat de naţional-comunismul ceauşist, care este o vulgată a naţionalismului românesc. Însă acest naţionalism, să mă exprim aşa, regurgitat l-a tolerat pe Noica, tot aşa cum, prin reciprocitate, Noica a tolerat regimul comunist şi chiar l-a supralicitat, ajungînd să-l laude pe Ceauşescu în străinătate, să facă lobby pentru el şi chiar să-l propună la Premiul Nobel.

L.A.: Mă tem că noi îi facem chiar şi în acest moment jocul lui Noica. Dacă stăm să ne gîndim, 99% din dezbaterile legate de el se referă la figura lui publică, a făcut sau nu lobby politic, l-a propus sau nu pe Ceauşescu la Nobel, a avut sau nu discipolii cutare, care a fost rolul discipolilor săi şi aşa mai departe. Dar se spune că Noica a fost filosof, a fost om de cultură. Eu aş fi curios să citesc în sfîrşit – şi nu din partea ciracilor săi, care au un interes în domeniu – nişte studii care să pună în valoare importanţa intelectuală a operei lui Noica. Deci nu complexitatea figurii sale sociale, pedagogice, publice etc.

O.P.: Ion Ianoşi a scris o carte.

L.A.: Să ne aplecăm asupra operei, să ni se demonstreze cît de important filosof a fost el!

G.G.: Şi Cornel Moraru a scris o carte pe acest subiect. Sau Ion Hirghiduş. Sau Ion Dur. Spre a nu-i aminti pe comentatorii importanţi întruniţi între coperţile Epistolarului, precum şi pleiada de comentatori ai acestor comentatori. Să nu fim prea aspri!

L.A.: N-am prea văzut să facă epocă Noica prin gîndirea lui filosofică. Exagerările patetice şi liricoide despre Eminescu, “omul deplin al culturii române”, îmi stîrnesc cel mult zîmbete de compasiune. Şi atunci prin ce mai impresionează Noica? Prin apostolatul social – da. Prin frişca asta spumoasă pe care a construit-o în jurul Păltinişului – iarăşi poate că da. Sigur, frişca e mare acum, dar pe urmă bate vîntul şi ea mai scade.

G.G.: Nu e momentul, nu e cu putinţă să aprofundăm în acest cadru colocvial şi caleidoscopic cazul Noica. Nu mă îndoiesc că vom mai avea prilejul de a-l aborda, inclusiv în circumstanţele neîndoios mai prielnice ale exprimării meditat scriptice.

 

“Mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală”

L.A.: Văd că am abordat numeroase direcţii în discuţia de azi. Există oare vreo coerenţă interioară în ceea ce spuneam noi?

O.P.: Examenul critic şi urmărirea provocărilor momentului. Cred că asta ar fi ceea ce însumează aspectele pe care, sub aparenţa lor disparată, le-am reunit într-o convorbire.

G.G.: Eu zic că e interesantă noua noastră reunire post-Vorbind, e salutar faptul, repet, că nu punem punct, prin apariţia unui volum, dialogului nostru. Ne-am reunit şi cu gîndul că mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală ar putea supravieţui cărţii care a însumat primele şapte dialoguri. Le promitem cititorilor că dacă puterile ne vor ţine şi împrejurările ne vor servi, dialogul nostru va rămîne deschis.

L.A.: Da. Şi poate că e incitant prin faptul că ne menţinem într-un zigzag atît de amplu, între literatura erotică a momentului şi Constantin Noica.

(Cluj, 1 decembrie 2004)