Laszlo Alexandru

 

BĪRFE DE CRĪŞMĂ

 

 

            În ce categorie trebuie incluse oare textele lui Dan Petrescu, publicate acum în volumul Scrisori către Liviu. 1994-2004 (Piteşti, Ed. Paralela 45)? Epistole propriu-zise ele nu sīnt, īntrucīt nu abordează probleme de natură personală, ci vizează literatura romānă şi viaţa culturală īn general. Nu sīnt nici veritabile scrisori deschise, īntrucīt autorul nu īşi somează imperativ colocutorul să clarifice anumite probleme, să-i răspundă la anumite nelămuriri – ba mai degrabă expeditorul e cel care se lansează īn dezvăluiri. Persoana īnsăşi a destinatarului e diferită, căci textele īn discuţie, deşi păstrează aparenţe epistolare (cum sīnt data calendaristică, formula iniţială şi cea finală de adresare), au totuşi “paratrăsnete” diferite: uneori Liviu Antonesei, alteori Liviu Cangeopol. De altfel apelarea destinatarului constituie doar un pretext pentru a interpela sau a corecta alte personaje publice, a ironiza sau a persifla situaţii existenţiale. Aceste luări de cuvīnt nu sīnt nici pamflete, īn sensul cel mai obişnuit al termenului, īntrucīt autorul nu sublimează caricatura, nu estetizează batjocura, iar afirmaţiile sale invocă mereu realitatea faptelor. Polemici de asemeni nu pot fi considerate, deoarece le lipseşte patosul demonstraţiei, punerea īn scenă a dialogului sau combaterea argumentelor contrare. Făcīnd echilibristic㠖 uneori amuzant, alteori enervant – pe graniţa dintre raţional şi umoral, intervenţiile lui Dan Petrescu se păstrează īn zona bliţului.

            Bliţul este, după cum ştim cu toţii, lumina scurtă şi orbitoare de care se ajută fotograful pentru a imortaliza imaginea aflată īn condiţii de penumbră. De la acelaşi termen german se revendică şi conceptul de Blitzkrieg, război fulger dezlănţuit pe nepusă masă, menit a-l propulsa pe agresor pīnă departe īn spatele rīndurilor inamice şi īncheiat uneori printr-o la fel de rapidă victorie totală. Cīte ceva din aceste trăsături găsim şi īn recentele scrieri ale lui Dan Petrescu.

            Puţine sīnt epistolele care dau tīrcoale unei singure personalităţi (Lucian Pintilie, Monica Lovinescu). Īn rest vedem clar de unde porneşte la drum demonul sarcastic al autorului, dar aproape niciodată nu bănuim pe ce poteci suprinzătoare deviază. Portretele convenţionale īl oripilează, atitudinea cucernică īl plictiseşte, şabloanele īi sīnt străine: “colecţionez cu plăcere aberaţii intelectuale ori de alt gen conex şi nimic nu mă distrează mai mult decīt existenţa lor neīntrerupt㔠(p. 6). Pasiunea sa de căpătīi pare a fi darea īn vileag a dedesubturilor care, doar ele, oferă o explicaţie pentru situaţiile vizibile, dar totuşi confuze: “ce se vede la suprafaţă şi nu se īnţelege, īn culise se origineaz㔠(p. 17).

