DE LA LITERATURA
EROTICĂ LA CONSTANTIN NOICA
Dialog īn
trei:
Gheorghe
GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN
Pe unii i-am deranjat,
pe alţii i-am «aranjat»
O.P.: Distinşi oaspeţi şi dragi colocutori, vă propun să īncepem discuţia noastră printr-o mărturisire proprie. Unul din evenimentele acestei toamne a fost că mi-au apărut două volume destul de consistente ca număr de pagini (urmează să se pronunţe altcineva dacă sīnt consistente şi altfel), dar īn orice caz două volume parţial subvenţionate de Ministerul Culturii. Vreau să vă mărturisesc că a fost o surpriză de proporţii pentru mine. N-am cerut pīnă acum niciodată, īn scris, subvenţii vreunui organism al statului. Probabil dintr-un soi de pesimism funciar. Mă gīndeam: de ce să mi se dea tocmai mie, cīnd alţii nu primesc?
L.A.: Vezi dacă te-ai pus bine cu Grigurcu? Ai primit bani de la Eugen Simion!
O.P.: Aş prefera să capăt de la domnul Grigurcu īnsuşi, dacă ar avea o fundaţie uriaşă.
G.G.: O fundaţie de dimensiuni buzuriene. Măcar pe jumătate.
O.P.: De fapt n-am solicitat eu aceste finanţări, ci editurile cărora le-am oferit manuscrisele, şi spre stupoarea mea le-am primit!
L.A.: Şi ce? Eşti nemulţumit?
O.P.: Oarecum. Pentru că īncerc să īnţeleg. Mă simt cumva trădat de mine īnsumi.
L.A.: De ce, nene Anghelache? După ce te-ai sinucis, vrei să afli şi de ce!
O.P.: Problema este că am primit aceste sume de la un juriu instituit de Ministerul Culturii şi avīndu-l īn frunte pe domnul D.R. Popescu Explicaţia mea e oarecum facilă, poate şi răuvoitoare, dar mă īntreb şi vă īntreb dacă e plauzibilă sau nu. Ministerul Culturii, generos cu anumiţi autori şi cu o anumită clientelă, după cum rezultă din presă, s-a gīndit că poate ar fi bine să subvenţioneze şi alţi autori, mai puţin la modă, aflaţi nu tocmai pe coama valului. Cum eu nu mă număram printre cei care au mai beneficiat de asemenea ajutoare financiare, iată că am primit, pentru două cărţi, o sumă care echivalează cu un sfert din ce-au primit alţii pentru o singură carte. Nu mă plīng sīnt recunoscător, dar īncerc să īnţeleg. Aşadar, prima explicaţie ar fi aceea că pot figura ca o păpuşă de paie īmpinsă īn avanscenă. Ca un alibi pentru o comisie mīnată de parti-pris-uri. Dar poate că mă īnşel şi poate că denigrez acolo unde ar trebui să fiu doar mulţumit. Mai am o altă explicaţie, eu fiind probabil suspicios din fire. Mi-am zis că domnul D.R. Popescu şi alţi membri ai juriului vor fi urmărit īn presă unele din luările noastre de poziţie comune sau ale mele personale şi vor fi sesizat o anume tendinţă polemică a lor. Recunosc că īn această ultimă perioadă a vieţii mele, īn ultimii vreo doi ani, am polemizat adeseori, am īncrucişat spada ba cu echipa de la Romānia literară, ba cu echipa de la Humanitas, cu domnul Pleşu
L.A.: Pe unii i-ai deranjat, dar pe alţii i-ai aranjat.
O.P.: Tocmai asta vreau să spun! Poate că ei m-au perceput ca pe un posibil aliat. Am realizat brusc că īn 15 ani de zile n-am scris niciodată despre acest autor inegal care este domnul D.R. Popescu o figură care mi s-a părut odioasă (folosesc acest cuvīnt cu toată responsabilitatea!) īn anii 80
L.A.: Unii l-ar vedea premiat cu Nobel!
|
O.P.: Poate că da. Nu ştiu cine G.G.: Am văzut o propunere, scrisă şi tipărită īn acest sens, īn Convorbiri literare, numărul ultim, pe octombrie 2004. Se spune acolo că D.R. Popescu e cel mai plauzibil laureat romān la Nobel, spre deosebire de Mircea Cărtărescu. O variantă absolut insolită, să recunoaştem. Autorul demersului: Valentin Taşcu, cel ce-a avut năstruşnica idee de-a se proclama Grigurcu 2! După care n-a şovăit, fără nici o pauză, a mă calomnia ordinar. L.A.: După ce unul din cei mai mari criminali ai lumii contemporane, Yasser Arafat, a luat Premiul Nobel pentru Pace, de ce să nu ia şi unul din cei mai mari īngălaţi ai literelor romāne, D.R. Popescu, Premiul Nobel pentru Literatură?! O.P.: Oare sīntem noi răutăcioşi, sau efectiv lucrurile rămīn discutabile īn această zonă, a creaţiei lui D.R. Popescu? G.G.: Să-l lăsăm deocamdată-n pace pe D.R., un născut-mort din pīntecele muzei şi să vă pun o īntrebare: v-ar conveni o asemenea alianţă, care prezumaţi că vi se propune pe această cale? O.P.: Nu, nu, deloc! De aceea o şi denunţ īnainte de a mi se fi propus orice. |
|
L.A.: Eu am o altă ipoteză. Este o mişcare tactică, prin care cei cu pīinea şi cuţitul, după ce şi-au tras spuma bucatelor, pentru a detensiona nemulţumirile mai īmpart din firimituri şi celor care nu sīnt adversarii lor frontali.
G.G.: Cu toate că, īn comparaţie cu destui alţii, aţi fost, spre cinstea dumneavoastră, suficient de frontal.
O.P.: Motiv de infinit reproş, pentru o serie īntreagă de stimabili confraţi, o ştiţi prea bine, domnule Grigurcu Da, e prima ipoteză pe care am enunţat-o. Dar atunci asta ne īncurajează să dăm cu biciul cīt mai tare, ca să primim finanţări, nu?
L.A.: Nu, asta ne-ar īncuraja să-i dăm jos pe ei de la putere! Ca să nu mai primim doar firimituri
G.G.: Eu am impresia, domnule Pecican, că este vorba de o īmbinare īntre cele două ipoteze. Pe de o parte, e un fel de nonşalanţă a dăruitorilor, care īmpart firimiturile rămase de la festinul lor financiar mai mare sau mai mic, iar pe de altă parte este o īncercare, fie şi destul de vagă, de a ne racola.
O.P.: Oare nu mă flatez să cred asta?
G.G.: Nu vi s-a făcut o propunere concretă, īnsă consider că vi se dă totuşi un semn de atenţie şi consideraţie, prin ambele interpretări pe care le putem da gestului ministerial. Sīnteţi creditat pe-o cale a ambiguităţii.
L.A.: Poate că există o variantă mai terre à terre. Poate că editorii la bunăvoinţa cărora ai apelat aveau nişte uşi deschise spre cineva din comisie, iar cu asta retezăm orice speculaţie metafizică.
G.G.: Ajungem la o variantă foarte fizică şi grosieră.
O.P.: Nu-mi rămīne decīt să vă īntreb: editurile la care aţi publicat, la rīndu-vă, au apelat la asemenea formule de finanţare? Le-aţi obţinut?
G.G.: Eu niciodată n-am apelat la nici un fel de finanţare pentru cărţile mele!
O.P.: De ce?
G.G.: Sīnt īngrozit de ideea că scriitorul romān care, la un moment dat, primea nişte onorarii destul de substanţiale pentru ceea ce tipărea pīnă īn 1989 (e departe de mine gīndul de a idealiza vechiul sistem) la ora actuală e umilit, fiind obligat adesea să meargă şi să se căciulească pe la diverşi sponsori virtuali, care de multe ori īl refuză sau cel mult īl onorează īn mod condescendent, cu un dispreţ nu foarte disimulat. Pe de altă parte, sigur că nu există altă variantă pentru scriitorul romān care se vrea editat, decīt să apeleze fie la o sponsorizare particulară, fie la una de stat, prin intermediul Ministerului Culturii sau al unor organe locale, ca să nu mai vorbim de Uniunea Scriitorilor, care are propriul său sistem de sponsorizare, legat, din cīte ştiu, exclusiv de publicarea de reviste, şi nu de cărţi. Reviste din rīndul cărora n-a fost socotită vrednică a face parte Columna noastră, rod dificil al Amarului Tīrg dar, īndrăznesc a sublinia, mult mai puţin īngust-provincială decīt alte periodice tratate cu munificenţă
O.P.: Īn schimb există cărţi sponsorizate de prim-ministrul Romāniei.
G.G.: E posibil, dar nu sīnt decīt cazuri particulare. Īn felul acesta, nu pot decīt să consider că domnul Pecican a fost īn cīştig. Īn concluzie: tot răul spre bine!
O.P.: Trecīnd de la cazul meu particular (care era doar un pretext, debutul unei discuţii) spre o situaţie mai generală, v-aş īntreba: consideraţi inoportun ca scriitorul să apeleze la banii publici pentru a-şi sprijini opera, el care contribuie la cultura unei ţări?
G.G.: Īn nici un caz! Scriitorul e un individ exponenţial şi īntr-un fel sau altul (printr-o lege eficientă a sponsorizării, slujbe potrivite cu vocaţia sa, burse, premii etc.) societatea are datoria morală de a-l sprijini. O societate care-l īmpinge pe creator īn umilinţă şi mizerie e una malformată.
L.A.: Aş răspunde la īntrebarea ta anterioară, dacă am beneficiat sau nu de vreo sponsorizare. Cartea mea de debut, Īntre Icar şi Anteu, s-a bucurat de sprijinul dezinteresat al Fundaţiei Soros. Eu īnsumi am beneficiat de o bursă de creaţie literară, din partea aceleiaşi Fundaţii. Am īnţeles să adresez mulţumirile mele pentru acest lucru chiar la īnceputul respectivei cărţi, īn mod sincer. Mi s-a părut un gest normal. Ţin minte īnsă, cu regret, că tot cam īn aceiaşi ani l-am văzut la televizor pe colegul nostru Ştefan Agopian care, la o īntrebare similară, recunoştea iritat că a primit bani de la Fundaţia Soros, că s-a văzut oarecum obligat să-i accepte, dar dacă i i-ar fi dat preşedintele Iliescu, i-ar fi primit şi de la el, numai că preşedintele nu s-a gīndit să-l subvenţioneze. (Povestea asta īmi aminteşte cumva de recenta aventură cu pensia de merit pentru īnalte fapte culturale: Gabriel Liiceanu a respins-o cu indignare şi a protestat, deşi s-a constatat apoi că el īnsuşi o ceruse ) Oricum, opţiunea mea ar fi fost foarte diferită de a lui Agopian, în situaţia lui: de la preşedintele Iliescu eu unul chiar că n-aş fi luat nici un sfanţ!
