Laszlo Alexandru

 

LUMEA LUI DANTE, ÎNCHIPUITĂ DE PATAPIEVICI

 

 

            Prezenţa lui Horia-Roman Patapievici în spaţiul public românesc de după 1989 a stîrnit uimire, curiozitate, admiraţie – şi numeroase polemici. Elementul insolit care îl caracterizează pe autorul bucureştean este siguranţa imperturbabilă pe care o afişează, atunci cînd se avîntă pe domenii intelectuale foarte distincte. Indiferent că e vorba despre chestiuni de filosofie, antropologie, hermeneutică, postmodernism, statut al minorităţilor, morală socială, anticomunism sau colaboratori ai fostei Securităţi, vocea lui se aude limpede şi ferm în cetate. Este vocea unui om care îşi asumă foarte responsabil toate opiniile. Iar cuvintele lui ţintesc puncte nevralgice ale mentalului contemporan.

            Scrierile lui H.-R. Patapievici au cel mai adesea aerul unor sentinţe. În faţa cititorilor, el nu-şi permite luxul omenesc, prea omenesc, de a ezita, de a tatona în identificarea adevărului. Lasă mereu impresia că ne comunică rezultatul unor reflecţii anterioare, îndelung cumpănite şi definitiv tranşate în intimitatea propriului laborator mental. Frazele sale parcă aduc la lumină axiome şi concluzii finale.

            Portretul scriitorului înşurubat în realitatea românească e îmbogăţit azi prin comentariul dantesc. Volumul Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004) cuprinde conferinţa rostită de H.-R. Patapievici în faţa publicului din Oradea şi tipărită iniţial în revista Orizont din Timişoara.

            Dificultatea în sine a unei noi intervenţii critice despre Dante credem că nu mai trebuie reafirmată. Edificiul Divinei Comedii exprimă o admirabilă sinteză de epic, liric şi dramatic. Unele şi aceleaşi pasaje sînt pe cît de fermecătoare în lirismul lor, pe atît de cutremurătoare în dramatismul lor şi pe atît de incitante în sugestiile lor epice. Un episod cum este călătoria lui Ulise (Inf. XXVI) poate fi urmărit în acelaşi timp din mai multe puncte de vedere: ca o sfidare aruncată zeilor şi graniţelor lumii, ca o probă de solidaritate umană, ca un sacrificiu pe altarul cunoaşterii, ca o rescriere în cheie intertextuală a personajului homeric, dar şi ca o călătorie propriu-zisă, reconstituibilă efectiv, prin indicaţiile sale geografice foarte precise.

            Trebuie spus din capul locului că H.-R. Patapievici nu dezvoltă o asemenea abordare pluriperspectivistă şi nici măcar o analiză ţinînd de critica literară, sau de istoria literară, sau de teoria literară. Autorul evită sau omite nenumărate aspecte esenţiale ale Divinei Comedii, de la metrică, prozodie, sintaxă sau stil, pînă la lirism, istorie, politică sau doctrină morală în opera lui Dante. Discursul lui se concentrează asupra unui singur aspect: proiectul cosmologic dantesc, văzut din perspectiva geometriei. Fireşte că vorbitorul are deplina libertate de a-şi delimita cîmpul de acţiune intelectuală. Dar, la rîndul nostru, ne luăm libertatea de a-i defini în mod precis demersul, incluzîndu-l în sfera eseului (= “studiu de proporţii reduse asupra unor teme filosofice, literare sau ştiinţifice, compus cu mijloace originale, fără pretenţia de a epuiza problema”). Al doilea fapt care trebuie subliniat este că, în ciuda aparenţei ocazionale, de conferinţă pronunţată în faţa unui auditoriu eteroclit, intervenţia lui H.-R. Patapievici se remarcă prin profunzime în plan ideatic şi sobrietate în plan expresiv.

