REZISTENŢA PRIN CULTURĂ

 

Dialog īn trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

 



“O expresie din limba de lemn a literaturii”


O.P.: Vom īncepe, domnilor, discuţia noastră de azi, īn noul meu birou de la etajul 3, prin a amenda ceea ce nici n-am īnceput să enunţăm, sintagma…

G.G.: Rezistenţa prin cultură!

O.P.: Da. Cīnd aud această sintagmă, mă apucă aproape instantaneu durerea de dinţi. Cum să rezişti, domnule, prin cultură? E posibil aşa ceva? Şi dacă e posibil să rezişti īntr-adevăr prin cultură (şi nu pur şi simplu să trăieşti prin ea, să-ţi filtrezi existenţa īntr-o manieră superioară), atunci de ce se foloseşte această expresie care sună groaznic? Parcă e īn limba de lemn a literaturii noastre. Dar poate că mă īnşel. Dumneavoastră ce părere aveţi, domnilor?

G.G.: Fiind la etajul 3, nu īnseamnă neapărat că discuţia noastră va fi celestă, ci va fi, am presentimenul, foarte prozaică, īntrucīt avem de īnfruntat cu adevărat o sintagmă-clişeu a limbii de lemn, care este “rezistenţa prin cultură”. Īntrucīt īnsă expresia este impozantă fie şi prin foarte frecventa ei circulaţie, nu putem s-o ocolim. Vom īncerca pe cīt posibil s-o luăm īn serios, adică să detectăm realitatea care se află īn spatele ei. Căci e la mijloc şi o realitate, indiferent cum o denumim. Vom īncepe prin a delimita – cum am mai făcut – cele trei perioade istorice īn care s-ar putea vorbi despre o atare rezistenţă. Mai īntīi este vorba de perioada proletcultismului torenţial, de prin 1947 pīnă prin 1965, cīnd pur şi simplu nu era posibilă nici un fel de rezistenţă la suprafaţă. Apoi perioada 1965-1971, īn care firava liberalizare a permis o anumită autonomizare a literaturii şi a artei. Īn fine, perioada 1971-1989, a reīngheţului ce a succedat aşa-numitelor “teze din iulie”.

L.A.: Vă completez. Există a patra perioadă a “rezistenţei prin cultură”, din 1989 pīnă īn prezent, cīnd unii se ascund sub această formulă, invocă necesitatea neangajării īn politic, pentru a-şi prezerva nişte posturi şi postśri privilegiate, pentru a manevra din culise soarta culturii.

G.G.: Fără īndoială. Voiam să ajung şi acolo, dar nu īnainte de a poposi puţin asupra a ceea ce constituie domeniul acreditat īn mod obişnuit al rezistenţei prin cultură, adică al fenomenelor de pīnă īn decembrie 1989. Voi īncepe prin a nota două semne de īntrebare care apasă asupra conceptului. Īn primul rīnd, rezistenţa prin cultură se voia un fel de rezistenţă globală, un fel de opoziţie la regim, care să reunească şi postura civică, şi postura politică, ceea ce desigur este un mare sofism, īntrucīt era vorba tocmai de o mască a insuficientei īmpotriviri pe plan civic şi politic. Deci era un truc prin care se camufla tocmai ceea ce nu au realizat scriitorii şi intelectualii noştri īn relaţiile lor, nu odată oportuniste şi laşe, dacă nu cumva de capitulare totală, faţă de regimul comunist. Al doilea semn de īntrebare asupra sintagmei īn discuţie apare legat de maxima ei extensie. Dacă luăm īn accepţia sa perfid generalizatoare rezistenţa prin cultură, ea ar constitui o justificare, un alibi pīnă şi pentru compromisurile cele mai impardonabile. Şi Călinescu, şi Sadoveanu, şi Arghezi, dacă s-ar afla printre noi şi ar fi chemaţi īn faţa unui tribunal inefabil, ar putea răspunde astfel: “Noi am scris īn favoarea regimului, pentru că īntr-un fel sau altul trebuia să rezistăm. Rezistīnd prin numele noastre pur şi simplu, am comis, e drept, acte de colaboraţionism, dar īn felul acesta am asigurat o verigă de legătură īntre literatura interbelică şi ceea ce a urmat”.

O.P.: Ceea ce spuneţi e, fără īndoială, īntemeiat. Am auzit pīnă astăzi de atītea ori acest tip de justificare pe seama colaboraţionismului clasicilor, īncīt mi se strīnge inima la gīndul că există oameni care īncearcă să le scuze demisiile atīt de lamentabil. Practic, asta īnseamnă să te īndoieşti de īntreaga lor anvergură, să-i conteşti mult mai extins decīt o facem noi. Una e să spui că Sadoveanu sau Călinescu au fost mari scriitori, deşi conştiinţe discutabile, alta e să spui că e bine ce au făcut pe ambele planuri. Īn ultimă instanţă, asta vrea să zică, nici mai mult, nici mai puţin, decīt că te īndoieşti că opera lor e suficient de valoroasă pentru a rezista prin propria-i frumuseţe, chiar şi dincolo de eşecul lor moral. Nimeni nu īncearcă, de pildă, să facă din Ezra Pound sau Céline nişte campioni ai antifascismului. Ceea ce nu īmpiedică, totuşi, reeditarea lor şi recunoaşterea calităţii artistice a textelor pe care le-au semnat. Pentru a se ajunge īnsă aici şi cu clasicii noştri demisionari moralmente, examinarea corectă şi riguroasă a activităţii lor īn integralitatea ei este, mi se pare mie, o etapă necesară, totuşi. Dar ascultīndu-vă, am suferit brusc o iluminare. Mi-am dat seama că poate greşim, poate ar trebui să vorbim īn primul rīnd de rezistenţa la cultură, iar asta īntr-adevăr s-a atestat īncă din vremea cronicarilor. Poporul nostru a rezistat la cultură cu mare dīrzenie şi īntr-o continuitate absolut detestabilă. Īn secolul al XVII-lea, Miron Costin remarca (după Grigore Ureche şi Simion Dascălul) că la noi lucrurile stau astfel pentru că ţara e īncă nouă, oamenii sīnt de strīnsură şi nu se dedau la ale cititului şi scrisului. Era o ţară cu “obiceie” neaşezate. El īnsuşi se vedea īn postura ciudată de a fi un poet experimentalist, atunci cīnd scria Viaţa lumii. Dacă ar fi să atribui un sens acestei sintagme, “rezistenţa prin cultură”, atunci m-aş gīndi la accepţiunea pe care le-o recomand studenţilor mei: rezistenţa fizică pe care o necesită orice lectură serioasă, cu creionul īn mīnă. Nu e la īndemīna oricui să stea douăsprezece ore īntr-o bibliotecă, pe scaun, să noteze, să mediteze la ceea ce citeşte şi scrie, să reia o lectură. Pe cīnd īnvăţam pentru admiterea la facultate, pentru a mă concentra mai bine, patrulam prin casă. Īn acest fel am reluat, fără să o ştiu, tradiţia peripatetică a filosofilor antici, semn, poate, că a citi mult şi bine īnseamnă o īntărire progresiv㠖 dar constant㠖 a muşchilor fesieri, a celor dorsali, a musculaturii picioarelor. Nu e uşor să-l citeşti pe Thomas Mann, īţi va fi totdeauna mai uşor să-l citeşti pe Pavel Coruţ, nu? E destul de dificil să ai un tête à tête cu Dostoievski sau cu Tolstoi, e mult mai uşor să citeşti un poem drăgălaş de Mircea Dinescu sau chiar de Nichita Stănescu, pe care-l văd că revine īntr-o modă ciudată. Īn felul acesta, da, putem discuta despre rezistenţa prin cultură. Īnsă totuşi rezistenţa la cultur㠖 īn condiţiile īn care partidul-stat introduce T.V.A.-ul pe carte, īn contextul īn care omul de rīnd nu-şi poate permite să-şi cumpere volumele la care rīvneşte (şi este īndepărtată o dată īn plus o masă de potenţiali cititori de cărţile din vitrină) –, asta mi se pare absolut demn de a fi adus īn discuţie.

L.A.: Elementul care oferă siguranţă, dă legătura lui Anteu cu pămīntul, īn activitatea noastră de cercetători, este recursul la cronologie. Pe acest fundal va trebui să ne proiectăm ipotezele de lucru. Dacă luăm conceptul discutat şi-l transplantăm īn context temporal, trebuie să reexaminăm etapele amintite de domnul Grigurcu. Īn anii ‘50, rezistenţa prin cultură eu zic că a reprezentat o dovadă de curaj. Īn proletcultismul delirant, care punea īn pericol chiar evoluţia biografică a marilor artişti, prin cultură au rezistat spirite alese precum Lucian Blaga, scriind Luntrea lui Caron, sau Vasile Voiculescu, autorul lui Zahei orbul…

G.G.: Şi Ultimele sonete închipuite…

L.A.: Da. Pentru acea perioadă apăsătoare, rezistenţa culturală a constituit un gest aproape eroic. Īn etapa următoare, cīnd civismul şi-a putut face loc deja īn activitatea scriitorilor, cīnd s-a făcut auzită vocea protestatară a unor Paul Goma, Dorin Tudoran, iar apoi Dan Deşliu, Mircea Dinescu etc. (mă refer la anii ‘70-‘80), rezistenţa prin cultură a echivalat cu o neutralitate sinonimă cu complicitatea īn favoarea puterii. Conceptul respectiv īnsemna că eu, scriitorul, nu mă ocup de viaţa politică şi de realitatea cotidiană, īmi ascund capul īn literatură, mă prefac a nu vedea ce se petrece īn jurul meu, nu le dau nici un sprijin altor colegi scriitori care īncearcă să nuanţeze aberaţia comunistă şi īmi văd doar de propria operă. Era o neutralitate vinovată. După 1989, cīnd situaţia este diametral modificată, iar scriitorii au chiar datoria de a ocupa locul rămas liber al civismului, al militantismului democratic, al luminării maselor, a continua să clamezi necesitatea rezistenţei prin cultură echivalează deja cu o poziţie reacţionară. Este sinonimă cu defetismul, cu ipocrizia şi chiar cu laşitatea. Iată cum unul şi acelaşi concept – rezistenţa prin cultur㠖 trebuie examinat īn funcţie de contextul cronologic īn care acţionează şi trebuie judecat īn mod foarte nuanţat şi diferit.

G.G.: Aş menţiona cīteva fenomene care trădează lipsa de seriozitate īn multe situaţii a ceea ce numim rezistenţa prin cultură. Şi anume, acele manevre ale oficialităţii prin care ea a īncercat a-şi atrage scriitorii creīndu-le iluzia unei anumite libertăţi. Să ne gīndim, bunăoară, la “romanul obsedantului deceniu”. Inaugurat de filmul lui Titus Popovici, Puterea şi adevărul, la care au subscris cīţiva prozatori cunoscuţi ai perioadei…

L.A.: Chiar Marin Preda…

G.G.: Între care Marin Preda, Ţoiu, D.R. Popescu…

O.P.: Sălcudeanu…

G.G.: Sălcudeanu, Buzura, toţi aceştia dădeau impresia că regimul īşi acceptă propria critică, īn spiritul societăţii democratice. De fapt era vorba despre o īncercare – mai mult sau mai puţin abil㠖 a noului dictator de a se despovăra de orice vinovăţie politică: tot ceea ce s-a petrecut rău īn comunismul romānesc era pus pe seama predecesorului demonizat, Gheorghiu-Dej. Altă manevră de acest tip a fost estetismul, care īngăduia o anume libertate a viziunii lirice īn speţă, subscrisă de Nichita Stănescu şi alţi reprezentanţi ai generaţiei ‘60 – generaţie ce a cunoscut o anume scindare, pentru că doar o parte a ei a fost acceptată de regim şi oficializat㠖, un estetism care nu īnsemna, cum cred unii, o negare a ideologiei partinice, a materialismului dialectic, ci era doar o supapă de eliberare a tensiunii critice, care se afla īn conştiinţele literare. O altă manevră a constituit-o revenirea la tradiţia interbelică, posibilă după 1965, cu aerul că literatura română are o creştere organică, de parcă nimic nu i-a īmpiedicat evoluţia, totul este īn regulă, ocultīndu-se circumstanţa că de fapt nu erau reconstituite condiţiile de libertate de conştiinţă deplină īn care s-au manifestat interbelicii.

O.P.: Nu pot decît să revin cu obstinaţie la ceea ce ziceam mai īnainte: eu nu cred īntr-un asemenea concept! Rezistenţa ori e rezistenţă adevărat㠖 şi atunci vorbim despre un caz cum e al istoricului Marc Bloch (īntemeietor alături de Lucien Febvre al Şcolii Analelor), care atunci cīnd Parisul a fost cucerit, s-a retras īn Rezistenţă şi a şi murit executat de nemţi (deşi era om de cultură şi scrisese cărţi care pīnă azi rămīn valoroase) –, ori altfel nu văd cum am putea califica diversele grade de dialog cu autoritatea ce impunea ideologic un anume gen fezabil de literatură, altfel decīt ca atare: colaboraţionism. Eu nu spun că toţi scriitorii trebuiau să se resemneze şi să meargă pe şantierele patriei…

L.A.: Cum īi īndemna Nichita Stănescu!

O.P.: De pildă. Nici nu spun că a fost un caz fericit cel al lui Arghezi, care stătea īn poartă la Mărţişor şi vindea fructe…

L.A.: Cireşe…

G.G.: Vindea cireşe īn aşteptarea “timpurilor noi”! Care au venit pentru el īn chipul cel mai mănos.

L.A.: Dar nu ca pentru Charlie Chaplin! Deşi semăna cu Chaplin în caraghioslîcul aservirii comuniste!

