Laszlo Alexandru

 

LUMEA LUI DANTE, ĪNCHIPUITĂ DE PATAPIEVICI

 

 

            Prezenţa lui Horia-Roman Patapievici īn spaţiul public romānesc de după 1989 a stīrnit uimire, curiozitate, admiraţie – şi numeroase polemici. Elementul insolit care īl caracterizează pe autorul bucureştean este siguranţa imperturbabilă pe care o afişează, atunci cīnd se avīntă pe domenii intelectuale foarte distincte. Indiferent că e vorba despre chestiuni de filosofie, antropologie, hermeneutică, postmodernism, statut al minorităţilor, morală socială, anticomunism sau colaboratori ai fostei Securităţi, vocea lui se aude limpede şi ferm īn cetate. Este vocea unui om care īşi asumă foarte responsabil toate opiniile. Iar cuvintele lui ţintesc puncte nevralgice ale mentalului contemporan.

            Scrierile lui H.-R. Patapievici au cel mai adesea aerul unor sentinţe. Īn faţa cititorilor, el nu-şi permite luxul omenesc, prea omenesc, de a ezita, de a tatona īn identificarea adevărului. Lasă mereu impresia că ne comunică rezultatul unor reflecţii anterioare, īndelung cumpănite şi definitiv tranşate īn intimitatea propriului laborator mental. Frazele sale parcă aduc la lumină axiome şi concluzii finale.

            Portretul scriitorului īnşurubat īn realitatea romānească e īmbogăţit azi prin comentariul dantesc. Volumul Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004) cuprinde conferinţa rostită de H.-R. Patapievici īn faţa publicului din Oradea şi tipărită iniţial īn revista Orizont din Timişoara.

            Dificultatea în sine a unei noi intervenţii critice despre Dante credem că nu mai trebuie reafirmată. Edificiul Divinei Comedii exprimă o admirabilă sinteză de epic, liric şi dramatic. Unele şi aceleaşi pasaje sīnt pe cīt de fermecătoare īn lirismul lor, pe atīt de cutremurătoare īn dramatismul lor şi pe atīt de incitante īn sugestiile lor epice. Un episod cum este călătoria lui Ulise (Inf. XXVI) poate fi urmărit īn acelaşi timp din mai multe puncte de vedere: ca o sfidare aruncată zeilor şi graniţelor lumii, ca o probă de solidaritate umană, ca un sacrificiu pe altarul cunoaşterii, ca o rescriere īn cheie intertextuală a personajului homeric, dar şi ca o călătorie propriu-zisă, reconstituibilă efectiv, prin indicaţiile sale geografice foarte precise.

            Trebuie spus din capul locului că H.-R. Patapievici nu dezvoltă o asemenea abordare pluriperspectivistă şi nici măcar o analiză ţinīnd de critica literară, sau de istoria literară, sau de teoria literară. Autorul evită sau omite nenumărate aspecte esenţiale ale Divinei Comedii, de la metrică, prozodie, sintaxă sau stil, pīnă la lirism, istorie, politică sau doctrină morală īn opera lui Dante. Discursul lui se concentrează asupra unui singur aspect: proiectul cosmologic dantesc, văzut din perspectiva geometriei. Fireşte că vorbitorul are deplina libertate de a-şi delimita cīmpul de acţiune intelectuală. Dar, la rīndul nostru, ne luăm libertatea de a-i defini īn mod precis demersul, incluzīndu-l īn sfera eseului (= “studiu de proporţii reduse asupra unor teme filosofice, literare sau ştiinţifice, compus cu mijloace originale, fără pretenţia de a epuiza problema”). Al doilea fapt care trebuie subliniat este că, īn ciuda aparenţei ocazionale, de conferinţă pronunţată īn faţa unui auditoriu eteroclit, intervenţia lui H.-R. Patapievici se remarcă prin profunzime īn plan ideatic şi sobrietate īn plan expresiv.