            Din ampla varietate de interpretări posibile ale poemului, comentatorul român îl întîmpină pe poetul italian doar pe poteca ştiinţelor exacte. Premisele de la care pleacă el sînt, ce-i drept, corecte: Divina Comedie a inspirat, în precizia imagisticii sale, o serie întreagă de reprezentări grafice. Infernul e o uriaşă pîlnie, cu traseu descendent în formă de spirală. Purgatoriul e un munte abrupt, cu ascensiunea anevoioasă care simbolizează iertarea progresivă a păcatelor. Paradisul e o succesiune de ceruri, prin care se zboară cu sprijinul imponderabilităţii obţinute prin abluţiune. Toate aceste indicii explicite se regăsesc în textul poetic, ilustratorii n-au făcut decît să aşeze imaginile trasate cu penelul peste imaginile create de cuvinte. Nu se înşela aşadar T.S. Eliot remarcînd faptul c㠓Dante poseda o imaginaţie poetică fundamental vizual㔠(p. 16). Însă important e să ne păstrăm percepţia disponibilă şi spre celelalte niveluri de lectură: insistenţa doar pe linia epică, a imaginilor grafice deductibile din versurile Divinei Comedii, sărăceşte polisemia capodoperei.

            H.-R. Patapievici ne ajută să parcurgem în goană cele trei ţinuturi de dincolo, pentru a ajunge la pasajul considerat de el crucial: cînturile XXVII şi XXVIII din Paradis. În opinia comentatorului, aici se produce o ruptură în plan cosmologic. Pînă acum admirasem un edificiu proporţional: sfera pămînteană cuprinde în măruntaiele sale peştera infernului şi, în emisfera opusă, muntele purgatoriului, iar totul este înconjurat de cele nouă ceruri ale paradisului. Ajuns în cerul al nouălea (Primul Mobil), personajul Dante priveşte în sus spre Empireu, spre tronul lui Dumnezeu, în jurul căruia zăreşte cetele îngereşti, dispuse în nouă cercuri succesive. Eseistul percepe aici punctul de întîlnire miraculoasă dintre două sfere complementare: “La trecerea de la Cerul al IX-lea la Cerul Empireu se trece dintr-un sistem de sfere concentrice, vizibile şi corporale, centrate pe Pămînt, într-un alt sistem de sfere concentrice, invizibile şi necorporale, centrate în Dumnezeu. (…) Sistemul corporal este geocentric şi material, sistemul invizibil este divinocentric şi spiritual” (p. 88). Problema lui H.-R. Patapievici este legată de faptul că mulţi ilustratori ai Divinei Comedii, în frunte cu Michelangelo Cactani, reprezintă Empireul plasat deasupra sferelor cereşti, în exteriorul lor. Însă o asemenea imagine ar contraveni preocupării danteşti pentru simetrie: “Empireul, în viziunea lui Cactani, este un fel de excrescenţă asimetrică, adăugată stîngaci la trupul foarte simetric şi frumos al cosmosului grec” (p. 71).

            De la acest punct înainte, poezia lui Dante este lăsată în umbră, fiind substituită de complicate calcule matematice prin care autorul încearcă să determine… dispunerea sferei Empireului faţă de sfera Cosmosului. Este aruncată peste bord geometria euclidiană, în favoarea celei riemanniene, ni se explică minuţios structura hipersferei – “adică o sferă în patru dimensiuni, o sferă a cărei suprafaţă ar fi un spaţiu tridimensional. În descrierea lui Einstein, universul este o hipersferă. Ei bine, exact acelaşi lucru se poate spune despre universul descris de Dante. El este o hipersferă. (…) Hipersfera este, topologic vorbind, figura formată din lipirea laolaltă a celor două sfere pline (…) tangente în toate punctele suprafeţelor lor” (p. 95-96) –, se emit teorii despre spaţiul sferic imaginar sub forma unei bile etc.