G.G.: La senectute. Aş vrea să punctez faptul că īn genere rezistenţa prin cultură e ilustrată de nişte autori care nu dovedesc nici pe departe o omogenitate a atitudinii lor, o puritate a conştiinţei şi a conduitei lor. Aş aminti doar cīteva nume: Marin Preda, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Augustin Buzura, C. Ţoiu…

O.P.: Octavian Paler…

G.G.: Nicolae Balotă şi aşa mai departe. Enumerarea poate continua.



“Refuz să īnţeleg exclusivismul revizionist”


O.P.: Dacă īmi īngăduiţi, m-aş īntoarce la anumite afirmaţii anterioare ale dumneavoastră. Spuneaţi că după momentul de reviriment de la mijlocul epocii socialiste, adică anul 1965, s-a introdus ceva care aducea a liant cu epoca interbelică, fiind asta o īntoarcere la normalitate. Dar normalitatea eu n-o constat nici pīnă azi, cīnd epoca interbelică este recuperată cu surle şi tobe. Căci ce anume era normalitate, īn afară de libertatea cuvīntului şi a presei (īntr-o anumită perioadă a interbelicului, nu de-a lungul īntregii epoci!), ce anume era acolo expresie a libertăţii şi a democraţiei, īn afară de dreptul la ceartă? Dacă mă uit la dezbaterile ideologice de atunci, la coloratura lor, nu sīnt deloc entuziasmat văzīnd că unii vor să reabiliteze şi să copieze ceea ce este de nereabilitat şi de necopiat. Nu cred, de pildă, că opţiunea extremistă a generaţiei Eliade & Co. este de urmat! Nu cred nici īn ortodoxismul exacerbat de la revista Gîndirea! Nu cred nici că ar trebui să fim cu toţii urmaşii lui Alexandru Sahia şi ai revistei proletare Bluze albastre! Nici nu mi se pare că literatura noastră ar trebui să-şi ia ca punct nou de pornire Poemul invectivă al lui Geo Bogza. Toate aceste probleme reziduale – cărora eu le resimt refluxul răsfoind la īntīmplare vreo revistă literară de azi, cīnd dau pagină după pagină şi cu greu găsesc ceva interesant prin autenticitatea discursului ori prin miz㠖 am impresia că toate ni se trag, pe de o parte, dinspre scurtimea culturii noastre moderne (are o sută şi ceva de ani, dacă stăm bine şi sever cu gīndul la ea), pe de altă parte din pasiunea poate latină, poate balcanică, de a balansa īntre extreme (dar nişte extreme care trag mai mult īntr-o parte, totuşi). Adică īntre extrema dreaptă şi extrema foarte dreaptă. Sīntem tradiţionalişti prin excelenţă. Dacă ne uităm la avangardă, o vedem mai mult cosmopolită, de asemeni datorită faptului că unii dintre autorii ei erau evrei – ceea ce-i excelent, au adus propria lumină īn literatura noastră, au venit cu propuneri īnnoitoare –, dar adevărata problemă cu ea este că a contestat nu o opţiune sau alta a literaţilor, vreun curent sau vreo ideologie, ci īnsăşi ideea de literatură aşa cum se constituise ea pīnă atunci. Or, din acest punct de vedere, avangarda noastră mergea mīnă īn mīnă cu stīnga radicală, cu anarhismul, mi se pare. Există, deci, īn cultura noastră, această problemă, pe care īntr-un text de-acum faimos, publicat nu foarte demult īn revista Dilema, o exprima Tamįs Gįspįr Miklós cu multă pregnanţă: unde este spiritul democratic şi liberal, īntr-un sens mai larg, al intelectualului romān? Unde este calea de mijloc solidă şi calmă, ferită de excese tragice? El e mereu grăbit, chiar dacă nu e obligat de nimeni, să se apropie de fesele puterii. De unde acest reflex al scriitorului romān de a se refugia īn slujbuliţe, īn burse, īn case de creaţie, īn comodităţi, īn facilităţi? Aici este o problemă. Fără a face pe arhanghelul care vrea să pīrjolească totul cu spada lui de foc, am nevoie de nişte repere luminoase. Din păcate ele nu sīnt foarte numeroase. Mă bucur că printre ele există Lucian Blaga, deşi chiar şi el s-a simţit bine īn diplomaţia lui Carol al II-lea, cu ajutorul unor rubedenii ale sale prin Cornelia Blaga etc. Mă tem că avem de-a face cu o intelectualitate care are un permanent reflex de slugărnicie, chiar şi atunci cīnd īncearcă să stea dreaptă īn picioare.

L.A.: E foarte adevărat ce spui. Aş vrea să subliniez că este esenţial, atunci cīnd vrem să urmăm o cale dreaptă, să ne stabilim corect punctele de reper. Subscriu pe deplin la cuvintele tale: rapelul la interbelic poate fi tulbure şi discutabil, pentru că īnsuşi interbelicul este polimorf şi propune mai multe direcţii ideatice…

G.G.: E normal, deoarece īntr-un climat democratic există o pluralitate de manifestări ale conştiinţei şi creaţiei. Este greu să le reducem la o “cale de mijloc” care nu e neapărat o “cale regală”. Oricīt de pretenţioşi am fi, interbelicul reprezintă, īn pofida inevitabilelor sale scăderi, punctul maxim atins atīt de creaţia romānească (e adevărat că la o cotă la fel de īnaltă s-a situat şi perioada junimistă), cīt şi de climatul democratic al obştii noastre. E pentru noi un etalon şi un factor al fascinaţiei.

L.A.: Da, īnsă rapelul la interbelic realizat īn anii ‘60, ‘70 şi ‘80 nu era nicidecum polimorf şi nuanţat! Era mai degrabă un fel de dorinţă mecanică…

O.P.: …mitizantă…

L.A.: …da, o aspiraţie spre un orizont mai luminos din trecut. Această reevocare era lipsită de orice accente critice şi de disociere. Cel care ar fi īndrăznit īn anii ‘70 sau ‘80, de pildă, să exprime īn ţară rezerve la adresa lui Mircea Eliade ar fi fost lapidat…

O.P.: …fiind considerat ultracomunist, “pe linie”, de către intelectualii ce īncercau să se opună culturii oficiale.

L.A.: Sigur că da. Comuniştii erau cei ocupaţi cu eliminarea lui Eliade, cu interzicerea lui. Era inevitabil ca dup㠑89 să apară o prima etapă, de revalorificare, de repunere īn circulaţie a textelor lui Eliade. Īn această a doua etapă de după 1989, cīnd unii ne permitem deja să ne īndoim de īnaltul spirit civic al lui Mircea Eliade, sīntem priviţi cu suspiciune şi cu sprīncenele ridicate. E vorba de rezervele cītorva partizani discutabili ai autorului comentat. Dar nu īn această direcţie voiam să insist. Aminteam adineauri că īn etapa comunistă s-a făcut un rapel la interbelic, care pe linia sa pozitivă proclama independenţa culturii faţă de social şi faţă de politic. Eu mă īntreb – cu naivitate – de ce nu s-a īncercat instaurarea unei legături cu celelalte mişcări din estul european? De ce scriitorii romāni preferau să se uite īnapoi la anii ‘30 şi la E. Lovinescu? Sau īnapoi la secolul al XIX-lea şi la Titu Maiorescu? Nu le era oare mai comod să privească spre Cehoslovacia contemporană lor? Să vadă că Vįclav Havel nu accepta interzicerea libertăţii cuvīntului. Să vadă că alţi intelectuali est-europeni preferau să spele vitrine, decīt să exprime jumătăţi de adevăruri, pentru a nu strecura, īmpreună cu ele, şi minciuni īnjumătăţite. Cultura romānă se sincronizează va să zică mai uşor cu secolul al XIX-lea sau cu proteica etapă interbelică, decīt cu estul european contemporan?! Mi se pare o ciudăţenie şi – pīnă la urm㠖 chiar un imens sofism cultural, legat de identificarea corectă a punctelor de reper.

G.G.: Să schiţez mai īntīi o explicaţie (care nu e şi o scuză!). Priveam īnapoi spre tradiţia noastră pentru că era… a noastră, şi nu spre ce se petrecea īn Cehoslovacia sau Polonia, cu care cultura autohtonă n-a īntreţinut niciodată raporturi foarte importante. Aş avea de adăugat apoi faptul că Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei ‘30 era normal să fie puşi īn discuţie, din mai multe unghiuri, după 1989, şi este bine că sīnt scoase īn evidenţă, īn chip documentat, concesiile pe care le-au făcut extremei drepte. Bineīnţeles că şi aci sīnt unele accente excesive, de pildă scrierea doamnei Alexandra Laignel-Lavastine sau a lui Daniel Dubuisson, care aplică asupra acestor creatori o grilă ideologică, adică īi procustianizează, īi reduc la un raport exclusiv cu politicul, īn vreme ce ei au fost filosofi, eseişti, istorici, scriitori, iar politicul nu-i circumscrie şi nu-i epuizează īn nici un caz. Complexitatea activităţii lor se cuvine abordată prin pluralismul corespunzător al interpretării. Din păcate īnsă observaţiile lui Dubuisson au o platformă marxizantă mistificatoare. O mostră: “Cu o frumoasă unanimitate, de la Platon la Heidegger, gīnditorii Fiinţei s-au aşezat totdeauna de partea regimurilor totalitare (de la oligarhia spartană la Reich-ul nazist)”. Iată o splendidă reducţie a filosofiei la politică, ce-ar fi făcut mīndria facultăţilor de filosofie sovietice! Dar războindu-se cu “tradiţiile intelectuale antimaterialiste şi antidemocratice” (asocierea pare de la sine īnţeleasă), eseistul francez uită a spune c㠓tradiţiile” contrare, “materialiste şi democratice”, de felul celor reprezentate de iluminism, de Marx şi de Engels, au stat la baza celui mai cumplit totalitarism pe care l-a cunoscut istoria. Falaciosul său umanism speculativ se dezumflă brusc…

L.A.: Dintotdeauna am avut impresia, consolidată prin lecturi, că iluminismul a adus cu sine “luminile”, adică alfabetizarea, accesul extins la cultură, redactarea de gramatici şi lexicoane, gīndirea liberă, debarasată de dogmatism, o viaţă mai uşoară şi mai civilizată. Că iluminismul ar fi adus cu sine şi vreun “cumplit totalitarism”, cum susţineţi dumneavoastră, este pentru mine – şi nu numai pentru mine – o nebuloasă. Iar Marx şi Engels sīnt la fel de iluminişti pe cīt a fost şi Ceauşescu de progresist… Īn altă ordine de idei, vreau să observ că i se face o mare nedreptate īn ziua de azi lui Norman Manea, care a publicat un eseu cumpănit, echilibrat şi chiar folosind un ton respectuos, nuanţat, la adresa lui Mircea Eliade: Felix culpa. Cu toate acestea, textul său este injuriat şi acuzat de diverse impietăţi imaginare, de către personalităţi culturale de prim rang pe linia revizuirilor. Mă gīndesc la venerabila Monica Lovinescu sau la atīt de acerbul Paul Goma, care nu obosesc a-l biciui pe romancierul exilat pentru curajul de-a fi fost iniţiatorul discuţiei dezinhibate, din presa liberă romānească, īn jurul colaboraţionistului Eliade. Insist şi subliniez că Norman Manea a avut o intervenţie foarte cuviincioasă şi decentă, sprijinită pe numeroase citate din textele autorului interbelic. Continuă să mă surprindă eforturile Monicăi Lovinescu de a-l discredita pe Norman Manea. Domnia Sa a fost şi prima care şi-a ridicat vocea īmpotriva lui īn revista 22 şi īşi prelungeşte dezlănţuit atacul īn jurnalele ce văd azi lumina zilei, precum şi īn diverse intervenţii publicistice. M-am disociat net de Paul Goma pe tema respectiv㠖 iar asta a dus chiar la ruptura dialogului dintre noi, īncheiat īn coadă de peşte şi publicat, atīta cīt a fost, īn volumul meu Orient Expres – īn momentul īn care autorul parizian a īncercat un şir de sofisme satirice vizīnd biografia lui Norman Manea (prietenia cu Moses Rosen, lipsa protestului deschis īmpotriva comunismului), cīnd noi discutam atunci subiectul Mircea Eliade! Este trist că, īn perioada noastră, anumite personalităţi specializate īn revizuirile “de stīnga”, adică īn condamnarea compromisurilor procomuniste ale unor colegi de condei, rămīn insensibili la compromisurile “de dreapta”. Am dat deja două exemple din loja imperială: Monica Lovinescu, Paul Goma. Īn contrapartidă, īntīlnim nume de asemeni răsunătoare, specializate īn demascările spre dreapta şi care sīnt insensibile la derapajele de stīnga. Printre cei mai de vază īmi vine īn minte numele lui Zigu Ornea. E vorba de o parţializare, de un tratament unidirecţional al revizuirilor, care pe mine de mai multă vreme mă pune pe gīnduri şi mă umple de mirare.

