Laszlo Alexandru

 

BÎRFE DE CRÎŞMĂ

 

 

            În ce categorie trebuie incluse oare textele lui Dan Petrescu, publicate acum în volumul Scrisori către Liviu. 1994-2004 (Piteşti, Ed. Paralela 45)? Epistole propriu-zise ele nu sînt, întrucît nu abordează probleme de natură personală, ci vizează literatura română şi viaţa culturală în general. Nu sînt nici veritabile scrisori deschise, întrucît autorul nu îşi somează imperativ colocutorul să clarifice anumite probleme, să-i răspundă la anumite nelămuriri – ba mai degrabă expeditorul e cel care se lansează în dezvăluiri. Persoana însăşi a destinatarului e diferită, căci textele în discuţie, deşi păstrează aparenţe epistolare (cum sînt data calendaristică, formula iniţială şi cea finală de adresare), au totuşi “paratrăsnete” diferite: uneori Liviu Antonesei, alteori Liviu Cangeopol. De altfel apelarea destinatarului constituie doar un pretext pentru a interpela sau a corecta alte personaje publice, a ironiza sau a persifla situaţii existenţiale. Aceste luări de cuvînt nu sînt nici pamflete, în sensul cel mai obişnuit al termenului, întrucît autorul nu sublimează caricatura, nu estetizează batjocura, iar afirmaţiile sale invocă mereu realitatea faptelor. Polemici de asemeni nu pot fi considerate, deoarece le lipseşte patosul demonstraţiei, punerea în scenă a dialogului sau combaterea argumentelor contrare. Făcînd echilibristic㠖 uneori amuzant, alteori enervant – pe graniţa dintre raţional şi umoral, intervenţiile lui Dan Petrescu se păstrează în zona bliţului.

            Bliţul este, după cum ştim cu toţii, lumina scurtă şi orbitoare de care se ajută fotograful pentru a imortaliza imaginea aflată în condiţii de penumbră. De la acelaşi termen german se revendică şi conceptul de Blitzkrieg, război fulger dezlănţuit pe nepusă masă, menit a-l propulsa pe agresor pînă departe în spatele rîndurilor inamice şi încheiat uneori printr-o la fel de rapidă victorie totală. Cîte ceva din aceste trăsături găsim şi în recentele scrieri ale lui Dan Petrescu.

            Puţine sînt epistolele care dau tîrcoale unei singure personalităţi (Lucian Pintilie, Monica Lovinescu). În rest vedem clar de unde porneşte la drum demonul sarcastic al autorului, dar aproape niciodată nu bănuim pe ce poteci suprinzătoare deviază. Portretele convenţionale îl oripilează, atitudinea cucernică îl plictiseşte, şabloanele îi sînt străine: “colecţionez cu plăcere aberaţii intelectuale ori de alt gen conex şi nimic nu mă distrează mai mult decît existenţa lor neîntrerupt㔠(p. 6). Pasiunea sa de căpătîi pare a fi darea în vileag a dedesubturilor care, doar ele, oferă o explicaţie pentru situaţiile vizibile, dar totuşi confuze: “ce se vede la suprafaţă şi nu se înţelege, în culise se origineaz㔠(p. 17).