            Din ampla varietate de interpretări posibile ale poemului, comentatorul romān īl īntīmpină pe poetul italian doar pe poteca ştiinţelor exacte. Premisele de la care pleacă el sīnt, ce-i drept, corecte: Divina Comedie a inspirat, īn precizia imagisticii sale, o serie īntreagă de reprezentări grafice. Infernul e o uriaşă pīlnie, cu traseu descendent īn formă de spirală. Purgatoriul e un munte abrupt, cu ascensiunea anevoioasă care simbolizează iertarea progresivă a păcatelor. Paradisul e o succesiune de ceruri, prin care se zboară cu sprijinul imponderabilităţii obţinute prin abluţiune. Toate aceste indicii explicite se regăsesc īn textul poetic, ilustratorii n-au făcut decīt să aşeze imaginile trasate cu penelul peste imaginile create de cuvinte. Nu se īnşela aşadar T.S. Eliot remarcīnd faptul c㠓Dante poseda o imaginaţie poetică fundamental vizual㔠(p. 16). Īnsă important e să ne păstrăm percepţia disponibilă şi spre celelalte niveluri de lectură: insistenţa doar pe linia epică, a imaginilor grafice deductibile din versurile Divinei Comedii, sărăceşte polisemia capodoperei.

            H.-R. Patapievici ne ajută să parcurgem īn goană cele trei ţinuturi de dincolo, pentru a ajunge la pasajul considerat de el crucial: cīnturile XXVII şi XXVIII din Paradis. Īn opinia comentatorului, aici se produce o ruptură īn plan cosmologic. Pīnă acum admirasem un edificiu proporţional: sfera pămīnteană cuprinde īn măruntaiele sale peştera infernului şi, īn emisfera opusă, muntele purgatoriului, iar totul este īnconjurat de cele nouă ceruri ale paradisului. Ajuns īn cerul al nouălea (Primul Mobil), personajul Dante priveşte īn sus spre Empireu, spre tronul lui Dumnezeu, īn jurul căruia zăreşte cetele īngereşti, dispuse īn nouă cercuri succesive. Eseistul percepe aici punctul de īntīlnire miraculoasă dintre două sfere complementare: “La trecerea de la Cerul al IX-lea la Cerul Empireu se trece dintr-un sistem de sfere concentrice, vizibile şi corporale, centrate pe Pămīnt, īntr-un alt sistem de sfere concentrice, invizibile şi necorporale, centrate īn Dumnezeu. (…) Sistemul corporal este geocentric şi material, sistemul invizibil este divinocentric şi spiritual” (p. 88). Problema lui H.-R. Patapievici este legată de faptul că mulţi ilustratori ai Divinei Comedii, īn frunte cu Michelangelo Cactani, reprezintă Empireul plasat deasupra sferelor cereşti, īn exteriorul lor. Īnsă o asemenea imagine ar contraveni preocupării danteşti pentru simetrie: “Empireul, īn viziunea lui Cactani, este un fel de excrescenţă asimetrică, adăugată stīngaci la trupul foarte simetric şi frumos al cosmosului grec” (p. 71).

            De la acest punct īnainte, poezia lui Dante este lăsată īn umbră, fiind substituită de complicate calcule matematice prin care autorul īncearcă să determine… dispunerea sferei Empireului faţă de sfera Cosmosului. Este aruncată peste bord geometria euclidiană, īn favoarea celei riemanniene, ni se explică minuţios structura hipersferei – “adică o sferă īn patru dimensiuni, o sferă a cărei suprafaţă ar fi un spaţiu tridimensional. Īn descrierea lui Einstein, universul este o hipersferă. Ei bine, exact acelaşi lucru se poate spune despre universul descris de Dante. El este o hipersferă. (…) Hipersfera este, topologic vorbind, figura formată din lipirea laolaltă a celor două sfere pline (…) tangente īn toate punctele suprafeţelor lor” (p. 95-96) –, se emit teorii despre spaţiul sferic imaginar sub forma unei bile etc.