G.G.: Are toată dreptatea domnul Laszlo. Sigur că este nevoie de o privire globală, sintetică, asupra erorilor moral-politice săvīrşite de scriitorii şi cărturarii noştri īn secolul recent īncheiat. Totuşi, sīnt nişte lucruri mai complexe, care nu cred că le pot fi reproşate frontal Monicăi Lovinescu sau lui Paul Goma. Aceştia, vorbind despre Norman Manea, un autor īntrutotul respectabil, s-au mirat de faptul că o dată ajuns īn Occident, īn loc de a vorbi despre regimul comunist şi despre scriitorii numeroşi, unii īncă īn viaţă, care l-au slujit, şi-a īnceput critica retrospectivă cu Mircea Eliade (autor ce aparţine unei perioade mai vechi şi s-a īndepărtat de mai multă vreme de erorile tinereţii sale). Īn acelaşi timp, Norman Manea a ocolit cu schepsis să se pronunţe asupra unor scriitori precum Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Maria Banuş, Nina Cassian, Al. Ivasiuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, D.R. Popescu şi atīţia alţii. Aşadar şi el poate fi acuzat de o unilateralizare a criticii compromisurilor. Voiam să mai spun ceva. Oricum, ne surprinde īmprejurarea că acum, cīnd avem pagini īntregi de revistă despre Eliade, Cioran, Noica – deci despre intelectualii care au semnat un pact, la un moment dat, cu extrema dreapt㠖 nu avem deloc discuţii asupra compromisurilor celor pe care i-am amintit, mai apropiaţi de noi şi cu o vinovăţie īncă atīt de “fierbinte”, īntr-un climat īn care urmările ei n-au īncetat a se propaga…

L.A.: Domnule Grigurcu, vă contrazic. Nu avem pagini īntregi despre compromisurile lui Mircea Eliade şi Emil Cioran! Puţinele ecouri ce răzbesc ici şi colo sīnt imediat minimalizate şi sancţionate drastic, pe un ton autoritar, de către Monica Lovinescu şi alte nume de prim rang. Din acest punct de vedere, lucrurile stau diferit.

G.G.: Nu ştiu dacă am mai abordat chestiunea la modul general īn cursul discuţiilor noastre, dar simt nevoia să revin, chiar dacă… deschid uşi deschise. Din punct de vedere moral, atīt extremismul de dreapta cīt şi cel de stīnga au fost nişte monstruozităţi, īnsă din punct de vedere istoric, magnitudinea catastrofei comuniste a rămas fără pereche. N-a produs ea oare cele mai teribile hecatombe şi n-a avut oare cea mai mare durată? Comunismul reprezintă Răul originar, căci, aşa cum afirmă profesorul american Richard Pipes, bolşevismul a furnizat nazismului modelul statului poliţist, īn frunte cu un partid unic. Aşadar de la comunism se trag tragediile majore ale secolului XX! A ne ocupa de studierea şi sancţionarea lui nu constituie oare cumva o prioritate, o urgenţă? Cu atīt mai vīrtos cu cīt efectele nu i s-au epuizat nici pe departe, cu cīt sīntem īn bună măsură sub o cīrmuire… necomunistă exercitată de comunişti. A ne ocupa acum doar de nazism şi nu de comunism, īn primul rīnd de comunism, ar fi ca şi cum am deretica doar īncăperile din spate, anexele unei locuinţe, lăsīndu-le pe cele din faţă, īn care locuim efectiv, īn dezordine şi murdărie.

O.P.: Mă tem că din cuvintele dumneavoastră, domnule Grigurcu, cineva neatent ar putea īnţelege că fascismul a fost mai puţin nociv decīt comunismul, pentru că nu el a inventat partidul unic şi pentru că s-a terminat mai repede. Or, lucrurile nu stau, cred, chiar aşa. Extrema dreaptă a instaurat pentru prima oară īn Romānia un regim de dictatură personală, dublat de existenţa unei singure forţe politice (mă refer la Frontul Renaşterii Naţionale al regelui Carol al II-lea). Cīt despre caracterul pasămite mai puţin toxic al fascismului – folosesc termenul nu doar cu referire la Italia, ci, prin extensie, īnglobez īn el şi hitlerismul, legionarismul ori alte mişcări nutrite de acelaşi tip de ideologie –, īntrucīt el nu s-ar fi īnstăpīnit asupra lumii tot atīt de īndelung ca şi comunismul, eu zic că proiectul aberant al Soluţiei Finale, dorinţa de a duce la dispariţie evreimea īn totalitatea ei, egalează şi chiar īntrece īn intensitate lichidările īntreprinse de comunism īntr-o etapă cronologică mai amplă. Din acest punct de vedere īmpărtăşesc şi eu opinia că nu putem compara Shoah, unde oamenii erau predestinaţi dispariţiei fără vreo vină, fie ea şi inventată, doar pentru că se născuseră evrei, cu Gulagul, unde oamenii ajungeau pentru vinovăţii ideologice poate scornite, dar totuşi explicabile şi argumentabile raţional.

G.G.: Sīnt convins că nici īn glumă, dar cu atīt mai puţin pe un portativ serios, n-am putea atribui Gulagului fie şi o nuanţă de “argumentaţie raţională”. Iar a stabili o ierarhie īntre clasele de genocid nu-mi īnchipui că va sta vreodată īn preocupările noastre…

L.A.: Aş vrea să nuanţez cuvintele mele de adineauri, fiindcă probabil nu m-am exprimat suficient de limpede. Pot pricepe şi accepta faptul că unii intelectuali au o anumită sensibilitate, orientată īntr-o anumită direcţie. O pot īnţelege pe Monica Lovinescu, dacă mă gīndesc că o viaţă īntreagă s-a luptat cu extremismul comunist, să fie unidirecţionată, să fie fixată pe revizuirile “la stīnga”. Este normal să fie aşa. La fel īl pot īnţelege pe Paul Goma – care s-a luptat zeci de ani cu imbecilităţile comuniste şi a avut de pătimit de pe urma lor. De asemeni este normal ca Zigu Ornea sau Norman Manea – care aparţin minorităţii evreieşti atīt de glorioase īn literatura romān㠖 să fi rămas foarte sensibili, din perioada interbelică īncoace, la alunecările violent extremiste de dreapta, ilustrate de Mircea Eliade şi companionii săi. Fiecare revizuieşte īn primul rīnd acolo unde īl doare…

G.G.: …unde e sensibil. Se resimt, cum cu justeţe precizaţi, anumite experienţe care forjează anumite “competenţe”.

L.A.: Toate acestea pot să le īnţeleg! Ceea ce nu pot să accept este intoleranţa revizuitorilor īnşişi, care atunci cīnd īşi apleacă atenţia īntr-o anumită direcţie, se străduiesc din răsputeri să interzică direcţia opusă de studiu. N-o īnţeleg pe Monica Lovinescu, atunci cīnd īl biciuieşte pe Norman Manea! Nu-l īnţeleg pe Zigu Ornea, atunci cīnd solicită interzicerea cărţii polemice Romāneşte de Virgil Ierunca! Refuz să īnţeleg exclusivismul revizionist pe care īl practică cele două tabere lansate īn bătălie!

O.P.: Iar eu nu te īnţeleg pe dumneata, Alex, care ai fost īnjurat şi la stīnga, şi la dreapta, iar mai nou eşti īnjurat şi sub pseudonimul “Pecican”…

L.A.: Adică?

O.P.: Un tīnăr literat din revista Luceafărul confundă afirmaţiile tale cu ale mele şi mi le pune īn cīrcă mie. Sigur că i-ai dat un răspuns, dar iată pīnă unde se ajunge cu contestarea. Pīnă la confuzii…

L.A.: Te invit şi eu pe tine să publici de azi īncolo sub pseudonimul Laszlo Alexandru… Dar numai lucruri fundamentale, cu bibliografie amplă şi note de subsol…

G.G.: Acum, dacă reluăm firul cu care am pornit discuţia noastră, īn ce măsură putem vorbi despre o rezistenţă prin cultură după 1989? Prin prisma următoarei situaţii: atīta vreme cīt există o putere politică, administrativă, care defavorizează cultura, īn mod automat se produce o reacţie defensivă a culturii. Această reacţie, īn mod firesc, se complineşte cu o rezistenţă civică, ce se produce sub condeiele unor scriitori actuali ai noştri, din ţară şi din diaspora, pe care nu-i mai numesc, fiindcă sīnt bine cunoscuţi. Nu foarte numeroşi, totuşi. Īn acelaşi timp, apar nişte fenomene care continuă diversiunile la care m-am referit adineauri, cum au fost “liberalizarea”, “estetismul”, “romanul obsedantului deceniu”, “protocronismul” etc. Care sīnt noile diversiuni? Sīnt falsele neutralităţi, care poartă numele de “echidistanţ㔠şi “apolitism”, promovate ca din īntīmplare de inşi cu o reprezentativitate oficială, remuneraţi cu mult peste medie, şi de trena lor de susţinători ce se mulţumesc cu resturile festinului. Sīnt formule de aparentă obiectivitate, de conjecturală justiţie, īnsă īn realitate sīnt destinate să īnăbuşe conştiinţa, să eludeze o critică mai penetrantă şi mai curajoasă, care să aibă īn vedere nu numai cazurile izolate de compromis sau dificultate īn care ajunge creaţia, ci şi contextul, şi ansamblul cu componentele sale politice şi postideologice. Asistăm deci la o īncercare de deturnare a conştiinţei intelectualităţii de la obiectivele normale ale criticii cu care operează, īn favoarea unei puteri care, īn mod tot mai evident, moşteneşte şi continuă ideologia, prin oamenii săi, prin mentalităţi, prin instituţii.

L.A.: Problema este mult mai tranşant şi mai clar enunţată īn următoarea formă: fripturismul unora se maschează sub terminologia rezistenţei prin cultură. Unii se dau cu diverşi preşedinţi şi prim-miniştri, cerşesc şi obţin fonduri şi sinecuri, după care se prefac a fi neutri, independenţi şi mari rezistenţi.

O.P.: Şi mai derizoriu: unii se dau chiar cu primari!

L.A.: Cu primari naţionalişti.

O.P.: Da, pe bani puţini… pupīnd mīna unor consilieri efemeri…

L.A.: Ai zis “mīna”. Apreciez delicateţea…

G.G.: Unii dau vina comportării lor īn zigzag, sinuoase şi compromiţătoare, pe context. Rămīne să vedem īn ce măsură contextul īi obligă pe scriitori la compromisuri. Īn ce măsură contextul le poate scuza. Karl Popper vorbea despre o mitologie a contextului. Nu cumva noi exagerăm contextul? Nu cumva contextul este o falsă scuză a culpei noastre?

L.A.: Nu, domnule Grigurcu, vă răspund direct. Dacă ne gīndim la cuvīntul cronicarului (omul este sub vremi), să dea Dumnezeu să fie aşa! Pentru că acum vremurile merg foarte bine! Ne īndreptăm spre Europa, democratizarea vine peste noi, civismul ne obligă să luăm cuvīntul. Dar anumiţi confraţi ai noştri, dimpotrivă, fac echilibristică împotriva vremurilor! Acesta e aspectul jenant al situaţiei. Ei īncearcă să nu fie sub vremurile care se īndreaptă spre democraţie.

O.P.: Īn orice caz falimentul culturii noastre, un anume tip de faliment, devine vizibil atunci cīnd auzi că īntr-un sat din Oltenia rudele mortului īi mănīncă acestuia inima după ce-l dezgroapă…

L.A.: Unde s-a īntīmplat grozăvia?!

O.P.: Ai pierdut ştirea? De trei zile vuiesc ziarele. Sigur că pot veni folcloriştii să ne explice că tradiţiile trebuie prezervate…

L.A.: Canibalism īn toată legea!

O.P.: Nu, că au prăjit-o mai īntīi şi au mīncat cenuşa… la o răscruce… a fost foarte interesant.

G.G.: Să avem şi noi canibalii noştri!

L.A.: Atunci trebuie să ne integrăm īn Africa, nu īn Europa.

G.G.: După canibalii din Ucraina şi din Germania.

O.P.: Totuşi, pentru oamenii de cultură ar trebui să fie un semn de īntrebare. Nu mai vorbesc de Biserică, ce problematică de conştiinţă ar trebui să deschidă un asemenea caz. Dar nu, prin acele părţi se pare că e o procedură aproape normală.

L.A.: Biserica e īntr-o lungă letargie – mă refer la Biserica Ortodoxă.

G.G.: Nu cumva este o īntoarcere īn trecut, dintr-o nostalgie a unui trecut care a fost atīt de falsificat, īncīt oamenii sar peste cal şi ajung īntr-un trecut preistoric, unde canibalismul era īn floare?

O.P.: …şi care nici măcar n-a existat!

G.G.: Să ne amintim şi de faptul că psihanaliza vorbeşte de retranşarea automată īn trecut a conştiinţelor traumatizate.

L.A.: E interesant de īnaintat pe direcţia sugerată de Ovidiu Pecican. Cu siguranţă Biserica ar trebui să se afle pe primul plan al educării oamenilor, al impunerii unei conduite, al unei demnităţi. Din păcate, dacă mă uit spre Biserica Ortodoxă, ea este īncremenită īn propriul proiect, cu aceleaşi somităţi ceauşiste la vīrf, care cu seninătate şi dezinvoltură strīng mīna Papei, ca şi a lui Iliescu sau a lui Constantinescu sau a oricui va mai fi să fie…

G.G.: Şi a regelui Mihai.

L.A.: Da. Se perpetuează īngheţul ante-1989 īn rīndurile Bisericii Ortodoxe, care este larg majoritară, numeric vorbind. Pe de altă parte, Biserica Greco-Catolică, sărmana de ea, este izolată, cu credincioşii hăituiţi, cu slujbele ţinute īn aer liber, prin parcuri şi pe străzi, mereu tīrītă prin tribunale şi procese, pentru restituiri ba integrale, ba parţiale (poarta bisericii şi clanţa). Nu are īncă o siguranţă a statutului, care să-i permită apoi desfăşurarea activităţii de educare a credincioşilor. Mă tem că societatea noastră se resimte – o spun din perspectiva unui gīnditor…

G.G.: …a unui liber-cugetător (vorba lui Ion Iliescu)…

L.A.: …nu, nici chiar aşa, dar a unui gīnditor care nu se īmbată cu apă rece, a intelectualului raţional, care cercetează legătura dintre cauză şi efecte. Resimt totuşi absenţa activităţii educative a Bisericii, īn societatea de azi.

