Ovidiu Pecican

            Într-un articol recent, publicat în revista Tribuna, istoricul Mihai Bărbulescu vorbeşte Despre sintezele istorice. Cum s-au poticnit pe drum unele sinteze de istorie românească şi cum au murit altele înainte de a se naşte (an. III, nr. 54, 1-15 decembrie 2004, p. 16-17 şi, respectiv, nr. 55, 16-31 decembrie 2004, p. 20, 22). El aglutinează în acelaşi text mai multe tentative: 1. cea de a expune succint propria concepţie despre sintezele istorice, 2. de a reevalua, furnizând un spor de informaţie despre geneza lui, tratatul recent de istorie publicat sub sigla Academiei, 3. de a argumenta unele opţiuni ştiinţifice proprii, evidenţiate de colaborarea la acest tratat şi la cel de Istoria Transilvaniei (vol. I, Centrul de Studii Transilvane – Institutul Cultural Român, 2003) şi 4. de a considera două recenzii ale mele la tratatele numite.

            Cum redeschiderea discuţiei mi se pare importantă pentru renovarea atitudinii istoricilor şi a discursului public al acestora, dar şi fiindcă subiectul mă pasionează de ani buni, voi interveni în rândurile ce urmează pe tema dată. Nu în ultimul rând, procedând astfel, răspund unei provocări directe la dezbatere, câtă vreme, dintre toate opiniile critice conturate la adresa apariţiilor în cauză în publicistica zilei, doar ale mele îi atrag atenţia istoricului.

            1. Un alt mit al meseriei de istoric: sintezele

            Vorbind despre sintezele istorice dinainte de comunism – dintre care, de altfel, selectează doar câteva de mai mare circulaţie, cu aerul că ar fi şi unicele reuşite în domeniu (A. D. Xenopol, N. Iorga şi C. C. Giurescu) –, Mihai Bărbulescu afirmă tranşant, încă din prima frază, că „Până la al doilea război mondial (şi imediat după încheierea acestuia) s-au scris trei mari sinteze de istorie a românilor”. „Mari” rămâne, din păcate, un calificativ destul de neclar, nefiind limpede dacă se referă exclusiv la dimensiunile cantitative ori le include şi pe cele calitative. În al doilea caz, nu văd de ce am exclude din enumerare sintezele semnate de Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, M. Kogălniceanu, Al. Papiu Ilarian, Andrei Şaguna, G. Bariţiu, B. P. Hasdeu ş. a. De asemenea, nu înţeleg de ce din N. Iorga s-ar reţine numai versiunea în zece volume (apărută în 1936-1939, cu o versiune franceză publicată aproape simultan, în 1937-1945), când, pentru mulţi, vreme îndelungată, savantul a fost mai cu seamă autorul altor sinteze, precum: Geschichte des Rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), Istoria românilor pentru poporul românesc (1908), Breve storia dei Rumeni (1911), Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), Histoire des Roumains de Bucovine (1917), Istoria românilor din Peninsula Balcanică (1919), Histoire des Roumains et de leur civilisation (1920), Istoria românilor prin călători (1920) ş. a. Revenirile frecvente, cu spectaculare schimbări de angulaţie, ale lui Iorga nu aveau cum să-i scape lui M. Bărbulescu, bun cunoscător al istoriografiei noastre. Acelaşi model l-a urmat, de altfel, şi C. C. Giurescu, singur sau în asociere cu fiul lui, Dinu C. Giurescu, palmaresul fiind, şi în acest caz, redutabil, divers şi urmând, poate, chiar modelul recurent profesat de Iorga.

            Cum de nu a observat M. Bărbulescu acest lucru? Motivele pot fi, desigur, mai multe. Eu reţin ca probabil faptul că, pentru topul lui personal, doar versiunile menţionate în textul său – cea în zece volume semnate de Iorga şi, respectiv, cea în trei ale sintezei interbelice a lui Giurescu – sunt memorabile. Criteriul pare să fie... mărimea.