            Nu e prima dată cīnd opera dantescă e traficată īn cele mai bizare direcţii. Datorită conciziei lapidare a mesajului său poetic, Dante a fost rataşat la contexte de-a dreptul incredibile. Numeroşi comentatori s-au străduit nu să priceapă cuvintele autorului italian, ci să-şi rezolve propriile tensiuni ideatice. Intrarea protagonistului Divinei Comedii, sub īndrumarea lui Virgiliu, īn spaţiul infernal (“mi mise dentro a le segrete cose” – “m-a dus īnlăuntrul lucrurilor tainice” – Inf. III, 21), a fost deja “descifrat㔠ca o aluzie ezoterică, iar Dante s-a pomenit catalogat drept francmason. Dar Alighieri ar putea fi considerat şi un… savant musulman, dacă dăm crezare spectaculosului edificiu analitic al lui Miguel Asķn Palacios (Escatologia islamică īn Divina Comedie) – īn realitate un uriaş castel de nisip īn Spania. Romānul H.-R. Patapievici, atunci cīnd identifică imaginea lumii lui Dante sub forma unei hipersfere, īşi găseşte locul potrivit īn şirul acestor excentrici care au greşit direcţia de deplasare. Īn loc să se apropie ei de Dante spre a-l descoperi (şi slavă Domnului că ar fi avut destule de văzut!), unii transformă textul īn pretext şi fac din el un punct de plecare īn favoarea propriilor lor teorii şi paradigme.

            Iar faptul că astfel stau lucrurile se vădeşte şi din brusca abandonare de către Patapievici a literei terţinelor. Dacă pīnă la acest pasaj īntīlneam un discurs raţional, demonstrativ, īn care abundau citatele danteşti şi reprezentările grafice, de-acum īnainte autorul se mulţumeşte să ne… povestească, să ne… descrie, să ne… īndemne spre viziuni mistice şi trans-umanate: “Empireul, ca īntreaga realitate de fapt, are chipul pe care eşti vrednic să īl vezi. Cīt timp simţurile īţi sīnt normale, vezi geometria riguros simetrică a celor două sisteme, vizibil şi invizibil, centrat unul pe Pămīnt, celălalt pe Dumnezeu, şi aflīndu-se īn cumpănă pe graniţa dintre Cerul Cristalin şi Empireu (reprezentarea cosmologică). De īndată īnsă ce simţurile ţi-au fost «trans-umanate», iar ochii tăi au băut din substanţa īnsăşi a paradisului, īncepi să vezi minunea Rozei Divine” (p. 75-76). Cu alte cuvinte, cititorii care nu acceptă teoriile lui H.-R. Patapievici sīnt trecuţi implicit īn rīndul profanilor fără acces la beatitudine, al gloatei nesimţitoare şi amorfe. Cine va īndrăzni să se auto-excludă din rangul publicului select? Cine va avea curajul să recunoască cinstit c㠓nu e vrednic” şi că nu-şi poate reprezenta imaginile mirobolante sugerate de vorbitor? Cine se va avīnta să-l tragă de mīnecă, arătīndu-i că īn toiul discursului a alunecat de la citate precise şi argumentate, la afirmaţii generale şi nedemonstrate – ca atunci cīnd enunţă suveran: “Această descriere a lumii lui Dante e de găsit īn Cīntul XXVIII din Paradisul” (dar unde anume?)?

            Şi nici nu e de mirare că, ajuns īn epicentrul demonstraţiei sale, H.-R. Patapievici renunţă la citate şi la desene, pentru a ne īndemna să ne “trans-umanăm” percepţiile. Geometria riemanniană, studiind proprietăţile unui spaţiu cu n dimensiuni, este prin excelenţă nereprezentabilă grafic. Ciudat e să critici însă expunerea plană a unei figuri geometrice avīndu-şi deplină justificare īn textul lui Dante – căci dacă Empireul nu s-ar afla “deasupra”, Beatrice de ce-ar mai privi “īn sus” (Par. II, 22), iar īngerii cum ar mai putea “să ningă īn sus” (Par. XXVII, 70-71)? – şi īn schimb să propui o figură abstractă, avīnd proprietăţi metrice şi proiective alterate şi construită pe simple vorbe ce īndeamnă la credinţă.