G.G.: Biserica Ortodoxă ilustrează la ora actuală o enclavă a regimului comunist, prin această nedreptate pe care o săvīrşeşte faţă de Biserica Greco-Catolică nerestituindu-i proprietăţile, urgisind-o. Este de fapt o componentă a politicii restauraţioniste pe care o promovează partidul de guvernămīnt, care īntīrzie nepermis de mult restituirea īn genere a proprietăţilor, deşi legea ar obliga regimul să săvīrşească acest lucru. Este o anomalie nepunerea īn aplicare a principiului democratic al restituirii proprietăţilor furate de comunişti. Mă gīndesc cu groază că timpul va trece peste generaţii şi mulţi nu numai dintre proprietari, ci şi dintre fiii şi nepoţii proprietarilor de drept nu vor putea să se bucure de restituirea bunurilor, care va veni īn cel mai bun caz prea tīrziu. Astfel că adagiul “mai bine mai tīrziu decīt niciodat㔠nu va fi de nici un folos. Va suna ca o ironie lugubră.

L.A.: Eu mă gīndesc īn felul următor: va veni oricum Europa peste noi – că vrem, că nu vrem – şi ne va obliga să facem anumite lucruri, să restituim proprietăţile, să ne democratizăm structurile din justiţie, să ne īngrijim cu mai multă atenţie de copiii orfani sau abandonaţi etc. Ceea ce mă īngrijorează īnsă este că e nevoie să vină alţii ca să ne impună aceste lucruri. Īmi pun o īntrebare, nu ştiu dacă doar retorică: oare fibra de romānitate este chiar incomodată de ideea de democraţie? de transparenţă? de pluripartitism? Este īnclinată doar spre extreme, spre naţionalisme şi spre limbajul arogant, arţăgos, ţīfnos? Trebuie să vină vremurile istorice democratizante, care să forţeze mīna conducătorilor politici, să determine modificarea mentalităţii electorale, ca s-o īmpingă spre democratizare? Cultura romānă, gīndirea romānească să fie fascinate doar de autoritarism şi lipsă de democraţie?

G.G.: Fără īndoială că avem o asemenea īnclinaţie, care derivă din epoca fanariotă, poate dintr-un substrat balcanic, dar care cu siguranţă a fost enorm augmentată de regimul comunist. Nu trebuie să ne mirăm că ne aflăm īntr-un impas de conştiinţă pe care Europa se străduieşte să ni-l corijeze. Eu zic că este un lucru bun faptul că anumiţi demnitari europeni le dau cu nuiaua peste mīnă guvernanţilor actuali…

O.P.: Aţi zis “mīnă”?

G.G.: Am vorbit eufemistic! Aşa īncīt aceştia, volens nolens, vor trebui să mediteze la conduita lor şi să mai dreagă pe ici pe colo cīte ceva. Incontestabil că nu ne putem aştepta de la actuala clasă politică la schimbări majore, am fi naivi dacă am nutri asemenea speranţe şi tot ceea ce putem spera este ca īntr-un viitor ceva mai īndepărtat lucrurile să meargă pe făgaşul normal pe care ni-l trasează instituţiile europene. Eu unul sīnt de părere că ar fi mai utilă pentru noi, la ora de faţă, īntreruperea negocierilor cu Uniunea Europeană decīt continuarea acestor negocieri cu nişte politicieni īn cel mai bun caz perfizi şi lipsiţi de voinţă de īndreptare, dacă nu pur şi simplu corupţi. N-am simţămīntul că aş fi antipatriot dorind ca aceşti politicieni să aibă parte de un duş rece ca gheaţa, episod ce pe termen mediu şi lung ar fi īn favoarea poporului romān. Nu stau oare ultracoruptele noastre structuri politice şi economice pe un strat de putregai? Un putregai cīt ţara de īntins? Mioriţa, sărmana, nu mai stă pe un picior de plai, ci pe unul de putregai!

O.P.: Este şi părerea analistului britanic Tom Gallagher, exprimată de curīnd īntr-un interviu plin de opinii netrucate. O īmpărtăşesc la rīndul meu, să ştiţi. Cu toate acestea, īmi pare destul de clar īn acest moment că U.E. şi S.U.A. preţuiesc mai mult nişte garanţi ai liniştii şi stabilităţii, fie ei şi corupţi, imorali, detestabili din punct de vedere etic, unor politicieni noi, mai profesionişti şi mai exigenţi cu partenerii, care tocmai prin acest fel de-a fi pot periclita interesele occidentale īn regiune. Tare mă tem că, aşa cum atacurile de la 11 septembrie au atras, printr-un interesant reflex, ridicarea vizelor Schengen pentru romāni, aşa cum războiul din Irak a urgentat integrarea Romāniei īn NATO, recenta reaprindere a conflictului din Kosovo va conduce la mult visata integrare a Romāniei īn U.E., cu toată corupţia ei politico-administrativă, cu centralismul ei cinic şi cu lipsa ei de performanţă economică. Vom intra īn U.E. īn 2007 cu baronii judeţeni īn frunte! Revin īnsă pentru o clipă la consideraţiile cu privire la Biserica Ortodoxă Romānă. Pentru a păstra echilibrul care, oricīt de acid, caracterizează totuşi discuţiile noastre, aş atrage atenţia asupra unui fapt oarecum recent, anume că Sfīntul Sinod al B.O.R. a decis ca preoţii să nu se amestece īn militantismul politic.

L.A.: E unul din puţinele lucruri īntr-adevăr lăudabile pe care le-au decis īn ultima vreme.

O.P.: Da şi zic că trebuie să-l subliniem, alături de atītea alte lucruri care se cuvin revizuite.

G.G.: Spre a nu fi acuzaţi că abuzăm de culoarea neagră, hai să punem o trăsătură de lumină pe acest eveniment al vieţii noastre publice.

L.A.: Culoarea neagră e culoarea sutanei…

O.P.: Vreau să dau şi un exemplu de tristă demnitate din viaţa pensionarilor. Doi oameni īn vīrstă, soţ şi soţie din Timişoara, s-au sinucis, demn, pentru că nu aveau ce mīnca. Aveau copii, n-au vrut să apeleze la ei, aceştia avīnd ei īnşişi o viaţă grea şi s-au sinucis lăsīnd bileţelul lămuritor, cu declaraţia că nu mai sīnt dispuşi să tolereze continuarea existenţei īn condiţii de mizerie.

G.G.: Ceea ce se subīnţelege este că nu i-ar fi votat pe Iliescu şi pe Năstase la proximele alegeri!

O.P.: Mă tem că nu, fiindcă, iată, nu mai aveau din ce să ajungă pīnă acolo.

G.G.: Este vorba numai de un fapt divers, dar care ne poartă gīndul la numărul mare de drame şi chiar de sinucideri ce se īnregistrează curent, pe fondul pauperizării generale a romānilor. Episoade ce revărsīndu-se īn statistică īşi pierd caracterul aleatoriu, devenind un indice tragic al situaţiei de ansamblu.



“Unii confraţi ai noştri au nostalgia cenzurii”


O.P.: Daţi-mi voie să spun că, pe fundalul de dramă socială īn care trăim, atunci cīnd văd fonfăieli sclifosite de-ale scriitorilor şi de-ale altor artişti la televiziune sau prin reviste, acest lucru īmi repugnă! Nu aş vrea să-i văd pe toţi scriitorii transformaţi īn militanţi, activişti şi nici măcar deschizīnd pensiuni pentru cerşetorii de pe stradă. Nu asta aştept de la ei. Dar aştept consolarea sufletească, aştept mai multă demnitate, aştept mai puţină īmbulzeală la premii, fiindcă premiile acestea vin şi ele dintr-un buget care ar putea fi folosit īn altă parte, aştept să-i ajute pe colegii lor scriitori care beneficiază mai puţin de burse, de deplasări īn străinătate pe banii Uniunii, care au nevoie de un salar suplimentar. Din păcate nu se īntīmplă aşa ceva, sau nu īntr-o manieră suficient de pregnantă. Spuneţi-mi măcar un om de condei, un artist, pe cineva care să fi organizat spectacole de binefacere la noi: să-şi adune prietenii condeieri īntr-o sală pentru două ore şi din multele sau puţinele bilete vīndute, să cumpere pīine pentru aurolaci sau hăinuţe pentru micii cerşetori. Aşa ceva nu s-a făcut īncă īn Romānia.

G.G.: Aş vrea să vorbesc aici, revenind la tema noastră principală, despre măsurile de constrīngere pe care le-a luat autoritatea prezentă faţă de scriitori şi intelectuali. Īn trecut aceste măsuri de constrīngere erau de două feluri. Pe de o parte era cenzura, care funcţiona mai abitir după ce a fost desfiinţată formal (deci trecută īntr-o discreţie care o făcea şi mai perfidă), pe de altă parte se manifestau măsurile de represiune administrativă faţă de indezirabili, care mergeau pīnă la arestare, la condamnarea la īnchisoare, după cum se ştie prea bine. La ora actuală există nişte prelungiri, nişte transfigurări ale acestor factori coercitivi, pe care puterea le aplică, plină de bună dispoziţie, asupra scriitorilor. Cenzura politică, exercitată de stat, a fost cu bonomie īnlocuită prin cenzura economică, manifestată prin sistarea subvenţiilor către scriitori, reviste şi instituţii de cultură.

L.A.: Vă nuanţez: sistarea către “o anumită parte” a scriitorilor…

G.G.: Evident! Voiam aci să dau un dureros exemplu personal. Revista Columna pe care am iniţiat-o la Tīrgu Jiu, īn Amarul Tīrg, cum īi spun, şi care īn mod firesc ar fi trebuit să-i bucure pe culturalii şi pe oficialii locului (pentru că, o declar fără falsă modestie, este prima revistă īn acest colţ de ţară cu o rază de reflectare naţională) a capotat. Faptul că cele cīteva numere apărute pīnă acum au īntrunit mulţi scriitori şi critici, cărturari de prestigiu din ţară şi străinătate, nu i-a impresionat pe cei care ne puteau ajuta: ne-au purtat cu vorba, promiţīndu-ne nişte ajutoare care n-au venit, iar acum ne aflăm īn pragul dispariţiei unei publicaţii care a fost īntīmpinată īn genere cu elogii, şi īn momentul īn care s-a aflat că nu mai poate subzista, situaţia a iscat o serie de proteste, īn ziare şi reviste din Capitală şi din provincie. Diriguitorii urbei şi ai judeţului, politicieni şi culturali care se bat cu pumnii īn piept clamīndu-şi patriotismul local, şi-au dat pe faţă nu doar mentalitatea demagogică, ci şi reaua-voinţă, după toate probabilităţile de descendenţă comunistă, faţă de o revistă de elită, cu orientare democratică. A fost pentru mine o experienţă aspră. Mica provincie e īncă o mlaştină īn care iniţiativele culturale se īneacă fără excepţie. Īn al doilea rīnd, pentru că ne aflăm la capitolul măsurilor de intimidare a vocii scriitoriceşti, trebuie să menţionez reīnvierea cenzurii. Oricīt ar părea de ciudat, sīnt unii confraţi ai noştri care se vede că au īn sīnge nostalgia cenzurii şi care īncearcă a o regenera, adesea la publicaţii dintre cele mai onorabile, aşa cum am constatat chiar cu secvenţe ale prezentului dialog, care n-au putut apărea īn revistele īn care am fi fost convinşi că vor fi tipărite. Uneori am avut parte de nişte īmpunsături “colegiale”, din partea unor reviste dintre cele mai apreciate.

L.A.: Dacă pentru dumneavoastr㠓colegial” īnseamnă să fim īnţepaţi ironic şi, pe de altă parte, aceleaşi redacţii să refuze a ne publica, atunci eu nu vă īmpărtăşesc blīndeţea de apreciere… Colegial era să ne publice, iar apoi, dacă aveau disocieri, să le exprime.

G.G.: Fără īndoială. Aprecierea se poate modifica. Vorba ceea: văzīnd şi apreciind…

O.P.: Remarc totodat㠖 īn contextul reapariţiei cenzurii – forul cel mai evident al său de manifestare, şi anume C.N.A., care a interzis deja, cu mare directeţe, o serie de clipuri muzicale, a supus unor forme diverse de penitenţă cīteva posturi de televiziune şi, cazul cel mai flagrant, a desfiinţat un īntreg post de televiziune pentru că o singură emisiune a sa deranja. Mă refer la faimosul OTV.

G.G.: Īn acelaşi timp, C.N.A. este supus unei cenzuri – deci o cenzură la cenzur㠖 din partea Parlamentului. Şi aci intervine sinistrul Adrian Păunescu, care este un fel de staroste al culturii Romāniei postdecembriste.

L.A.: Uneori controlul bunului simţ şi al acurateţii īn comunicarea publică este binevenit! Printre cele mai admirabile lucruri pe care le-a făcut C.N.A. a fost să desfiinţeze OTV! Aş fi făcut-o şi eu, cu ambele mīini şi fără să ezit nici o clipă, după ce la acest post de televiziune a fost invitat individul căruia nu mult i-a lipsit să mă īmpuşte pe străzile Clujului, īn timpul revoluţiei, şi care a avut neobrăzarea de a-i elogia īn transmisiune directă pe criminalii din decembrie 1989 şi de a-i insulta pe cei care chiar au murit atunci sau care şi-au riscat viaţa. După cum acelaşi OTV a dat pe goarnă cīteva revoltătoare emisiuni descheiate la prohab, cu diverşi scandalagii care frizau codul penal. Pe deplin lăudabilă este şi decizia C.N.A. de a-l trimite la “căşile” sale pe Adrian Păunescu, īn sfīrşit scutindu-ne astfel de bīlbīielile lui monologate din emisiunea “Antena īmi aparţine”. Cīteodată se pare că decenţa trebuie impusă cu forţa īn mesajul public romānesc.

G.G.: Adică lucrurile sīnt amestecate īn privinţa C.N.A., pentru că a făcut şi mai bune, şi mai rele.

L.A.: Fără īndoială.