            Acest detaliu spune mult despre termenii în care Mihai Bărbulescu concepe sinteza istorică. Ea ar fi o operă exemplară, însumarea apoteotică a unor tendinţe şi a unor succese de etapă, întemeindu-se pe mareea de contribuţii mai mari şi mai mici, monografii, studii parţiale, precizări de detaliu. În măsura în care o sinteză devine, aşadar, exponenţială pentru aceste achiziţii, şi este concepută ca o naraţiune cursivă, fluentă şi expresivă, lucrarea va deveni o operă culturală fundamentală. În orice caz, o asemenea construcţie – de autor sau colectivă – s-ar înălţa ca un pisc peste producţia de gen, dominând-o, fie că este vorba despre o versiune asupra trecutului omologată de oficialitate (stat), fie că nu (dar cu condiţia să nu contrazică radical tradiţia istoriografică modernă, varianta interpretativă dominantă). Cum s-a putut vedea din textul autorului, doar trei asemenea cărţi au trecut pragul exigenţelor lui dintre multele lucrări de autor sau colective – manuale şcolare ori tomuri de nivel academic – existente în istoriografia noastră înainte de 1945 (a se vedea pentru detalii Pompiliu Teodor, Istoria istoriografiei române, Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2003). Fiindcă, într-adevăr, manualele de istorie românească sunt, ele însele, nişte sinteze istorice, iar acestea n-au prea lipsit niciodată de pe piaţa de carte didactică de la noi, chiar dacă pentru unii au fost satisfăcătoare, iar pentru alţii, lipsite de valoare.

            Nu este, în acest condiţii, de mirare că lui Mihai Bărbulescu i se pare ca relevantă pentru anii de după 1989 tocmai mulţimea compendiilor de istorie românească, în contrast cu perioada anterioară. Oricât de consistentă ar fi fost producţia de gen a ultimilor cincisprezece ani, totuşi, nu se poate spune că în perioada interbelică şi chiar în vremea comunismului ar fi lipsit încercările. Că ele au fost de un fel sau un altul, că au mărturisit obedienţă faţă de punctul de vedere oficial sau că le-a lipsit calitatea este cu totul altceva. În orice caz, istoricul salută această diversitate recentă şi dezavuează eventuala interzicere a circulaţiei vreuneia dintre sinteze. Acest lucru nu răzbătea însă cu necesitate şi din atitudinile publice ale istoricului de până acum. Atunci când, prin ucaz ministerial, în toamna anului 2000, doamna ministră Ecaterina Andronescu interzicea utilizarea în şcoli a mult discutatului manual de la Ed. Sigma, coordonat de Sorin Mitu, şi printre autorii căruia m-am numărat, nu am observat ca istoricul să fi protestat în virtutea principiilor pe care astăzi cu justeţe le susţine. Nu discut aici dacă susţinerile din acest manual îl mulţumeau sau nu. Vorbesc despre dreptul istoricului la liberă exprimare a propriilor interpretări ale trecutului, dincolo de orice cenzură politică, ideologică sau de grup, principiu cu care M. Bărbulescu se declară de acord. În acest sens, faptul că expertul apără cu argumente două sinteze colective la conceperea cărora a participat în calitate de coautor este de salutat ca un gest de loialitate faţă de proiectele respective şi faţă de publicul lor. Rămân însă de examinat argumentele aduse în discuţie.

            2. Din nou tratatul de istorie al Academiei

            Parcimonia şi parţialitatea relative ale antologiei de sinteze bărbulesciene îşi vădeşte o posibilă cauză în convingerea că tratatul de istorie în zece volume apărut (deocamdată doar primele opt volume) sub egida Academiei Române a fost „mai mult criticat decât citit” şi că deci ar merita o receptare mai bună. Nu ştiu ce posibilităţi de a verifica măsura în care a fost parcurs tratatul are profesorul Bărbulescu, dar un lucru este sigur. Pregătind rediscutarea locului rezervat acestui tratat, domnia sa elimină automat din competiţie tot restul unei istoriografii moderne şi contemporane relativ laborioase şi diversificate (aşa cum a rezultat şi din exemplificările de mai sus). În acest fel, adăugându-le celor trei autori selectaţi tratatul din anii 60 ai secolului trecut, şi expediind din discuţie încercarea colectivă eşuată din vremea ceauşismului ofensiv – măcar că acad. dr. Şerban Papacostea, ca şi cercetătorul Leon Şimanschi au precizat, la vremea polemicii pe marginea noii apariţii, în revista 22, cât din textele de azi provin, într-un fel sau altul din proiectul anilor 80 –, Mihai Bărbulescu ajunge să se refere la noua producţie într-o continuitate vag bruiată de alte întreprinderi. S-ar părea că, exceptând falsificarea deplorabilă datorată lui Mihai Roller (care o fi relevanţa menţiunii că era „un evreu din Buhuş” în context? Dacă era un român din Ploieşti ori un evreu din Bucureşti ar fi fost o lucrare mai meritorie?!), cele care contează sunt tratatele la care a contribuit însuşi autorul (nu se menţionează, nici măcar în treacăt, sinteza colectivă într-un volum şi în engleză realizată de o echipă coordonată de Kurt W. Treptow, cel care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi un sinistru pedofil). Trecând însă în pas alert pe lângă volumul rezultat din colaborarea cu Ş. Papacostea, P. Teodor, Keith Hitchins şi Dennis Deletant, istoricul stăruie asupra a două dintre sintezele la elaborarea cărora a contribuit: tratatul de Istoria românilor produs de Academie şi cel de Istoria Transilvaniei, coordonat de Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler.