            Nu e prima dată cînd opera dantescă e traficată în cele mai bizare direcţii. Datorită conciziei lapidare a mesajului său poetic, Dante a fost rataşat la contexte de-a dreptul incredibile. Numeroşi comentatori s-au străduit nu să priceapă cuvintele autorului italian, ci să-şi rezolve propriile tensiuni ideatice. Intrarea protagonistului Divinei Comedii, sub îndrumarea lui Virgiliu, în spaţiul infernal (“mi mise dentro a le segrete cose” – “m-a dus înlăuntrul lucrurilor tainice” – Inf. III, 21), a fost deja “descifrat㔠ca o aluzie ezoterică, iar Dante s-a pomenit catalogat drept francmason. Dar Alighieri ar putea fi considerat şi un… savant musulman, dacă dăm crezare spectaculosului edificiu analitic al lui Miguel Asín Palacios (Escatologia islamică în Divina Comedie) – în realitate un uriaş castel de nisip în Spania. Românul H.-R. Patapievici, atunci cînd identifică imaginea lumii lui Dante sub forma unei hipersfere, îşi găseşte locul potrivit în şirul acestor excentrici care au greşit direcţia de deplasare. În loc să se apropie ei de Dante spre a-l descoperi (şi slavă Domnului că ar fi avut destule de văzut!), unii transformă textul în pretext şi fac din el un punct de plecare în favoarea propriilor lor teorii şi paradigme.

            Iar faptul că astfel stau lucrurile se vădeşte şi din brusca abandonare de către Patapievici a literei terţinelor. Dacă pînă la acest pasaj întîlneam un discurs raţional, demonstrativ, în care abundau citatele danteşti şi reprezentările grafice, de-acum înainte autorul se mulţumeşte să ne… povestească, să ne… descrie, să ne… îndemne spre viziuni mistice şi trans-umanate: “Empireul, ca întreaga realitate de fapt, are chipul pe care eşti vrednic să îl vezi. Cît timp simţurile îţi sînt normale, vezi geometria riguros simetrică a celor două sisteme, vizibil şi invizibil, centrat unul pe Pămînt, celălalt pe Dumnezeu, şi aflîndu-se în cumpănă pe graniţa dintre Cerul Cristalin şi Empireu (reprezentarea cosmologică). De îndată însă ce simţurile ţi-au fost «trans-umanate», iar ochii tăi au băut din substanţa însăşi a paradisului, începi să vezi minunea Rozei Divine” (p. 75-76). Cu alte cuvinte, cititorii care nu acceptă teoriile lui H.-R. Patapievici sînt trecuţi implicit în rîndul profanilor fără acces la beatitudine, al gloatei nesimţitoare şi amorfe. Cine va îndrăzni să se auto-excludă din rangul publicului select? Cine va avea curajul să recunoască cinstit c㠓nu e vrednic” şi că nu-şi poate reprezenta imaginile mirobolante sugerate de vorbitor? Cine se va avînta să-l tragă de mînecă, arătîndu-i că în toiul discursului a alunecat de la citate precise şi argumentate, la afirmaţii generale şi nedemonstrate – ca atunci cînd enunţă suveran: “Această descriere a lumii lui Dante e de găsit în Cîntul XXVIII din Paradisul” (dar unde anume?)?

            Şi nici nu e de mirare că, ajuns în epicentrul demonstraţiei sale, H.-R. Patapievici renunţă la citate şi la desene, pentru a ne îndemna să ne “trans-umanăm” percepţiile. Geometria riemanniană, studiind proprietăţile unui spaţiu cu n dimensiuni, este prin excelenţă nereprezentabilă grafic. Ciudat e să critici însă expunerea plană a unei figuri geometrice avîndu-şi deplină justificare în textul lui Dante – căci dacă Empireul nu s-ar afla “deasupra”, Beatrice de ce-ar mai privi “în sus” (Par. II, 22), iar îngerii cum ar mai putea “să ningă în sus” (Par. XXVII, 70-71)? – şi în schimb să propui o figură abstractă, avînd proprietăţi metrice şi proiective alterate şi construită pe simple vorbe ce îndeamnă la credinţă.