O.P.: Aş zice că e īntr-adevăr rău să laşi copiii să asculte pe Atomic TV o melodie īn textul căreia survin expresii foarte devoalate.

L.A.: Sau să-i laşi pe adulţi să-l urmărească pe Adrian Păunescu făcīnd elogiul comunismului.

O.P.: Nu, asta n-a interzis-o nimeni, īl văd lăfăindu-se pe toate ecranele.

L.A.: L-ai văzut, dar de-acum īncolo n-o să-l mai vezi!

G.G.: Elogiul comunismului nu este cumva tot un fel de drog? N-ar fi trebuit ca poliţia, cu secţia ei anti-narcotice, să intre īn acţiune?…

L.A.: Nu. Tot aşa cum pe filmele pornografice apare bulina roşie cu inscripţia 18 (se recomandă numai celor peste 18 ani), delirul lui Adrian Păunescu ar trebui să poarte bulina roşie cu inscripţia 70!

G.G.: Da, este o idee. Acest Păunescu nu e doar o fantomă, un revenant, aşa cum īmi imaginam īndată după 1989, ci un pericol activ, un personaj de la care te poţi aştepta practic la orice, ca īntr-un film horror. Bunăoară, dacă Iliescu ar fi executat din ordinul unui activist mai tīnăr, dornic de a-i lua locul, aş paria că fugosul bard de la Bīrca – obişnuit a fi stīlpul de sprijin al cīrmaciului comunist aflat la putere – s-ar pune în slujba noului potentat.

O.P.: Reiau totuşi firul de unde l-am lăsat. Va să zică se cenzurează cuvinte care nu figurează nici măcar īn dicţionar, cu trimitere la organele sexuale, īn schimb īl lăsăm bine mersi pe fostul ministru al Sănătăţii să plagieze ordinar. Īi mai lăsăm şi pe alţii să facă acelaşi lucru – primarul nostru īl acuză pe prefectul Clujului că ar fi plagiat cu ani īn urmă, cīnd īşi “scria” cărţile. Nu ştiu dacă noi le mai putem pretinde la şcoală copiilor să nu copieze, de vreme ce alţii o fac spre gloria lor. Mă nedumireşte īn acest caz şi Occidentul, care a dat īndărăt, timid, īn cazul doamnei Puwak, ceea ce lasă impresia că lucrurile s-au muşamalizat, s-a ajuns la o īnţelegere.

L.A.: Dar a fost demisă!

O.P.: E adevărat, a fost demisă, dar Occidentul a zis că totul era īn regulă, de te şi īntrebi de ce-a mai fost atunci demisă.

L.A.: Nu, acesta este un joc diplomatic de politeţuri, dar rezultatul a fost atins, ea a fost īndepărtată.

O.P.: Iar īn ce priveşte alte cazuri, lucrurile merg tot la fel, cu o discreţie maximă. Editura franceză la care au apărut cărţile plagiate de colectivul coordonat de fostul ministru al Sănătăţii a spus că pīnă la urmă n-a fost totuşi plagiat, deşi se vedea cu ochiul liber ce se īntīmplă.

G.G.: Trebuie să ţinem cont şi de-o anume condescendenţă a Occidentului īn raport cu Estul, id est de o nepăsare faţă de ce se petrece la noi. Pentru demnitarii apuseni au semnificaţie exclusiv “liniile generale” ale situaţiei noastre, detaliile fiind neglijabile.

L.A.: Să subliniem un principiu care pe mine m-a pus pe gīnduri de mai mult timp. Funcţionarii statului romān din ultima jumătate de secol (dar poate şi mai demult), care greşesc sau comit chiar crime sīnt sancţionaţi, īn cel mai bun caz, doar prin īndepărtarea din funcţia publică, dar rareori pe cale penală. N-au fost pedepsiţi Alexandru Drăghici şi Alexandru Nicolski, marii criminali sadea ai sistemului penitenciar, sancţiuni simbolice au primit cei din C.P.Ex. (s-a spus despre ei că erau īn exerciţiul funcţiunii şi li s-au descoperit brusc nişte incompatibilităţi medicale cu starea de detenţie), nu sīnt pedepsiţi decīt prin īndepărtarea din funcţie ministrul Puwak, care şi-a umplut buzunarele cu bani de la Uniunea Europeană, şi ministrul Beuran, care a plagiat, după cum nu sīnt decīt destituiţi diverşi funcţionari judeţeni. Īn ţara asta Codul Penal funcţionează doar pentru muritorii de rīnd, nu şi pentru notabilităţi.

G.G.: Pentru nomenclaturişti, fiindcă putem vorbi de o neo-nomenclatură, care a “progresat” adoptīnd nu o dată un profil mafiot. Presa geme de mulţimea dezvăluirilor unor ticăloşii de care justiţia nu se sinchiseşte.

L.A.: Da. Unii dintre cetăţenii acestei ţări sīnt deasupra legii şi maxima pedeapsă pentru cineva care se află la putere este să fie īmpins mai pe lateral, dar nu mai mult de atīt.

G.G.: Asta īn comunism se numea “rotaţia cadrelor”. Procedeul a intrat īn anecdotă. E ca şi cum ai scutura ciorile dintr-un copac, iar ele s-ar aşeza “altfel”, īnsă tot pe ramurile aceluiaşi copac.

L.A.: Pe de altă parte, prefectul despre care spuneai, Ovidiu Pecican, că a fost acuzat de plagiat, nici o problemă, el a fost acuzat şi de preşedintele C.N.S.A.S. că a fost colaborator al Securităţii.

G.G.: Am impresia că discuţia noastră reprezintă un argument subiacent al faptului c㠓rezistenţa prin cultur㔠trebuie īn mod firesc extrapolată asupra fenomenului social, moral şi politic.

L.A.: Rezistenţa prin cultură trebuie transformată īntr-o rezistenţă la incultură.

G.G.: Am ajuns să vorbim, va să zică, despre fenomene care ies din sfera culturii, dar care totuşi au legătură cu cultura, īn sensul că-i modelează un cadru pozitiv sau negativ. Vom compune astfel un capitol de istorie contemporană a Romāniei, ceea ce se pare că n-ar fi tocmai ţelul nostru.

L.A.: De ce nu? Faptul că ne-am referit, īn mod implicit, la istoria de azi a Romāniei poate că īi va īnvăţa pe alţii “cum să facă din cuvinte lucruri” (how to do things with words).

O.P.: Daţi-mi voie să dinamitez discuţia noastră. Primim pe internet următoarele observaţii:

Dom’ Profesor,

Ieri mi-ai sugerat să parcurg convorbirile voastre īn trei (tu, Grigurcu şi Laszlo Alex.) ca să-mi lămuresc nişte chestii (…). Īn altă ordine de idei, vroiai nişte opinii. Păi, deşi n-am lecturat decīt 3/4 din ultima īntīlnire, bănuiesc că celelalte nu se īndepărtează prea mult ca stil şi abordări. Uite ce cred eu, ca voce din public şi om semicult:

1. Cīnd vorbiţi despre principii generale īmi face plăcere să v㠓ascult”, dar cīnd treceţi la persoane, nu criticaţi decît persoana, nu opera ei, rolul ei etc. (…)

2. Discuţiile astea interminabile despre X şi Y nu mă conving deloc că cei care-i discută sīnt mai breji. M-ar convinge mai degrabă nişte fapte. Nu vă plac acţiunile sau atitudinile lui Cutare? Foarte bine, adoptaţi voi o atitudine mai bună! Simpla şedere pe scaun şi discutarea a ce nu ne place nu e cea mai constructivă atitudine posibilă. Lăsaţi lumea să deceleze faptele.

3. Dorinţa voastră de a spune adevărul īntreg cu orice preţ īmi aduce aminte de (…), care-ţi trīntea nişte adevăruri peste ochi, de-ţi pierea cheful de viaţă. Sigur că, īn principiu, nu e corect să spui doar părţile bune şi să ascunzi părţile mai puţin reuşite din operele barzilor noştri, dar, zău, mai lăsaţi măcar unul-doi eroi acolo! Sînt extrem de necesari, crede-mă! Fă din Slavici erou, dacă ţi-e mai drag decīt Eminescu, dar nu-i zdrobiţi pe toţi. Dacă distrugi imaginea de perfecţiune, nu mai avem spre ce aspira. Spre defecte nu cred că vrea nimeni să aspire. (…)

L.A.: Semnat?

O.P.: Lumi!

G.G.: De la “Luminal”?

O.P.: O prietenă, tīnără debutantă: Cristiana Teohari.

G.G.: Pe care am publicat-o eu în Columna…

O.P.: N-are importanţă. Era o opinie. Lumea īn primul rīnd crede…

G.G.: Că noi huzurim, că sīntem un fel de nababi care nu mai putem de bine şi criticăm la nimereală pe unii şi pe alţii…

O.P.: Se confundă critica şi statul pe scaun, pasivitatea. De parcă asta n-ar fi o acţiune, n-ar fi o implicare, cītă vreme o girezi cu propriul nume īn josul paginii, ieşind īn arenă, īncasīnd palmele tuturor veniţilor şi neaveniţilor…

G.G.: Dar ce-ar fi aşteptat de la noi? Să punem mīna pe par şi să le dăm īn cap celor care nu ne convin, ca să fim mai activi?!

L.A.: Nu, am impresia că aici e o problemă de esenţă, pe care trebuie s-o clarificăm. Din cīte īnclin să cred, publicul larg, oamenii īn general, cer de la gīnditori, de la intelectuali, de la scriitori nişte programe de acţiune. Să li se indice calea pe care să meargă. Să li se propună perspective ideologice. Iar atunci aceşti gīnditori, aceşti intelectuali sīnt stimabili, sīnt admirabili, devin demni de iubit. De aici enorma eroare seculară! Iată: Karl Marx şi Friedrich Engels au deschis nişte drumuri. Au indicat nişte căi. Lumea s-a năpustit īntr-acolo şi a ieşit un dezastru. Eu cred că este o eroare de principiu să aştepţi indicaţii preţioase din partea altora. Cred că noi, īn discuţiile acestea īn trei, dar şi īn activitatea noastră individuală, ca polemişti, facem altceva, exact pe dos! Nu indicăm explicit pe ce cale să meargă cineva, ci insistăm pe unde să nu meargă! Subliniem defectele, erorile, care dacă ar fi urmate şi de alţii, ar duce probabil spre…

O.P.: …defecţiuni de parcurs…

L.A.: …spre deraieri. Probabil că deranjăm – ba chiar sīnt convins de acest lucru – deranjăm personajele comode, care preferă să primească de-a gata, ronţăite, ideile directoare, indicaţiile geniale. Dar noi nu facem asta! Noi tragem semnale de alarmă, atunci cīnd ni se pare că lucrurile nu funcţionează. Le lăsăm libertate de parcurs colegilor, contemporanilor noştri: intelectuali, gīnditori, politicieni, partizani civici. Le dăm libertate de mişcare, dar le penalizăm erorile. Demersul nostru nu e īnţeles, atunci cīnd se pretinde că-i dădăcim. Nu ne-am propus aşa ceva! Noi vrem să semnalăm greşeala! Dacă din activitatea noastră va rezulta apoi şi proiecţia unui traseu personal, ea e doar… subcutanată.

G.G.: Corecţia erorilor se face īn baza unor principii, fie şi subīnţelese, a unui program, fie şi inclus. Īn cazul nostru aceste principii cred că sīnt larg-democratice, programul nostru prevede şi chiar īncurajează dialogul īntre gīnditorii care, la modul cel mai natural din lume, nu pot avea opinii şi reacţii uniforme. Ne aşezăm īn orice caz la antipodul programării ideologice şi a disciplinei de cazarmă.

O.P.: Un alt reproş era că nu ne ocupăm de operă, ci de biografie. Eu zic că ele nu pot fi separate!

L.A.: Cred că de fapt noi facem un pas īn amonte. Opera este justificată, īn enorma sa majoritate, de profilul autorului său. Pīnă să critici sau să te disociezi de lucrurile discutabile din zece tomuri ale unui autor, e mult mai simplu să spui că el se numeşte Adrian Păunescu, sau Eugen Barbu, sau Corneliu Vadim Tudor. Din clipa aceea tomurile respective īşi pierd seriozitatea. De ce să mă afund pīnă la gīt īn disecarea elucubraţiilor unui personaj lipsit din start de orice credit?! Primul element, cīnd pun īn balanţă īntemeierea unor idei, este persoana celui care le-a enunţat! Cīnd citesc un articol, mă uit mai īntīi cine-l semnează, ca să-mi pregătesc orizontul de aşteptare. Īntotdeauna se pleacă dinspre persoană īnspre ideile exprimate. Niciodată ideile nu se constituie īntr-o bancă de date, suprapersonală, abstractă şi inefabilă, de unde fiecare pescuieşte cīte un fragment de gīnd. Ideile le aparţin unor oameni. Oamenii sīnt rezultatul unor opţiuni. Cīnd cunoaştem opţiunile, sau chiar deraierile biografice, ne este mai uşor să clarificăm, să argumentăm şi să explicităm alunecările lor ideatice. De cele mai multe ori – pot s-o afirm apăsat – sofismele, nedreptăţile şi minciunile sīnt răsfrīngerea directă a traseului biografic plin de serpentine. Ne este mai economic, atīt ca demers cognitiv, cīt şi ca demers scriitoricesc, să pornim luīnd īn considerare parcursul existenţial al preopinentului. Rareori īntīlneşti un om care să nu-şi modeleze, cu propriile gīnduri, propria existenţă!