O.P.: Dar de ce? Nu erau banii lui personali! Erau tot bani din buget.
Exonerarea pedepsei criminalilor
L.A.: Foarte simplu. Pentru că īn ochii mei el are o notă de plată foarte īncărcată, pe care n-o degrevează prin mici peşcheşuri individuale. Nota lui de plată se cheamă blocarea dezvoltării Romāniei īn ultimii ani şi blocarea aflării adevărului despre criminalii din Revoluţie! Eu de la un complice al celor care erau pe cale să mă omoare nu primesc bacşişuri!
G.G.: Excelent!
L.A.: Dar revenind la discuţia noastră de principiu, sīntem totuşi nevoiţi să constatăm o anume normalizare a vieţii. Şi īn Occident ai nevoie de un sponsor pentru a publica. Nu mai e statul cel care īi ţine īn spinare pe toţi scriitorii, pretinzīndu-le să li se alăture ideologilor. Să fim sinceri: īnainte de 1989 scriitorii romāni publicau exclusiv pe banii statului, dar scriau numai ceea ce le permitea statul. Acum publicăm ceea ce vrem noi să spunem, dar asta presupune echivalentul de a ne găsi pe cont propriu resursele financiare. E la fel de adevărat că avem şi libertatea de a opta īntre sponsorii pe care ni-i căutăm. Īi acceptăm cīnd considerăm că se află pe linia noastră ideatică, civică, īi refuzăm pe cei care schiţează o captare şi o subordonare a noastră. Intrăm īn normalitate. Problema anormală e legată de īnţepenirea supapei legii sponsorizărilor. Pentru că dacă această lege ar fi fost dusă, īn efectele ei, pīnă la capăt, dacă ea ar fi acţionat cu adevărat ca īn Occident, i-ar fi fost mult mai uşor unui artist să supravieţuiască. Sponsorul īnsuşi ar fi fost mai avantajat din punct de vedere financiar. Acum, īn acest stadiu al legii sponsorizării, Mecena lasă impresia că face un gest de favoare personală, că generează un privilegiu.
O.P.: Să intervin doar o secundă, pe tema legată de responsabilitatea īncă actualului preşedinte al statului, domnul Iliescu. Atunci cīnd tu, Alex, īl făceai complice cu cei care au ucis nişte oameni, aş spune că evenimentele la care ai participat şi care ţi-au pus ţie viaţa īn pericol, dacă īmi amintesc bine, au avut loc īn data de 21 decembrie 1989.
L.A.: Da.
O.P.: Dar aceia erau īncă ucigaşii īn slujba lui Ceauşescu. Responsabilitatea lui Iliescu am impresia că īncepe din 22 decembrie 89. Ea se referă la exonerarea pedepsei criminalilor.
G.G.: Delimitarea nu mi se pare funcţională.
L.A.: Cei care au ucis īn seara de 21 nu puteau fi pedepsiţi de către justiţie īn cursul aceleiaşi zile. Judecarea lor, condamnarea lor şi aplicarea legislaţiei incumbau pe deplin nenumăratelor mandate ale lui Iliescu. Nu e vorba de clipa īn care s-au executat crimele, ci de perioada īn care ele au fost muşamalizate.
O.P.: Dar ei au compărut īn justiţie, nu?
L.A.: Toată povestea a fost īngropată. E o banalitate să spunem că marii criminalii din decembrie au fost făcuţi scăpaţi īn mandatele lui Iliescu. Vreo doi-trei s-au rătăcit după gratii, ca musca-n lapte, pe vremea lui Constantinescu pentru a deveni grav bolnavi şi inapţi de detenţie pe motive medicale şi să fie puşi īn libertate īndată ce-a revenit pe tron jupīn Iliescu. Este clar o manevră politică şi e la fel de clar că Iliescu s-a făcut complicele lor.
O.P.: Nimeni dintre noi nu vrea să te contrazică īn acest sens. Voiam doar să spun că acei oameni care īndreptau arma spre mulţime īn ziua de 21 decembrie, o īndreptau la ordinul lui Ceauşescu, erau īn slujba lui. Ah, că absolvirea lor a venit īntr-un alt regim, īntr-un alt context, sīnt cu totul de acord.
L.A.: Pīnă la urmă, e vorba de ascunderea abuzivă a unor criminali. Din ordinul cui au ucis prea puţin contează acum! Important e că au făcut-o şi că au rămas, de cincisprezece ani, nepedepsiţi! Iar eu nu accept peşcheşuri din partea unui complice de criminali!
O.P.: Am înţeles. Cred că totuşi contează cine dă ordinul de a ucide.
L.A.: Nu īn primul rīnd. Contează mai ales cine execută ordinul vădit ilegal! Īn clipa cīnd primeşti ordinul să ucizi şi tu īl execuţi, nu mai e neapărat de vină cel care a dat ordinul, ci tu, cel care ai ucis.
O.P.: Şi cel care a dat ordinul!
L.A.: Bine dar acela fusese executat
O.P.: Urma să fie executat, īn data de 25.
L.A.: ca din īntīmplare, tot prin strădaniile lui Iliescu. Dar justiţia īşi are cursul său, timpii săi, iar absolut tot ce ţine de pedepsirea acelor fapte a intrat pe deplin īn legislaturile lui Iliescu. El are toată responsabilitatea pentru muşamalizarea acelor fărădelegi.
G.G.: Sigur că Iliescu este un personaj ca să ne exprimăm īn modul cel mai blīnd foarte controversabil. Dar i se pot imputa cel puţin două acte criminale. Voi īncepe cu cel care este considerat ca atare inclusiv de către tabăra democratică, inclusiv de regele Mihai: execuţia soţilor Ceauşescu. A fost un simulacru de judecată, un proces de tip stalinist care nu ne onorează. Am fi putut avea un proces desfăşurat ulterior, īn condiţiile prevederilor justiţiei civilizate. Nu a avut loc aşa ceva, a fost o răfuială īn stil totalitar. Iliescu şi camarila sa incipientă (a doua garnitură a conducerii de partid) erau nerăbdători să acceadă la putere şi să se asigure că nu īntīmpină nici un obstacol major.
L.A.: A fost īn mod clar o lovitură de stat, destinată să elimine liderul pentru a-l substitui cu o altă persoană.
G.G.: În al doilea rînd, este vorba de un lucru încă mai grav, de acţiunea aşa-zişilor terorişti, care au rămas nu numai nepedepsiţi, dar şi neidentificaţi īn cea mai mare măsură.
O.P.: Vladimir Bukovski zice că erau de la K.G.B., confirmīnd teza lui Ceauşescu! Asta afirmă el, pe bază de documente.
G.G.: Īn cazul acesta, măcar unii din guvernanţii pesedişti trag de cortină să acopere realitatea. Este mai probabil că au fost nişte securişti poate că şi īn legătură cu K.G.B.-ul nişte membri ai unor trupe speciale care au acţionat īn favoarea noii cīrmuiri, a F.S.N.-ului. A avut loc această manevră ca un mod de intimidare a opiniei publice. Ne aducem aminte de apelurile care se făceau către populaţie să nu iasă īn stradă, să amīne o īntrunire mare care se preconiza īn capitală, care se putea transforma īntr-un tăvălug pentru a mătura comunismul.
L.A.: Asta īn a doua etapă, de prin ianuarie 90. Īn decembrie 89, chiar dimpotrivă, au fost apeluri din partea televiziunii libere către mulţime să vină īn piaţă, să se adune īn faţa studiourilor televiziunii pentru a apăra revoluţia, iar populaţia civilă a fost aici mitraliată şi măcelărită.
G.G.: Tot īn decembrie 89, la cīteva zile după execuţia lui Ceauşescu, īmi aduc bine aminte că erau apeluri la pasivitate.
O.P.: Aşa e!
L.A.: Da, Buzura: Fără violenţă!
G.G.: Li s-a alăturat, ţin minte, īn mod bizar, şi Doina Cornea, care nu-şi dădea seama că e vorba de o manipulare, probabil credea că e o acţiune de benevolenţă faţă de populaţia ameninţată de terorişti. Iliescu īncă nu-şi dăduse arama pe faţă şi unii dintre noi īl scăldam la īnceput īn lumina aşteptărilor noastre neverosimil de īndelungate.
O.P.: Iată ce departe am ajuns īn larg şi chiar merită să facem această reevaluare la bilanţul unui tip de activitate politică a preşedintelui Iliescu. El a revenit de altfel şi īn discuţiile noastre anterioare. Dar ce vreau eu să spun este că au murit oameni şi īn timpul mineriadelor. Iar recursul la lunetiştii care trăgeau īn primele zile ale revoluţiei īn populaţie s-a transformat peste cīteva luni īn recursul la o īntreagă categorie de muncitori, minerii, pentru a regla cu mijloace ilegale şi neconstituţionale o situaţie pentru care erau abilitate organele statului.
G.G.: Mineriadele alcătuiesc al treilea episod profund negativ din cariera politică a lui Iliescu. Am putea menţiona şi un al patrulea episod: evenimentele sīngeroase de la Tīrgu Mureş, care s-au bazat pe aţīţarea urii etnice, ca o exacerbare a naţional-comunismului ceauşist. Nu trebuie să uităm nici aceste episoade, care confirmă suplimentar că noul regim fesenist era de fapt o continuitate a regimului ceauşist, atīt din punct de vedere ideologic, cīt şi din punctul de vedere al unor măsuri represive cu conotaţie criminală indubitabilă. Vă mărturisesc că aş vrea să apuc ziua īn care Iliescu şi acoliţii săi (īntre care deloc inocentul Petre Roman, plod tipic al cartierului Primăverii) să dea socoteală pentru faptele lor īn faţa justiţiei. Natural, a unei justiţii ce şi-ar recăpăta independenţa.