            Poate fi interesantă o scurtă comparaţie între mecanismul de gîndire al lui Dante şi cel al lui Patapievici. Poetul italian aşază raţionalismul la temelia universului său supraraţional, deşi admite momentul de fractură mistică, iraţională, care se datorează supracunoaşterii divine. Empireul, cum se arată în Convivio, “è lo soprano edificio del mondo, nel quale tutto lo mondo s’inchiude, e di fuori dal quale nulla è; ed esso non è in luogo ma formato fu solo ne la prima Mente” (“este edificiul suprem al lumii, în care toată lumea se cuprinde şi în afara căruia nimic nu există; iar el nu e un loc [în spaţiu], ci a fost format doar de prima Inteligenţă”). Iar în Paradis XXVII, 113-114, despre acelaşi Empireu ni se spune c㠓quel precinto / colui che ‘l cinge solamente intende” (“acel brîu / doar cel care-l transcende îl pricepe”). Mintea umană nu este chemată, prin urmare, să-şi reprezinte şi să înţeleagă, potrivit lui Dante, misterul divin al poziţionării Empireului. Trecînd peste acest prag al incomunicabilului, poetul descrie totuşi minuţios structura internă a Empireului, fără a insista însă în mod special asupra plasării sale externe, cosmologice. Sărind peste obstacolul iraţionalităţii poruncite de mintea divină, Dante îşi continuă călătoria în limitele pe care i le trasează raţiunea.

            În schimb comentatorul său român face abstracţie de cezura transcendentă şi sfidează misterul situării cosmologice a Empireului, deşi ni se spusese limpede că acesta nu e loc în spaţiu, ci doar o realitate din mintea lui Dumnezeu (Convivio), respectiv brîul pe care numai Dumnezeu îl pricepe (Par. XXVII, 113-114). H.-R. Patapievici încearcă totuşi să pătrundă cu şperaclul în misterul divin, recurge la teoriile lui Bernhard Riemann şi Albert Einstein pentru a forţa înţelegerea incomprehensibilului şi alunec㠖 el – în cel mai desăvîrşit absurd: “Imaginaţi-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spaţiul este curb. Acum, să presupunem că eu aş întinde mîna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, ştiţi ce s-ar întîmpla? Mîna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avînd adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mîna în faţ㔠(p. 93).

            Între Dante Alighieri, gînditorul raţional care, confruntat cu misterul divin, alege să constate obstacolul, să-l respecte şi să-l descrie în limitele pe care i le permite raţiunea – şi Horia-Roman Patapievici, gînditorul raţional care, în confruntarea cu acelaşi mister divin, îi forţează cunoaşterea prin intermediul ştiinţei moderne, însă doar pentru a eşua în cel mai desăvîrşit iraţionalism, diferenţa este de-a dreptul frapantă.