G.G.: Este o īnvinuire curentă care ni se aduce – şi cred că destul de ieftin㠖 că ne ocupăm de om şi nu de operă. Īn realitate, noi nu ne ocupăm de un scriitor prin prisma strict biografică, ci ne ocupăm de el ca scriitor. Fie că avem īn vedere o carte, un articol, un interviu, o declaraţie oarecare, criteriul nostru este cel textual, păcatul săvīrşit prin intermediul cuvīntului scris ori rostit. Nu ne interesează excesiv faptul că un scriitor ar fi fraudat fiscul, ar fi săvīrşit un adulter ori ar fi provocat scandal īntr-un loc public. Aparenţa că ne răfuim cu nişte biografii vine din faptul că aceşti autori sīnt compromişi, că au semnat pactul cu diavolul, care le-a cerut conştiinţa specifică, scriitoricească. Numele lor este mīnjit de compromis şi atunci sigur că, aşa cum spunea domnul Laszlo, se pare că ne referim la o biografie care, de fapt, este un aspect al contribuţiei textuale. Să mai adăugăm – cu riscul de-a fi avocaţi ai diavolului! – că ne aflăm īntr-o epocă īn care textul īşi īngăduie totul. De exemplu, nu doar să dizolve īntrīnsul suveranitatea auctorială, să proclame, cum face Roland Barthes, “moartea autorului”, ci şi să abordeze viaţa scriitorului ca pe-o ficţiune. Conform lui Barthes, biografiile lui Marcel Proust ori Jean Genet se cer citite “ca nişte texte”…



“O figură complexă şi amplu discutabilă”


O.P.: Sīntem noi mai buni decīt autorii pe care-i criticăm? Să īncep eu prin a răspunde că, īn ce mă priveşte, nu mă consider deloc mai bun sau mai scutit de erori. Poate le-am făcut, poate urmează să le fac (necunoscute sīnt căile Domnului!). Īn orice caz, eu cred că, īn ultimă instanţă, le fac un serviciu acestor scriitori, atunci cīnd mă pronunţ, fie şi critic, la adresa lor. Īn primul rīnd le fac serviciul de a-i lua īn seamă, de-a arăta că sīnt conştient de existenţa lor şi de-a le acorda suficientă importanţă pentru a mă referi la opera sau la persoana lor. Īn al doilea rīnd, sper că după ce se īnfurie, după prima, a doua şi a treia zi de reacţie umorală şi viscerală, aceşti oameni, īn deplinătatea facultăţilor mintale, īşi vor pune, măcar īn intimitatea lor, īntrebarea dacă nu cumva am şi puţină dreptate. Şi poate că, īntrucītva, īi va ajuta īn viitor (dacă vor recunoaşte, fie şi īn sinea lor, o parte din īntemeierea observaţiilor mele) să-şi corecteze ceva din comportamentul lor sau din modul lor de a gīndi. Dacă nu, īi va ajuta să nu se simtă, cel puţin, singuri. Să ştie că au, măcar, un ins care-i citeşte cu o atenţie, poate partizană (li se va părea), dar totuşi cu atenţie. Şi cred că aceste servicii nu sīnt puţin lucru īntr-o cultură văzută ca dialog potenţial, īn care tip de dialog pīnă la urmă toţi scriitorii se angajează. Noi nu scriem doar pentru noi sau pentru bucătărese. Scriem şi pentru colegii noştri, sperīnd să avem un feed back.

G.G.: E un mai vechi sofism acesta: eşti mai bun sau cel puţin egal cu autorul pe care te īncumeţi a-l critica? Din ce punct de vedere? Critica dispune, precum justiţia, de balanţa sa insubstituibilă. Dacă s-ar coborī la o astfel de obiecţie filistină, nimeni nu s-ar mai putea ocupa de Dante, Shakespeare sau Eminescu. Pīnă şi geniul are menirea de-a se comunica, de-a se interfera cu conştiinţele receptoare. Colivia intangibilităţii īn care vor să-l īnchidă unii nu e decīt un nonsens.

L.A.: Privitor la īntrebarea pe care ţi-o adresai şi ne-o adresai, Ovidiu Pecican, dacă sīntem noi mai buni decīt cei pe care-i criticăm, ceea ce pot să spun cu toată fermitatea, s-o declar, este că pe cīt sīnt de critic cu alţii, pe atīt sīnt şi de autocritic. Vreau să le asigur pe toate “victimele” mele că, īnainte de a polemiza cu ele, am polemizat cu mine īnsumi, cu aceeaşi obstinaţie şi īncrīncenare. (Doar că am făcut-o īn adīncul propriului meu for de gīndire.) Pe de altă parte, ţin să mai lămurim un lucru. Aţi precizat, domnule Grigurcu, pe bună dreptate, că nu biografia de scandal stă īn atenţia demersului nostru critic, ci aceea intelectuală. Să dau şi un exemplu. Pe mine personal nu mă interesează, sau privesc cu destule rezerve şi repulsie remarcile ironice privitoare la anumite preferinţe ale lui Mircea Zaciu, căruia i se impută năravuri mai neobişnuite. Eu unul nu sīnt curios de aceste aspecte din existenţa fostului meu profesor, continuu să-l stimez pentru demnitatea figurii sale publice şi să-l admir pentru acuitatea sa stilistică din Jurnal, precum şi din diversele scrieri militante (cum e volumul Lancea lui Ahile). Personalitatea sa de scriitor şi intelectual nu scade īn ochii mei, din cauza unor asemenea zvonuri de culise. Va să zică nu voi lua īn considerare un prezumat aspect al biografiei sale intime. Īn schimb voi ţine seama cu toată seriozitatea de faptul că Mircea Zaciu se află, după toate probabilităţile, la temelia Echinoxului, i-a format pe liderii spirituali ai acestuia, a imprimat o anumită conduită şi un set de valori ale prudenţei şi echivocului īntregii mişcări ce a rezultat mai apoi. Nu voi face abstracţie, īn datele biografice ale lui Mircea Zaciu, de un asemenea aspect important al activităţii sale: faptul că a pus pe picioare o mişcare studenţească, a dat naştere unei mentalităţi, a contribuit la apariţia unei reviste culturale, la publicarea a numeroase opere literare, de-a lungul cītorva zeci de ani de activitate publicistică literară transilvăneană (am dedicat un amplu fragment īn dialogul precedent acestei teme şi n-aş dori să mai revin aici). Anumite elemente biografice legate de cultură mă interesează foarte mult, īn timp ce altele, strict intime şi personale, nu mă interesează deloc. Cam aşa văd eu lucrurile.

G.G.: La Mircea Zaciu se poate vorbi de o anumită duplicitate. Figura lui aulică, rigidă, pe care a afişat-o multă vreme, a suferit două corective majore. Unul prin publicarea Jurnalului său, operă de altfel cu totul remarcabilă, atīt sub aspect documentar cīt şi sub aspect literar, īnsă care ne prezintă un autor prins īntr-o vastă reţea de intrigi, zvonuri, bīrfe…

O.P.: …“un autor prins īntr-o vastă reţea de intrigi, zvonuri, bīrfe” – Monica Lovinescu nu apare cumva tot aşa din Jurnal?

L.A.: Ba da! Pe deplin! E foarte interesantă această observaţie a ta!

O.P.: Nu īn sensul că dīnsa ar fi duplicitară, aş adăuga, eu n-o resimt ca duplicitară. O receptez īnsă ca pe un strateg, aşezat īn faţa unei hărţi şi primind emisari din toate direcţiile. Īncercīnd să reconstituie cīmpul de luptă, dispunerea forţelor, direcţiile de atac.

G.G.: Evident că nu se poate stabili o similitudine foarte apăsată īntre cele două personalităţi atīt de diferite ca destin şi ca rol īn dramatica derulare a culturii noastre contemporane. Vreau să spun că, īn primul rīnd, Mircea Zaciu apare altfel din Jurnalul său, poate involuntar, ca un om amestecat īntr-un microcosm al vieţii literare clujene şi al vieţii literare romāneşti īn genere. Un al doilea corectiv pe care-l primeşte imaginea aceasta olimpică, statuar-pedagogică a lui Zaciu, rezultă din corespondenţa sa. Un prim eşantion a apărut īntr-un volum omagial īnfăţişat de Mircea Petean, iar un al doilea eşantion īn volumul de corespondenţă cu Ion Brad. Aci profesorul Zaciu ni se īnfăţişează subminat de tot felul de slăbiciuni, snobisme, mici interese – de la o zi la alta, de la un ceas la altul…

L.A.: Vă īntrerup, domnule Grigurcu, venind spre īntrebarea provocatoare a cititoarei noastre: ne interesează oare pe noi snobismele lui Mircea Zaciu?

G.G.: Nu m-aţi lăsat să termin şi voiam să ofer următoarea concluzie la mica mea intervenţie. Această duplicitate a lui Zaciu s-a răsfrīnt īn parte īn textele sale de ordin aşa-zicīnd secund – nu cele ale istoricului şi exegetului literar, ce-i alcătuiesc faţada, ci īn textele memorialistului, ale epistolierului. Īn al doilea rīnd, dacă vreţi (şi aci cred că vă fac plăcere, domnule Laszlo), īn configuraţia morală a unei şcoli literare care, īn ciuda meritelor sale cărturăreşti şi de scriitură, n-a excelat prin temeritate, militantism, delimitări tăioase.

L.A.: Privitor la comparaţia incitantă pe care o aruncai, Ovidiu Pecican, īntre strategul Monica Lovinescu şi strategul Mircea Zaciu, īn exterior īntr-adevăr faptele sīnt asemănătoare. Diferenţa izbitoare este īnsă că Monica Lovinescu īşi lansa mesajele spre Paul Goma, Ştefan Aug. Doinaş, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu şi alţi intelectuali de frunte ai culturii romāne contemporane, īn timp ce Mircea Zaciu – cum o vedem din corespondenţa lui cu familia Brad – īşi lansa īntrebările neliniştite, apelurile şi cererile de sprijin către Dumitru Ghişe, Ion Dodu Bălan, Dumitru Popescu “Dumnezeu”, Ion Brad…

O.P.: …Titus Popovici…

L.A.: …sigur că da – şi alţi corifei ai comunismului cultural. Strategi erau amīndoi, dar cred că activau pe tărīmuri destul de diferit nuanţate.

G.G.: Mă amuză nespus această ultimă precizare a domnului Laszlo, īntrucīt ea demontează īncă puţin imaginea unui Mircea Zaciu de o superioritate absolută, pe care el şi-o montase şi pe care probabil o credea eternă. Īn raza acestei suficienţe a remarcabilului meu fost profesor intră şi atitudinea lui faţă de Blaga, care a fost constant – deşi pieziş – neprietenoasă şi minimalizatoare, din pricini pe care īncă nu le cunosc, dar pe care probabil cercetarea literară ulterioară ni le va restitui.

O.P.: Sīnt uimit totuşi, fiindcă Mircea Zaciu, din cīte īmi amintesc, a contribuit la recuperarea editorială a romanului postum al lui Blaga.

G.G.: Nu ştiam acest fapt, īnsă mă refer la diverse īnsemnări despre Blaga, īn genere īn fugă, şi de circumstanţa că Mircea Zaciu nu s-a oprit niciodată mai pe larg asupra celui care a fost de departe personalitatea cea mai importantă a culturii romāneşti din mīndrul Cluj şi nu numai.

L.A.: Nu cred că era o incompatibilitate de tip moral īntre cei doi, mai degrabă stingherea imaginea personalităţii şi modelul Blaga, ce eclipsa modelul Zaciu, pe care acesta din urmă voia să-l construiască şi să-l impună īn ochii contemporanilor săi.

G.G.: Nu ştiu dacă asta ar fi explicaţia, dar ar reprezenta oricum o lipsă de umor din partea profesorului Zaciu să se măsoare cu modelul Blaga.

L.A.: Rămīne de văzut dacă Zaciu avea umor. Examinīnd mai bine Jurnalul său, găsim aici doze masive de sarcasm. El dovedeşte o incontestabilă virtuozitate īn manevrarea satirei. Dar comicul acela inocent şi senin nu cred că-l avea, sau eu nu l-am detectat īn scrierile sale.

G.G.: Pare să fi fost lipsit de inocenţă. Era un intelectual de tip demonic.

L.A.: Nu ştiu dacă nu cumva este exagerat epitetul.

G.G.: Dacă ne referim la paginile lui polemice şi pamfletare, cred că nu. Dar era un demon nu de dimensiuni foarte mari, drept care nu şi-a permis o satiră generalizată şi un pamflet extins, care să-i angajeze cariera şi viaţa īn vīltoarea lui, n-a riscat foarte mult. Diaristica sa de sertar se asocia cu o figură publică prezumţioasă şi cosmetizată, cu un aer ţeapăn de manechin ce se doreşte īntr-o vitrină.

L.A.: Un pătimaş era cu siguranţă.

O.P.: Dacă ar fi fost un demon, nu s-ar fi putut apropia de sutana părintelui Ion Agārbiceanu.

L.A.: Vade retro Satana!

G.G.: Demonii au comportări şi transfigurări imprevizibile.

L.A.: Cred totuşi că e o uşoară exagerare īn aprecierile noastre. Dar Mircea Zaciu rămīne o figură complexă şi amplu discutabilă. Orice caracterizare unilaterală şi monocromă a sa l-ar falsifica. Este extrem de incitant nu numai datorită faptului că biografic am avut toţi trei anumite tangenţe cu personalitatea sa apăsată, dar şi pentru diversitatea lui de interese şi preocupări, pentru straturile supraetajate ale persoanei sale care ni se dezvăluie, iată, pe măsură ce īnaintăm īn timp şi apar diverse cărţi. Sīnt sigur că el n-ar fi permis publicarea volumului de corespondenţă cu Ion Brad (apărut nu de mult la Editura Curtea Veche din Bucureşti), un document spectaculos care-i īnfăţişează fără milă toate ridurile: Zaciu văzut din culise…

G.G.: …par lui-même…

L.A.: …cum nu i-ar fi plăcut să fie văzut. El inclusiv īn Jurnal are un rol al său, ca să nu mai vorbim de celelalte scrieri publicistice. Īşi construieşte un personaj aulic şi aristocrat, căruia se străduieşte să-i rămīnă fidel. Pe cīnd īn aceste scrisori către Ion Brad iese la iveală un Zaciu de multe ori surprinzător, mărunt, plīngăcios, pīrīcios, invidios pe alţii, combinatorist, care face din ţīnţar armăsar, care īşi vīră īn minte diverse fandacsii şi se tīnguie pe marginea lor, iar apoi fandacsiile desigur nu se īmplinesc etc. Rezultă de aici o figură destul de crudă, ce restituie īnsă o latură deloc neglijabilă a personalităţii lui Mircea Zaciu.