            O sumă īntreagă de strategii retorice şi stilistice īi stau scriitorului la īndemīnă. “Bīrfe mustoase cutreieră Capitala” (p. 17) ne anunţă ricanīnd, după care devine purtătorul lor de cuvīnt. Atribuie altora ceea ce, ca nişte coji de bostan sau de floarea-soarelui, scuipă el īnsuşi dezinvolt. Aflăm că romancierul Breban era pe punctul de a se acupla cu o tīnără admiratoare, dar cīnd aude că aceasta nu i-a citit īncă romanele, se īncheie la loc supărat şi īi trīnteşte īn braţe un teanc de volume personale (p. 71). O studentă īi rezumă astfel cuiva acţiunea din romanul Bunavestire: “el vrea s-o reguleze şi ea nu se lasă, dar pīnă la urmă tot o reguleaz㔠(p. 72). Dan C. Mihăilescu l-a tradus lamentabil pe Eugen Ionescu, īntrucīt e “preponderent monoglot” (p. 94). Uşa interzisă de Gabriel Liiceanu “păstrează un aer fals sau, mai bine zis, este impregnată de falsitatea obişnuită autorului ei, pe care patetismul său public nu face decīt s-o sublinieze de fiecare dată, fără greş” (p. 89). Mircea Dinescu este un “etern măscărici vulgar” (p. 89). Īn ce-l priveşte pe H.-R. Patapievici, “nu pot decīt să deplor iezuitismul nu doar stilistic pe care l-a deprins de la Noica, prin urmaşii săi, şi căruia frecventarea pioasă a lui Scrima, şi mai iezuit, dacă e cu putinţă, i-a insuflat un spor de fariseism” (p. 90). De altminteri “noua promoţie spiritualizată”, īncarnată de alde Cristian Bădiliţă sau Toader Paleologu, e aşezată direct īn umbra lui Virgil Cāndea, īntrucīt sīnt “şi ei neolegionari de-ai noştri” (p. 94). “După umila mea părere şi judecīnd īn funcţie de ce am văzut eu īnsumi din creaţiile sale, am «cīştigat» īn [Lucian] Pintilie pe campionul mizerabilismului romānesc din cinematografia noastr㔠(p. 120). Pentru cei care mai ţin minte fervoarea cu care grupul de la Păltiniş anexa diverse modele celebre – ba pe Heidegger, ba pe Kierkegaard, ba pe Montaigne –, din cale afară de savuros rezultă portretul lui Andrei Pleşu: “el are cam statura lui Beluţu Zilber, şoldurile lui Titulescu, tenul lui Ion Ghica, sprīncenele lui Nae Ionescu, unele inflexiuni ale vocii ca ale lui Iorga, privirea melancolică a Anei Pauker şi proverbiala «decizie» politică a lui Maniu” (p. 86 – dar ultimul nume putea lipsi).

            Nu doar persoanele sau personajele sīnt luate cu dezinhibiţie peste picior, ci īn egală măsură unele instituţii creditate īndeobşte cu prestigiu. Fosta revistă fanion a culturii romāne contemporane bījbīie īn indecizie şi desuetudine: “o bună primire din partea României literare e un semn sigur de derelicţiune culturală, un soi de topārceanian blestem – «Lăuda-te-ar Bogdan-Duică!»” (p. 89). O emisiune culturală televizată e repovestită cu antren: “A urmat un fel de sporovăială-masă rotundă à la Ţīrlea, la care toată lumea (adică membrii juriului) bătea(u) cīmpii (Mincu, aflat īn bună formă, părea chiar că ar fi vrut să bată pe careva, Ulici īşi mesteca prunele din gură ş.a.m.d.)” (p. 22). Şcolile superioare sīnt scuturate de zgura lor publicitară: “Din uzina NEC tot aşteptăm să iasă şi altceva decīt supradimensionarea burţii rectorului ei… Īn fapt, activitatea colegiului se rezumă la organizarea cītorva conferinţe pe an, la care, de regulă, se produc tot felul de faliţi de origine romānă eşuaţi prin diverse ţări de unde, după ce au tras mīţa de coadă o vreme, vin astăzi să ne fericească cu un savoir improvizat şi dubios. Din cīnd īn cīnd se pune la cale şi cīte un colocviu, aici participanţii fiind cu deosebire preocupaţi de a-şi mai bifa o activitate īn c.v., nicidecum de a lumina, de nu şi rezolva, vreun subiect oarecare” (p. 146).

            Băşcălia jovială n-are nevoie de ample descrieri. Ea poate fi sintetizată şi īn scene sau expresii lapidare: un student filolog, după audierea cursului, īşi īntreabă profesorul “dacă lui i-ar fi plăcut să aibă o nevastă ca madame Bovary” (p. 70); cultura romānă are atīt “boieri”, cīt şi “oieri ai minţii” (p. 6); ni se vorbeşte despre “Bădiliţă, acest maimuţică al īnvăţăturii” (p. 129); dar “cine are umor īn toată afacerea asta? Bădiliţă? Bă, diliţă!” (p. 129). Se vede clar din pasajele īnşirate că autorul manevrează cu meşteşug prin amplul arsenal stilistic, punīnd la lucru enumeraţia, aluzia, analogia, oximoronul, comparaţia surprinzătoare, jocul de cuvinte etc. La nivel retoric, el ne surprinde prin două strategii recurente: degradarea premeditată a unui sector considerat prin excelenţă spiritual (lumea literară e zugrăvită īn termenii bădărani ai unei crīşme de cartier) şi mimarea celei mai depline naturaleţi (detaliile scabroase ne sīnt transmise ca rīgīitul firesc al beţivului aflat la a zecea halbă). Grobei scrie scrisori.