            Poate fi interesantă o scurtă comparaţie īntre mecanismul de gīndire al lui Dante şi cel al lui Patapievici. Poetul italian aşază raţionalismul la temelia universului său supraraţional, deşi admite momentul de fractură mistică, iraţională, care se datorează supracunoaşterii divine. Empireul, cum se arată īn Convivio, “è lo soprano edificio del mondo, nel quale tutto lo mondo s’inchiude, e di fuori dal quale nulla è; ed esso non è in luogo ma formato fu solo ne la prima Mente” (“este edificiul suprem al lumii, în care toată lumea se cuprinde şi īn afara căruia nimic nu există; iar el nu e un loc [īn spaţiu], ci a fost format doar de prima Inteligenţă”). Iar în Paradis XXVII, 113-114, despre acelaşi Empireu ni se spune c㠓quel precinto / colui che ‘l cinge solamente intende” (“acel brīu / doar cel care-l transcende īl pricepe”). Mintea umană nu este chemată, prin urmare, să-şi reprezinte şi să īnţeleagă, potrivit lui Dante, misterul divin al poziţionării Empireului. Trecīnd peste acest prag al incomunicabilului, poetul descrie totuşi minuţios structura internă a Empireului, fără a insista īnsă īn mod special asupra plasării sale externe, cosmologice. Sărind peste obstacolul iraţionalităţii poruncite de mintea divină, Dante īşi continuă călătoria īn limitele pe care i le trasează raţiunea.

            Īn schimb comentatorul său romān face abstracţie de cezura transcendentă şi sfidează misterul situării cosmologice a Empireului, deşi ni se spusese limpede că acesta nu e loc īn spaţiu, ci doar o realitate din mintea lui Dumnezeu (Convivio), respectiv brîul pe care numai Dumnezeu îl pricepe (Par. XXVII, 113-114). H.-R. Patapievici īncearcă totuşi să pătrundă cu şperaclul īn misterul divin, recurge la teoriile lui Bernhard Riemann şi Albert Einstein pentru a forţa īnţelegerea incomprehensibilului şi alunec㠖 el – īn cel mai desăvīrşit absurd: “Imaginaţi-vă că am trăi īntr-o lume ca o bilă mică. Asta ar īnsemna că spaţiul este curb. Acum, să presupunem că eu aş īntinde mīna īnainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, ştiţi ce s-ar īntīmpla? Mīna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, īntr-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avīnd adică o curbură īndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să īntind mīna īn faţ㔠(p. 93).

            Īntre Dante Alighieri, gīnditorul raţional care, confruntat cu misterul divin, alege să constate obstacolul, să-l respecte şi să-l descrie īn limitele pe care i le permite raţiunea – şi Horia-Roman Patapievici, gīnditorul raţional care, īn confruntarea cu acelaşi mister divin, īi forţează cunoaşterea prin intermediul ştiinţei moderne, īnsă doar pentru a eşua īn cel mai desăvīrşit iraţionalism, diferenţa este de-a dreptul frapantă.