            Reţin că din textul privitor la tratatul în zece volume lipseşte orice referire la acuzele de plagiat formulate de acad. Şerban Papacostea împreună cu alţi istorici – Leon Şimanschi în revista 22, Ştefan Andreescu în „Cuvântul înainte” la volumul propriu Perspective medievale (Bucurteşti, Ed. Nemira, 2002, p. 7), Adrian Andrei Rusu într-o convorbire cu... Mihai Bărbulescu însuşi, moderată de subsemnatul, publicată în revista Steaua. Este semn că pe istoric nu îl interesează dezbaterea etică a chestiunii, el rezumându-se doar la problemele care privesc alegerea unghiului relatării, selectarea materialului şi modalităţile de expunere a acestuia. Totuşi, despre selectarea materialului şi despre felul în care este acesta expus pare să fie vorba şi în intervenţia lui Ştefan Andreescu atunci când spune că „... am constatat că în volumul al IV-lea din Istoria românilor [...] mi-au fost tipărite, uşor cosmetizate, textele scrise de mine acum un sfert de secol. Dar... sub o altă semnătură şi cu unele întregiri [...], care nu ştiu de unde au fost luate (vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 483-500)” (Şt. Andreescu, loc. cit.). Maniera procedurală este greu de acceptat, să o recunoaştem. Iată ce relatează acelaşi autor mai departe: „Ulterior, sub presiunea dezvăluirilor din presă cu privire la alte cazuri de plagiat din acelaşi tratat, în revista Academica, editată de Academia Română, a apărut o listă a colaboratorilor... fără voie la noua operă de sinteză. Printre numele înşirate acolo se află şi al meu (Academica, Serie nouă, nr. 1, aprilie 2002, p. 38). Sigur, această recunoaştere târzie şi discretă nu scuză întru nimic procedeul” (ibidem).

            Faţă de cele de mai sus spun doar atât: a pretinde că discutăm critic o sinteză alcătuită în această manieră după o asemenea asumare a erorilor procedurale în care am fost, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, implicaţi în calitate de membri ai echipei nu este o formulă omologabilă ştiinţific şi etic. Tăcerea asupra acestor împrejurări nu le scuză şi nici nu le validează ori dezavuează.

            3. Opţiuni şi... opţiuni cu privire la elaborarea sintezelor istorice

            Istoria românilor sau istoria României? Mihai Bărbulescu mărturiseşte că „Disputa mi se pare lipsită de substanţă, dusă cu argumente puerile şi subiective” (nr. 54, p. 17). Cu un asemenea discurs poţi elimina orice dezbatere, măcar că el este doar o manifestare a subiectivităţii autorului. Dacă este aşa, de ce să se mai discute, totuşi, chestiunea? E simplă pierdere de vreme, nu? Argumentul – nepueril şi, aşa-zicând, obiectiv – ar fi că „Nu cred că alte istoriografii şi-au bătut capul cu aşa ceva” (ibidem). Nu este, totuşi, obligatoriu să repetăm atitudinile eventual contraproductive ale altora, putem fi adecvaţi şi fără îndemnuri dinafară.