            Dar pentru a face loc teoriei sale fanteziste conform căreia lumea lui Dante reprezint㠓intersecţia unei hipersfere cu spaţiul tridimensional în care trăim” (p. 101), H.-R. Patapievici trebuia să elimine din cale reprezentările grafice anterioare ale structurii Divinei Comedii, printre care cea mai cunoscută, a lui Michelangelo Cactani, vede Empireul deasupra Cosmosului sferic, sub forma unei alte sfere alungite. În ce termeni şi cu ce justificări ştiinţifice respinge Patapievici această imagine? Care sînt versurile şi terţinele danteşti pe care se bazează el în combaterea predecesorului său? “Empireul, în viziunea lui Cactani, este un fel de excrescenţă asimetrică, adăugată stîngaci la trupul foarte simetric şi frumos al cosmosului grec” (p. 71); “Dacă ar fi aşa, atunci creştinismul, din punct de vedere geometric, nu ar valora prea mult!” (p. 72); “Chipul Empireului imaginat de Cactani este pur şi simplu nedemn, stîngaci, inadecvat” (p. 76); “Gîndiţi-vă că există o sferă enormă care conţine alte nouă sfere în interior şi undeva un fel de coroniţă în care se află lumea nevăzutelor lui Dumnezeu. Nu merge!” (p. 76). Iată aşadar termenii prin care eseistul român crede că poate discredita o teorie grafică pe deplin valabilă, întemeiată riguros pe versurile lui Dante: “excrescenţă asimetrică”; “nedemn, stîngaci, inadecvat”; “nu merge!”. Ne pomenim pe neaşteptate chiar în epicentrul judecăţii de gust, al simpatiei personale şi al sentimentelor care aşteaptă să fie demonstrate (dar poate că ceea ce lui îi pare inadecvat, altuia îi va părea funcţional; poate că ceea ce lui îi pare stîngaci, altuia îi va părea ingenios)! Autorul îşi stabileşte cîteva solide prejudecăţi, după care aleargă pe tangentă să le găsească ilustrarea practică: între creştinism şi geometrie există la fel de multe legături ca între lumea lui Dante şi hipersferă: nici una! Şi cînd ne gîndim că eseistul a cheltuit atîta energie invocînd nume sonore, de la Bernhard Riemann la Albert Einstein, pentru a masca banala impunere a unei opţiuni de gust personal!

            Iar atunci cînd gusturile şi impresiile nu trec de proba textului poetic obligat să devină pretext, discursul lui H.-R. Patapievici face loc artificiului logic, prin transformarea a ceea-ce-era-de-demonstrat în ceea-ce-a-fost-demonstrat: “Vă invit doar să meditaţi la provocarea că Dante, un medieval, a putut descrie o hipersferă, ca soluţie la problema cosmologică a teoriei creştine, confruntate cu astronomia greac㔠(p. 100). Nici pomeneală! Hipersfera a descris-o Patapievici, nu Dante. “Nu susţin, pe de altă parte – continuă eseistul – că Dante ar fi avut facultăţile de geometru ale lui Bernhard Riemann ori că el ştia că vorbeşte de o hipersferă. Deloc! El nu a ştiut că descrie o hipersferㅔ (p.100). Iată-ne în plin paradox gnoseologic. Aş fi curios să mi se explice în mod credibil cum pot eu însumi descrie un concept sau o figură geometrică de a căror existenţă n-am nici cel mai mic habar şi care urmează a fi descoperite abia peste şase sute de ani! Nu, nu, Dante nu seamănă cu unii glosatori ai săi de azi care vorbesc despre ceea ce nu cunosc, ba chiar îi atribuie şi maestrului lor aceleaşi capacităţi magico-divinatorii. “Dante nu era numai inteligent sau genial – era şi extraordinar de onest. El nu «fenta» lucrurile ca să le «scoată» cumva” (p. 101).