            Dar pentru a face loc teoriei sale fanteziste conform căreia lumea lui Dante reprezint㠓intersecţia unei hipersfere cu spaţiul tridimensional īn care trăim” (p. 101), H.-R. Patapievici trebuia să elimine din cale reprezentările grafice anterioare ale structurii Divinei Comedii, printre care cea mai cunoscută, a lui Michelangelo Cactani, vede Empireul deasupra Cosmosului sferic, sub forma unei alte sfere alungite. Īn ce termeni şi cu ce justificări ştiinţifice respinge Patapievici această imagine? Care sīnt versurile şi terţinele danteşti pe care se bazează el īn combaterea predecesorului său? “Empireul, īn viziunea lui Cactani, este un fel de excrescenţă asimetrică, adăugată stīngaci la trupul foarte simetric şi frumos al cosmosului grec” (p. 71); “Dacă ar fi aşa, atunci creştinismul, din punct de vedere geometric, nu ar valora prea mult!” (p. 72); “Chipul Empireului imaginat de Cactani este pur şi simplu nedemn, stīngaci, inadecvat” (p. 76); “Gīndiţi-vă că există o sferă enormă care conţine alte nouă sfere īn interior şi undeva un fel de coroniţă īn care se află lumea nevăzutelor lui Dumnezeu. Nu merge!” (p. 76). Iată aşadar termenii prin care eseistul romān crede că poate discredita o teorie grafică pe deplin valabilă, īntemeiată riguros pe versurile lui Dante: “excrescenţă asimetrică”; “nedemn, stīngaci, inadecvat”; “nu merge!”. Ne pomenim pe neaşteptate chiar īn epicentrul judecăţii de gust, al simpatiei personale şi al sentimentelor care aşteaptă să fie demonstrate (dar poate că ceea ce lui īi pare inadecvat, altuia īi va părea funcţional; poate că ceea ce lui īi pare stīngaci, altuia īi va părea ingenios)! Autorul īşi stabileşte cīteva solide prejudecăţi, după care aleargă pe tangentă să le găsească ilustrarea practică: īntre creştinism şi geometrie există la fel de multe legături ca īntre lumea lui Dante şi hipersferă: nici una! Şi cīnd ne gīndim că eseistul a cheltuit atīta energie invocīnd nume sonore, de la Bernhard Riemann la Albert Einstein, pentru a masca banala impunere a unei opţiuni de gust personal!

            Iar atunci cīnd gusturile şi impresiile nu trec de proba textului poetic obligat să devină pretext, discursul lui H.-R. Patapievici face loc artificiului logic, prin transformarea a ceea-ce-era-de-demonstrat īn ceea-ce-a-fost-demonstrat: “Vă invit doar să meditaţi la provocarea că Dante, un medieval, a putut descrie o hipersferă, ca soluţie la problema cosmologică a teoriei creştine, confruntate cu astronomia greac㔠(p. 100). Nici pomeneală! Hipersfera a descris-o Patapievici, nu Dante. “Nu susţin, pe de altă parte – continuă eseistul – că Dante ar fi avut facultăţile de geometru ale lui Bernhard Riemann ori că el ştia că vorbeşte de o hipersferă. Deloc! El nu a ştiut că descrie o hipersferㅔ (p.100). Iată-ne īn plin paradox gnoseologic. Aş fi curios să mi se explice īn mod credibil cum pot eu īnsumi descrie un concept sau o figură geometrică de a căror existenţă n-am nici cel mai mic habar şi care urmează a fi descoperite abia peste şase sute de ani! Nu, nu, Dante nu seamănă cu unii glosatori ai săi de azi care vorbesc despre ceea ce nu cunosc, ba chiar īi atribuie şi maestrului lor aceleaşi capacităţi magico-divinatorii. “Dante nu era numai inteligent sau genial – era şi extraordinar de onest. El nu «fenta» lucrurile ca să le «scoată» cumva” (p. 101).