L.A.: Eu īi invit pe toţi cei care folosesc sintagma misterele Revoluţiei să fie foarte prudenţi. Despre ce mistere e vorba oare? Asta e o formulă kitsch, construită cu rea-credinţă. Care mistere? Nu se ştie cine sīnt criminalii? Ba se ştie foarte bine! Eu īnsumi i-am văzut pe unii, cu ochii mei, alţii de asemeni au depus mărturie cu ce-au văzut, sīnt bine cunoscuţi asasinii, cu numele şi prenumele, cu ocupaţia, cu adresa şi cu familia lor. Unul dintre ei chiar mi-a dat telefoane de ameninţare, la zece ani după derularea faptelor respective, ca să mă intimideze. Ei sīnt cunoscuţi foarte limpede, nu doar la nivelul Clujului, unde s-a făcut o anchetă scrupuloasă şi detaliată, dar şi la nivelul Bucureştiului sau al Timişoarei. Trebuie doar să fie luaţi de chică şi vīrīţi după gratii! Asta-i tot! Atunci cīnd cineva vorbeşte, vezi Doamne, despre misterele Revoluţiei, de fapt construieşte nişte butaforii explicative, pentru a justifica pasivitatea politică. E foarte clar că avem de-a face cu ferma voinţă politică de a-i scuti pe asasini de pedeapsa pe care şi-o merită.
G.G.: Haideţi să schimbăm puţin perspectiva şi să vorbim despre cealaltă parte a baricadei. Din păcate, īn fruntea ei se află un personaj care este departe de a fi contraponderea lui Iliescu şi a lui Năstase. Este un om pe care ei l-au scos din buzunar şi căruia ei i-au creat o statură politică. Să ne aducem aminte că acest Băsescu a avut un rol negativ major īn destrămarea coaliţiei şi a Convenţiei Democratice de după 1996. Alături de Petre Roman, a fost un protagonist al hărţuielilor la care a fost supusă alternativa politică īn care populaţia şi-a pus mari speranţe. Să nu uităm, apoi, că nici Dosarul Flota nu este perfect lămurit. Eu personal am sentimentul că aci este o conexiune de factori care-i includ şi pe unii din guvernanţii P.S.D.-ului de pildă în Romānia liberă s-au publicat aprecieri īn acest sens legate de Nicolae Văcăroiu. Apoi Băsescu este cunoscut ca hingherul numărul 1 al Romāniei! Este clar că un duşman īnveterat al cīinilor, care şi-a cīştigat o atare reputaţie proastă īn Europa, nu poate fi un om de omenie, ci este o persoană īngustă şi meschină. Dar principala īngustime a lui Băsescu este de ordin intelectual, el e lipsit de o elementară cultură generală, e croit după tiparul vechilor activişti. Apare lamentabilă īmprejurarea că īn Romānia actuală, omul īn care unii concetăţeni ai noştri īşi investesc speranţele e un tip de duzină. Fără īndoială că există mii, zeci de mii, poate sute de mii de bărbaţi īn Romānia deasupra nivelului cultural şi moral al lui Băsescu. Faptul că el a ajuns īn fruntea mesei opoziţiei este doar un rezultat al hazardului politic, care uneori e īnfiorător.
L.A.: Dacă e să vorbim cinstit, pe cīt a fost Băsescu de scos din buzunar de către Putere, īncă mai apropiat de pulpanele acesteia a fost predecesorul său, Stolojan. Acesta īi făcea publicitate, īn campania electorală precedentă, chiar lui Iliescu! Oare cu ce obraz s-ar fi prezentat ca lider al opoziţiei reunite, īn actualele alegeri?! Retragerea sa din cursa electorală a fost benefică.
G.G.: N-am regretat-o în nici un caz şi nici Stolojan nu era o alternativă credibilă.
L.A.: Era mult mai proastă cealaltă variantă. Stolojan nu are nici măcar savoarea şi spontaneitatea
G.G.: de prost gust
L.A.: amuzantă pe care le are Băsescu.
O.P.: Stolo e un tip scrīşnit.
G.G.: Un finanţist borné.
O.P.: Īţi inspiră o viziune sumbră asupra vieţii. Dar nu m-aş da īn vīnt nici după playboy-ul care este domnul Tăriceanu.
L.A.: Să mai aşez un bemol. Nu cred că Băsescu poate fi condamnat pentru activitatea sa de salubrizare a Bucureştiului.
G.G.: N-a dus-o la bun sfīrşit nici pe aceasta măcar. E o groapă de gunoi!
L.A.: Eu ştiu că aveţi, domnule Grigurcu, o slăbiciune pentru cīinii comunitari
O.P.: Şi pentru Brigitte Bardot!
G.G.: Să-mi fie ruşine de aşa ceva?
L.A.: dar trebuia înhăţat cīinele de coarne, ca să zic aşa
G.G.: Cu mijloace civilizate! Nu cu mijloacele primitive, balcanice.
L.A.: Atunci ne referim la mijloace, nu la esenţa procesului, care a fost necesar.
G.G.: Ne referim la atitudinea acestui om, care a fost sub standardele civilizate, sub procedeele occidentale.
L.A.: Faptul că mergeai pe străzile Bucureştiului şi riscai să īncasezi niscaiva muşcături īn fesă nu cred că era un standard occidental şi nu oferea un aspect tocmai civilizat capitalei noastre.
G.G.: Soluţia nu a fost europeană, chiar dacă prezenţa cīinilor vagabonzi era o realitate dezagreabilă din mai multe motive.
L.A.: Realitatea a fost asiatică, iar soluţia a fost sud-est europeană
O.P.: Vreau să forţez īn acest punct al discuţiei o mărturisire a domnului Grigurcu. Vă consideraţi un mai mare iubitor de cīini decīt Ion Barbu?
G.G.: Ciudată īntrebare! Ion Barbu este un prototip al poeziei noastre
L.A.: Era un mai mare iubitor de femei, decît de cîini
G.G.: şi mi-e greu să mă consider, din orice punct de vedere, īn competiţie cu Ion Barbu.
O.P.: Dar?
G.G.: L-am admirat pe Ion Barbu şi pentru dragostea lui faţă de animale.
L.A.: Iar eu l-am admirat pentru dragostea lui faţă de femei
G.G.: Una n-o exclude pe cealaltă, nu-i aşa?
Un val fiziologic al mărturiei
O.P.: Spuneţi-ne ceva şi despre Brigitte Bardot, fiindcă văd că Laszlo Alexandru insistă pe acest subiect.
G.G.: Īn timpul studenţiei mele, Brigitte Bardot era un idol, poate primul sex-simbol care a pătruns īn Romānia, īn mica liberalizare din jurul anului 1955-1956. Era o nimfă care, atunci cīnd apărea pe micile ecrane, sigur că stīrnea admiraţie şi valuri de entuziasm īn rīndul tinerei generaţii.
L.A.: Făcea să transpire Partidul Comunist.
O.P.: Asta mă aduce la a vă propune, īn perfectă continuitate cu ultimul subiect, să rezervăm cīteva clipe unei discuţii despre pornografie īn tīnăra literatură romānă. Am īnţeles că domnul Eugen Uricaru se frămīntă că literatura noastră e ameninţată de un val uriaş de pornografie. Mai zilele trecute am văzut-o pe doamna (sau domnişoara) Golea, autoarea unui roman intitulat Vară īn Siam, vorbind la o emisiune televizată, chemīnd la droguri şi la sex.
L.A.: Cu ea?
O.P.: Nu părea să fie atīt de unidirecţionată chemarea. Dar ţinea să şocheze audienţa īn mod vădit. Vorbea cu mult firesc la televizor despre īnceputurile vieţii ei sexuale, care s-ar fi produs īn timpul ciclului. Asemenea declaraţii publice īntr-adevăr pot stīrni panică īn spiritele mai ortodoxe.
L.A.: Sau chiar dezgust.
|
O.P.: Da. Dar e clar că este un simptom al unei mentalităţi, al unei chemări la luptă, la bătălia pentru o proză mai dezinhibată, pentru un stil mai decoltat. L.A.: Sub stindardul ciclului feminin? O.P.: De ce nu şi aşa? Pīnă acum am avut o literatură foarte macho, īn care băieţii făceau şi dregeau. De ce nu şi femeile, la urma urmelor? Dar ce părere aveţi? E o problemă? E o falsă problemă? Se īntīmplă īntr-adevăr ceva de speriat īn literatura noastră, īn acest moment? G.G.: Eu am văzut recent la anticariat o carte englezească, Literatura lesbiană, cu citate din autori cunoscuţi O.P.: Sper că aţi cumpărat-o! G.G.: Nu, n-am cumpărat-o. L.A.: Mă simt pus īn dificultate. Niciodată nu mi se va arunca īn obraz insulta Lesbianule!. O.P.: Nu poţi să ştii G.G.: Evident, e vorba de un simptom mai general, care s-a manifestat īn Occident, deşi fără virulenţa cu care apare acum la noi, īntr-un discurs literar care sfidează canoanele mai mult sau mai puţin pudibonde, de sorginte victoriană. Īnsă la noi avem două conotaţii speciale. Pe de o parte, e o eliberare, o ţīşnire, după o perioadă de oprimare, de restricţie a cenzurii. Acest val fiziologic al mărturiei scriitorului este mai puternic, precum o restabilire de echilibru. |
|
L.A.: Este explicabil.
G.G.: În plus, este poate o manifestare a corzii balcanice, senzuale, lascive, cinice, pe care poate că n-o au francezii, sau englezii, sau nemţii. Pe cīt posibil, eu īncerc să privesc lucrurile cu calm, nu mă supără nici o vocabulă, nici un fel de temă sexual-erotică. Pīnă şi acele graffiti, aşa-zisa literatură a vespasienelor, care a avut comentarii īn Franţa, nu cred că este chiar un scandal. Īnsă, pe de altă parte, sīnt īngrijorat de o anumită industrializare a acestui discurs porno, care īn sine este facil şi este o echivalare forţată cu valoarea sau cel puţin cu noutatea. Unii autori tineri, unele autoare tinere īşi īnchipuie că a folosi un set de cuvinte sau un set de referinţe la intimitatea sexuală ar reprezenta un succes īn sine, un fanion estetic īnfipt undeva
O.P.: Īn părţile moi ale literaturii
G.G.: Īnsă īmplīntarea aceasta simbolică sigur că nu īnseamnă nimic prin ea īnsăşi decīt īnfăţişarea unei realităţi psihologice, iar valoarea literară poate să se apropie sau să se despartă definitiv de limbajul īn cauză. Să nu uităm vorba lui E. Lovinescu: īn artă doar lipsa de talent e pornografică.
L.A.: Trebuie să ţinem seama şi de faptul că această direcţie literară nu se inventează acum. Să nu fim nombrilişti. O bună literatură erotică a făcut, de pildă, Gib Mihăescu. Acesta īmi pare un nedreptăţit al comentariilor literare, deşi e un autor substanţial, dar cred că deranja prin curajul unor imagini īntr-adevăr decoltate
G.G.: īn epoca lui. Fiindcă acum pare cuminte. Ca şi, de altminteri, D.H. Lawrence, care făcea furori īn interbelic.