            O altă serie de afirmaţii ale eseistului român reflectă familiarizarea lui deficitară cu opera şi mentalitatea lui Dante Alighieri. Este profund discutabilă ipoteza sa, potrivit căreia “medievalii erau obişnuiţi să trăiască în tensiune. Problema teologico-politică în care trăiau, între Papă şi Imperiu sau între lumea lui Dumnezeu şi cea a lumii sublunare (sic!), era pentru ei deopotrivă insolubilă şi real㠖 adică nu admitea să fie tranşată. Poate ar fi vrut s-o tranşeze, dar nu au ştiut cum. Cînd omul modern a tranşat-o, a făcut-o în favoarea lumii seculare – şi aşa a început modernitatea” (p. 108-109). Lăsînd la o parte vasta problematică a conflictului dintre Papalitate şi Imperiu, care ţine de un alt registru, al confruntării de interese ideologice şi politice, să arătăm că universul medieval nu cunoştea în realitate vreun conflict între lumea divină şi cea pămînteană. Cea de-a doua era considerată de scolasticism ca o reflectare imperfectă şi o prelungire a celei dintîi, iar viaţa de aici era destinată să se continue inevitabil în viaţa de apoi. Aceeaşi strînsă legătură şi chiar întrepătrundere a lumii de aici şi a lumii de dincolo e exprimată în Divina Comedie. Suprema confluenţă şi armonie între ştiinţă, filosofie şi teologie o găsim în opera lui Toma d’Aquino, unul din maeştrii de căpătîi ai lui Dante. Nu “omul modern” a “tranşat” pseudo-disputa medievală dintre ţinutul pămîntean şi cel transcendent, ci evoluţia cunoaşterii (mai ales în perioada Renaşterii, prin marile descoperiri geografice şi astronomice) a aruncat în desuetudine modelul medieval, a sfîşiat echilibrul şi raporturile de reciprocitate dintre ştiinţă şi teologie. Prima şi-a adjudecat, în aceste condiţii, domeniul cognoscibil, cedîndu-i celeilalte sectorul metafizic. Dar cezura s-a petrecut mult după evul mediu şi nu la iniţiativa “omului modern”, ci ca o consecinţă a stărilor de fapt.

            La fel de neavenită este şi afirmaţia următoare, întrucît pleacă de la o premisă eronată şi sfîrşeşte într-o concluzie neadevărată: “Dante a putut să facă descrierea uimitoare [a hipersferei! – n.n.] pe care a făcut-o pentru că era o minte deprinsă să gîndească simultan, în suspendare şi conservînd tensiunea, polarele contradictorii – ştia să le ţină în tensiune fără să le scape din frîu” (p. 109). În realitate, efortul strategic major pe care l-a depus de-a lungul întregii sale vieţi Dante a fost cel de a reconcilia conflictele, nicidecum de a le ţine în tensiune, şi înc㠓fără să le scape din frîu”! A încercat să împace Imperiul şi Papalitatea, trasîndu-le sfere de activitate complementare în De Monarchia. S-a străduit să medieze conflictul dintre limba latină şi limba italiană, pledînd pentru importanţa celei de-a doua, dar folosind expresia celei dintîi în De Vulgari Eloquentia. A vrut să pună în evidenţă legătura strînsă dintre fărădelegile din timpul vieţii şi pedepsele crunte de după moarte, populîndu-şi Infernul cu cei mai diverşi borfaşi şi delincvenţi care au existat cu adevărat. A intervenit ca ambasador pentru a calma supărarea Veneţiei împotriva Ravennei şi, îmbolnăvindu-se pe drum, a plătit chiar cu viaţa aceste eforturi de mediere. Dante nu s-a plasat nici o clipă deasupra “polarităţilor contradictorii”, ci şi-a exprimat de fiecare dată cu energie opţiunile.

            Aceeaşi deficitară cunoaştere a operei danteşti rezultă şi din următoarele fraze ale lui H.-R. Patapievici, care insistă pe sobrietatea şi spiritul aulic ale poetului italian: “Lucrul care m-a cucerit imediat la el [e că] este un autor care nu face cu ochiul galeriei. La el nu veţi găsi niciodată umorul ca alibi pentru laşitate…” (p. 105). Totuşi o lectură rapidă a cîntului XXI din Infern îl va convinge pe eseistul român că Dante ştie prea bine să fie comic, iar ochiul galeriei va exulta privindu-l pe demonul Barbariccia care, dînd cetei de diavoli semnalul de plecare, “avea del cul fatto trombetta” (“făcuse din cur trompetă”). Cît despre “umorul ca alibi pentru laşitate”… Ar trebui să arunce o privire Patapievici peste amuzanta Tenzone dintre Dante Alighieri şi Forese Donati pentru a-şi mai completa impresiile: în timp ce Forese îl acuză pe poet de laşitatea de a nu-şi fi răzbunat tatăl, Dante îi impută amicului mîncăcios că îşi neglijează nevasta, care tuşeşte singură noaptea în pat… Pasaje literare savuroase precum cel anterior amintit probabil că i-ar stîrni un freamăt de oroare lui H.-R. Patapievici, lansat în edificarea unui portret sobru, rigid, frigid, impunător şi înfricoşător al lui Dante Alighieri. Eforturile comentatorului român se îndreaptă nu spre explicitarea şi facilitarea accesului către marele poet oricum pe alocuri dificil de înţeles, ci, chiar dimpotrivă, spre încriptarea lui suplimentară. Dante a renunţat în capodopera sa la limba latină şi a adoptat italiana tocmai pentru a se face priceput de categorii cît mai largi de cititori, vrînd să coboare în căutarea publicului său – eseistul nostru îl înghesuie înapoi, elitist, în sfera geometrizată a Empireului poeziei aulice. Procedînd astfel, îi face un nou deserviciu major poetului florentin: nu numai că îl răstălmăceşte şi îl protocronizează, dar încearcă să-l şi îndepărteze de receptarea comună extinsă.