            Dar un bliţ durează numai cīt ai clipi din ochi. La fel şi zeflemeaua lui Dan Petrescu: se stinge īndată ce a fost enunţată. Emiţătorul nu se mai oboseşte s-o motiveze, s-o argumenteze, s-o expliciteze. Multe din referinţele lui ironice rămīn adīnc īncifrate pentru cititorii nefamiliarizaţi cu lupta din tranşeele vieţii literare, iar posteritatea va avea nevoie de ample note explicative (care de pe-acum şi-au făcut apariţia), dacă va mai fi cumva interesată prin absurd de asemenea producţiuni din zona bilei negre.

            Căci orice valenţă educativă sau corectivă īn plan social lipseşte cu desăvīrşire din intenţiile autorului. El se mulţumeşte să constate şi să consemneze. Batjocura nu e instrument de ameliorare a ambientului, ci rămīne scop īn sine. Nici pomeneală de altruismul generos al scriitorului militant – īn urma lui rămīne doar rīnjetul īn căutare de alibiuri: “Ideea aceasta că intelectualul trebuie să coboare la mase şi să le lumineze, pe līngă faptul că e de extracţie poporanistă (adică, etimologic, narodnicistă şi apoi diacronic, slavofilă şi panslavistă), include şi o variabilă abdicare de la intelectualitate prin simplul fapt că, īnainte de orice, īi prescrie intelectualului să se coboare. Īn plus, ea pare să slujească idealului utopic al egalitarismului: căci cine se coboară la mase o face ca să le ridice, iar dacă procedeul ar funcţiona ireproşabil, īn scurtă vreme toată lumea s-ar găsi cam la acelaşi nivel intelectual (călduţ īnsă şi cenuşiu, nici prea-prea, nici foarte-foarte)” (p. 9). De parcă iluminismul ar fi provenit din Rusia, şi nu din Franţa, Germania şi Italia! De parcă Voltaire, Diderot, J.J. Rousseau, Lessing, Herder, Verri sau Beccaria ar fi fost cu toţii slavofili şi ar fi “abdicat de la intelectualitate”! De parcă drumul spre viaţa spiritului ar nivela şi ar aplatiza – cīnd el, tocmai dimpotrivă, deschide ample orizonturi de bogăţie sufletească!

            Lansat īn judecăţi sumare şi execuţii, Dan Petrescu mai scapă şi oiştea īn gard, dar cine stă să-i explice că aberaţiile sale sprinţare bine-dispun, ce-i drept, publicul de pe stradă, īnsă rămīn la fel de nocive ca şi cele scrobite? “Eu socot inflaţia poeticească la romāni, laolaltă cu persistenţa folclorului, simptom de subdezvoltare cultural㔠(p. 13); Blaga e “destul de plicticos ca poet şi epigon ca filozof” (p. 18).

            Cu infinit amuzament am citit dezvăluirile sale mustoase despre culisele traducerii lui Blaga īn Franţa (p. 18-22). Grupul pilotat de către D. Ţepeneag şi sprijinit mediatic de C. Ţīrlea īl hăituia pe G. Liiceanu pentru un copyright care nici nu i-a fost solicitat de traducătorul francez (S. Fauchereau) care nici nu vorbea romāneşte. Ceea ce la suprafaţă se voia o cruciadă generoasă īn favoarea exportului de cultură băştinaşă pe meridiane occidentale, se vădea o simplă īmbrīnceală īn jurul fondurilor externe ale statului romān, cu dublu scop strategic: ştirbirea poziţiei monopoliste a lui Augustin Buzura şi discreditarea aroganţei lui Gabriel Liiceanu. La toate acestea se mai adaugă precizările hohotite ale epistolierului: toţi gălăgioşii implicaţi īn dispută, dar absolut toţi, aveau deja oricum bogate antecedente īn plan cenzorial. D. Ţepeneag descurajase traducerea lui Dan Petrescu īn Franţa; C. Ţīrlea īi interzisese accesul telefonic īntr-o precedentă emisiune literară televizată; G. Liiceanu eliminase cīteva texte din Epistolarul editat de el etc. Mascarada īşi revela – din spatele scenei – īntreaga dimensiune butaforică.