            Dar, după acelaşi istoric, mai apare o problemă: ar fi „absurd să pretinzi că într-o istorie a românilor n-ar avea ce căuta înfăţişarea preistoriei de pe teritoriul locuit ulterior de români, sub cuvânt că oamenii preistorici nu erau români” (ibidem). Ei bine, nu este vorba într-atâta să elimini pe cineva sau ceva din recapitulările istoriografice proprii, cât să asumi un punct de vedere cu consecvenţă şi deplină coerenţă. Este un minim dezirabil sub raport logic demn să fie aşteptat de la orice om de ştiinţă de o anume rigoare.

            Să presupunem însă că, dincolo de acest deziderat – ce pare să fie considerat facultativ de mulţi colegi de breaslă – se optează pentru includerea întregului trecut al arealului în discuţie, cu sau fără legătură cu vremurile mai recente şi cu comunitatea umană ce-l locuieşte în prezent. Devine, oare, obligatoriu să tratezi acea chestiune ca pe o listă mai dezvoltată de culturi şi identităţi colective? Oare este împiedicat istoricul să-şi exercite inteligenţa, capacitatea de viziune, creativitatea interpretativă?

            „... Nu titlul sintezei este hotărâtor pentru felul în care vor fi înfăţişaţi ungurii, saşii etc. într-o istorie a românilor ori a României, ci viziunea autorului”, crede Mihai Bărbulescu (ibidem). Profesând asemenea idei, care fac să pară că titulatura unei sinteze este la bunul plac al autorului sau că este, oricum, neimportantă, te întrebi câtă atenţie faţă de structurarea unei cărţi şi faţă de elementele care compun ansamblul, la nivelul conţinutului, dar şi al formei, se poate acorda de pe poziţia afirmată? În ce mă priveşte, sunt de părere că forma exprimă conţinutul şi că între cele două trebuie să existe o armonizare şi o adecvare (fie şi prin contrast). În absenţa unei meditaţii cu privire la împletirea celor două paliere ale scrierii unei cărţi, riscul este acela de a obţine o arhitectură haotică sau neglijentă, fără un principiu ordonator – exprimat, în ultimă instanţă, încă din titlu, când acesta nu este o simplă metaforă – şi fără o articulare coezivă.

            Că polemica pe tema dată nu ar fi putut avea loc în anii 50 şi 60 ai secolului trecut nu este un fapt relevant în ordine ştiinţifică, ci într-una politică. Lucru ştiut, anii respectivi erau parte dintr-o perioadă marcată de totalitarism, dictatură ideologică de extrema stângă şi cenzură. A nu discuta acum, când asemenea împrejurări au devenit, ele însele, parte a trecutului, este mult mai grav, poate chiar iresponsabil. Ce alibi mai pot invoca, de astă dată, specialiştii domeniului pentru tăcerea lor? Salut, de aceea, în acest punct, asumarea publică a unei poziţii de către colegul M. Bărbulescu, chiar dacă nu sunt de acord cu ea. Important este că dezbaterea s-a urnit, se face, iar acesta este un semn de normalitate. Chestiunile din bucătăria istoriografiei redevin ceea ce trebuiau să fie: preocupări ţinând de un domeniu prestigios al culturii, interesând un public mai larg decât cercul experţilor tocmai prin caracterul său de dezbatere culturală.

            De acord că sinteza istorică este „... un gen literar [subl. O. P.] aparte: ea presupune claritate, cântărirea şi cizelarea fiecărui cuvânt, a fiecărei fraze. Ea presupune a exprima mult în puţine cuvinte”. Odată stabilit acest lucru, adaug însă că genul nu este rezervat câtorva istorici aleşi în virtutea unei misiuni transcendente. Ba, mai mult, nimeni nu spune nici măcar că numai istoricii ar putea scrie sinteze. Herder şi Hegel au dat sinteze de istorie memorabile, de pildă, în domenii pentru care erau deplin pregătiţi: istoria civilizaţiei, respectiv a filosofiei. Cine are o viziune informată şi plastică asupra trecutului, cine ştie extrage idei şi ştie şi să recompună din ele o naraţiune fluentă, expresivă, pasionantă asupra vremurilor de odinioară, acela va scrie, de va dori să o facă, sinteze istorice bune, folositoare şi plăcute la lectură. Pentru această îndeletnicire se poate pregăti orice om pasionat de istorie, cu criterii de apreciere critică solide, dublate de abilitatea de a construi naraţiuni şi de a le formula într-un stil îngrijit, limpede, inteligibil. De aici şi succesul atâtor inşi din afara domeniului istoric, de la noi şi de aiurea, de la G. Călinescu şi E. Lovinescu la Philippe Ariès şi Jacques Attali. Să nu ne amăgim, aşadar, că sintezele istorice sunt rezervate în exclusivitate istoricilor. Printr-un paradox, oamenii acestui areal ştiinţific sunt, adeseori, prea aproape ca să desluşească bine contururile lucrurilor.