            O altă serie de afirmaţii ale eseistului romān reflectă familiarizarea lui deficitară cu opera şi mentalitatea lui Dante Alighieri. Este profund discutabilă ipoteza sa, potrivit căreia “medievalii erau obişnuiţi să trăiască īn tensiune. Problema teologico-politică īn care trăiau, īntre Papă şi Imperiu sau īntre lumea lui Dumnezeu şi cea a lumii sublunare (sic!), era pentru ei deopotrivă insolubilă şi real㠖 adică nu admitea să fie tranşată. Poate ar fi vrut s-o tranşeze, dar nu au ştiut cum. Cīnd omul modern a tranşat-o, a făcut-o īn favoarea lumii seculare – şi aşa a īnceput modernitatea” (p. 108-109). Lăsīnd la o parte vasta problematică a conflictului dintre Papalitate şi Imperiu, care ţine de un alt registru, al confruntării de interese ideologice şi politice, să arătăm că universul medieval nu cunoştea īn realitate vreun conflict īntre lumea divină şi cea pămīnteană. Cea de-a doua era considerată de scolasticism ca o reflectare imperfectă şi o prelungire a celei dintīi, iar viaţa de aici era destinată să se continue inevitabil īn viaţa de apoi. Aceeaşi strīnsă legătură şi chiar īntrepătrundere a lumii de aici şi a lumii de dincolo e exprimată īn Divina Comedie. Suprema confluenţă şi armonie īntre ştiinţă, filosofie şi teologie o găsim īn opera lui Toma d’Aquino, unul din maeştrii de căpătīi ai lui Dante. Nu “omul modern” a “tranşat” pseudo-disputa medievală dintre ţinutul pămīntean şi cel transcendent, ci evoluţia cunoaşterii (mai ales īn perioada Renaşterii, prin marile descoperiri geografice şi astronomice) a aruncat īn desuetudine modelul medieval, a sfīşiat echilibrul şi raporturile de reciprocitate dintre ştiinţă şi teologie. Prima şi-a adjudecat, īn aceste condiţii, domeniul cognoscibil, cedīndu-i celeilalte sectorul metafizic. Dar cezura s-a petrecut mult după evul mediu şi nu la iniţiativa “omului modern”, ci ca o consecinţă a stărilor de fapt.

            La fel de neavenită este şi afirmaţia următoare, īntrucīt pleacă de la o premisă eronată şi sfīrşeşte īntr-o concluzie neadevărată: “Dante a putut să facă descrierea uimitoare [a hipersferei! – n.n.] pe care a făcut-o pentru că era o minte deprinsă să gīndească simultan, īn suspendare şi conservīnd tensiunea, polarele contradictorii – ştia să le ţină īn tensiune fără să le scape din frīu” (p. 109). Īn realitate, efortul strategic major pe care l-a depus de-a lungul īntregii sale vieţi Dante a fost cel de a reconcilia conflictele, nicidecum de a le ţine īn tensiune, şi īnc㠓fără să le scape din frīu”! A īncercat să īmpace Imperiul şi Papalitatea, trasīndu-le sfere de activitate complementare în De Monarchia. S-a străduit să medieze conflictul dintre limba latină şi limba italiană, pledīnd pentru importanţa celei de-a doua, dar folosind expresia celei dintīi īn De Vulgari Eloquentia. A vrut să pună īn evidenţă legătura strīnsă dintre fărădelegile din timpul vieţii şi pedepsele crunte de după moarte, populīndu-şi Infernul cu cei mai diverşi borfaşi şi delincvenţi care au existat cu adevărat. A intervenit ca ambasador pentru a calma supărarea Veneţiei īmpotriva Ravennei şi, īmbolnăvindu-se pe drum, a plătit chiar cu viaţa aceste eforturi de mediere. Dante nu s-a plasat nici o clipă deasupra “polarităţilor contradictorii”, ci şi-a exprimat de fiecare dată cu energie opţiunile.

            Aceeaşi deficitară cunoaştere a operei danteşti rezultă şi din următoarele fraze ale lui H.-R. Patapievici, care insistă pe sobrietatea şi spiritul aulic ale poetului italian: “Lucrul care m-a cucerit imediat la el [e că] este un autor care nu face cu ochiul galeriei. La el nu veţi găsi niciodată umorul ca alibi pentru laşitate…” (p. 105). Totuşi o lectură rapidă a cīntului XXI din Infern īl va convinge pe eseistul romān că Dante ştie prea bine să fie comic, iar ochiul galeriei va exulta privindu-l pe demonul Barbariccia care, dīnd cetei de diavoli semnalul de plecare, “avea del cul fatto trombetta” (“făcuse din cur trompetă”). Cīt despre “umorul ca alibi pentru laşitate”… Ar trebui să arunce o privire Patapievici peste amuzanta Tenzone dintre Dante Alighieri şi Forese Donati pentru a-şi mai completa impresiile: īn timp ce Forese īl acuză pe poet de laşitatea de a nu-şi fi răzbunat tatăl, Dante īi impută amicului mīncăcios că īşi neglijează nevasta, care tuşeşte singură noaptea īn pat… Pasaje literare savuroase precum cel anterior amintit probabil că i-ar stīrni un freamăt de oroare lui H.-R. Patapievici, lansat īn edificarea unui portret sobru, rigid, frigid, impunător şi īnfricoşător al lui Dante Alighieri. Eforturile comentatorului romān se īndreaptă nu spre explicitarea şi facilitarea accesului către marele poet oricum pe alocuri dificil de īnţeles, ci, chiar dimpotrivă, spre īncriptarea lui suplimentară. Dante a renunţat īn capodopera sa la limba latină şi a adoptat italiana tocmai pentru a se face priceput de categorii cīt mai largi de cititori, vrīnd să coboare īn căutarea publicului său – eseistul nostru īl īnghesuie īnapoi, elitist, īn sfera geometrizată a Empireului poeziei aulice. Procedīnd astfel, īi face un nou deserviciu major poetului florentin: nu numai că īl răstălmăceşte şi īl protocronizează, dar īncearcă să-l şi īndepărteze de receptarea comună extinsă.