            O sumă întreagă de strategii retorice şi stilistice îi stau scriitorului la îndemînă. “Bîrfe mustoase cutreieră Capitala” (p. 17) ne anunţă ricanînd, după care devine purtătorul lor de cuvînt. Atribuie altora ceea ce, ca nişte coji de bostan sau de floarea-soarelui, scuipă el însuşi dezinvolt. Aflăm că romancierul Breban era pe punctul de a se acupla cu o tînără admiratoare, dar cînd aude că aceasta nu i-a citit încă romanele, se încheie la loc supărat şi îi trînteşte în braţe un teanc de volume personale (p. 71). O studentă îi rezumă astfel cuiva acţiunea din romanul Bunavestire: “el vrea s-o reguleze şi ea nu se lasă, dar pînă la urmă tot o reguleaz㔠(p. 72). Dan C. Mihăilescu l-a tradus lamentabil pe Eugen Ionescu, întrucît e “preponderent monoglot” (p. 94). Uşa interzisă de Gabriel Liiceanu “păstrează un aer fals sau, mai bine zis, este impregnată de falsitatea obişnuită autorului ei, pe care patetismul său public nu face decît s-o sublinieze de fiecare dată, fără greş” (p. 89). Mircea Dinescu este un “etern măscărici vulgar” (p. 89). În ce-l priveşte pe H.-R. Patapievici, “nu pot decît să deplor iezuitismul nu doar stilistic pe care l-a deprins de la Noica, prin urmaşii săi, şi căruia frecventarea pioasă a lui Scrima, şi mai iezuit, dacă e cu putinţă, i-a insuflat un spor de fariseism” (p. 90). De altminteri “noua promoţie spiritualizată”, încarnată de alde Cristian Bădiliţă sau Toader Paleologu, e aşezată direct în umbra lui Virgil Cândea, întrucît sînt “şi ei neolegionari de-ai noştri” (p. 94). “După umila mea părere şi judecînd în funcţie de ce am văzut eu însumi din creaţiile sale, am «cîştigat» în [Lucian] Pintilie pe campionul mizerabilismului românesc din cinematografia noastr㔠(p. 120). Pentru cei care mai ţin minte fervoarea cu care grupul de la Păltiniş anexa diverse modele celebre – ba pe Heidegger, ba pe Kierkegaard, ba pe Montaigne –, din cale afară de savuros rezultă portretul lui Andrei Pleşu: “el are cam statura lui Beluţu Zilber, şoldurile lui Titulescu, tenul lui Ion Ghica, sprîncenele lui Nae Ionescu, unele inflexiuni ale vocii ca ale lui Iorga, privirea melancolică a Anei Pauker şi proverbiala «decizie» politică a lui Maniu” (p. 86 – dar ultimul nume putea lipsi).

            Nu doar persoanele sau personajele sînt luate cu dezinhibiţie peste picior, ci în egală măsură unele instituţii creditate îndeobşte cu prestigiu. Fosta revistă fanion a culturii române contemporane bîjbîie în indecizie şi desuetudine: “o bună primire din partea României literare e un semn sigur de derelicţiune culturală, un soi de topârceanian blestem – «Lăuda-te-ar Bogdan-Duică!»” (p. 89). O emisiune culturală televizată e repovestită cu antren: “A urmat un fel de sporovăială-masă rotundă à la Ţîrlea, la care toată lumea (adică membrii juriului) bătea(u) cîmpii (Mincu, aflat în bună formă, părea chiar că ar fi vrut să bată pe careva, Ulici îşi mesteca prunele din gură ş.a.m.d.)” (p. 22). Şcolile superioare sînt scuturate de zgura lor publicitară: “Din uzina NEC tot aşteptăm să iasă şi altceva decît supradimensionarea burţii rectorului ei… În fapt, activitatea colegiului se rezumă la organizarea cîtorva conferinţe pe an, la care, de regulă, se produc tot felul de faliţi de origine română eşuaţi prin diverse ţări de unde, după ce au tras mîţa de coadă o vreme, vin astăzi să ne fericească cu un savoir improvizat şi dubios. Din cînd în cînd se pune la cale şi cîte un colocviu, aici participanţii fiind cu deosebire preocupaţi de a-şi mai bifa o activitate în c.v., nicidecum de a lumina, de nu şi rezolva, vreun subiect oarecare” (p. 146).

            Băşcălia jovială n-are nevoie de ample descrieri. Ea poate fi sintetizată şi în scene sau expresii lapidare: un student filolog, după audierea cursului, îşi întreabă profesorul “dacă lui i-ar fi plăcut să aibă o nevastă ca madame Bovary” (p. 70); cultura română are atît “boieri”, cît şi “oieri ai minţii” (p. 6); ni se vorbeşte despre “Bădiliţă, acest maimuţică al învăţăturii” (p. 129); dar “cine are umor în toată afacerea asta? Bădiliţă? Bă, diliţă!” (p. 129). Se vede clar din pasajele înşirate că autorul manevrează cu meşteşug prin amplul arsenal stilistic, punînd la lucru enumeraţia, aluzia, analogia, oximoronul, comparaţia surprinzătoare, jocul de cuvinte etc. La nivel retoric, el ne surprinde prin două strategii recurente: degradarea premeditată a unui sector considerat prin excelenţă spiritual (lumea literară e zugrăvită în termenii bădărani ai unei crîşme de cartier) şi mimarea celei mai depline naturaleţi (detaliile scabroase ne sînt transmise ca rîgîitul firesc al beţivului aflat la a zecea halbă). Grobei scrie scrisori.