            4. Puţină bibliografie

            Prietenia care mă leagă de Mihai Bărbulescu a secondat ani în şir admiraţia pe care o purtam arheologului şi profesorului. Ea mă împiedică să calific în vreun fel raportarea istoricului la recenziile mele critice. Este lucru ştiut, întâmpinările critice se citesc şi se pun deoparte îndeobşte. Cine doreşte, dă curs sugestiilor lor într-o nouă ediţie, ori într-o altă carte. Cine nu, este liber să dea din umeri şi să le uite. Mihai Bărbulescu alege a treia cale, a polemicii revuistice (stimabilă şi ea atunci când este bine documentată şi când prezintă puncte de vedere în chestiune, calificate şi bine documentate). Din păcate, referirea la luările mele de poziţie privitoare la tratatul de istorie al Academiei şi la noua iniţiativă de a scrie istoria Transilvaniei este incompletă. Un punct de vedere cu privire la scrierea sintezelor istoriografice cu privire la trecutul românesc l-am formulat încă din 1998 în articolul Program pentru o istorie alternativă a românilor, apărut în revista târgumureşeană Vatra, nr. 4, 1998, p. 37-38. Nu s-ar putea spune, în aceste condiţii, că preocupările mele în domeniu datează de la apariţia tratatului Academiei ori că ar fi în vreun fel rezultatul acestei apariţii. Alte discuţii asupra temei le-am purtat în diverse contexte şi în repetate rânduri, de la intervenţiile polemice prilejuite de tentativa de asasinat moral încercată la sfârşitul anului 1999 pe seama autorilor manualului de istorie pentru clasa a XII-a apărut la Ed. Sigma şi până la conferinţele publice susţinute la Alba Iulia, Cluj, Târgu-Mureş, Miercurea-Ciuc şi Arad în răstimpul parcurs până astăzi, în faţa unor categorii diverse de public.

            Cu privire la tratatul în opt volume am intervenit însă, în repetate rânduri, la apariţia primelor patru tomuri cu analize ce reluau din diverse unghiuri discuţia. Trimit mai departe la ele, pentru că atunci când porneşti la refutarea unor susţineri este bine să le cunoşti pe acestea în întregime. Astfel, recenzia intitulată Alt tratat a fost tipărită chiar într-o revistă culturală clujeană (Piaţa Literară, an. II, nr. 7, 1-14 aprilie 2002, p. 16), pe care este de presupus că istoricul nu o ignora. Tot atunci analizam, din perspectiva reflectării statalităţii româneşti – o chestiune care mă interesează şi în unele dintre volumele de studii proprii –, aceeaşi sinteză în articolul Despre stat, nimic nou. Istoria românilor la Academie (Provincia, an. III, nr. 3-4, martie – aprilie 2002, p. 7; text disponibil şi pe site-ul internet al revistei clujene). Istoria naţionalistă şi conservatoare a românilor. Academia Română şi canonul istoric a fost o întâmpinare critică publicată în Observator cultural (tot în 2002). Sub titlul Cele două Academii române publicam, tot pe atunci, un comentariu conex şi în Ziua de nord-vest, joi 11 aprilie 2002, p. 2 (ziar tipărit tot la Cluj). În fine, fragmentul de carte Mit, istorie, scandal în România postcomunistă, care conţine şi un subcapitol dedicat sintezei de istorie a Academiei, a fost inclus în volumul coordonat de Nicolae Bocşan, Ovidiu Ghitta, Doru Radosav, Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor (Cluj-Napoca, PUC, 2003, p. 499-538). Toate aceste texte sunt, care va să zică, la îndemâna oricărui clujean – dar nu numai a clujenilor – şi au fost publicate în ziare şi reviste de o anume notorietate, nu într-o zonă inaccesibilă a peisajului publicistic. Adaug că Mihai Bărbulescu a fost invitatul meu la un talkshow dedicat aceleiaşi sinteze de istorie românească la CD Radio în seara de 22 martie 2002, împreună cu medievistul Adrian Andrei Rusu, transcrierea apărând într-unul din numerele ulterioare ale revistei Steaua. Mă grăbesc să mai semnalez că textul publicat corespunde întocmai înregistrării, pe care o ţin la dispoziţia colegului meu, spre eventuală edificare, mie aparţinându-mi, după obiceiul statornicit, doar titlul şi subtitlurile versiunii tipărite. Deşi emisiunea a durat o oră şi jumătate, Mihai Bărbulescu nu a profitat de ocazie pentru a mă interpela cu acel prilej, prompt, bărbăteşte şi făţiş.