            Interpretările deformate şi nerealiste ale lui H.-R. Patapievici nu se datorează īnsă doar unei lecturi… exaltate a textului poetic, ci şi nefrecventării bibliografiei mainstream a dantologiei italiene şi străine. Cīnd spun acest lucru, mă gīndesc atît la critica ottocentescă a lui G. Pascoli, N. Tommaseo sau Fr. De Sanctis, cît şi la semnificativa şcoală de filologie dantescă aflată sub coordonarea lui Michele Barbi, precum şi la nume ca E. Auerbach, U. Bosco, B. Croce, E.R. Curtius, T. Di Salvo, G. Gentile, B. Maier, A. Momigliano, B. Nardi, G. Papini, G.E. Parodi, G. Petrocchi, F. Torraca, G. Vandelli, N. Zingarelli etc. Este adevărat că, īntr-o explicaţie finală, H.-R. Patapievici oferă o listă bibliografică orientativă, extrem de eteroclită şi inegală, de care s-a slujit īn documentare, dar ea conţine autori practic necunoscuţi īn tematica de specialitate a dantologiei (Edwin Abbott, Giorgio Agamben, Girolamo Benivieni, Henry Corbin, William Eggington, T.S. Eliot, Aram M. Frenkian, Pier Francesco Giambullari, Edward Grant, Hans Leisegang etc.). Să mai adăugăm că ediţia din Dante, Tutte le opere, apărută la Roma īn Grandi Tascabili Economici Newton e una comercială, iar introducerea lui Italo Borzi este oarecare. Īn afara celor două traduceri romāneşti integrale ale Divinei Comedii īn terţine cu endecasilab (George Coşbuc şi Eta Boeriu – cele mai valoroase), precum şi a traducerii īn proză ritmată (Alexandru Marcu) – invocate şi citate īn eseul său de către Patapievici – mai sīnt disponibile şi alte două variante romāneşti complete īn versuri (I. Ţundrea şi G. Cifarelli). Nu e de neglijat nici consistentul studiu critic al lui Ramiro Ortiz.

            Cartea lui Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? are meritul incontestabil de a reaprinde interesul şi discuţia īn jurul lui Dante Alighieri īn Romānia, după o perioadă istorică frămīntată, care a distras atenţia publică spre direcţii insipide. Figura socială importantă a autorului romān ar fi oferit chiar premisele unei lecturi de zile mari. Din păcate eseistul a optat nu pentru luciditatea prudentă a analizei, īngenuncheat umil sub faldurile cuprinzătoare ale genialului text poetic, ci s-a avīntat în ipoteze hazardate, stimulate de febricitatea falselor intuiţii. A procedat asemeni pictorului īnţesat de viziuni, care īntoarce spatele naturii pentru ca aceasta să nu-l deranjeze de la zugrăvirea peisajului. Pornit īn căutarea lui Dante, Patapievici n-a găsit mai mult decīt pe sine īnsuşi.