            Interpretările deformate şi nerealiste ale lui H.-R. Patapievici nu se datorează însă doar unei lecturi… exaltate a textului poetic, ci şi nefrecventării bibliografiei mainstream a dantologiei italiene şi străine. Cînd spun acest lucru, mă gîndesc atît la critica ottocentescă a lui G. Pascoli, N. Tommaseo sau Fr. De Sanctis, cît şi la semnificativa şcoală de filologie dantescă aflată sub coordonarea lui Michele Barbi, precum şi la nume ca E. Auerbach, U. Bosco, B. Croce, E.R. Curtius, T. Di Salvo, G. Gentile, B. Maier, A. Momigliano, B. Nardi, G. Papini, G.E. Parodi, G. Petrocchi, F. Torraca, G. Vandelli, N. Zingarelli etc. Este adevărat că, într-o explicaţie finală, H.-R. Patapievici oferă o listă bibliografică orientativă, extrem de eteroclită şi inegală, de care s-a slujit în documentare, dar ea conţine autori practic necunoscuţi în tematica de specialitate a dantologiei (Edwin Abbott, Giorgio Agamben, Girolamo Benivieni, Henry Corbin, William Eggington, T.S. Eliot, Aram M. Frenkian, Pier Francesco Giambullari, Edward Grant, Hans Leisegang etc.). Să mai adăugăm că ediţia din Dante, Tutte le opere, apărută la Roma în Grandi Tascabili Economici Newton e una comercială, iar introducerea lui Italo Borzi este oarecare. În afara celor două traduceri româneşti integrale ale Divinei Comedii în terţine cu endecasilab (George Coşbuc şi Eta Boeriu – cele mai valoroase), precum şi a traducerii în proză ritmată (Alexandru Marcu) – invocate şi citate în eseul său de către Patapievici – mai sînt disponibile şi alte două variante româneşti complete în versuri (I. Ţundrea şi G. Cifarelli). Nu e de neglijat nici consistentul studiu critic al lui Ramiro Ortiz.

            Cartea lui Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? are meritul incontestabil de a reaprinde interesul şi discuţia în jurul lui Dante Alighieri în România, după o perioadă istorică frămîntată, care a distras atenţia publică spre direcţii insipide. Figura socială importantă a autorului român ar fi oferit chiar premisele unei lecturi de zile mari. Din păcate eseistul a optat nu pentru luciditatea prudentă a analizei, îngenuncheat umil sub faldurile cuprinzătoare ale genialului text poetic, ci s-a avîntat în ipoteze hazardate, stimulate de febricitatea falselor intuiţii. A procedat asemeni pictorului înţesat de viziuni, care întoarce spatele naturii pentru ca aceasta să nu-l deranjeze de la zugrăvirea peisajului. Pornit în căutarea lui Dante, Patapievici n-a găsit mai mult decît pe sine însuşi.