G.G.: Este īncă o dată distractiv că profesorul Zaciu, care era un tip cu o ţinută vestimentară foarte supravegheată…

L.A.: Nu cumva i se trăgea de la A.E. Baconsky?

G.G.: …modelul poate să fie A.E. Baconsky, un dandy al Clujului…

O.P.: …un demon al Clujului…

G.G.: …un dandy – dar era şi un demon dacă vreţi, unul minor – al Clujului anilor ‘50. Un personaj pitoresc la culme īn nota sa infatuată, un clovn alb ce se plimba elegant şi sfidător, aidoma lui Petru Dumitriu, pe sīrma īntinsă peste abis a “realismului socialist”. Profesorul Zaciu l-a urmat īn bună măsură īn această ţinută īngrijită şi scorţoasă, care rima cu atitudinea sa umorală, de autoritate intangibilă. Această persoană apare īn corespondenţă nu numai fără un costum impecabil, ci uneori chiar şi fără cămaşă, doar īn maieu. Lăsīnd gluma la o parte, eu subscriu desigur la consideraţiile prietenului Laszlo, conform căruia este vorba de un scriitor important, de o personalitate de rang īnalt a culturii noastre, īnsă care devine cu atīt mai incitantă cu cīt descoperim īn constituţia ei nişte straturi imprevizibile, policrome, ce dau naştere la diverse interpretări care probabil īi vor prelungi vitalitatea. Nu-l negăm, nu-l “demolăm”, Doamne fereşte, ci īi semnalăm īn chip, sper, obiectiv insuficienţele, ne mărturisim dezamăgirile ce ni le-a provocat. Una din aceste dezamăgiri e comportarea sa de dup㠑89, neaşteptat de conformistă, cīnd l-am surprins scăldīndu-se īn ape eugensimioneşti, recuzīnd revizuirile, chiar şi sub pretextul (incredibil pentru un istoric literar) c㠓despre morţi nu se cade să vorbeşti de rău”. Oare de ce s-a dezumflat aşa?

O.P.: Ce-mi place mie la Mircea Zaciu este că a făcut o figură aparte prin Cluj. Cu umbrela lui, cu ţinuta impecabilă pe care cu har aţi evocat-o īmpreună, ba īnsoţit cīteodată şi de cei trei comilitoni, Pop, Papahagi şi Vartic (mi-i amintesc şi acum prin faţa Librăriei Universităţii), ei au creat īn ochii mei, la īnceputul anilor ‘80, cīnd eram student la Cluj, iluzia că aici se īntīmplă ceva īn cultură. Īnsă că s-a īntīmplat ceva mediocru, s-a īntīmplat ceva deosebit sau nu s-a īntīmplat nimic, rămīne de stabilit. Īn opinia mea, această pretinsă strălucire boantă a Echinoxului nu este chiar atīt de boantă. Au apărut deja două monografii – a lui Petru Poantă şi a lui Nicolae Oprea – care spun altceva despre Echinox. Dar, oricīte ezitări civice am descoperi pe seama echinoxiştilor, nu cred că e drept ca ele să īi fie imputate profesorului Zaciu. La urma urmei vorbim aici de bărbaţi tineri şi, mai apoi, maturi, responsabili, fiecare, de gesturile lor publice, nu?! Pe de altă parte, remarc că multe lucruri existente īn aşa-zisa Şcoală de la Tīrgovişte nu se ridică nici măcar la calitatea respectivă (e o opinie personală, pe care poate nu toată lumea o īmpărtăşeşte). Īn acelaşi timp Şcoala de la Tīrgovişte este pompată insistent īn prim planul literaturii, iar calitatea morală a membrilor ei nu o discută nimeni, deşi unul dintre prozatorii care o ilustrează a lucrat bine mersi la cenzură o perioadă. Mai observ – ceea ce aţi remarcat vorbind despre Blaga şi Zaciu adineauri – că ardelenii nu ştiu să-şi apere şi să-şi impună valorile. Noi nu găsim loc pentru Slavici! Să-mi fie iertat acest partizanat, Slavici era de la Şiria, judeţul Arad, eu sīnt arădean. Dar dincolo de datele biografice, care explică doar parţial iubirea mea pentru acest scriitor receptat mai discret, aş remarca faptul că a fost probabil unul dintre puţinii inşi din pleiada marilor clasici care şi-a urmat conştiincios cariera universitară, care a excelat nu doar īn proză, ci a scris şi eseu, a fost publicist, memorialist şi a ştiut să fie un foarte bun prieten. Se vorbeşte mult despre prietenia Eminescu-Creangă. Se spune mai rar că a existat şi o prietenie Eminescu-Slavici, că, pīnă una alta, Eminescu a locuit la Slavici, şi-a găsit acolo un adăpost, poate prea scorţos după gustul lui, prea kaiserlich und königlich…

G.G.: Nu-i plăcea Ecaterinei Szöke.

O.P.: Asta e! Preocuparea ei pentru ordine şi curăţenie, poate puţin rigidă, nu īi venea la īndemīnă poetului boem şi burlac. Dar, la urma urmei, nu el se căsătorise cu ea, ci Slavici, prietenul lui. Acelaşi Slavici, īn memorialistica lui, pomeneşte cu multă bucurie despre prietenia care l-a legat şi de Eminescu, şi de Creangă.



“O pleiadă de autori central-europeni”


G.G.: Haideţi să vorbim acum despre un lucru foarte delicat, cred că nu mă veţi contrazice īn această privinţă, şi anume despre opţiunea lui Slavici pentru Imperiul Austro-Ungar. O atitudine care le-a părut trădătoare unor contemporani ai săi, īn frunte cu Nicolae Iorga şi Octavian Goga, dar care nouă ni se poate părea mult mai rezonabilă, īn perspectiva istorică īn care acest mare scriitor, ca şi Aurel C. Popovici, au intuit avant la lettre un fenomen ce se desfăşoară astăzi sub ochii noştri, şi anume integrarea europeană. Nu cumva Imperiul Habsburgic cel mult hulit, pe līngă evidentele sale deficienţe, conţinea şi o sumă de calităţi īn germene ale unităţii europene spre care năzuim şi noi, romānii? Nu cumva Habsburgii ocroteau o serie de calităţi morale ale unui stat civilizat şi īndeajuns de democratic pe care noi, după aproape un veac de la dispariţia imperiului īn cauză, nu izbutim īncă să ni le constituim?

O.P.: N-am idee īn ce măsură acest imperiu era aşa cum īl vedeţi dumneavoastră astăzi…

G.G.: Sīnteţi istoric, trebuie să aveţi o idee mai clară…

O.P.: Era o formulă retorică de introducere, fiindcă tocmai voiam să intru īn chestiune! Dacă īl citim pe Kafka, vom vedea īn Imperiul Habsburgic o birocraţie terifiantă, un Castel inexpugnabil şi inaccesibil, o zonă a absurdului birocratizat. Acelaşi lucru īl vedem la Heimito von Doderer. Dacă īl citim pe autorul Bravului soldat Svejk, vom vedea acolo o patrie a delatorilor militarizaţi, un univers al războiului permanent, al suspiciunii şi, iarăşi, al absurdului…

G.G.: …burlesc.

O.P.: Da. Dacă īl citim pe Joseph Roth, autorul Criptei Habsburgilor şi al atītor altor romane…

G.G.: Marşul lui Radetzky…

O.P.: …da, vom constata multă nostalgie, vom vedea o Vienă aburită, aproape ca-n picturile lui Klimt.

G.G.: Fastul melancolic al lui Klimt e una din slăbiciunile mele. Apropiindu-ne īnsă de zilele noastre, aş reaminti acea interesant㠓biografie” a Dunării scrisă de Claudio Magris (ne-a vizitat spre sfīrşitul anilor ‘80, cīnd l-am văzut īn compania lui Umberto Eco la Uniunea Scriitorilor). De asemenea se cade neapărat menţionat distinsul nostru coleg de la Timişoara, Cornel Ungureanu, care nu osteneşte a investiga trăsăturile central-europene, pornind de la armoniosul Banat natal, căruia i se consacră cu o rīvnă ce conţine riscul de-a trece drept “provincială”. A anunţat chiar apariţia unei cărţi intitulate (nostalgic?) Europa Central㠖 Geografia unei iluzii, unde presupun că se răsfrīng nu doar umbrele, ci şi luminile Imperiului bicefal.

O.P.: Eu cred că toate lucrurile astea coexistau īn Imperiul Habsburgic şi că Slavici, care-şi petrecuse o parte din tinereţe la Viena, nu avea cum să nu fie legat sufleteşte de K. und K. De altfel, va trebui să-l recuperăm pe Slavici ca prozator al acestei pleiade de autori central-europeni, cītă vreme mi se pare că receptarea lui la Bucureşti s-a făcut precar, de un secol şi mai bine īncoace; poate şi datorită faptului că eroii multora din prozele sale sīnt ba maghiari, ba evrei, ba burghezi; īn orice caz, mai puţin romāni sau ţărani, fie ei chiar şi ţărani ardeleni…

G.G.: Chiaburi. A fost demonizat de regimul comunist ca reprezentant al chiaburimii!

O.P.: Aşa este. Totodată această opţiune a lui Slavici ar trebui judecată īn contextul unei īntregi elite romāneşti, nu doar din Ardeal, ci şi din Bucovina, care adera la un anumit mod de viaţă pe care azi īl desemnăm generic ca existenţa īn Imperiul Habsburgilor. L-aş pomeni aici pe cunoscutul şi mult contestatul mitropolit Vasile Mangra, care a fost un istoric excelent, membru al Academiei Române…

G.G.: …care s-a sinucis…

O.P.: Se spune că s-a sinucis. Cercetări mai recente tind să pună sub semnul īntrebării sinuciderea sa. Dar el, īn orice caz, numai binecuvīntare nu a trimis către armata romānă, cīnd a trecut munţii spre Ardeal. Asta e acuza principală care i se aduce lui Mangra, altminteri luptător īn cadrul partidului romānesc ardelean. L-aş mai aminti aici şi pe Aurel Onciul, o figură şi mai necunoscută, care a preluat, īn timpul finalului de război mondial, Cernăuţiul din mīinile autorităţilor imperiale – acolo s-au succedat stăpīniri de cīte o zi, au venit ucrainenii, a venit apoi armata romānă, care l-a considerat un pro-habsburgic…

G.G.: Era cumva rudă cu Dimitrie Onciul?

O.P.: Cred că da. Nu ştiu exact. Ştiu doar că mai are urmaşi, iar īn revista Analele Bucovinei se discută polemic īntre unul din urmaşii săi şi alţi istorici care continuă să-l condamne. Ştiu că şi dr. Petru Groza – care n-a fost un exemplu de moralitate, īn nici un caz –, după cum rezultă din memoriile lui Corneliu Coposu ar fi fost, īn tinereţea sa, mai apropiat de o formulă pro-habsburgică, un aranjament al romānilor cu politica dualistă, care urma să devină trialistă şi aşa mai departe.

G.G.: Dar Aurel C. Popovici?

O.P.: Aurel C. Popovici este cunoscut. Este faimosul tribun al ideii Mitteleuropei, īn straie federale, īn care romānii să joace un rol important. Īi putem judeca oricum pe aceşti autori, dar important este să contextualizăm istoric, să nu-i simplificăm excesiv datorită lipsei noastre de lecturi sau a unor parti pris-uri. Să ne adresăm documentelor, revistelor din epocă, şi să vedem ce se īntīmpla acolo. Vreau să spun că am ştire despre o teză de doctorat pregătită sub conducerea profesorului Zub, care-i are īn vedere tocmai pe aceşti gīnditori şi, īn parte, oameni de acţiune ardeleni. Aşadar demersurile recuperatoare īncep să se producă. Dar e simptomatic că pīnă azi istoriografia romān㠖 şi cea literară, şi cea propriu-zis㠖 nu a recuperat īn complexitatea lor asemenea figuri. Cred că eseul lui Kundera despre Europa Centrală, publicat īn anii ‘80 şi tradus ulterior la noi şi comentat, a deschis o poartă īn literatura romānă, dar şi īn dezbaterea publică din Romānia īn general, spre reconsiderarea judecăţilor prea pripite la adresa lui Slavici şi a celor pe care i-am menţionat. Totodată, cum bine aţi subliniat, acest proces de integrare treptată a Europei Centrale şi apoi a Europei Răsăritene īn Uniunea Europeană reaşază problematica, o detensionează puţin, o motivează altminteri şi permite recuperarea unor figuri marginalizate.

G.G.: Merită rememorat şi bizarul, utopicul proiect al alipirii regatului Romāniei la Imperiul Austro-Ungar, “ca să fie toţi fraţii īmpreună”. Iar Kundera, după cīte īmi amintesc, critica un naţionalism desuet care īnsă, atingīndu-şi scopurile şi sleindu-se treptat, ne permite o privire mai largă asupra unor fenomene cu un caracter oarecum repetitiv. Este vorba de un alt efort de integrare, īntr-o altă epocă, pe o altă buclă a spiralei evolutive, cum se zice, īnsă cu un ideal īn parte asemănător, al unei convieţuiri multietnice, sub semnul unei civilizaţii autentic europene.