L.A.: Pīnă la un punct doar pare cuminte. Dar obsesia sexuală exista īn mod clar la Gib Mihăescu şi el a ştiut s-o transforme īn adevărată literatură. Aceea e indiscutabil operă artistică.
G.G.: Şi la Camil Petrescu!
L.A.: Sigur că da.
O.P.: L-aş adăuga pe Octav Şuluţiu. Ba chiar şi pe Mircea Eliade.
L.A.: Īn comparaţie cu ei, o mărturisesc cu strīngere de inimă, Liviu Rebreanu, īn scenele lui tari, curajoase, lasă de dorit
O.P.: E rudimentar erosul lui. Ca şi la Marin Preda, de altfel.
G.G.: Un eros dacă nu autobiografic, măcar ancestral.
L.A.: Aşa-i. Nu e atīt de rafinat, delicat şi nuanţat.
G.G.: Păi sīnt două zone de inspiraţie diversă. Cei pe care i-am amintit anterior erau nişte citadini, cu lecturi franceze
L.A.: Aşadar iată că această direcţie porno-erotică de acum nu apare tocmai din senin. Ar fi bine să-şi revendice inclusiv īnaintaşii. De altfel, vedeţi, conceptul e construit prin adăugire: literatură erotică. Ce e mai important pentru ei? Literatura sau erotismul? Dacă insistă pe primul termen, atunci să-şi admită precursorii, să se īnscrie īntr-o serie artistică şi să se lase analizaţi conform instrumentelor estetice. Dacă insistă pe al doilea termen, adică pe instincte, pe tam-tam-ul īn scopuri mercantile, atunci sigur că īnaintaşii īi stingheresc, n-au nevoie de precepte artistice, le trebuie doar gălăgie şi īşi pot invita cititorii să-i consulte īn zilele cu ciclu.
G.G.: Probabil că nu este vorba atīt de un interes comercial. Poeţii care scriu despre organele sexuale, despre actul sexual numit īn mod popular, nu vor să facă afaceri, să deschidă vreo tarabă, ci īşi propun să exprime un fel de teribilism, de jemenfichism
L.A.: Rămīne de văzut pe care din aceste două pante vor să īnainteze. Să nu uităm Poemul invectivă al lui Geo Bogza, care nu era din cale afară de timid. Să nu uităm nici revista cu unică apariţie, dar cu un titlu foarte bărbătesc, publicată īn perioada interbelică
O.P.: Īn urma căreia Geo Bogza a devenit ilegalist.
G.G.: Există tradiţia unui eros subtil, cu tangenţe īn marea literatură universală, īncepīnd cu Ars amandi a lui Ovidiu, trecīnd prin Evul Mediu trubaduresc şi goliardic şi prin Renaştere la urma urmei marii scriitori ai lumii, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, Cehov au o deschidere
O.P.: Baudelaire!
G.G.: Da, poeţii Baudelaire, Rimbaud, Verlaine Pe urmă este literatura fin de siècle a lui Anatole France sau Pierre Louys, care merg pe linia unui eros rafinat, erudit, cărturăresc. Sau senzualul afectat Gabriele DAnnunzio Sigur că erosul se cuvine filtrat prin cultură, trecut prin formele de artă mai īnalte care l-au inspirat formele acestea mai fruste, legate de graffiti prin vespasiene nu cred că au şanse de a interesa. Este un fenomen epidermic, efemer, care va conta mai mult ca indiciu moral al unei epoci tulburi, decīt ca reper al unor metode de creaţie.
O.P.: Eu cred totuşi, dacă-mi īngăduiţi să spun ceva care ne īmbogăţeşte referinţele, că un asemenea tip de eros, pe care-l găsim īn literatura ultimului val al tinerilor proaspăt sosiţi, se revendică mai curīnd de la Henry Miller
G.G.: Şi Nabokov!
O.P.: Şi Nabokov, dar acesta īncă e filtrat european. Henry Miller īnsă e brutal, e foarte dur, şi chiar m-am uitat că o doamnă distinsă ca Antoaneta Ralian reuşeşte s-o redea īntr-o limbă romānă care sună trivial, īn pofida intenţiei ei literare, tocmai datorită faptului că īn contextul literaturii noastre pline de pudibonderie, de precauţii, de stil, sună īncă deplasat. Vom avea nevoie de un lung exerciţiu al acestor tineri şi al altora, pīnă cīnd cuvinte care desemnează copularea sau organele genitale īntr-o manieră populară să nu sune deplasat, să ne pară naturale. Dacă interpretăm īn această tradiţie ceea ce se īncearcă aici, putem regăsi eventual o legitimitate. Nu ştiu dacă ar trebui să căutăm legitimitatea īn afara literaturii īnseşi. Dacă o interpretăm īn cealaltă latură, aşa cum domniile voastre sugeraţi, gesticulară, atitudinală, iarăşi zic că e binevenită. E clar că e o reacţie. Īntr-un fel noi ducem mai departe (cu toată modestia), īn dialogul nostru, această reacţie. Noi atacăm structuri, instituţii, le punem īn discuţie, le cīntărim critic. Ei deocamdată poate mai mult din instinct decīt programatic īncearcă să pună dinamită la baza unui anume tip de establishment pe care īl resimt ca fiind constrīngător.
G.G.: Deci un fel de nouă avangardă, īntrucīt avangarda īşi propunea a reforma viaţa, nu-i aşa?
O.P.: Oarecum!
G.G.: Avangarda a īncercat adesea să depăşească scena artistică, să vizeze o sumă de moravuri, o sumă de structuri sociale. Această īnclinaţie spre ceea ce noi numim pornografie şi care ne şochează mai mult sau mai puţin printr-o frusteţe lexicală, este aşa cum bine aţi spus o reacţie de tip avangardist care īncearcă să aerisească o mentalitate pudibondă, făţarnică, nu numai tradiţională, ci şi totalitară.
O.P.: Monopolul asupra sexului!
G.G.: Exista un mare fariseism īn legătură cu problemele sexuale şi erotice, o tabuizare făţarnică, prin care se inhibau uneori chiar aspectele fireşti ale vieţii. De pildă ţin minte că, pe cīnd eram student, era foarte greu să īntreţii nişte relaţii sociale cu fetele, pentru că nu existau discoteci, baluri, excursii, mica publicitate, n-aveai unde să le duci
L.A.: Le duceaţi la şedinţa de partid!
G.G.: Ha, ha, ha!
O.P.: Acum īmi amintesc că īn romanul lui Nicolae Breban, Îngerul de gips, chiar se relatează o asemenea idilă cu o oarecare Pitina, īnfiripată īn contextul şedinţelor U.T.M. şi al demascărilor.
G.G.: A propos de Breban, īntīmplarea face ca eu să fi locuit la Cluj, pe tot parcursul studenţiei mele, cu excepţia primelor luni, īntr-o clădire din strada Gutenberg, actuală a Tipografiei, la o familie de distinşi intelectuali ardeleni īn vīrstă despre care am mai vorbit. Īn prima cameră din apartamentul īn cauză locuia o colegă a mea de facultate, la secţia maghiară, o domnişoară din Oradea, pe numele ei de alint Muţuş, căreia īi făcea curte Breban. Şi Breban īnsuşi venea īn fiecare zi, bătea acolo īn geam, uneori cu un bucheţel de flori, iar fata se plīngea că relaţiile lor sīnt oarecum strīmtorate pentru că
L.A.: eraţi dumneavoastră de faţă
G.G.: Nu! Eu citeam īn serile respective. Dar ei nu aveau unde să meargă, mai ieşeau pe stradă la plimbare, localurile erau de o sobrietate sărăcăcioasă care bătea la ochi, se īnchideau repede, mai era şi frig să stai tot timpul pe străzi sau la fereastră, īntr-un tip de idilă, caracteristic acelui moment infam al societăţii romāneşti. Consider că anii 50 au reprezentat cel mai mare moment de decădere: şi pentru īnvăţămīntul nostru, şi pentru cultura noastră, şi pentru viaţa obştească īn general. Niciodată istoria Romāniei moderne n-a mai purtat asemenea stigmate de care eu am luat din nefericire cunoştinţă ca elev şi ca student.
L.A.: Dar e clar că s-au păstrat sechele de atunci, la nivel mental, īn īntreaga societate şi īn publicul intelectual cu precădere. De pildă există acest reflex ca, atunci cīnd te exprimi īn scris, să-ţi legi parcă o cravată la gīt. Imediat devii mai protocolar, mai scrupulos īn cuvinte. Parcă se produce o ruptură schizoidă īntre limbajul firesc, dezinvolt şi chiar sincer de pe stradă respectiv cel artificializat, edulcorat şi mai puţin sincer din mesajul scris. Dacă ne gīndim din nou la literatura erotică pe care am dezbătut-o adineauri, iată un alt argument pentru care devine utilă reapariţia ei. Dinamitează nişte clişee, ba chiar şi un stil mental
G.G.: prea restrictiv
L.A.: prin care scrisul era o comunicare artificială, schematizată, pentru un public select de mămici şi bunici. Putem reīnvăţa să scriem firesc, aşa cum vorbim.
O.P.: Cred şi eu asta.
G.G.: Aveţi perfectă dreptate. Dar să nu se ajungă totuşi la o industrializare a acestei literaturi porno, care prin şocul ei psihologic mai degrabă decīt estetic ca şi prin facilitatea cu care este practicată, poate să dea iluzia unui drum nou, a unei consistenţe, cīnd de fapt este vorba de un adjuvant al eliberării noastre de truisme, un adjuvant al creaţiei, şi nu o cale estetică propriu-zisă.
L.A.: Tocmai asta e dinamica manifestării literare. Apare opera după care critica trebuie să se pronunţe. Ambiţia ei este să facă doi paşi īnainte. Apoi datoria criticilor este s-o aplaude pentru pasul bun şi s-o tragă īnapoi, de coate, acolo unde a exagerat. Trebuie stabilit un echilibru īntre ceea ce este bine (şi trebuie īncurajat), respectiv ceea ce este exagerat (şi trebuie descurajat). E īnsuşi rolul criticii literare, care trebuie de-acum să-şi intre īn atribuţii.
O.P.: Şi eu zic că aşa stau lucrurile, īntr-adevăr. Dar vreau să atrag atenţia asupra unui fapt: atunci cīnd o colegă a noastră mai tīnără, una dintre autoarele la care ne referim, īşi īncepe romanul cu următoarea propoziţie: Sīnt o doamnă, ce pula mea, e mai mult decît erotism sau pornografie. Este
L.A.: grosolănie.