            Dar un bliţ durează numai cît ai clipi din ochi. La fel şi zeflemeaua lui Dan Petrescu: se stinge îndată ce a fost enunţată. Emiţătorul nu se mai oboseşte s-o motiveze, s-o argumenteze, s-o expliciteze. Multe din referinţele lui ironice rămîn adînc încifrate pentru cititorii nefamiliarizaţi cu lupta din tranşeele vieţii literare, iar posteritatea va avea nevoie de ample note explicative (care de pe-acum şi-au făcut apariţia), dacă va mai fi cumva interesată prin absurd de asemenea producţiuni din zona bilei negre.

            Căci orice valenţă educativă sau corectivă în plan social lipseşte cu desăvîrşire din intenţiile autorului. El se mulţumeşte să constate şi să consemneze. Batjocura nu e instrument de ameliorare a ambientului, ci rămîne scop în sine. Nici pomeneală de altruismul generos al scriitorului militant – în urma lui rămîne doar rînjetul în căutare de alibiuri: “Ideea aceasta că intelectualul trebuie să coboare la mase şi să le lumineze, pe lîngă faptul că e de extracţie poporanistă (adică, etimologic, narodnicistă şi apoi diacronic, slavofilă şi panslavistă), include şi o variabilă abdicare de la intelectualitate prin simplul fapt că, înainte de orice, îi prescrie intelectualului să se coboare. În plus, ea pare să slujească idealului utopic al egalitarismului: căci cine se coboară la mase o face ca să le ridice, iar dacă procedeul ar funcţiona ireproşabil, în scurtă vreme toată lumea s-ar găsi cam la acelaşi nivel intelectual (călduţ însă şi cenuşiu, nici prea-prea, nici foarte-foarte)” (p. 9). De parcă iluminismul ar fi provenit din Rusia, şi nu din Franţa, Germania şi Italia! De parcă Voltaire, Diderot, J.J. Rousseau, Lessing, Herder, Verri sau Beccaria ar fi fost cu toţii slavofili şi ar fi “abdicat de la intelectualitate”! De parcă drumul spre viaţa spiritului ar nivela şi ar aplatiza – cînd el, tocmai dimpotrivă, deschide ample orizonturi de bogăţie sufletească!

            Lansat în judecăţi sumare şi execuţii, Dan Petrescu mai scapă şi oiştea în gard, dar cine stă să-i explice că aberaţiile sale sprinţare bine-dispun, ce-i drept, publicul de pe stradă, însă rămîn la fel de nocive ca şi cele scrobite? “Eu socot inflaţia poeticească la români, laolaltă cu persistenţa folclorului, simptom de subdezvoltare cultural㔠(p. 13); Blaga e “destul de plicticos ca poet şi epigon ca filozof” (p. 18).

            Cu infinit amuzament am citit dezvăluirile sale mustoase despre culisele traducerii lui Blaga în Franţa (p. 18-22). Grupul pilotat de către D. Ţepeneag şi sprijinit mediatic de C. Ţîrlea îl hăituia pe G. Liiceanu pentru un copyright care nici nu i-a fost solicitat de traducătorul francez (S. Fauchereau) care nici nu vorbea româneşte. Ceea ce la suprafaţă se voia o cruciadă generoasă în favoarea exportului de cultură băştinaşă pe meridiane occidentale, se vădea o simplă îmbrînceală în jurul fondurilor externe ale statului român, cu dublu scop strategic: ştirbirea poziţiei monopoliste a lui Augustin Buzura şi discreditarea aroganţei lui Gabriel Liiceanu. La toate acestea se mai adaugă precizările hohotite ale epistolierului: toţi gălăgioşii implicaţi în dispută, dar absolut toţi, aveau deja oricum bogate antecedente în plan cenzorial. D. Ţepeneag descurajase traducerea lui Dan Petrescu în Franţa; C. Ţîrlea îi interzisese accesul telefonic într-o precedentă emisiune literară televizată; G. Liiceanu eliminase cîteva texte din Epistolarul editat de el etc. Mascarada îşi revela – din spatele scenei – întreaga dimensiune butaforică.

            Dacă aş fi fost un simplu privitor ca la teatru, poate că m-aş fi mulţumit cu atît. Întîmplarea face însă ca, prin aceiaşi ani, să fi avut chiar eu o aventură similară, de un penibil desăvîrşit, cu însuşi consilierul Editurii Nemira din Bucureşti, Dan Petrescu. Iniţial mi-a acceptat spre publicare două cărţi – Între Icar şi Anteu, precum şi traducerea lui Zazie în metrou – apoi s-a dezis de prima, dar a confirmat pentru a doua, apoi invers, apoi a retractat, apoi s-a răzgîndit şi pînă la urmă nimeni n-a mai priceput nimic. De-abia acum am fost în stare să gust în deplinătatea grotescului lor “dezvăluirile” danpetresciene despre hobby-ul cenzuristic românesc şi promisiunile neonorate.

            La fel de uimit am fost citindu-i judecăţile aspre, din postura de editor specializat, la adresa incompetenţei unor colegi (“profesional, G.D. e o mătură”, p. 15). Din nou era cît pe ce să-i dau dreptate, dacă n-aş fi avut experienţa culiselor de care se prevalează el atît de des. Mi-am amintit cum a trebuit să-l deconsiliez pe Gheorghe Grigurcu de a cere daune în justiţie, după ce i-a apărut cartea Amurgul idolilor, redactată la Nemira de neobositul Dan Petrescu. Îi explicam pe-atunci scriitorului de la Tîrgu Jiu că, din păcate, grobianismul încă nu e pedepsit de Codul Penal (dar neachitarea drepturilor de autor – da!). Însă toate aşteptările mi-au fost depăşite la publicarea volumului semnat de Paul Goma, Scrisuri. 1972-1998 (Buc., Ed. Nemira, 1999). Simpaticul redactor Dan Petrescu nu numai că pitise bine (la loc uscat, întunecos şi rece) vreo cîţiva ani manuscrisul destinat tiparului – după cum rezultă din jurnalele de atunci ale lui Goma – dar mai şi împănase textul cu propriile sale note de subsol! În unele locuri se certa cu autorul situat “la etaj”, în altele îi dădea dreptate sau îl completa rînjind. Pe ansamblu rezulta nu o amplă antologie de articole politice, cum se voise a fi la origine, cît mai degrabă o Ţiganiadă postmodernă în care Chir Simpliţian şi cu Idiotiseanul se luau la întrecere cu Mitru Perea.

            Într-un asemenea context, faptul că Dan Petrescu se sprijină pe… acuta sa intuiţie de editor pentru a azvîrli grave acuzaţii că Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost manipulat referitor la legionarismul lui Mircea Eliade – nu mă mai surprinde. Şi nici faptul că publicarea pasajului contestat, în facsimil, de către revista 22 nu-l determină pe harnicul intuiţionist să bată în retragere, admiţîndu-şi eventual diletantismul.

            Et j’en passe d’autres, banale grobianisme de parcurs, precum festivitatea de lansare a Jurnalului lui Paul Goma, în cadrul căreia editorul s-a aliat cu intelectuali fini de teapa lui Gică Pruteanu pentru a scalpa ediţia pe care tocmai o prezenta în faţa marelui public, a presei şi a televiziunii. Sau neinvitarea prefaţatorului la respectiva manifestare (de altfel singura lui iniţiativă în domeniu fusese rebotezarea studiului meu introductiv cu titulatura de “cuvînt înainte”). Sau neinvitarea înseşi reprezentantei legale a scriitorului parizian, regretata Luiza Năvodaru (care îmi mărturisea pe atunci la telefon că era tentată să intre “pe şest”, dacă n-ar fi existat pază la uşă) etc. etc.

            Una peste alta, clevetelile mustoase pe care le pune în circulaţie Dan Petrescu prin epistolele sale “către Liviu” pot fi oricînd contracarate cu alte cleveteli, la fel de pipărate, avîndu-l pe el însuşi în centrul atenţiei. Ameninţarea cu tribunalul – de care s-a prevalat deja Nicolae Manolescu – nu reprezintă o soluţie pentru readucerea autorului cu picioarele mai spre pămînt. În fond şi literatura română îşi are spectacolul său intrinsec, la care poţi asista din fotoliul de orchestră, din lojă, din sală sau de la galerie. Iar involuţia unui fost disident către reprezentaţia gratuită a bîrfei de crîşmă cuprinde în sine aceeaşi imensă tristeţe cu care de obicei ajutăm şi o bătrînică pirpirie să treacă strada.