Laszlo Alexandru
PĂCALĂ ÎNVAŢĂ ISTORIE
(Ion Creangă)
Am arătat în studiul Paul Goma antisemit gravele neadevăruri istorice exprimate în ultimele scrieri ale autorului parizian. Spre final m-am oprit în trecere şi la unul din servanţii săi, Mircea Stănescu. Oricine va arunca o privire asupra acelui pasaj, va constata că prea puţin m-am referit acolo la realitatea istorică răstălmăcită. Am formulat în special obiecţii de procedură: modul necinstit în care M. Stănescu citeşte şi citează; tehnicile sale dizoneste de desfigurare a adevărului; ticurile sale nervoase de supralicitare; vicleniile prin care lansează absurdităţi. Nu prea mai era vorba despre evrei sau basarabeni, despre Antonescu sau Hitler, despre Basarabia sau Bucovina, ci mai mult despre un set de reguli elementare în comunicarea publică şi ştiinţifică decentă. Îi contestam în mod explicit lui M. Stănescu buna credinţă. Fără ea, orice schimb de idei se transformă în gesticulaţie gălăgioasă, independentă de obiectul dialogului. Întrucît junele pescuitor în ape tulburi schiţează în direcţia mea o replică prin care îşi prelungeşte parada mincinoasă, mă văd din nou obligat să le arăt cititorilor cine este Mircea Stănescu.
La majoritatea obiecţiilor mele, preopinentul nu are răspunsuri sau produce replici aiurite, după cum se va vedea în continuare. În schimb (?), îmi aruncă el mie în cap un munte de insanităţi aberante, în dorinţa de a mă vedea îngropat sub ele. Nu va fi după voia lui. Ridicînd mănuşa, îi propun cititorului să-şi îndrepte atenţia, alături de mine, asupra detaliilor.
*
1. I-am reproşat avocatului improvizat că exagerează ponderea unor infime neconcordanţe de citate din textele lui Radu Ioanid, pentru a-şi diaboliza adversarul de idei. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
2. I-am reproşat avocatului improvizat că răstălmăceşte cauza reală a acestor minore nepotriviri şi, în loc să le ia drept erori involuntare, cum erau de fapt, le consideră neadevăruri premeditate; în loc să li le impute traducătorilor, le pune pe seama autorului. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
3. I-am reproşat avocatului improvizat că scrie neghiobii despre Michael Shafir, atribuind ipotetica lipsă de sens a cuvintelor sale unei lipse de argumente – de parcă lipsa de argumente ar presupune în mod necesar lipsa de sens! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
4. I-am reproşat avocatului improvizat că falsifică sensul unor pasaje pe care le citează. Atunci cînd Goma vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei, postfaţatorul deduce că autorul nu face ceea ce tocmai face; afirmă că el nu aruncă vina masacrelor pe umerii victimelor, aşa cum se întîmplă de fapt. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
5. I-am reproşat avocatului improvizat că legitimează caracterul neavenit al construcţiei cauză-efect realizate de Goma (care avea impresia că Holocaustul din România ar fi derivat pe cale directă din agresiunile evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord). În realitate Holocaustul a avut un întreg ansamblu de cauze interne şi internaţionale evidente, puse în lumină de numeroşi cercetători. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
6. I-am reproşat avocatului improvizat că ignoră falsitatea tendenţioasă a schelăriei logice a lui Goma: autorul parizian exagerează flagrant în prezentarea pseudo-cauzelor (agresiunile evreieşti), în schimb diminuează forţat expunerea pseudo-efectelor (exterminarea evreilor). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
7. I-am reproşat avocatului improvizat că neagă în mod indirect Holocaustul din România, deoarece plasează conceptul între ghilimelele deriziunii şi îl însoţeşte cu un epitet relativizator (vorbind despre “originea vreunui presupus «Holocaust din România»”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
8. I-am reproşat avocatului improvizat că ascunde gravitatea gestului prin care Goma încearcă să reabiliteze imaginea criminalului de război Antonescu. (În timp ce Goma îl laudă pe mareşalul Antonescu atribuindu-i titlurile de “erou” şi de “martir”, postfaţatorul său ne garantează că “nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
9. I-am reproşat avocatului improvizat că atenuează prin eufemisme afirmaţiile iresponsabile ale lui Goma, punîndu-le pe seama… memoriei sale (“memoria intră în conflict cu istoria”) – cînd în realitate doar antisemitismul lui Paul Goma e cel care intră în conflict cu istoria! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
10. I-am reproşat avocatului improvizat că îşi minte cititorii, atunci cînd îi asigură că “citează pe larg” cuvintele mele, dar în realitate elimină tocmai argumentele pe care îmi întemeiam rezervele la adresa lui Goma. La acest aspect M. Stănescu admite oarecum că m-a citat trunchiat, dar susţine că pasajele escamotate nu prezentau interes în argumentaţie. Cu toate că şi această scuză este neadevărată, rămîne celălalt aspect: de ce şi-a anunţat cititorii că “citează pe larg”, cînd de fapt a procedat invers?