            S-ar putea crede însă că, dimpotrivă, nu opiniile mele – cunoscute, după cum rezultă din textul lui, prea puţin şi unilateral – cu privire la tratatul Academiei îl determină pe Mihai Bărbulescu să mă mustre, căci el se referă şi la recenta tentativă colectivă dedicată trecutului transilvănean. El trimite la recenzia mea critică dedicată acestei cărţi ca şi cum ar fi fost singurul prilej în care am exprimat o profesiune de credinţă cu privire la tratarea acestui subiect. Cum nu aşa stau lucrurile, mă rezum, şi de astă dată, să trimit la alte texte care îi pot completa cunoaşterea subiectului. Pentru a nu vorbi în gol şi pentru a afla opinia altor istorici asupra subiectului, împreună cu Molnár Gusztáv, am formulat întrebările unei anchete la care au răspuns numeroşi istorici români, maghiari şi germani, din ţară şi din străinătate, încă la începutul anului 2001 (“Ancheta Provinciei despre şansele unei istorii “unitare” a Transilvaniei”, în Provincia, nr. 1-2, ianuarie – februarie 2001 şi în nr. 3, martie 2001). Dintre autorii care au dat curs invitaţiei lunarului cultural clujean îi menţionez pe: K. Lengyel Zsolt, Sorin Mitu, Jakó Zsigmond, Camil Mureşanu, Kristó Gyula, Lucian Boia, Köpeczi Béla, Alexandru Zub, R. Várkonyi Ágnes, Harald Roth, Csetri Elek, Lucian Nastasă, Pál Judit, Ioan Drăgan, Szász Zoltán, Daniel Barbu, Jakó Klára, Ovidiu Ghitta, Tonk Sándor, Demény Lajos, Cosmin Rusu, Egyed Ákos, Radu Mârza, Toader Nicoară, Doru Radosav, Mihaela Grancea şi, desigur, subsemnatul (ordinea enumerării este cea a apariţiei; textele pot fi consultate integral pe site-ul internet al Provinciei sau în cuprinsul antologiei Provincia 2001, Târgu-Mureş, Ed. Pro Europa, 2003, ed. coord: Szokoly Elek, selecţie: Al. Cistelecan şi Molnár Gusztav, p. 18-35 şi 51-80). Ancheta a fost inspirată de textul lui Harald Roth “Despre utopia unei istoriografii a Transilvaniei sau pledoarie împotriva persoanei întâi singular şi plural”. Ea a fost urmată de textul meu „Trecutul transilvan şi foamea de sinteză”, un racursiu istoric menit să treacă în revistă într-o manieră critică achiziţiile din istoriografia română pe tema dată (Provincia, an. II, nr. 3, martie 2001, p. 7). Că, vorbind despre istoria Transilvaniei, Mihai Bărbulescu combate punctele mele de vedere, este dreptul şi treaba domniei sale. Că le ignoră pe ale atâtor altor colegi, inclusiv prestigioşi savanţi din străinătate (Germania şi Ungaria), este tot treaba domniei sale; dar este şi o probă de neprofesionalism. Câtă vreme emiţi, într-o tonalitate memorialistică şi cu o voce profund personală, opinii la subiect, e în ordine. Când angajezi un dialog cu pretenţia de a corecta sau chiar de a refuta, este mai prudent să citeşti şi alte păreri; mai cu seamă când ele fac obiectul celei mai de seamă anchete printre experţii domeniului închinată sintezei de istorie ardelenească din anii de după 1989.

            Atât, deocamdată.