O.P.: Īn orice caz, Slavici nu se deosebeşte funciar de Petre Carp, care şi el era partizanul Europei germane, puse stavilă īnaintării ruseşti şi apoi sovietice.

G.G.: Īn această ordine de idei, se cuvine relevată şi justa intuiţie a lui E. Lovinescu, om de formaţie franceză şi antantofil convins īn perioada primului război mondial, care, īn cursul celui de-al doilea război mondial, şi-a dat seama că pericolul major pentru Romānia īl constituie bolşevismul. Ceea ce l-a făcut să judece favorabil germanofilia lui Petre P. Carp, īntr-o broşură īnchinată acestuia, de unde i s-a tras, sub comunişti, īnvinuirea de “pactizare cu fascismul”.

L.A.: Īn primii ani ‘90, stăteam de vorbă cu un amic italian proaspăt venit īn ţară, după ce el făcuse ocolul īntregii Romānii, şi l-am īntrebat ce părere are despre ceea ce-a văzut. Mi-a dat un răspuns care pe mine m-a surprins. A zis că īi este foarte evidentă acum, după vizita făcută, extraordinara diversitate care există īn Romānia, marile deosebiri dintre provinciile istorice, locuitori, mentalităţi şi chiar stiluri de construcţie. M-a mirat acest răspuns auzit la īnceputul anilor ‘90, pentru că venea spre urechile mele după o īndelungă acţiune a propagandei comuniste, care insista pe gogoaşa “unităţii de neclintit a īntregului popor īn jurul celui mai iubit fiu” etc., cu minciuna că toţi sīntem la fel etc. De sus se răspīndea aceeaşi nuanţă cenuşie, decrepită şi prăfuită peste īntreaga ţară. Ca unul care trăiam īn interior de cīteva zeci de ani, fusesem aproape convins de teza propagandistică, avīnd scopuri politice, care a fost repetată pīnă la saţiu. Şi iată că apărea un observator străin, un ochi neutru, proaspăt, care era mirat tocmai de un lucru pe care eu, de aici, nu-l percepusem. Mai apoi, vrīnd să mă conving de această remarcă, īncercīnd s-o verific pe cont propriu, am putut constata că īntr-adevăr există mari diferenţe īntre cele trei provincii istorice. Există chiar puncte de reper diferite, care le fac atīt de deosebite īntre ele. Cred că noi, īn Transilvania, ne luăm ca model Mitteleuropa şi fostul Imperiu Austro-Ungar. Punctul constant de reper al Valahiei mă tem că a fost Fanarul, sau Turcia, sau civilizaţia mediteraneană.

O.P.: Franţa, īn orice caz!

L.A.: Şi Franţa, dar oarecum “paraşutat”.

G.G.: În secolul al XVIII-lea, fanariot, prin Nicolae Mavrocordat.

L.A.: Da, īnsă cam aşa cum se făcea aprovizionarea Berlinului de Vest, cīnd restul teritoriului era ocupat de Uniunea Sovietică. Pe cale aeriană, īn mod artificial, aterizau acolo avioanele, lăsau proviziile şi apoi se īntorceau īn Occident, pe un culoar de zbor rezervat. Cam aşa era raportarea Bucureştiului la Paris, pe cale “aerian㔅

G.G.: …la începuturi…

L.A.: …adică ei continuă să facă abstracţie de Imperiul Austro-Ungar, acest bagaj cultural impozant al civilizaţiei central-europene. Pe de altă parte, sper că nu greşesc identificīnd īn Moldova clare propensiuni către Imperiul Rusesc, slav, care desigur era la graniţele lor şi de-a lungul istoriei şi-a imprimat particularităţile de civilizaţie.

G.G.: Īn ce ar consta aceste atracţii?

L.A.: N-aş putea explica foarte detaliat īn acest moment. Poate fi vorba de o fascinaţie pentru vecinul mare şi puternic, de o simpatie culturală, de o empatie. Pīnă şi graiul moldovean este marcat de inflexiuni fonetice, la nivel lexical şi de pronunţie, slave. Opţiunea lui Dimitrie Cantemir a fost elocventă, atunci cīnd s-a văzut constrīns să renunţe la tron.

G.G.: Eu am observat, dimpotrivă, o antipatie a moldovenilor faţă de ruşi. Atīt a celor de la noi, cīt şi a celor din Basarabia. Inflexiunile fonetice şi vocabulele de sorginte slavă nu constituie cītuşi de puţin o punte de legătură! Luminatul Dimitrie Cantemir alcătuieşte excepţia ce subliniază regula. E īnsă foarte probabil ca această antipatie să fi sporit considerabil după 1812 şi mai ales după 1940…

L.A.: Că s-a creat şi mişcarea contrară, de protest şi tentativă de desprindere de sub această influenţă, este nu mai puţin adevărat. Aţi surprins-o īn mod legitim. Dar deocamdată permiteţi-mi să identific sau să prezum această triplă orientare a celor trei provincii istorice. Sīntem tentaţi, va să zică, să recunoaştem particularităţile chiar lexicale, de pronunţie, mentale, temperamentale, ale diverşilor locuitori. Dificultatea reală este să le imprimi celor trei colţuri de ţară o mişcare convergentă īn jurul sau īn direcţia Uniunii Europene. Noi ardelenii, deocamdată, din convingere – precum şi politicienii bucureşteni, din interese economice şi politice – sīntem mai “īnşurubaţi” pe traseul aderării europene decīt locuitorii simpli ai celorlalte provincii, care au acest balast al simpatiilor divergente.

G.G.: Fie şi pentru faptul că Imperiul Habsburgic din care a făcut parte Transilvania era mai democratic şi mai european decīt Imperiul Otoman, sau decīt Rusia ţaristă iar apoi comunistă. Dar un lucru e clar. Oricīt de īncărcat ar fi dosarul relaţiilor ruso-romāne, ca şi cel al relaţiilor maghiaro-romāne, un viitor civilizat, european, nu īngăduie decīt o unică soluţie, cea a convieţuirii armonioase. Nu avem altă opţiune onorabilă decīt cea pe modelul reconcilierii franco-germane, sau a celei franco-polone. Chiar dacă unii patriotarzi m-ar privi pieziş, sīnt convins că va sosi momentul īn care actualele proteste īn arcul romānesc īmpotriva limbii ruse sau a limbii maghiare vor părea ciudăţenii aculturale, zvīcniri ale primitivităţii. Sloganele ce diabolizează o limbă oarecare nu vor fi privite cu mai multă īngăduinţă decīt formele de prigoană ale unei opţiuni de conştiinţă. “Războiul rece” al etniilor va trebui să īnceteze şi nu va fi cu siguranţă o amintire cu care omenirea să se mīndrească.

L.A.: Remarcam cu ceva timp īn urmă că, din păcate, majoritatea concetăţenilor noştri nu pare ispitită de modelul democratic – prin votul pe care şi l-a exprimat īn repetate rīnduri.

G.G.: Din cauza comunismului…

L.A.: Şi din cauza comunismului, dar şi din cauza acestor modele diverse spre care s-a orientat. Nici imperiul slav n-a fost un exemplu de democraţie, ci dimpotrivă, după cum nici Fanarul n-a excelat prin democraţie. Īn clipa īn care populaţia extinsă pe două treimi din suprafaţa geografică a ţării tale nu simpatizează cu un model democratic, vă daţi seama cīt de dificilă este implantarea sa!



“Rezistenţa prin internet”


O.P.: Distinse domnule Grigurcu, distinse domnule Laszlo, eu m-am convins cu acest prilej că nu putem folosi legitim, īn cultura romānă, sintagma de la care a īnceput discuţia noastră. Nu cred īn rezistenţa prin cultură, decīt dacă am descoperi, īngropat īntr-o sticlă, jurnalul vreunui Robinson Crusoe, care a trăit printre ierburi şi jivine şi a scris febril, iar noi să-l valorificăm cultural. Altfel nu văd rezistenţa prin cultură, în condiţiile colaborării cu autoritatea constrictivă şi constrīngătoare.

G.G.: Rezumīnd, putem afirma că rezistenţa prin cultură este restricţionată din două puncte de vedere. O dată prin colaboraţionismul şi neocolaboraţionismul unor scriitori despre care s-ar putea pretinde că au īntrupat-o, adică autori de tipul Marin Preda, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleşu. Pe de altă parte, de către cei care au depăşit rezistenţa prin cultură, īn sensul strict, trecīnd la protestul politic, de la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca pīnă la Paul Goma, I. Negoiţescu, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Bujor Nedelcovici şi aşa mai departe. Astfel conceptul īnsuşi apare lax şi demagogic.

L.A.: Cred că un lucru interesant care s-ar putea face este să-l rugăm pe Virgil Ierunca să transmită unei edituri din ţară Antologia ruşinii pe care a īntocmit-o īn exil şi s-o publice īn sfīrşit. Atunci se va vedea – nu numai din zvonuri – lista absolut impresionantă, īn sens negativ, a celor care au īnălţat laude şi ode ceauşismului şi comunismului. Vor putea fi văzuţi acolo cei mai semnificativi exponenţi ai literaturii romāne contemporane. După ce īi vom trece pe ei īn revistă şi vom sublinia faptul că s-au īnchinat la curţile lui Ceauşescu, prin eliminare vom rămīne să ne īntrebăm: ei bine, dacă aceştia s-au vīndut, cine a mai rămas să facă rezistenţă prin cultură?! Şi vor mai sta īn picioare foarte puţini… Doi, trei, cinci, zece scriitori? Douăzeci? Cīţi vor fi? Eu nu cred că era posibil ca īn acelaşi timp să scrii texte proceauşiste şi pe de altă parte să te baţi cu cărămida īn piept că ai făcut rezistenţă prin cultură. Mi se pare o schizofrenie galopantă acest…

G.G.: …mod de abordare.

L.A.: Da. Aş dori să avem īn sfīrşit, după cincisprezece ani de la revoluţia din decembrie, toate cărţile pe masă, să facem o dată recensămīntul tuturor autorilor care s-au ploconit īn Omagii şi prin presa literară, au pupat poalele dictatorului. Atunci vom spune: īn regulă, aceştia ies din discuţie. Iar apoi să numărăm steagurile: cine a făcut rezistenţă prin cultură? Să vedem cīţi mai rămīn!

G.G.: Poate este suficient să răsfoim volumele de Omagii care sīnt, de fapt, foarte greu de găsit īn biblioteci la ora actuală, nu ştiu de ce…

L.A.: S-au vîndut pe dolari grei, în străinătate.

G.G.: Īn orice caz, dacă le găsim, putem şi pe calea asta reconstitui o listă copioasă a compromisurilor.

L.A.: Dacă regula au reprezentat-o compromisul, mlădierea şi genuflexiunea, atunci unde mai rămīne loc de rezistenţă prin cultură? Nu prea…

O.P.: E interesant să remarc că revista E-Leonardo pe care o scoatem noi e o formă de rezistenţă prin cultură, poate cam marginală…

L.A.: E rezistenţă prin internet…

O.P.: Da, dar prin cultură totuşi. Ceea ce facem noi acolo e cultură. Aş zice două vorbe despre această revistă, care e o iniţiativă particulară, total nesponsorizată…

L.A.: A lui Ovidiu Pecican… care mi-a sugerat īnfiinţarea acestei publicaţii…

O.P.: Practic meritul e al tău, tu o faci, eu am zis o vorbă acolo, la īnceputuri. Dar e o rezistenţă mai ciudată prin cultură, orientată nu doar īmpotriva ideologiilor oficializate, confortabile, actuale, ci şi faţă de ceea ce practică breasla scriitoricească īn ziua de azi. Ca dovadă că nu sīnt foarte mulţi cei care vor să publice alături de noi, cu noi, sau pe care noi i-am invita să publice alături de noi.

G.G.: Mă bucur că sīntem tustrei alături pe – cum să zic? – ecranul luminiscent al lui E-Leonardo.

L.A.: Am văzut revista E-Leonardo (pe care am demarat-o la sugestia prietenului Ovidiu Pecican, după care m-am dedicat pe deplin editării ei) ca pe o alternativă de expresie, īn contextul īn care celelalte mijloace de exprimare ne erau retezate rīnd pe rīnd. Constat faptul că cenzura s-a reīnfiinţat şi s-a revigorat īn aceste luni, īn aceşti ani. Revistele culturale refuz㠖 uneori voalat, alteori direct – discursurile tranşante, lipsite de plecăciuni şi conivenţe. Eu mi-am găsit tot mai greu un loc de publicare, īn această societate a noastr㠓democratică”, unde ne lăfăim īn plin㠓libertate a cuvīntului”, după cum se proclamă peste tot.

O.P.: Dar īnţesată de tranzacţii.

L.A.: Aşa cum spui! La E-Leonardo, īn schimb, mă simt īntr-un spaţiu de minunată libertate şi de fascinantă zbenguială intelectuală. Sīnt convins că şi dumneavoastră, cei doi parteneri ai mei de dialog din acest moment, īmi īmpărtăşiţi mulţumirea sufletească. Să mergem īnainte la cīt mai multe numere! De fapt, demonul care īl ispiteşte pe intelectualul romān se concretizează īntr-o opţiune cu două variante. Laşi tonul mai moale, ca să fii publicat, sau spui ferm ceea ce ai de exprimat, dar atunci rişti să nu te faci auzit. Or noi am retezat acest binom…

G.G.: Am tăiat nodul gordian!

L.A.: Da. Nu lăsăm tonul mai jos şi ne publicăm noi pe noi. Iar cīnd se va strīnge o carte din toate materialele existente īn revista noastră de pe internet, o vom tipări şi pe aceea!

(Cluj, 28 februarie 2004)



SFĪRŞIT



A apărut la Editura "Limes" din Cluj volumul Vorbind

care cuprinde dialogurile īnregistrate de Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican