Trialog7

REZISTENŢA PRIN CULTURĂ

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

O expresie din limba de lemn a literaturii

O.P.: Vom începe, domnilor, discuţia noastră de azi, în noul meu birou de la etajul 3, prin a amenda ceea ce nici n-am început să enunţăm, sintagma

G.G.: Rezistenţa prin cultură!

O.P.: Da. Cînd aud această sintagmă, mă apucă aproape instantaneu durerea de dinţi. Cum să rezişti, domnule, prin cultură? E posibil aşa ceva? Şi dacă e posibil să rezişti într-adevăr prin cultură (şi nu pur şi simplu să trăieşti prin ea, să-ţi filtrezi existenţa într-o manieră superioară), atunci de ce se foloseşte această expresie care sună groaznic? Parcă e în limba de lemn a literaturii noastre. Dar poate că mă înşel. Dumneavoastră ce părere aveţi, domnilor?

G.G.: Fiind la etajul 3, nu înseamnă neapărat că discuţia noastră va fi celestă, ci va fi, am presentimenul, foarte prozaică, întrucît avem de înfruntat cu adevărat o sintagmă-clişeu a limbii de lemn, care este rezistenţa prin cultură. Întrucît însă expresia este impozantă fie şi prin foarte frecventa ei circulaţie, nu putem s-o ocolim. Vom încerca pe cît posibil s-o luăm în serios, adică să detectăm realitatea care se află în spatele ei. Căci e la mijloc şi o realitate, indiferent cum o denumim. Vom începe prin a delimita cum am mai făcut cele trei perioade istorice în care s-ar putea vorbi despre o atare rezistenţă. Mai întîi este vorba de perioada proletcultismului torenţial, de prin 1947 pînă prin 1965, cînd pur şi simplu nu era posibilă nici un fel de rezistenţă la suprafaţă. Apoi perioada 1965-1971, în care firava liberalizare a permis o anumită autonomizare a literaturii şi a artei. În fine, perioada 1971-1989, a reîngheţului ce a succedat aşa-numitelor teze din iulie.

L.A.: Vă completez. Există a patra perioadă a rezistenţei prin cultură, din 1989 pînă în prezent, cînd unii se ascund sub această formulă, invocă necesitatea neangajării în politic, pentru a-şi prezerva nişte posturi şi postúri privilegiate, pentru a manevra din culise soarta culturii.

G.G.: Fără îndoială. Voiam să ajung şi acolo, dar nu înainte de a poposi puţin asupra a ceea ce constituie domeniul acreditat în mod obişnuit al rezistenţei prin cultură, adică al fenomenelor de pînă în decembrie 1989. Voi începe prin a nota două semne de întrebare care apasă asupra conceptului. În primul rînd, rezistenţa prin cultură se voia un fel de rezistenţă globală, un fel de opoziţie la regim, care să reunească şi postura civică, şi postura politică, ceea ce desigur este un mare sofism, întrucît era vorba tocmai de o mască a insuficientei împotriviri pe plan civic şi politic. Deci era un truc prin care se camufla tocmai ceea ce nu au realizat scriitorii şi intelectualii noştri în relaţiile lor, nu odată oportuniste şi laşe, dacă nu cumva de capitulare totală, faţă de regimul comunist. Al doilea semn de întrebare asupra sintagmei în discuţie apare legat de maxima ei extensie. Dacă luăm în accepţia sa perfid generalizatoare rezistenţa prin cultură, ea ar constitui o justificare, un alibi pînă şi pentru compromisurile cele mai impardonabile. Şi Călinescu, şi Sadoveanu, şi Arghezi, dacă s-ar afla printre noi şi ar fi chemaţi în faţa unui tribunal inefabil, ar putea răspunde astfel: Noi am scris în favoarea regimului, pentru că într-un fel sau altul trebuia să rezistăm. Rezistînd prin numele noastre pur şi simplu, am comis, e drept, acte de colaboraţionism, dar în felul acesta am asigurat o verigă de legătură între literatura interbelică şi ceea ce a urmat.

O.P.: Ceea ce spuneţi e, fără îndoială, întemeiat. Am auzit pînă astăzi de atîtea ori acest tip de justificare pe seama colaboraţionismului clasicilor, încît mi se strînge inima la gîndul că există oameni care încearcă să le scuze demisiile atît de lamentabil. Practic, asta înseamnă să te îndoieşti de întreaga lor anvergură, să-i conteşti mult mai extins decît o facem noi. Una e să spui că Sadoveanu sau Călinescu au fost mari scriitori, deşi conştiinţe discutabile, alta e să spui că e bine ce au făcut pe ambele planuri. În ultimă instanţă, asta vrea să zică, nici mai mult, nici mai puţin, decît că te îndoieşti că opera lor e suficient de valoroasă pentru a rezista prin propria-i frumuseţe, chiar şi dincolo de eşecul lor moral. Nimeni nu încearcă, de pildă, să facă din Ezra Pound sau Céline nişte campioni ai antifascismului. Ceea ce nu împiedică, totuşi, reeditarea lor şi recunoaşterea calităţii artistice a textelor pe care le-au semnat. Pentru a se ajunge însă aici şi cu clasicii noştri demisionari moralmente, examinarea corectă şi riguroasă a activităţii lor în integralitatea ei este, mi se pare mie, o etapă necesară, totuşi. Dar ascultîndu-vă, am suferit brusc o iluminare. Mi-am dat seama că poate greşim, poate ar trebui să vorbim în primul rînd de rezistenţa la cultură, iar asta într-adevăr s-a atestat încă din vremea cronicarilor. Poporul nostru a rezistat la cultură cu mare dîrzenie şi într-o continuitate absolut detestabilă. În secolul al XVII-lea, Miron Costin remarca (după Grigore Ureche şi Simion Dascălul) că la noi lucrurile stau astfel pentru că ţara e încă nouă, oamenii sînt de strînsură şi nu se dedau la ale cititului şi scrisului. Era o ţară cu obiceie neaşezate. El însuşi se vedea în postura ciudată de a fi un poet experimentalist, atunci cînd scria Viaţa lumii. Dacă ar fi să atribui un sens acestei sintagme, rezistenţa prin cultură, atunci m-aş gîndi la accepţiunea pe care le-o recomand studenţilor mei: rezistenţa fizică pe care o necesită orice lectură serioasă, cu creionul în mînă. Nu e la îndemîna oricui să stea douăsprezece ore într-o bibliotecă, pe scaun, să noteze, să mediteze la ceea ce citeşte şi scrie, să reia o lectură. Pe cînd învăţam pentru admiterea la facultate, pentru a mă concentra mai bine, patrulam prin casă. În acest fel am reluat, fără să o ştiu, tradiţia peripatetică a filosofilor antici, semn, poate, că a citi mult şi bine înseamnă o întărire progresivă dar constantă a muşchilor fesieri, a celor dorsali, a musculaturii picioarelor. Nu e uşor să-l citeşti pe Thomas Mann, îţi va fi totdeauna mai uşor să-l citeşti pe Pavel Coruţ, nu? E destul de dificil să ai un tête à tête cu Dostoievski sau cu Tolstoi, e mult mai uşor să citeşti un poem drăgălaş de Mircea Dinescu sau chiar de Nichita Stănescu, pe care-l văd că revine într-o modă ciudată. În felul acesta, da, putem discuta despre rezistenţa prin cultură. Însă totuşi rezistenţa la cultură în condiţiile în care partidul-stat introduce T.V.A.-ul pe carte, în contextul în care omul de rînd nu-şi poate permite să-şi cumpere volumele la care rîvneşte (şi este îndepărtată o dată în plus o masă de potenţiali cititori de cărţile din vitrină) , asta mi se pare absolut demn de a fi adus în discuţie.