O.P.: Da, este şi épater le bourgeois, este şi un manifest gender, dacă vrei. E şi o grosolănie asumată şi persiflantă.
G.G.: O grosolănie-manifest, mai mult decīt o manieră a detabuizării. O proclamaţie care, consumīndu-şi suprarealismul, īnchide bucla apelīnd la realismul cel mai direct, mai contondent, mai licenţios.
L.A.: Sīntem īn plină literatură a absurdului, să ne spună o doamnă că ce pula ei!
O.P.: La drept vorbind, organul sexual viril nu e neapărat unul fizic, şi noi ştim asta. Sīnt atītea doamne care posedă o virilitate de care noi ne-am putea dispensa, dar de care ele nu se dispensează. Dar e şi un manifest gender aici. Femeile simt un alt fel de provocare pe care vor s-o lanseze, şi iată că unele voci chiar trec la fapte. E o mare distanţă īntre literatura cu pasaje erotice consistente a Cellei Serghi sau a Hortensiei Papadat-Bengescu atīta cītă o putem identifica īn zona erosului mai mult sublimat, eterat
G.G.: intelectualizat, analitic
O.P.: da, şi o afirmaţie precum cea invocată, prin care debutează romanul uneia din autoarele noii generaţii.
G.G.: Permiteţi-mi să vă relatez un moment aproximativ hazliu. Un scriitor povestea īntr-un ziar că a asistat recent la altercaţia verbală dintre două şoferiţe din Bucureşti care au coborīt din maşini şi se certau de mama focului, īnjurīndu-se īntr-un fel foarte interpretabil, īntrucīt īşi atribuiau reciproc nişte īnsuşiri anatomice şi fiziologice de masculinitate.
O.P.: E tocmai ce ziceam, că aceste īnsuşiri chiar pot exista la femei, deşi nu īntr-o reprezentare fizică. Unele simt că mai au un organ, două, trei. Exact ca-n celebrul banc cu Ramses, pe care scribul nu mai ştia cum să-l dăltuiască, atunci cīnd i se dicta că faraonul este foarte-foarte-foarte puternic, iar el īntreba: cu cīte perechi de testicule să-l sculptez pe Ramses īn hieroglifă, pentru a reda corect expresia foarte-foarte-foarte: cu două sau cu trei?.
G.G.: Da, sînt fenomene de lesbianism, de trans-sexism latent
O.P.: Colegul nostru Mircea Cărtărescu a lansat īn Travesti o asemenea temă īn literatura romānă: problema identităţii. Ce era eroul: băiat sau fetiţă? Ori poate era ceea ce americanii experţi numesc She-male, o masculă!
L.A. Īmi amintesc că asemenea savuroase jocuri de cuvinte apar şi la Raymond Queneau. Chelnerul care lucrează īntr-un bar de homosexuali din Paris este un Écossaise, adică un scoţiană (cum am tradus eu īn romānă).
Şansa oferită unor minorităţi
L.A.: Dar haideţi să pornim şi īntr-o altă direcţie, care a dat mult de furcă īn dezbaterile din prezent. Vorbeai despre literatura de tip gender. Din cīte am īnţeles, există chiar studii de masterat în domeniu.
O.P.: Şi la Bucureşti, şi la Cluj.
L.A.: Iată că apare un nou specific al receptării, despre care se vorbeşte tot mai des şi se cunoaşte tot mai puţin, political correctness. Ce īnseamnă acest termen? Fiind importat īn Europa dinspre Statele Unite, eu l-am perceput īn primul rīnd ca reprezentīnd şansa oferită unor minorităţi. Femeile au dreptul să īşi spună cuvīntul. Minorităţile sexuale au dreptul să fie luate īn seamă. Minorităţile etnice devin importante. Literatura lor devine interesantă, stilul lor de gīndire īşi caută drumul spre expresie.
G.G.: Este īnsă totuşi o nuanţă de ipocrizie acordată acestui termen.
O.P.: Depinde pe cine īntrebaţi.
L.A.: Ipocrizia poate că există, poate că nu, dar acest concept cred că trebuie īncurajat īn direcţia pe care am amintit-o. Noi ne-am obişnuit şi este o altă reminiscenţă comunistă să fim mereu strīns uniţi īn jurul . Cu toţii trebuia să batem pasul la comandă, să fim la fel, să executăm ordinele unui creier unic (şi foarte mic), toate particularităţile trebuiau oprimate sau eliminate, pentru că ne stinghereau īn strīnsa īmbrăţişare. Or iată că avem de-a face cu o nouă sensibilitate, a unei gīndiri democratice (care izvorăşte cu siguranţă din cea mai mare democraţie de pe glob). Anume, chiar invers, să priveşti, să potenţezi şi să subliniezi diferenţele, iar nu asemănările. Diferenţele sīnt cele care ne fac mai bogaţi. Dar īntīlnim grupuri de intelectuali romāni rafinaţi, pe un loc de frunte īn dezbaterile de idei contemporane mă gīndesc la direcţiile reprezentate de Romānia literară, pe alocuri de 22, ca să nu mai vorbim despre reminiscenţele Şcolii de la Păltiniş, H.-R. Patapievici şi aşa mai departe care īncep să tremure de furie īndată ce aud vorbindu-se despre political correctness. S-a creat chiar un curent de condamnare a grupării de la Observator cultural, care şi-a īnsuşit cu mult curaj gīndirea postmodernă şi o propagă, prin atenţia acordată discursului sexist, gender, prin opiniile favorabile faţă de minorităţile etnice, sexuale etc. Īn schimb există numeroşi intelectuali reputaţi de pe la noi care parcă sīnt conectaţi la 220 V. şi trepidează cu spume la colţul buzelor, cīnd aud despre aşa ceva. Īmi pare rău, dar acesta va fi mersul lucrurilor: este o şansă şi o revanşă interesantă şi meritată, care li se oferă tuturor minorităţilor de azi.
G.G.: Totuşi s-a spus că există şi o exagerare a acestei tendinţe de diversificare extremă, centrifugă, a considerării realităţii sociale şi morale. De pildă, īn Statele Unite, la ora actuală, dacă nu eşti negru sau măcar metis, dacă nu eşti homosexual sau lesbiană, dacă nu eşti mamă singură cu doi copii, dacă ai ghinionul de a fi un alb normal, cu o stare socială rezonabilă, rişti să fii marginalizat. Ca om de dreapta mă tem de ceea ce a fost apreciat drept un maccarthysm nou, de stînga.
L.A.: Da, am auzit şi eu aceste discursuri. Cred că sīnt falsele pretexte ale celor aflaţi īn fruntea mesei şi care resimt presiunea minoritarilor ce-şi cer drepturile. Iar atunci inventează asemenea tertipuri, pentru a li le refuza. Se spune: sīntem albi, sīntem normali nu dorim să fim marginalizaţi. Nu! Ei de fapt nu doresc să fie scoşi din fruntea bucatelor. Aş vrea să vă dau un exemplu din care să reiasă importanţa fenomenului. Potrivit corectitudinii politice, e o grosolănie să spui despre un om de culoare că e negru. E preferabilă sintagma afro-american. Adversarii corectitudinii politice sar să ironizeze, pe bună dreptate, artificialitatea şi ipocrizia noului termen. Adepţii săi evocă īnsă rezultatele unor cercetări psihologice, potrivit cărora aplicarea repetată a unei etichete duce la impunerea ei īn mentalul colectiv. Identificarea şi īnchegarea categoriilor sociale persecutate porneşte de la definirea, de la denumirea lor. Cuvintele reprezintă īntotdeauna primul pas. Gīndiţi-vă cum ar mai fi avut loc Holocaustul, dacă ar fi existat corectitudinea politică şi s-ar fi interzis īn public folosirea cuvīntului jidan? Cum s-ar mai fi construit oare Gulagul, dacă ar fi fost interzisă folosirea cuvintelor mic-burghez sau reacţionar?
G.G.: Am făcut o glumă, la un moment dat, spunīnd aşa: dacă este vorba să se admită căsătoria īntre homosexuali, atunci să se admită şi căsătoriile pentru necrofili. Cu ajutorul unei īmbălsămări foarte moderne cum e cea aplicată la cadavrul lui Lenin necrofilii pot să-şi aleagă un partener, să-l ţină zeci de ani şi să fie oarecum consfinţită civil această legătură.
L.A.: Problema este următoarea. Şi īn acest domeniu al political correctness ne aflăm īntr-o zonă mobilă
G.G.: labilă
L.A.: nu e labilă, e mobilă, īn explorare şi modificare. Există graniţe şi limite care sīnt testate zi de zi. Povestea căsătoriei īntre homosexuali vedeţi că stīrneşte mari furtuni inclusiv īn Statele Unite. Cele două partide politice care au participat la alegerile recente se confruntau şi pe această temă. A cīştigat pe moment direcţia conservatoare, care interzice căsătoria īntre homosexuali. Pe de altă parte, cam īn aceeaşi perioadă, īn Canada s-a aprobat la Curtea Supremă de Justiţie respectivul tip de mariaj. Īnsă gīndirea care se opune la political correctness cum procedează (īn mod necinstit, măsluit)? Mizează pe aceste dezbateri la limita political correctness şi le exagerează, pentru a discredita conceptul īn sine şi a-l nega.
G.G.: Da, este posibil. Dar eu cred totuşi că o căsătorie īntre homosexuali este excesivă
L.A.: Şi eu cred acelaşi lucru.
G.G.: ei pot fi toleraţi, ar fi greşit să luăm īmpotriva lor măsuri legale, īnsă a dilata instituţia şi actul căsătoriei īn aşa măsură īncīt să-i cuprindem pe homosexuali, cred că ar fi un fel de extravaganţă a epocii noastre care se va izbi mereu de rezistenţa nu doar a cercurilor tradiţionaliste sau a Bisericii, ci şi a unui om cu o gīndire aşa zicīnd normală.
L.A.: Sînt de acord cu dumneavoastră. Am fost īntrebat de elevii mei la un moment dat care este părerea mea īn această problemă a homosexualităţii. Le-am răspuns foarte scurt şi limpede īn felul următor. Sentimental vorbind, pe mine, ca individ, homosexualii mă scīrbesc, īmi produc greaţă. Dar intelectual vorbind, sīnt īn orice clipă de acord să li se confere libertăţile civile pe care li le oferă alte state, alte democraţii consolidate. Este diferenţa dintre sentimentele mele personale şi concepţia raţională, civică, după care mă călăuzesc în societate.