            Dacă aş fi fost un simplu privitor ca la teatru, poate că m-aş fi mulţumit cu atīt. Īntīmplarea face īnsă ca, prin aceiaşi ani, să fi avut chiar eu o aventură similară, de un penibil desăvīrşit, cu īnsuşi consilierul Editurii Nemira din Bucureşti, Dan Petrescu. Iniţial mi-a acceptat spre publicare două cărţi – Īntre Icar şi Anteu, precum şi traducerea lui Zazie în metrou – apoi s-a dezis de prima, dar a confirmat pentru a doua, apoi invers, apoi a retractat, apoi s-a răzgīndit şi pīnă la urmă nimeni n-a mai priceput nimic. De-abia acum am fost īn stare să gust īn deplinătatea grotescului lor “dezvăluirile” danpetresciene despre hobby-ul cenzuristic romānesc şi promisiunile neonorate.

            La fel de uimit am fost citindu-i judecăţile aspre, din postura de editor specializat, la adresa incompetenţei unor colegi (“profesional, G.D. e o mătură”, p. 15). Din nou era cīt pe ce să-i dau dreptate, dacă n-aş fi avut experienţa culiselor de care se prevalează el atīt de des. Mi-am amintit cum a trebuit să-l deconsiliez pe Gheorghe Grigurcu de a cere daune īn justiţie, după ce i-a apărut cartea Amurgul idolilor, redactată la Nemira de neobositul Dan Petrescu. Īi explicam pe-atunci scriitorului de la Tīrgu Jiu că, din păcate, grobianismul īncă nu e pedepsit de Codul Penal (dar neachitarea drepturilor de autor – da!). Īnsă toate aşteptările mi-au fost depăşite la publicarea volumului semnat de Paul Goma, Scrisuri. 1972-1998 (Buc., Ed. Nemira, 1999). Simpaticul redactor Dan Petrescu nu numai că pitise bine (la loc uscat, īntunecos şi rece) vreo cīţiva ani manuscrisul destinat tiparului – după cum rezultă din jurnalele de atunci ale lui Goma – dar mai şi īmpănase textul cu propriile sale note de subsol! Īn unele locuri se certa cu autorul situat “la etaj”, īn altele īi dădea dreptate sau īl completa rīnjind. Pe ansamblu rezulta nu o amplă antologie de articole politice, cum se voise a fi la origine, cīt mai degrabă o Ţiganiadă postmodernă īn care Chir Simpliţian şi cu Idiotiseanul se luau la īntrecere cu Mitru Perea.

            Īntr-un asemenea context, faptul că Dan Petrescu se sprijină pe… acuta sa intuiţie de editor pentru a azvīrli grave acuzaţii că Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost manipulat referitor la legionarismul lui Mircea Eliade – nu mă mai surprinde. Şi nici faptul că publicarea pasajului contestat, īn facsimil, de către revista 22 nu-l determină pe harnicul intuiţionist să bată īn retragere, admiţīndu-şi eventual diletantismul.

            Et j’en passe d’autres, banale grobianisme de parcurs, precum festivitatea de lansare a Jurnalului lui Paul Goma, īn cadrul căreia editorul s-a aliat cu intelectuali fini de teapa lui Gică Pruteanu pentru a scalpa ediţia pe care tocmai o prezenta īn faţa marelui public, a presei şi a televiziunii. Sau neinvitarea prefaţatorului la respectiva manifestare (de altfel singura lui iniţiativă īn domeniu fusese rebotezarea studiului meu introductiv cu titulatura de “cuvīnt īnainte”). Sau neinvitarea īnseşi reprezentantei legale a scriitorului parizian, regretata Luiza Năvodaru (care īmi mărturisea pe atunci la telefon că era tentată să intre “pe şest”, dacă n-ar fi existat pază la uşă) etc. etc.

            Una peste alta, clevetelile mustoase pe care le pune īn circulaţie Dan Petrescu prin epistolele sale “către Liviu” pot fi oricīnd contracarate cu alte cleveteli, la fel de pipărate, avīndu-l pe el īnsuşi īn centrul atenţiei. Ameninţarea cu tribunalul – de care s-a prevalat deja Nicolae Manolescu – nu reprezintă o soluţie pentru readucerea autorului cu picioarele mai spre pămīnt. Īn fond şi literatura romānă īşi are spectacolul său intrinsec, la care poţi asista din fotoliul de orchestră, din lojă, din sală sau de la galerie. Iar involuţia unui fost disident către reprezentaţia gratuită a bīrfei de crīşmă cuprinde īn sine aceeaşi imensă tristeţe cu care de obicei ajutăm şi o bătrīnică pirpirie să treacă strada.