Ovidiu Pecican

            Traversând în pas alert vara editorială a anului 2004, Dan C. Mihăilescu dă şi din mine un citat care îi declanşează supărarea. Zice cronicarul: „... odată diluată stupoarea [produsă de ceea ce citise – n. O. P.], te cuprinde pur şi simplu jalea văzând câte energii intelectuale se topesc pe ranchiună, invidie, resentiment autodemolator şi dogmatism cu puseuri totalitare” (Idei în dialog, nr. 1, septembrie 2004, p. 8). Jalea de care vorbeşte nu mi se datorează doar mie ci, din câte se pot înţelege, şi altor „ranchiunoşi”, „invidioşi” etc.: debutantului Ciprian Şiulea, polemistului Laszlo Alexandru, universitarului american Sorin Adam Matei şi editorilor de la Compania, prozatoarea Adina Kenereş şi poetul Petru Romoşan. Nu mi se datorează numai mie, dar... care vasăzică... şi mie!

            „Eu am o problemă cu domnul Pleşu. Nu mai înţeleg ce scrie”, îmi mărturiseam eu, într-o convorbire cu Gheorghe Grigurcu şi Laszlo Alexandru din volumul nostru Vorbind (Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2004), dificultatea reală de lectură. În loc să încerce, eventual, să mă lumineze – lucru mai aproape de specialitatea liber afirmată a domniei sale decât etichetările pripite – Dan C. Mihăilescu se rezumă să reproducă mărturisirea mea şi să mă taxeze grăbit prin recurs la locuri comune din sfera psihologiei populare.

            Se prea poate ca anumite circumstanţe să constituie, în cazul meu, un obstacol în calea optimei receptări a scrisului lui Andrei Pleşu. Observ însă că prilejul ar fi fast pentru un critic literar precum Dan C. Mihăilescu care, de dragul luminării masei cititorilor din România, îşi face zilnic timp pentru a servi, în pilule televizate de câteva minute, cele mai noi apariţii livreşti. Totuşi, obişnuinţa lecturilor mestecate pe înţelesul tuturor nu îl determină pe Dan C. Mihăilescu să încerce un gest caritabil şi în privinţa mea. Dimpotrivă, deşi atunci când ne zărim, la Chişinău, Cluj, ori Bucureşti – cum a fost, până astăzi, cazul cu noi – afişează o cordialitate amicală, de astă dată luminismul lui se sfârşeşte abrupt, într-o deplorare trufaşă a celuilalt.

            Pot înţelege cauzele exasperării publicistului. Slalomul de zi cu zi între cărţi cum sunt cea scrisă de asul serviciilor noastre secrete, dl. Talpeş, şi altele, precum cea tratând istoria spitalului Fundeni, de dragul modelor intelectuale, îl vor fi istovind peste poate pe un om cu formaţie filologic-literară. De ce nu va fi vorbind, atunci, despre cărţile de beletristică la care cu siguranţă că se pricepe? O astfel de opţiune l-ar scuti de „scurtăturile” păguboase în materie de comprehensiune.

            Lui Dan C. Mihăilescu îi este atât de evident că oricine îl poate înţelege pe Andrei Pleşu, încât, în locul acestuia din urmă, m-aş simţi chiar un pic vexat. Chiar aşa să fie cititorul obişnuit din România de nărăvit într-ale eticii, esteticii, filosofiei şi teologiei? Măi să fie! Înseamnă că povestea cu creşterea geometrică a analfabetismului este o gogoriţă, iar tirajul – pe care îl credeam remarcabil – al cărţilor patronului spiritual al Dilemei este ridicol de mic. Unde mai pui că nici de Dan C. Mihăilescu n-ar mai fi nevoie spre a-l explica cititorilor?

            Deşi am studiat filosofia ca pe o specializare universitară secundară şi măcar că mă strădui să mă ţin la curent cu (cel puţin unele dintre) apariţiile din acest domeniu, totuşi... eu nu îl (mai) pricep pe Andrei Pleşu.

            Pe vremea când se preocupa de pitoresc şi de melancolie, mi se părea că scrisul dumnealui este plastic, substanţial şi în general inteligibil. Opusculul cu titlul clasicizant de Minima moralia m-a bucurat încă de pe vremea când apărea în Viaţa românească. În pofida titlului său, care mă trimitea la o lucrare din 1951 a lui Adorno (fără a o menţiona explicit), consideram că este vorba nu numai despre o eseistică originală, ci şi de o posibilă replică la Codul eticii şi echităţii socialiste, mult fluturat prin discursurile oficiale ale zilei.

            Când Andrei Pleşu a început să scrie despre „limba păsărilor”, cu tot regretul, nu l-am mai înţeles. Pesemne că, scriind despre, scria, totodată, şi în acest idiom, având acoperire mai mică în zona raţionalului şi mizând mai mult pe o anumită predispoziţie pentru experienţe situate în afara perimetrului acestuia. Misterul prin care, mai recent, a ajuns să priceapă graiul îngerilor, pe care, de altfel, declară expres că nu i-a zărit niciodată, mi-l face şi mai incomprehensibil, deşi este vorba, şi de astă dată, despre acelaşi idiom comun pentru uccellini şi Sfântul din Assisi.

            Nefiind un ateu încrâncenat, l-aş fi putut eventual urma, ca alţii, cu o anume fervoare, în desfăşurarea acestor exerciţii de filologie inefabilă. Însă nici autorul nu se declară competent în domeniul vedeniilor văzduhului, al iluminărilor şi al experienţelor extatice ori profetice. Dacă graţioasele plimbări ale lui Andrei Pleşu prin lumea dihăniilor cosmice de deasupra omului nu sunt decât bâjbâielile, seducătoare în formă, ale unui ageamiu, atunci ceea ce înţeleg este că respectivele tentative sunt doar dovezile unei incompetenţe mărturisite. (În treacăt fie vorba, premierea cu bucluc, la ASPRO, a cărţii despre îngeri – intitulată cu trufie sau cu autoironie drept „tratat” – mi s-a părut mai curând o solie de pace neinspirată între două tabere ideologice destul de clar conturate. Nu premiezi o inadecvare patentă doar pentru că este caligrafiată şi frumos ornamentată cu piruete stilistice.) Or, pentru asta, nu aplauzi şi nu te laşi aplaudat. În orice caz, când vreau să primesc un răspuns adecvat la o întrebare, apelez la omul care mi-l poate da. Prin urmare, când vreau o discuţie despre îngeri, merg printre teologi.

            Asemenea surprinzătoare extinderi ilicite de autoritate mă fac să nu îl mai pot „descifra” pe Andrei Pleşu. Din păcate, ele nu se referă doar la autorul de cărţi, ci şi la omul public. În ultimii vreo cincisprezece ani, l-am văzut pe acest intelectual cu mare potenţial în mai multe posturi jenante. Prestând activităţi ministeriale prin guvernări, altminteri antagonice, Andrei Pleşu mi-a arătat că este capabil de o dinamică versatilă, care îl califica în ordine politică, dar mi-l punea sub semnul întrebării pe plan, să zicem, etic. Nu poţi fi, cred, de aceeaşi bună credinţă şi profundă convingere, şi ca ministru al culturii în guvernul de stânga al Frontului Salvării Naţionale, şi ca ministru de externe al guvernului de dreapta al Convenţiei Democrate. Se va spune, poate, că omul a fost, de fiecare dată, reprezentatul partidului lui Petre Roman. Dar acest tip de consecvenţă nu îl va scuza, cred, prin simplul transfer de responsabilitate către vârfurile partidului respectiv. Şi apoi, ce are cu toate aceste tribulaţii intervalul locuit de îngeri?

            Mai mult decât atât, Andrei Pleşu alternează cele câteva ipostaze contradictorii de până aici cu încă una: aceea de autor de frivolităţi prin Plaiurile cu boi dinesciene. Atâta umor şi convivialitate câte desfăşoară autorul articolelor despre Europa berii şi Europa vinului, ori despre imoralul Păunescu, în publicaţia care l-a stupefiat şi pe Tony Judt, mă pun în dificultate.

            Când este Andrei Pleşu demn de crezut şi de urmat? Când bâjbâie prin teologie, când face slalom prin politicile dâmboviţene ori când se aplică trataţiei cu bere şi şpriţ prin publicistica decoltată?

            Oricât mă strădui să întrezăresc aici o sintaxă ori o coerenţă, până în prezent n-am izbutit. Este poate vina mea, şi o recunosc, dacă mi se explică irefutabil argumentat. Până atunci însă, cred că adulaţiile boante nu-i fac nici un serviciu condeierului şi persoanei publice care este Andrei Pleşu, despre care odinioară credeam că este şi o veritabilă conştiinţă a epocii şi locului.

            În loc să ezite, măcar o secundă, înainte de a recurge la văicăreli patetice, presărate cu ocări la adresa celor cu opinii inconfortabile, Dan C. Mihăilescu se dedă la bălăcăreli la botul calului, pripite şi la grămadă, care nu-l onorează nici sub raport intelectual ori profesional, nici uman. Şi pentru o judecată critică, şi pentru pamflet este prea puţin. Atitudinea lui este adecvată doar partizanatului fără limite şi nu are nimic cu luciditatea gândirii cu adevărat critice. „Ranchiună?” „Invidie?” „Resentiment?” Mai curând decepţie, ironie, stupoare. Lui Dan C. Mihăilescu, care citeşte, pasămite, cel puţin trei sute şaizeci şi cinci de cărţi pe an, dacă nu cumva vorbeşte despre ele, zi de zi, fără să le citească, şi care, în pofida acestei viteze de lectură, înţelege absolut totul, nu-i trece prin minte că... poţi pricepe, dar să nu înţelegi.