O.P.: Eu voiam să ofer o posibilă continuare a anecdotei spuse de domnul Grigurcu. Aş zice că pledez şi eu, ca şi dumneavoastră, pentru căsătoria de tip necrofil dar īn condiţii de totală democraţie. Adică să fie de acord ambele părţi! Totodată v-aş adresa o īntrebare directă: de ce să ne oprim doar la necrofilie, de ce să nu discutăm despre pedofilie, zoofilie etc.? Ele ar trebui să facă obiectul acestei discuţii.
G.G.: Fără īndoială. Pīnă la urmă, şi aceste ramuri ale sexualităţii aberante se vor constitui īn minorităţi care īşi vor cere drepturile. Mi-ar putea garanta cineva că ele nu vor apela cu patetism la political correctness?
L.A.: Īn contextul īn care azi-mīine omul va fi produs īn eprubetă, ajungem la graniţele unui nou tip de gīndire, care-şi explorează orizonturile şi pe care nu-l putem refuza īn virtutea faptului că nu ne convine. Ne convine sau nu, vine peste noi.
O.P.: Dacă credem īn individ şi īn valorile liberalismului, printre care individualismul se numără, atunci n-avem cum să refuzăm drepturile unor colectivităţi mai mici decīt macrocolectivităţile naţionale de a-şi exprima punctul de vedere. De pildă noi trei alcătuim o microcolectivitate care are o voce distinctă, prin ceea ce spunem noi, īn peisajul publicistic actual. Ea a fost notificată ca atare.
L.A.: Fără a fi necrofili
O.P.: Īncă nu sīntem necrofili, slavă Domnului.
G.G.: Unii vor spune că sīntem necrofagi, pentru că ne referim uneori incisiv critic la nişte autori care nu mai sīnt īn viaţă.
O.P.: Ca istoric mă ocup şi de aşa ceva.
G.G.: Dumneavoastră sīnteţi necrofagul prin excelenţă, domnule Pecican!
O.P.: Mă tem că da, īnsă numai din acest punct de vedere.
G.G.: Noi vă urmăm, pentru că nu sīntem doar critici ai actualităţii, ci şi istorici literari.
L.A.: Asta e altă viclenie: să-i reproşezi unui polemist că scrie despre o persoană care a īncetat din viaţă. Bietul de el, lăsaţi-l īn pace că a murit Dar ideile, afirmaţiile lui greşite sīnt īncă foarte vii şi produc efecte nocive. Ele trebuie demontate şi combătute cu argumente.
G.G.: Pīnă şi Mircea Zaciu a avut o asemenea reacţie, care mi s-a părut total descumpănitoare. Ne reproşa nouă, celor care-l criticăm de pildă pe Marin Preda că ne legăm de un mort. El care era un istoric literar!
L.A.: Da, era vorba de un sofism.
G.G.: Pentru a-mi exprima mai clar punctul de vedere īn legătură cu political correctness, aş dori să fac o completare. Au apărut recent două cărţi privitoare la Statele Unite: una laudativă, Obsesia americană a lui Jean-Franēois Revel şi O Americă īnfricoşătoare a lui Edward Behr, axată pe nota critică. Autorul celei din urmă are īn vedere, pe larg, aşa numita atitudine politic corectă, căreia īi constată cu dezamăgire excesele. Ar fi vorba mai īntīi de favorizarea unui egalitarism īmpins īn negativ, prin separatismul de ordin etnic şi sexual. Īncurajaţi de acest curent unii magi suferă de ceea ce Edward Behr numeşte demenţa de autovictimizare, pe baza unui segregaţionism ce ar emana din sīnul lor. Hărţuirea sexuală a ajuns o veritabilă obsesie, alterīnd relaţiile dintre profesori şi studenţi, din cadrul familiei, aruncīnd īn genere asupra relaţiilor dintre sexe o umbră maladivă. Procesele şi reclamaţiile pe această temă se află īntr-o sporire cu totul anormală. Combaterea aşa-zisului eurocentrism prezintă şi ea urmări dăunătoare pregătirii tinerilor īn special īn sfera umanistă, prin reducţia sau de-a dreptul suprimarea contribuţiei unor personalităţi de seamă ale bătrīnului continent, īntre prea puţinii acceptaţi numărīndu-se doar Derrida şi Lacan. Īn genere, socoteşte Behr, creşterea numărului instituţiilor de īnvăţămīnt superior, ca o traducere aparentă a unei cerinţe democratice, duce la o scădere calitativă īngrijorătoare a produselor lor Sīnt departe de-a fi un contestatar al Americii, raliindu-mă la destule puncte ce mi se par irefutabile din apologia lui Revel, dar nu e oare mai bine să ţinem seama şi de punctele negative ale unei realităţi foarte complexe? Un tablou exclusiv luminos al realităţii americane n-ar fi şi artificial? Cu atīt mai vīrtos se cuvine să medităm la aceste lucruri cu cīt, aci, sīntem dispuşi a absorbi prin toţi porii modelul american
L.A.: Pot fi de acord cu multe din lucrurile pe care le-aţi spus acum. Să remarc totuşi că, deşi aţi amintit doi autori, radical diferiţi īn comentariul la adresa Americii Jean-Franēois Revel şi Edward Behr , atunci cīnd aţi detaliat ideile respective v-aţi oprit doar la cel de-al doilea. Un echilibru mai subtil cred că s-ar fi impus. Pe de altă parte, ştim de la sociologi că dezvoltarea sincronică are două etape de aplicare: īntīi e preluat īntregul model, īn parametrii săi fundamentali, urmīnd ca abia apoi să fie adaptat, prin menţinerea aspectelor funcţionale şi īndepărtarea, pe cīt posibil, a celor neadecvate. Criticii dezlănţuiţi ai abuzurilor americane, ai superficialităţii americane, ai prostiei americane, ai lipsei de tradiţii culturale americane, ai imperialismului american etc. nu fac decīt să obtureze calea regală de evoluţie a Romāniei spre lumea civilizată. Ei condamnă implicit ceea ce noi īncă n-am preluat (dar tare ne-am dori!), adică īnsuşi modelul american, care īnainte de a fi abuziv e esenţial democratic, īnainte de a fi superficial e funcţional, īnainte de a fi neghiob e supertehnicizat şi īnainte de a fi imperialist e exportator de bunăstare şi libertate. E absolut lamentabil că principalul purtător de cuvīnt al invectivelor respective a devenit īn spaţiul nostru cultural scriitorul Paul Goma, fostul disident. O stridentă defazare ştampilează īn ultimii ani cuvintele mīniosului condeier. Totuşi e trist: de la anticomunismul eroic să coteşti spre antisemitismul fără ţărmuri, pentru a eşua īn antiamericanismul ţanţoş. Oare se poate mai jos de atīt?
O.P.: Cu americanismul şi antiamericanismul, corectitudinea politică şi poziţia contrară acesteia, ca şi cu globalizarea, lucrurile mi se pare că stau aşa: poţi fi pentru sau īmpotrivă, dar este o naivitate să crezi că le-ai putea ignora. Noi trăim de multă vreme īntr-o lume modelată de prezenţa americană, cu bune şi cu rele. Amintesc, pentru cei care o ignoră şi nu mă refer la cei de faţă că Romānia Mare au făcut-o regele Ferdinand şi Brătianu; dar īnainte de ei şi chiar mai abitir, īntr-un anume sens, a făcut-o preşedintele american Woodrow Wilson, cu cele 14 puncte ale lui. De fapt, īntreg secolul al XX-lea romānesc, de la compania de telefoane anonimă, dar americană, şi pīnă la speranţa părinţilor şi bunicilor noştri că americanii ar putea veni să ne salveze de comuniştii pe care, altminteri, nu o dată, pe faţă īi aplaudau, veacul a fost, şi īn Romānia, cīt se poate de marcat de prezenţa dar şi de absenţa S.U.A. Dacă America a venit la īntīlnire cu corectitudinea politică şi cu globalizarea, ca şi cu multe altele (dintre care mie īmi plac mai ales scriitorii şi o parte din producţia cinematografică, descătuşarea muzicală şi tinerească īncepută cu era rock and roll-ului, mişcarea hippy etc.), de ce nu ne-am exersa un pic luciditatea, realismul şi inteligenţa, ţinīnd seama de ele şi făcīndu-le instrumentele propriei īntīlniri cu realitatea locală? Poate spune cineva că femeile īn Romānia nu sīnt, cel mai adeseori, subalterne şi desconsiderate īn viaţa noastră publică? Sau că, īn pofida dezrobirii ţiganilor īncă de către paşoptişti, nu există nici un fel de prejudecăţi rasiale prin părţile noastre, la īnceput de secol XXI? M-aş mira, zău, de asemenea afirmaţii care n-ar dovedi decīt că ţinem de ipocrizie cu ghearele şi cu dinţii. Dacă America ne oferă nişte instrumente utile, ar fi o dovadă de stupiditate să nu le adaptăm situaţiilor cu care ne confruntăm, spre a le rezolva. Altminteri, cunosc şi eu o carte īn care un fost opozant la regimul sovietic din Lituania, emigrat īn S.U.A., execută democraţia americană īntr-o manieră radicală, fără concesii. Dar asta nu a īmpiedicat un editor american să publice masivul volum, supunīnd democratic discuţiei tentativa, tocmai pentru a adīnci un exerciţiu democratic perfectibil din multe puncte de vedere. Autorul la care mă refer se numeşte Valdas Anelauskas, iar titlul cărţii este Descoperind America aşa cum este (Discovering America as it is, Clarity Press, Inc., 1999). Şi eu zic că preluarea modelului american, īn funcţie de nevoi şi de situaţii, merită să fie făcută demn, critic, lucid; nu ignorīnd, şi nici demolînd aprioric.
Glisarea unor comunişti frenetici pe linia religioasă
O.P.: Nu din dorinţa de a realiza o circularitate rebreniană, v-aş readuce totuşi la prima īntrebare a dialogului nostru: consideraţi că este o sfruntare din partea oamenilor de cultură să aspire la sprijin financiar şi logistic din partea statului?
L.A.: E o înfruntare, nu o sfruntare!
G.G.: Īn nici un caz, pentru că la urma urmei, īn măsura īn care creaţia artistică şi culturală este o emanaţie a colectivităţii şi se adresează unei colectivităţi, e normal să dorească un sprijin al acestei colectivităţi, sub o formă sau alta. Fie că este vorba de un sprijin acordat de Ministerul Culturii, fie că este vorba, aşa cum spuneam, de o lege a sponsorizării, care este foarte deficitară la ora actuală
O.P.: Dar să continuăm enumerarea: fie că este vorba de un institut cultural pus sub patronajul preşedinţiei, fie că este vorba de un fond special, pe care-l instituie primul ministru pentru tipărirea de cărţi observaţi că s-au īnmulţit aceste canale. Din păcate, s-au īnmulţit īntr-o manieră care scapă adeseori controlului public.