11. I-am reproşat avocatului improvizat că emite absurdităţi în scopul de a-şi contrazice cu tot dinadinsul interlocutorii. Întrucît eu îi imputasem lui Paul Goma lipsa de echilibru şi de imparţialitate în discursul istoric, postfaţatorul a intrat în vorbă lansînd părerea că “e o groasă exagerare” să se pretindă, în general, echilibru şi imparţialitate într-o cercetare ştiinţifică. Am calificat ipoteza lui drept crasă neghiobie. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
12. I-am reproşat avocatului improvizat că deformează sensul ideilor mele, care se refereau la relaţia dintre evrei şi basarabeni în contextul agresiunii spre Est a mareşalului Antonescu. Întrucît M. Stănescu insistă să nu priceapă limba română, mă văd nevoit să-mi reiau a treia oară propriile cuvinte, însoţindu-le de explicaţia necesară: “eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. În situaţia alipirii Basarabiei la România şi a deportării evreilor în Transnistria, am considerat că basarabenii au fost privilegiaţi, iar evreii au fost persecutaţi. Am punctat şansa istorică a primilor, respectiv neşansa ultimilor, cu care m-am solidarizat. M. Stănescu se apleacă de două ori asupra cuvintelor mele şi le comentează de două ori în mod mincinos. În prima intervenţie, postfaţatorul are impresia că aş stabili semnul egalităţii între evrei şi basarabeni (?), dar aş deplînge numai una din tabere (Laszlo Alexandru este “doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni”, “argumentaţia sa etică este şi chioară[,] şi şchioapă”). În a doua intervenţie, scandalagiul admite jumătate din punctul meu de vedere – basarabenii nu mai sînt numiţi explicit victime –, dar continuă să refuze a doua jumătate – anume că basarabenii au fost în acel context chiar privilegiaţi (“Laszlo Alexandru alege să se situeze cu mintea, cu imaginaţia etc. doar în situaţia evreilor persecutaţi, iar nu şi a basarabenilor”). Nu mă interesează absolut deloc dacă Mircea Stănescu este sau nu de acord cu mine. Dar datoria lui profesională era ca, înainte de a-şi exprima disocierea, să expună corect ideea pe care o combate!
Şi cum pot eu să stau de vorbă cu cineva căruia trebuie să-i explic de trei ori ce gîndesc, pînă cînd el să declanşeze efortul de-a pricepe?!
13. I-am reproşat avocatului improvizat că habar n-are de logica temporală, atunci cînd afirmă că, în loc să mă disociez de Paul Goma, ar fi trebuit să condamn… afirmaţiile lui Radu Ioanid. I-am atras atenţia că eu însumi am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma (în octombrie-noiembrie 2002), nu Radu Ioanid (în iulie 2003) şi nici Michael Shafir (a cărui cercetare s-a difuzat în România abia după noiembrie 2002). Cum îmi răspunde M. Stănescu la acest aspect? El face observaţia că rîndurile mele polemice s-au tipărit cu întîrziere în revista Columna. Mie-mi spune? Dar acest detaliu nu schimbă prin nimic prioritatea formulării lor. Apoi îmi povesteşte că cercetarea lui Michael Shafir a avut anterior o variantă în limba engleză – publicată în august 2002 la Centrul Internaţional Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă Universitatea Ebraică din Ierusalim – aşadar pretenţiile mele de prioritate cronologică în critica antisemitismului lui Paul Goma sînt neîntemeiate. Aşa ar fi, dacă Mircea Stănescu ar avea dreptate. Dar el şi aici minte cu aceeaşi dezinvoltură caracteristică. Îl informez că faimoasa variantă engleză, publicată la Ierusalim, invocată de el cu dezinhibiţie, ei bine, nu conţine nici o critică la adresa lui Paul Goma! (Autorul ei nu reuşise încă la acea dată să distingă în mod clar, din textele apărute în presa literară, noua orientare a romancierului parizian.) E totuşi uluitor cum “istoricul” Mircea Stănescu poate cita în sprijinul său o carte de al cărei conţinut habar n-are, fără să treacă în ochii comunităţii ştiinţifice drept un lamentabil escroc. Michael Shafir mă autorizează să fac publice următoarele afirmaţii: “mă alătur acuzei pe care aţi lansat-o primul” privind antisemitismul lui Paul Goma şi “consider «producţia» lui Mircea Stănescu execrabilă din toate punctele de vedere, de la logic la metodologic sau deontologic”.
Dar chiar dacă M. Stănescu ar fi avut dreptate şi chiar dacă Michael Shafir m-ar fi precedat întîmplător în critica antisemitismului lui Paul Goma – tot rămîne nerezolvată stupefacţia mea iniţială. Cum puteam să dau curs îndemnurilor postfaţatorului şi să mă refer, în octombrie 2002, la cuvintele lui Radu Ioanid, care s-au publicat doar în iulie 2003?! La această întrebare doar Mircea Stănescu poate da un răspuns!
*
I.D. Sîrbu a prevăzut foarte clar tacticile dezbaterilor din zilele noastre, atunci cînd nota cu ironie: “O dată ce scopul general este de a-i întuneca mintal pe adversari, metoda e simplă: cînd ei joacă fotbal, tu joci baschet şi-i acuzi că nu respectă regulile; cînd ei te invită la tango, tu tragi la ţintă, iar cînd ei joacă şah, tu dai cu zaruri proprii. Simplu, eficace, general valabil”. Păcală face eforturi să adapteze reţeta şi la domeniul istoriei. El lasă fără un răspuns credibil obiecţiile grave pe care i le-am adresat în intervenţia mea anterioară. În schimb sare să-mi impute el mie un păienjeniş de chiţibuşuri, de parcă ar şterge astfel cu buretele grava sa incompetenţă! Dar nu-i voi face nici măcar aici pe plac şi-i voi explica răbdător tot ce nu pricepe.
a) “Laszlo nu a băgat de seamă că nu sînt autorul vreunei «postfeţe» – postură încărcată de autoritate în care refuz să mă situez – ci al unui studiu însoţitor”. Iată ce gravă eroare! Dar cum era să-mi dau seama? Pe foaia de titlu stă scris: ediţie îngrijită de Flori Stănescu; studiu şi index de Mircea Stănescu. Deşi editorii nu indică limpede unde se termină minciunile lui Goma şi unde încep aberaţiile lui Stănescu, vina e numai a mea, fiindcă am făcut confuzia între o… postfaţă şi un… studiu însoţitor. Aceeaşi viclenie a exagerării culpei inventate, în scopul diabolizării preopinentului (specialitatea casei cînd era vorba despre Radu Ioanid) este experimentată şi pe pielea mea. Cu o nuanţă suplimentară: propria sa lipsă de profesionalism în editare îmi este imputată mie.
b) Laszlo Alexandru e “preocupat să «demonstreze» – «prin deviere» – că eu însumi sînt «antisemit»” (toate ghilimelele inteligenţei îi aparţin lui Stănescu). Nu, nici pomeneală. În studiul Paul Goma antisemit am fost “preocupat”, cum o spune titlul, de Paul Goma şi nu de Mircea Stănescu. La acesta din urmă m-am referit doar spre final, pentru a-i pune în lumină înfiorătorul cabotinism ştiinţific.
c) ”Reacţia nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) are loc pe un ton amuzat”. Ce subtil psiholog e Stănescu! Va trebui să-mi explice mai limpede cum poate un om nervos să se amuze.
d) “Reacţia nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) într-o chestiune dintre cele mai serioase – aceea a memoriei şi istoriei exterminării evreilor şi a responsabilităţii comunităţii româneşti, în paralel cu cea a comunităţii evreieşti pentru crime similare – are loc pe un ton amuzat, ceea ce denotă o gravă iresponsabilitate intelectuală”. Preopinentul evocă în continuare cele două momente ale mele de amuzament: cînd Paul Goma îi dădea lecţii de Biblie rabinului Şafran şi cînd Mircea Stănescu îşi anunţa publicul că mă citează pe larg, iar apoi îmi trunchia afirmaţiile. Ambele situaţii evocate se referă la şarlatania interlocutorilor mei şi nicidecum la problema… “memoriei şi istoriei exterminării evreilor”. Grava iresponsabilitate intelectuală îi aparţine pe de-a-ntregul istoricului Păcală care continuă să-şi mintă de la obraz cititorii.
e) “Replica sa este măcinată de numeroase contradicţii interne. Iar acestea nu sînt deloc, dar deloc amuzante, ci: grave. Într-un loc afirmă că: «pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor», pe cînd în altul: «‘ceea ce a fost cronologic înainte’ nu explică, în cazul de faţă, mai nimic, întrucît e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii». Cum poţi să-i acorzi cuiva credit – aşa cum face Laszlo în ce-l priveşte pe Goma – atunci cînd «descrie fapte», în condiţiile în care în acelaşi timp apreciezi că respectivul utilizează o informaţie «masiv contrafăcută»?” Să limpezim lucrurile. În octombrie 2002, nefiind familiarizat în detaliu cu realităţile istorice despre care vorbea Paul Goma, îi contestam doar metoda de lucru unilaterală şi înverşunarea neavenită, deşi îi ofeream un credit de principiu (“pînă la proba contrară”) în legătură cu faptele pe care le relata. În august 2004, văzînd intervenţiile specialiştilor în domeniu, i-am retras lui Paul Goma inclusiv creditul privind relatarea obiectivă a faptelor istorice (“e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii”). Evoluţia s-a produs în direcţia aprofundării obiecţiilor, a înăspririi reproşurilor, a consolidării criticilor. Fapul că aş fi susţinut “în acelaşi timp” două lucruri diferite despre Paul Goma este o altă minciună a lui Mircea Stănescu, iar “numeroasele contradicţii interne” pe care le-ar găsi el prin textele mele sînt praf în ochii cititorilor: nu te contrazici atunci cînd susţii – în momente succesive şi cu intensităţi variabile – acelaşi punct de vedere!
f) “Dacă actele scrise ale regimului Antonescu falsifică «masiv» realitatea, aşa cum pretinde Laszlo, atunci de ce ele sînt folosite pentru a descrie acţiunile criminale ale aceluiaşi regim în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Dorohoi sau Iaşi de către cei care, asemeni lui Laszlo, le neagă veracitatea? Cu alte cuvinte, cînd sînt ele «documente» şi cînd sînt simplă «propagandă»?”. Pentru a mai disipa din nedumerirea ipocrită a lui Mircea Stănescu, voi recurge la un exemplu concret, punînd faţă în faţă un document al vremii care, prin precizia detaliilor, riscă să-i convingă pe cititorii creduli, respectiv rezultatul cercetărilor efectuate ulterior la faţa locului. Iată raportul militar semnat de colonelul Matieş Ermil referitor la faptul că “au fost executaţi un număr de 40 de jidani din comuna Sculeni” fiindcă “au încercat să fugă de sub escortă”, sau fiindcă “au tăiat cablul telefonic”, sau fiindcă “au semnalizat din Sculeni Tg. armatei sovietice, care se afla pe D. Nord de Sculeni, indicînd posturile de comandă ale infanteriei şi artileriei, precum şi amplasamentele bateriilor de artilerie, care au fost bombardate cu precizie de artileria sovietică”, sau fiindcă “au sabotat armata română şi germană, trăgînd foc de arme şi aruncînd grenade asupra soldaţilor în timpul cînd erau evacuaţi din Sculeni” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roşie…, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 111).
Iată acum ce s-a găsit concret în zonă: “Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist în 1945 la Gura Căinari, a găsit în cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii între unu şi doisprezece ani, inclusiv şapte copii sub un an şi paisprezece copii sub şase ani. (…) Aceşti copii erau şi ei «terorişti bolşevici» care au atacat, în iunie 1940, armatele române în retragere, motivaţi fiind de «ura rasială»?” (vezi Radu Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, în Observator cultural, Buc., nr. 177/15-21 iulie 2003).
Fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns unilateral la problema ridicată de M. Stănescu (surprizele pe care ni le rezervă propaganda politică – mai ales pe timp de război – sînt inepuizabile), probabil că le putem acorda un oarecare credit prudent documentelor emanate de la oficialităţile antonesciene, atunci cînd informează despre producerea unui masacru antisemit, în schimb să le ignorăm atunci cînd vorbesc despre cauze şi proporţii (orice criminal are reflexul de a invoca legitima apărare şi de a minimaliza rezultatele nemerniciilor sale). Dar să mergem mai departe cu insanităţile lui Stănescu.
g) Laszlo Alexandru “se arată drept (sic!) partizan al unui discurs de tip postmodern care respinge nu doar principiul corespondenţei, ci şi pe cel al cauzalităţii”. Nicăieri n-am afirmat aşa ceva! Am spus doar că “cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă («eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel»), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative”. Chiar şi cititorii superficiali constată cu uşurinţă că făceam în pasajul citat o afirmaţie estimativă, nicidecum una participativă. Descriam o stare de fapt, nicidecum o opţiune proprie. Iar eliminarea investigării cauzalităţii din studiul istoriei e o gogomănie pe care doar Mircea Stănescu o putea inventa.
h) “Argumentul absenţei unei formaţii istorice de şcoală – preluat de la Pecican –, pe care Laszlo i-l adresează lui Goma, i se poate întoarce, căci nici el nu poate să facă dovada unei patalamale în acest sens.” Diferenţa frapantă este că, în timp ce Paul Goma se străduia să explice cu instrumentele istoricului realităţile din Basarabia anilor 1940; cu instrumentele politologului şi ale etnologului situaţia minorităţii evreieşti din România; cu instrumentele hermeneutului textul Bibliei etc., eu unul demonstram, folosind instrumentele polemistului, lipsa de coerenţă, de logică şi de adevăr a afirmaţiilor lui Paul Goma. El executa triplu-salturi mortale pe teritorii străine, travestit în specialist, dar fără nici o abilitare profesională şi mînat de impulsuri antisemite. Eu evoluam pe un teritoriu devenit, vai mie, foarte familiar în peste zece ani de exerciţii repetate. El folosea în construcţia sa documente unilaterale emanate de la regimul antonescian şi de la numeroşii antisemiţi viscerali de ieri şi azi, eu mă sprijineam în critica mea pe concluziile formulate de istorici, cercetători ai Holocaustului etc., ba chiar şi pe intuiţiile bunului simţ.
i) “Dacă la începutul textului său Laszlo ne anunţa că problema în discuţie este dacă afirmaţiile lui Goma corespund sau nu realităţii cu privire la subiectul aflat în discuţie, cum de poate el stabili acest lucru în timp ce se declară adversar al principiului corespondenţei?” Îi repet postfaţatorului că nu m-am declarat “adversar al principiului corespondenţei”, ci am făcut o simplă… “descriere de peisaj” (vezi supra, paragraful g). În ce mă priveşte, sînt convins că adevărul istoric poate fi limpezit – şi anume recurgîndu-se la argumente, citate, comparaţii, demonstraţii, investigaţii, apel la surse alternative etc. Eu însumi am procedat astfel în studiul Paul Goma antisemit, dovedind erorile autorului atît din perspectiva discursului “vechi” (adevăr vs. neadevăr), cît şi a celui “nou” (verosimil vs. neverosimil).
j) “Ca istoric ori, în genere, ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că există etnii – în speţă cea evreiască – predispuse la comunism, căci pentru omul de ştiinţă nu există alte explicaţii decît cele de natură socială. Asemenea pretinse explicaţii nu au nimic de-a face cu raţiunea, ci cu dogma.” Aşa o fi, dar pînă una alta nu eu eram de această părere, ci chiar şeful său, Paul Goma, care în volumul postfaţat de neobositul Stănescu susţinea că toţi evreii sînt bolşevici, adică “nu chiar toţi, numai circa 98%” (p. 77).
k) “Nici stilistic vorbind textele sale nu se prezintă mai grozav”. Asta o susţine cu tupeu tocmai cel care îşi permite să scrie: “se arată drept partizan”; “pe cît de lungul, pe atît de nulul text”; “reacţia nervoasă (…) pe un ton amuzat”; “ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că…” şi alte asemenea trufandale.
l) “Laszlo nutreşte convingerea că în cazul «atrocităţilor comise de evreii din Basarabia împotriva românilor», «nu a fost vorba despre un conflict interetnic», ci că «mesajul este unul de critică socială», evreii respectivi protestînd astfel – alături de ucraineni (şi de ruşi!) – împotriva discriminărilor şi corupţiei statului burghez. Cu o asemenea gîndire adîncă asupra subiectului – care presupune că în timp ce-i ucideau, jefuiau şi batjocoreau pe ostaşii şi reprezentanţii administraţiei româneşti, evreii (împreună cu ucrainenii şi ruşii) transmiteau mesaje filozofice de critică socială – nu este de mirare că…”. Pasajul abia citat surprinde pe viu imbecilitatea frapantă a lui Mircea Stănescu, felul în care el confundă cauzele cu efectele, planul intelectual cu planul fenomenal, demersul explicativ cu demersul aplicativ.
m) “A încerca să-ţi sprijini argumentaţia pe textele Hannei Arendt (…) este de două ori eronat.” Asta s-o creadă Stănescu! În realitate Hannah Arendt e unul din cei mai stimaţi şi apreciaţi cercetători ai fenomenului antitotalitar de la ora actuală. Dar, indiferent de acest aspect, pe lîngă observaţiile ei avizate am recurs de asemeni la fapte istorice descrise de Michael Shafir, Radu Ioanid, Irina Livezeanu, Ovidiu Pecican, Ion Solacolu – ba chiar şi la cifre statistice oferite de Paul Goma sau la citate antisemite din cuvîntările lui Mihail Kogălniceanu şi Ion Antonescu! E suficient de amplă paleta opiniilor luate în discuţie?
n) “Autorul nu ne luminează nici de ce «atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor» ar fi nişte «ignominii», adică nişte crime obişnuite (şi, în plus, «masiv contrafăcute»), în timp ce crimele colective comise de regimul antonescian un «genocid»”. Nu trebuia să-l luminez eu pe Stănescu, ar fi aflat-o de unul singur dacă s-ar fi aşezat pe un scaun să citească studiul lui Ion Solacolu, Instigare – pogrom – genocid, care îi explică atît de clar diferenţele încît pînă şi cineva cu mintea lui împăienjenită putea s-o priceapă (“Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acţionează haotic, ci de forţe militare ce acţionează disciplinat. Ca formă supremă de manifestare a antisemitismului criminal, genocidul este o operaţie metodică de eliminare fizică, totală a populaţiei evreieşti. El debutează prin promulgarea unor legi antievreieşti, care conferă un cadru aparent «legal» crimei, uciderii în masă ce va urma”).
o) “Expunerea istorică a lui Laszlo este cînd contrafactuală, cînd fără referire la contextul istoric, toate acestea arătînd că el lucrează cu o schemă de analiză anistorică. Este cazul chestiunii politicilor protecţioniste, al măsurilor sociale ale tînărului stat naţional al Principatelor vizînd stoparea imigraţiei şi a polemicii lui Kogălniceanu cu influenta Alianţă Israelită Universală, în legătură cu care Laszlo comentează: «Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al ‘neamiestecului în treburili intierni’ funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.» În fapt, nu timpul, ci aplecarea asertorului asupra subiectului este cea care comite clasica eroare istorică de a analiza trecutul prin prisma prezentului.” În sfîrşit am reuşit şi eu să pricep ce înseamnă istoria pentru Mircea Stănescu! Dacă în 2004 cineva afirmă despre evrei că sînt “un popor străin, vătămător”, care ne invadează – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… politici protecţioniste. Dacă în 2004 cineva susţine că evreii sînt “lipitorile satelor din Moldova” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… măsuri sociale ale tînărului stat naţional. Dacă în 2004 cineva proclamă că “jidovii se ţin la pîndă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… stoparea imigraţiei. Pînă la urmă nu doar cronologia reprezintă problema lui Mircea Stănescu, ci şi terminologia. Infirmitatea mentală respectivă a fost descrisă atent de Hannah Arendt, care a detaliat pudoarea eufemistică a rapoartelor hitleriste: “exterminarea” se numea “soluţie finală”, “lichidarea” era de fapt “evacuare”, “uciderea” însemna în hîrtii “tratament special”, “deportarea” era tradusă prin “schimbare de reşedinţă” sau “reaşezare” etc.
Ce simplu e să te faci istoric în ziua de azi! Schimbi cuvintele, eufemizezi adevărul şi ai devenit un savant pe care nu-l paşte “clasica eroare de a analiza trecutul prin prisma prezentului”.
p) “Îţi vine să te închini, atunci cînd Laszlo ia Parchetul drept arbitru într-o dezbatere intelectuală.” Negarea Holocaustului a încetat de multişor să mai fie în Europa civilizată o simplă dezbatere intelectuală. Dacă Stănescu nici măcar atîta n-a aflat, să facă bine să deschidă ziarul. Sau televizorul. Sau să-l întrebe pe Paul Goma, care locuieşte la Paris.
q) “De la un asemenea vajnic denunţător-la-Parchet ar fi fost bine ca în acelaşi timp să-şi asume, în calitate de membru responsabil al comunităţii din care face parte – iar ca româno-maghiar al celor două comunităţi – responsabilitatea individuală pentru crimele făptuite de conaţionalii săi – români şi maghiari deopotrivă – împotriva evreilor.” Pe Mircea Stănescu, postfaţator de negaţionişti, traducător de antisemiţi şi cabotin gălăgios al cercetării istorice, încă nu l-am denunţat la Parchet, dar dacă va mai îndrăzni să recurgă în textele sale la asemenea tertipuri josnice – cum sînt diabolizarea minorităţilor etnice şi folosirea tendenţioasă a trecutului istoric ca un ciomag de luptă în sprijinul intoleranţei extremiste din prezent – voi lua foarte în serios această ipoteză.
*
Scrie Paul Goma în jurnalul său (la 5 octombrie 2004): “Aseară am primit prin web replica lui Mircea Stănescu dată lui Laszlo. Ca de obicei, foarte bun, Stănescu. Din păcate nu are unde să publice. I-am cerut permisiunea de a-i trece textul în jurnalul meu pe octombrie…”. Aşa de-ar fi, nu s-ar povesti. I-a mai crescut oare nasul diaristului cu încă un centimetru? Căci Mircea Stănescu avusese anterior chiar din partea mea oferta să-şi reia lamentabila postfaţă – unde scria minciuni despre mine – în revista E-Leonardo. N-a fost de acord. În aceeaşi lună octombrie cînd la Paris era deplîns pentru neputinţa… de a publica, Stănescu se lăfăia la Iaşi în revista Timpul, cu un episod de-un kilometru dintr-un serial-fluviu, precum şi cu traducerea antisemitismelor impertinente ale lui Norman G. Finkelstein, pe alte două hectare. Polemica mea Paul Goma antisemit i-am oferit-o încă din august 2004 revistei Jurnalul literar din Bucureşti, dar redactorul-şef Nicolae Florescu a ascuns-o bine-bine pînă prin decembrie 2004, cînd a tipărit... replica stănesciană! Ca la noi (în presa literară legionară românească), la nimeni: blochezi textul de referinţă, publici riposta mincinoasă, după care te plîngi în gura mare că eşti persecutat. Halal persecuţie!
Cît despre ce “foarte bun” e – ca de obicei – Mircea Stănescu…
(Ion Creangă)