G.G.: Unele sīnt īnsă nişte trape. Premiile prea mari sume uriaşe īnseamnă a-l lega pe scriitor de dispensatorul premiilor respective.
L.A.: Creează privilegii, dar te leagă de moşia boierului.
G.G.: Eu aş vrea să vorbim acum puţin despre felul cum a fost primit volumul Vorbind.
O.P.: De ce nu? Īi cunoaştem pe autori
G.G.: Socotesc că acest volum a fost simptomatic de puţin comentat pīnă la ora actuală.
L.A.: Asta ne īndeamnă să continuăm.
G.G.: Alte cărţi au avut parte de comentarii mult mai numeroase, la un timp mai scurt de la apariţie. Există o motivaţie pe care eu am prognozat-o. Şi anume: majoritatea comentatorilor fie că doresc să ne contrazică, să ne atace, dar le e destul de greu să vină cu contraargumente la argumentele noastre şi īn acelaşi timp n-ar dori să se expună unor replici acide care i-ar elimina uneori din cursa disputei
O.P.: Replici previzibile
G.G.: Iar o altă categorie de comentatori ezită să ne elogieze, să ni se ataşeze, de teama unor represalii din partea persoanelor despre care n-am vorbit tocmai elogios.
L.A.: Trebuie adăugat că volumul nostru, chiar dacă nu este comentat la scenă deschisă, e citit īn draci prin subsoluri şi culise. Avem numeroase ecouri verbale din partea colegilor, a amicilor scriitori care ne complimentează. Este acesta un alt simptom al stării schizoide despre care vorbeam: cīnd scrii, īţi pui cravată, ai grijă să nu exprimi ceva care ar supăra pe unul sau pe altul, să nu foloseşti un lexic prea degajat, aplici mii de calcule şi socoteli. Īn schimb vorba rostită zboară, īţi permiţi luxul să fii ceva mai sincer. Intrăm şi noi sub incidenţa acestei realităţi.
G.G.: Ne-a īnjurat cineva pentru cartea noastră, în culise sau subsoluri?
O.P.: Am īnţeles că dumneavoastră aţi primit o reclamaţie īn ce mă priveşte, de la domnul Dan Ciachir, care era nemulţumit de o confuzie pe care susţinea că aş fi făcut-o.
G.G.: Īn legătură cu tatăl său, care de fapt nu era tatăl său şi nici nu-i era rudă.
O.P.: E o problemă de familie.
G.G.: A fost mīhnit de această confuzie care zicea că s-a mai făcut.
O.P.: Dar numele era acelaşi cu al tatălui său, nu?
G.G.: Numele de familie, da.
O.P.: Aici lucrurile deja mă depăşesc. Eu am reţinut din revista Săptămīna că Dan Ciachir īl īnjura pe Nicolae Ciachir. Punct.
L.A.: Iar eu sīnt mīhnit de confuzia pe care a făcut-o Dan Ciachir īnsuşi, scriind pe larg şi discreditīndu-se, īn repetate rīnduri, la revista naţionalist-comunistă Săptămīna.
O.P.: Bine, domnia sa īntre timp s-a repliat pe poziţii ortodoxe care, mie cel puţin, īmi fac o bună impresie. Īn plus, a publicat pagini memorialistice care mi-au plăcut.
L.A.: Ei da, a folosit Dero Lux ca să-şi īnălbească trecutul. Doar atīt, că a uitat un capitol esenţial: scuzele publice. De la programul de prespălare, a sărit direct la centrifugarea automată
G.G.: Era foarte tīnăr pe atunci. Erau păcatele tinereţii.
L.A.: Da? Cît avea? Vreo treizeci de ani? Aproape cît mine acum.
G.G.: Era acum treizeci de ani, ţin bine minte pentru că eram internat la Spitalul Colţea cu o operaţie ORL şi īn Săptămīna care nu era o revistă de tot decăzută, pentru că şi Negoiţescu, şi Regman scriau acolo poate cu un an-doi īnainte
L.A.: La începutul Săptămīnii, nu la sfīrşitul ei
G.G.: atunci īl citeam eu şi pe Dan Ciachir īn revista condusă de Eugen Barbu.
L.A.: Oricum, e curioasă această glisare a unor comunişti frenetici pe linia religioasă. A cunoscut-o şi Petru Dumitriu, care din mare ideolog a devenit mare creştin, Dan Ciachir a cîrmit-o dinspre Săptămīna spre Patriarhie, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a lăsat epoca lui Pericle pentru mănăstirile din Moldova
O.P.: Dumitru Mircea, în Cluj pe linia teologiei greco-catolice.
G.G.: Mai pot cita un caz. O doamnă literată, care a lucrat la Ministerul de Interne īn comunism, a scos după 89 o antologie de poezie religioasă şi, dacă nu mă-nşel, semnează şi d-sa o poezie de-o astfel de factură. Se vede că e vorba de-o atracţie a contrariilor!
L.A.: Oare Bunul Dumnezeu chiar nu şi-a găsit partizani mai puţin pătaţi?
O.P.: Ne are probabil pe mulţi dintre noi, īn altă manieră, mai discretă. Dar voiam să spun că fenomenul pe care l-am īnregistrat īn raport cu receptarea altor cărţi ale mele este acela al unui interes mai larg decīt cel al literaţilor. Multă lume din afara literaturii m-a interpelat, dorind să-şi procure volumul, pe cīţiva i-am şi ajutat personal.
G.G.: S-a epuizat tirajul?
L.A.: Aproape în întregime.
O.P.: Mai sīnt cīteva exemplare īn circuit. Cine chiar vrea să le cumpere, le poate găsi. Dar un nou tiraj ar putea să se vīndă la fel de bine.
L.A.: O ediţie revăzută şi adăugită.
G.G.: Poate facem volumul doi. Chiar prezenta discuţie este o dovadă că asemenea continuitate e posibilă şi chiar dezirabilă. Aş dori şi nădăjduiesc să fiţi de acord cu mine ca acest trialog al nostru, cum l-am numit īn glumă, să se deruleze şi pe mai departe, ca expresie a unui punct de vedere pluralist şi concomitent unitar īn chip dialectic. Un monstru prevăzut cu trei capete (īn cazul īn care se defectează unul, celelalte să-i sară īn ajutor), defel animat de intenţii rele
O.P.: Subscriu la ideea continuării acestor colocvii pe cīt de neconcesive, pe atīt de amicale īn ce priveşte raporturile dintre noi trei şi să o mai spun? animate de un mare respect faţă de ideea de literatură de bună calitate şi faţă de omul de litere demn īn spaţiul romānesc. Cīt despre impresia oamenilor care au intrat īn vorbă cu mine pe marginea volumului Vorbind, ea suna cam aşa: L-am citit. Nu-l pot lăsa din mīnă. Deşi aş avea multe lucruri de spus altfel. Sigur că există păreri diverse, chiar noi īnşine am avut poziţii care nu coincideau integral.
L.A.: Din fericire.
O.P.: Asta-l face viu şi interesant. Eu zic că e un tip de carte pe care n-o găseşti īn literatura noastră decīt la noi. La noi trei. Şi s-a īntīmplat să fim actuali pe termen mai lung. Am avut toată vara sentimentul că această gīlceavă a intelectualilor, pornită de la decernarea (cu anumite obiecţii adiţionale din partea lui Adrian Marino) a unui premiu lui Andrei Pleşu, ei bine, noi am prevăzut-o oarecum, am schiţat-o tipologic īn paginile volumului. Dacă nu mă īnşel, cu vreun an mai devreme, noi am şi folosit termenul de grup de prestigiu, care apare configurat astfel. N-aş zice că ne-am substituit īn felul ăsta Pythiei, ci că pur şi simplu am exprimat un statu quo al momentului, care s-a dovedit a fi īn pragul unei răbufniri. Eu cred că īncleştarea din această vară, dintre cele două grupuri, nu a fost un final de bătălie. Am constatat apoi că discuţia principală s-a disipat īn mai multe polemici, pe unele le-aţi avut chiar dumneavoastră, domnule Grigurcu, īmpotriva lui Cristian Bădiliţă, Andrei Cornea sau Gabriel Liiceanu, la altele m-am īnhămat eu, luptīnd cu umbrele, fiindcă nu mi s-a răspuns din partea lui Andrei Pleşu sau Dan C. Mihăilescu. Cam asta s-a īntīmplat pīnă īn acest moment. Lucrurile cred că pot continua īn mod imprevizibil. Sīntem abia la īnceputul unor noi dezvoltări.
Reconsiderarea lui Noica
G.G.: Era vorba de prelungirea unei discuţii care a īnceput o dată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniş şi īn special a Epistolarului, deci cu rădăcini īncă īnainte de 1989. A răbufnit acum la două nivele. Pe de o parte, a fost desigur o discuţie la nivelul actualităţii şi, pe de altă parte, a fost o reconsiderare a lui Noica. El nu putea fi discutat īntr-un mod care să depăşească limitele cenzurii. S-a produs o conexiune īntre cele două nivele, ce a scos īn evidenţă un conservatorism ciudat din partea celor care au fost īn preajma filosofului şi care se configurează īntr-un fel de grup de discipoli, o mentalitate administrativ-autoritaristă care blochează de fapt libera discuţie, blochează spiritul democratic al abordării subiectului. Aceasta mi se pare o poziţie antifilosofică, ea nu cadrează cu nişte īnţelepţi (cu sau fără ghilimele), aşa cum sīnt oamenii care au o pregătire filosofică şi o creaţie intelectuală īn direcţia respectivă. Credeam că am depăşit faza iconoduliei obligatorii.
L.A.: Problema nu este neapărat că ei s-au configurat ca un grup de presiune, sau ca o grupare. Ci e o situaţie de ipocrizie şi de lipsă de bună credinţă. Adică nu poţi să te declari pe toate drumurile anticomunist, după care să treci cu vederea şi să forţezi ascunderea faptului că Noica a sprijinit destul de consistent, īn voiajele sale prin străinătate, regimul comunist. Acesta este un fapt incontestabil. I-a descurajat pe unii din ţară care voiau să adere la Mişcarea Goma (după cum scrie Paul Goma şi n-am motive să nu-l cred īn acest aspect), s-a dus la Paris pentru a mobiliza lumea īn sprijinul lui Ceauşescu (după cum scrie Monica Lovinescu şi n-am motive să nu-i dau crezare īn această privinţă)
G.G.: Şi l-a propus chiar pentru Premiul Nobel! Ceea ce oricum nu este spre onoarea memoriei lui Noica.
L.A.: Da, a făcut lobby īn favoarea lui Ceauşescu. Or atunci nu poţi să vii, chiar dacă te cheamă Liiceanu şi chiar dacă ai prestanţă şi dovedeşti persuasiune pe micul ecran, să te declari anticomunist, dar să treci cu vederea păcatele lui Noica. Adică, pe de o parte ai principii, dar pe de altă parte ai obligaţii de prietenie pe care le plasezi deasupra principiilor.
G.G.: E bine cel puţin că aceşti oameni īşi respectă obligaţiile personale, adică au o anumită gratitudine faţă de un maestru, sau pur şi simplu faţă de un om pe care l-au adoptat, o atitudine care nu prea funcţionează īn mediile noastre postdecembriste.
L.A.: Da, īnsă se ştia de mult: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Ce anume contează mai mult? Platon sau adevărul?
G.G.: Dicton ce ar putea fi reformulat astfel pentru uzul d-lui Liiceanu: Amicus Pleşu, sed magis amica veritas. Să nu mergem chiar pīnă la Platon!
L.A.: Păi da! Liiceanu s-a apucat să aplice proverbele pe invers: Amica veritas, sed magis amicus Pleşu
O.P.: Eu cred că Noica nu neapărat din conformism şi iubire faţă de regimul Ceauşescu i-a sfătuit pe unii care voiau să adere la mişcarea Goma să n-o facă. Mi se pare că aici ar trebui văzută o continuitate cu opţiunile lui de o viaţă īntreagă. Naţionaliste, dacă vreţi, dar şi patriotice
G.G.: E şi una, şi alta.
O.P.: Da. Adică nu s-a sustras, n-a plecat īn străinătate, a īncercat să coabiteze cu costurile pe care aceasta le-a impus dar vreau să spun că nu era neapărat un mecanism psihologic simplu, de tipul: Eh, Goma nu contează, nu mergeţi la Goma!. Sau: Nu-l contestaţi pe Ceauşescu, fiindcă Ceauşescu e formidabil!. Nu cred că asta a fost īn mintea lui Noica deşi nu pot să ştiu ce-a fost īn mintea lui.
L.A.: Cu ocazia acestor dezbateri legate de Noica, au apărut īn presă diverse fotografii din anii 70 şi 80. Pe mine m-a frapat aspectul lui pe care īnclin să-l calific de iezuit. Avea o atitudine blīndă, angelică, protocolară, respectuoasă
G.G.: o mansuetudine
L.A.: sigur că da. Parcă era un călugăr care pentru o clipă se smulgea din pustnicia lui, pentru a participa la o sindrofie de la Uniunea Scriitorilor. Asta pe de o parte: aspectul lui mansuet de la suprafaţă
O.P.: Şi de ce ne-ar deranja blīndeţea?
L.A.: Iar pe de altă parte, rigiditatea lui ideatică, pe linia admiraţiei naţionaliste, a sprijinirii lui Ceauşescu, a acreditării protocronismului (trebuie spuse acestea cu toată fermitatea). Īnclin să cred că tot de la Nae Ionescu i se trage regret că trebuie să ne īntoarcem la acelaşi sīmbure de gīlceavă. Dar īnvăţăturile magistrului Nae au acţionat pīnă tīrziu īn anii 80.
G.G.: Obsedantul pentru noi Nae! Sau să zic vorbă mare! obsedantul pentru Istorie?
L.A.: Da, īntr-adevăr e vorbă prea mare
O.P.: Bine, tata nu i-a fost discipol lui Nae Ionescu şi totuşi avea multe trăsături comune cu gīndirea lui Noica. Probabil că ar trebui să vedem aici plutind īn aer şi mentalitatea unei generaţii. Sigur, la Noica existau mai multe şi mai personalizate argumente, ţinīnd şi de un orizont filosofic, de o asumare a modului lui de a īnţelege să fie cetăţean. Eu l-am văzut pe Noica o singură dată. Dincolo de acea aplecare a coloanei care i se datora poate şi vīrstei, şi unei lordocifoze, cine ştie ce-o fi avut Noica nu mi s-a părut deloc a fi un om umil. Dimpotrivă. Cīnd eu l-am cunoscut, se īntorcea de la o bătălie (cum zicea el) cu activiştii judeţului Timiş, unde luptase pentru vreo doi-trei tineri īn care credea şi pe care pusese un pariu, pentru viitor. Se lupta să le obţină nişte posturi derizorii, de paznici etc.
G.G.: Cunoaşteţi cumva numele acelor tineri?
O.P.: Mircea Mihăieş era sigur unul dintre ei. Pe ceilalţi nu mi-i mai amintesc. Prin Mircea Mihăieş am fost invitat īn gara Arad, oraşul meu de baştină, să urc pentru cinci minute cīt staţiona personalul de Timişoara-Oradea şi să-l īntīlnesc pe Noica. El nu mă mai văzuse niciodată
G.G.: Deci īntr-un tren, la o oprire, īntr-o gară
O.P.: Exact!
G.G.: Interesant.
L.A.: Simbolică īntīlnire.
O.P.: M-a sărutat. Eu arătam ca un mujik sper că nu ca un mojic aveam părul lung, aveam barbă şi m-a sărutat pe ambii obraji. A zis: Ce faci?. I-am răspuns: Am reuşit la facultate!. Mergi aşadar la facultate. Īnvaţă greaca veche, īnvaţă germana şi ţine-mă la curent. După ce le ştii, mai caută-mă. Asta a fost totul. Se īntīmpla īn anul de graţie 1981. Eu i-am mai scris, mi-a răspuns prin cīteva bileţele pe care am avut prilejul să le public chiar īn revista pe care aţi coordonat-o, Columna. Vreau să aduc această mărturie personală că Noica nu era un umil.
G.G.: N-avea cum să fie!
O.P.: Nu era un om care se strecoară pe līngă ziduri. Dar avea o anume bunătate şi chiar o mare candoare.
G.G.: Noica a fost un om profund, un gīnditor important, o figură de frunte a peisajului intelectual romānesc. Vreau să nu se creadă că vorbind despre compromisurile lui subiective sau obiective cu regimul comunist, noi am nega, aşa cum s-a insinuat, valoarea lui. Iconoclastia nu este singura alternativă la iconodulie.
O.P.: Tocmai de aceea am īncercat să nuanţez ceea ce spunem aici. Mă deranjează enorm să ştiu că acest om, pe care l-am privit ca pe un reper formidabil a fost un mare eveniment īn viaţa mea faptul că l-am īntīlnit pe Noica la douăzeci de ani! l-a putut propune pe Ceauşescu la Premiul Nobel.
G.G.: Eu am citit cīteva cărţi ale lui şi uneori le-am recitit cu cel mai mare interes, chiar cu admiraţie. Nu sīnt de acord cu aprecierea unora că analiza pe care i-o facem lui Noica la ora actuală ar suna cumva ca o subestimare, ca o demolare. Noica este un reper
L.A.: al trecutului
G.G.: al culturii noastre. Are īntr-adevăr anumite caracteristici istorice. Aşa cum spunea domnul Pecican, există o continuitate, o organicitate a concepţiei lui naţionaliste din anii 30-40, ce s-a apropiat īntr-un mod neaşteptat de naţional-comunismul ceauşist, care este o vulgată a naţionalismului romānesc. Īnsă acest naţionalism, să mă exprim aşa, regurgitat l-a tolerat pe Noica, tot aşa cum, prin reciprocitate, Noica a tolerat regimul comunist şi chiar l-a supralicitat, ajungīnd să-l laude pe Ceauşescu īn străinătate, să facă lobby pentru el şi chiar să-l propună la Premiul Nobel.
L.A.: Mă tem că noi īi facem chiar şi īn acest moment jocul lui Noica. Dacă stăm să ne gīndim, 99% din dezbaterile legate de el se referă la figura lui publică, a făcut sau nu lobby politic, l-a propus sau nu pe Ceauşescu la Nobel, a avut sau nu discipolii cutare, care a fost rolul discipolilor săi şi aşa mai departe. Dar se spune că Noica a fost filosof, a fost om de cultură. Eu aş fi curios să citesc īn sfīrşit şi nu din partea ciracilor săi, care au un interes īn domeniu nişte studii care să pună īn valoare importanţa intelectuală a operei lui Noica. Deci nu complexitatea figurii sale sociale, pedagogice, publice etc.
O.P.: Ion Ianoşi a scris o carte.
L.A.: Să ne aplecăm asupra operei, să ni se demonstreze cīt de important filosof a fost el!
G.G.: Şi Cornel Moraru a scris o carte pe acest subiect. Sau Ion Hirghiduş. Sau Ion Dur. Spre a nu-i aminti pe comentatorii importanţi īntruniţi īntre coperţile Epistolarului, precum şi pleiada de comentatori ai acestor comentatori. Să nu fim prea aspri!
L.A.: N-am prea văzut să facă epocă Noica prin gīndirea lui filosofică. Exagerările patetice şi liricoide despre Eminescu, omul deplin al culturii romāne, īmi stīrnesc cel mult zīmbete de compasiune. Şi atunci prin ce mai impresionează Noica? Prin apostolatul social da. Prin frişca asta spumoasă pe care a construit-o īn jurul Păltinişului iarăşi poate că da. Sigur, frişca e mare acum, dar pe urmă bate vīntul şi ea mai scade.
G.G.: Nu e momentul, nu e cu putinţă să aprofundăm īn acest cadru colocvial şi caleidoscopic cazul Noica. Nu mă īndoiesc că vom mai avea prilejul de a-l aborda, inclusiv īn circumstanţele neīndoios mai prielnice ale exprimării meditat scriptice.
Mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală
L.A.: Văd că am abordat numeroase direcţii īn discuţia de azi. Există oare vreo coerenţă interioară īn ceea ce spuneam noi?
O.P.: Examenul critic şi urmărirea provocărilor momentului. Cred că asta ar fi ceea ce īnsumează aspectele pe care, sub aparenţa lor disparată, le-am reunit īntr-o convorbire.
G.G.: Eu zic că e interesantă noua noastră reunire post-Vorbind, e salutar faptul, repet, că nu punem punct, prin apariţia unui volum, dialogului nostru. Ne-am reunit şi cu gīndul că mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală ar putea supravieţui cărţii care a īnsumat primele şapte dialoguri. Le promitem cititorilor că dacă puterile ne vor ţine şi īmprejurările ne vor servi, dialogul nostru va rămīne deschis.
L.A.: Da. Şi poate că e incitant prin faptul că ne menţinem īntr-un zigzag atīt de amplu, īntre literatura erotică a momentului şi Constantin Noica.
(Cluj, 1 decembrie 2004)