L.A.: Elementul care oferă siguranţă, dă legătura lui Anteu cu pămîntul, în activitatea noastră de cercetători, este recursul la cronologie. Pe acest fundal va trebui să ne proiectăm ipotezele de lucru. Dacă luăm conceptul discutat şi-l transplantăm în context temporal, trebuie să reexaminăm etapele amintite de domnul Grigurcu. În anii 50, rezistenţa prin cultură eu zic că a reprezentat o dovadă de curaj. În proletcultismul delirant, care punea în pericol chiar evoluţia biografică a marilor artişti, prin cultură au rezistat spirite alese precum Lucian Blaga, scriind Luntrea lui Caron, sau Vasile Voiculescu, autorul lui Zahei orbul

G.G.: Şi Ultimele sonete închipuite

L.A.: Da. Pentru acea perioadă apăsătoare, rezistenţa culturală a constituit un gest aproape eroic. În etapa următoare, cînd civismul şi-a putut face loc deja în activitatea scriitorilor, cînd s-a făcut auzită vocea protestatară a unor Paul Goma, Dorin Tudoran, iar apoi Dan Deşliu, Mircea Dinescu etc. (mă refer la anii 70-80), rezistenţa prin cultură a echivalat cu o neutralitate sinonimă cu complicitatea în favoarea puterii. Conceptul respectiv însemna că eu, scriitorul, nu mă ocup de viaţa politică şi de realitatea cotidiană, îmi ascund capul în literatură, mă prefac a nu vedea ce se petrece în jurul meu, nu le dau nici un sprijin altor colegi scriitori care încearcă să nuanţeze aberaţia comunistă şi îmi văd doar de propria operă. Era o neutralitate vinovată. După 1989, cînd situaţia este diametral modificată, iar scriitorii au chiar datoria de a ocupa locul rămas liber al civismului, al militantismului democratic, al luminării maselor, a continua să clamezi necesitatea rezistenţei prin cultură echivalează deja cu o poziţie reacţionară. Este sinonimă cu defetismul, cu ipocrizia şi chiar cu laşitatea. Iată cum unul şi acelaşi concept rezistenţa prin cultură trebuie examinat în funcţie de contextul cronologic în care acţionează şi trebuie judecat în mod foarte nuanţat şi diferit.

G.G.: Aş menţiona cîteva fenomene care trădează lipsa de seriozitate în multe situaţii a ceea ce numim rezistenţa prin cultură. Şi anume, acele manevre ale oficialităţii prin care ea a încercat a-şi atrage scriitorii creîndu-le iluzia unei anumite libertăţi. Să ne gîndim, bunăoară, la romanul obsedantului deceniu. Inaugurat de filmul lui Titus Popovici, Puterea şi adevărul, la care au subscris cîţiva prozatori cunoscuţi ai perioadei

L.A.: Chiar Marin Preda

G.G.: Între care Marin Preda, Ţoiu, D.R. Popescu

O.P.: Sălcudeanu

G.G.: Sălcudeanu, Buzura, toţi aceştia dădeau impresia că regimul îşi acceptă propria critică, în spiritul societăţii democratice. De fapt era vorba despre o încercare mai mult sau mai puţin abilă a noului dictator de a se despovăra de orice vinovăţie politică: tot ceea ce s-a petrecut rău în comunismul românesc era pus pe seama predecesorului demonizat, Gheorghiu-Dej. Altă manevră de acest tip a fost estetismul, care îngăduia o anume libertate a viziunii lirice în speţă, subscrisă de Nichita Stănescu şi alţi reprezentanţi ai generaţiei 60 generaţie ce a cunoscut o anume scindare, pentru că doar o parte a ei a fost acceptată de regim şi oficializată , un estetism care nu însemna, cum cred unii, o negare a ideologiei partinice, a materialismului dialectic, ci era doar o supapă de eliberare a tensiunii critice, care se afla în conştiinţele literare. O altă manevră a constituit-o revenirea la tradiţia interbelică, posibilă după 1965, cu aerul că literatura română are o creştere organică, de parcă nimic nu i-a împiedicat evoluţia, totul este în regulă, ocultîndu-se circumstanţa că de fapt nu erau reconstituite condiţiile de libertate de conştiinţă deplină în care s-au manifestat interbelicii.

O.P.: Nu pot decît să revin cu obstinaţie la ceea ce ziceam mai înainte: eu nu cred într-un asemenea concept! Rezistenţa ori e rezistenţă adevărată şi atunci vorbim despre un caz cum e al istoricului Marc Bloch (întemeietor alături de Lucien Febvre al Şcolii Analelor), care atunci cînd Parisul a fost cucerit, s-a retras în Rezistenţă şi a şi murit executat de nemţi (deşi era om de cultură şi scrisese cărţi care pînă azi rămîn valoroase) , ori altfel nu văd cum am putea califica diversele grade de dialog cu autoritatea ce impunea ideologic un anume gen fezabil de literatură, altfel decît ca atare: colaboraţionism. Eu nu spun că toţi scriitorii trebuiau să se resemneze şi să meargă pe şantierele patriei

L.A.: Cum îi îndemna Nichita Stănescu!

O.P.: De pildă. Nici nu spun că a fost un caz fericit cel al lui Arghezi, care stătea în poartă la Mărţişor şi vindea fructe

L.A.: Cireşe

G.G.: Vindea cireşe în aşteptarea timpurilor noi! Care au venit pentru el în chipul cel mai mănos.

L.A.: Dar nu ca pentru Charlie Chaplin! Deşi semăna cu Chaplin în caraghioslîcul aservirii comuniste!

G.G.: La senectute. Aş vrea să punctez faptul că în genere rezistenţa prin cultură e ilustrată de nişte autori care nu dovedesc nici pe departe o omogenitate a atitudinii lor, o puritate a conştiinţei şi a conduitei lor. Aş aminti doar cîteva nume: Marin Preda, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Augustin Buzura, C. Ţoiu

O.P.: Octavian Paler

G.G.: Nicolae Balotă şi aşa mai departe. Enumerarea poate continua.

Refuz să înţeleg exclusivismul revizionist

O.P.: Dacă îmi îngăduiţi, m-aş întoarce la anumite afirmaţii anterioare ale dumneavoastră. Spuneaţi că după momentul de reviriment de la mijlocul epocii socialiste, adică anul 1965, s-a introdus ceva care aducea a liant cu epoca interbelică, fiind asta o întoarcere la normalitate. Dar normalitatea eu n-o constat nici pînă azi, cînd epoca interbelică este recuperată cu surle şi tobe. Căci ce anume era normalitate, în afară de libertatea cuvîntului şi a presei (într-o anumită perioadă a interbelicului, nu de-a lungul întregii epoci!), ce anume era acolo expresie a libertăţii şi a democraţiei, în afară de dreptul la ceartă? Dacă mă uit la dezbaterile ideologice de atunci, la coloratura lor, nu sînt deloc entuziasmat văzînd că unii vor să reabiliteze şi să copieze ceea ce este de nereabilitat şi de necopiat. Nu cred, de pildă, că opţiunea extremistă a generaţiei Eliade & Co. este de urmat! Nu cred nici în ortodoxismul exacerbat de la revista Gîndirea! Nu cred nici că ar trebui să fim cu toţii urmaşii lui Alexandru Sahia şi ai revistei proletare Bluze albastre! Nici nu mi se pare că literatura noastră ar trebui să-şi ia ca punct nou de pornire Poemul invectivă al lui Geo Bogza. Toate aceste probleme reziduale cărora eu le resimt refluxul răsfoind la întîmplare vreo revistă literară de azi, cînd dau pagină după pagină şi cu greu găsesc ceva interesant prin autenticitatea discursului ori prin miză am impresia că toate ni se trag, pe de o parte, dinspre scurtimea culturii noastre moderne (are o sută şi ceva de ani, dacă stăm bine şi sever cu gîndul la ea), pe de altă parte din pasiunea poate latină, poate balcanică, de a balansa între extreme (dar nişte extreme care trag mai mult într-o parte, totuşi). Adică între extrema dreaptă şi extrema foarte dreaptă. Sîntem tradiţionalişti prin excelenţă. Dacă ne uităm la avangardă, o vedem mai mult cosmopolită, de asemeni datorită faptului că unii dintre autorii ei erau evrei ceea ce-i excelent, au adus propria lumină în literatura noastră, au venit cu propuneri înnoitoare , dar adevărata problemă cu ea este că a contestat nu o opţiune sau alta a literaţilor, vreun curent sau vreo ideologie, ci însăşi ideea de literatură aşa cum se constituise ea pînă atunci. Or, din acest punct de vedere, avangarda noastră mergea mînă în mînă cu stînga radicală, cu anarhismul, mi se pare. Există, deci, în cultura noastră, această problemă, pe care într-un text de-acum faimos, publicat nu foarte demult în revista Dilema, o exprima Tamás Gáspár Miklós cu multă pregnanţă: unde este spiritul democratic şi liberal, într-un sens mai larg, al intelectualului român? Unde este calea de mijloc solidă şi calmă, ferită de excese tragice? El e mereu grăbit, chiar dacă nu e obligat de nimeni, să se apropie de fesele puterii. De unde acest reflex al scriitorului român de a se refugia în slujbuliţe, în burse, în case de creaţie, în comodităţi, în facilităţi? Aici este o problemă. Fără a face pe arhanghelul care vrea să pîrjolească totul cu spada lui de foc, am nevoie de nişte repere luminoase. Din păcate ele nu sînt foarte numeroase. Mă bucur că printre ele există Lucian Blaga, deşi chiar şi el s-a simţit bine în diplomaţia lui Carol al II-lea, cu ajutorul unor rubedenii ale sale prin Cornelia Blaga etc. Mă tem că avem de-a face cu o intelectualitate care are un permanent reflex de slugărnicie, chiar şi atunci cînd încearcă să stea dreaptă în picioare.

L.A.: E foarte adevărat ce spui. Aş vrea să subliniez că este esenţial, atunci cînd vrem să urmăm o cale dreaptă, să ne stabilim corect punctele de reper. Subscriu pe deplin la cuvintele tale: rapelul la interbelic poate fi tulbure şi discutabil, pentru că însuşi interbelicul este polimorf şi propune mai multe direcţii ideatice

G.G.: E normal, deoarece într-un climat democratic există o pluralitate de manifestări ale conştiinţei şi creaţiei. Este greu să le reducem la o cale de mijloc care nu e neapărat o cale regală. Oricît de pretenţioşi am fi, interbelicul reprezintă, în pofida inevitabilelor sale scăderi, punctul maxim atins atît de creaţia românească (e adevărat că la o cotă la fel de înaltă s-a situat şi perioada junimistă), cît şi de climatul democratic al obştii noastre. E pentru noi un etalon şi un factor al fascinaţiei.

L.A.: Da, însă rapelul la interbelic realizat în anii 60, 70 şi 80 nu era nicidecum polimorf şi nuanţat! Era mai degrabă un fel de dorinţă mecanică

O.P.: mitizantă

L.A.: da, o aspiraţie spre un orizont mai luminos din trecut. Această reevocare era lipsită de orice accente critice şi de disociere. Cel care ar fi îndrăznit în anii 70 sau 80, de pildă, să exprime în ţară rezerve la adresa lui Mircea Eliade ar fi fost lapidat

O.P.: fiind considerat ultracomunist, pe linie, de către intelectualii ce încercau să se opună culturii oficiale.

L.A.: Sigur că da. Comuniştii erau cei ocupaţi cu eliminarea lui Eliade, cu interzicerea lui. Era inevitabil ca după 89 să apară o prima etapă, de revalorificare, de repunere în circulaţie a textelor lui Eliade. În această a doua etapă de după 1989, cînd unii ne permitem deja să ne îndoim de înaltul spirit civic al lui Mircea Eliade, sîntem priviţi cu suspiciune şi cu sprîncenele ridicate. E vorba de rezervele cîtorva partizani discutabili ai autorului comentat. Dar nu în această direcţie voiam să insist. Aminteam adineauri că în etapa comunistă s-a făcut un rapel la interbelic, care pe linia sa pozitivă proclama independenţa culturii faţă de social şi faţă de politic. Eu mă întreb cu naivitate de ce nu s-a încercat instaurarea unei legături cu celelalte mişcări din estul european? De ce scriitorii români preferau să se uite înapoi la anii 30 şi la E. Lovinescu? Sau înapoi la secolul al XIX-lea şi la Titu Maiorescu? Nu le era oare mai comod să privească spre Cehoslovacia contemporană lor? Să vadă că Václav Havel nu accepta interzicerea libertăţii cuvîntului. Să vadă că alţi intelectuali est-europeni preferau să spele vitrine, decît să exprime jumătăţi de adevăruri, pentru a nu strecura, împreună cu ele, şi minciuni înjumătăţite. Cultura română se sincronizează va să zică mai uşor cu secolul al XIX-lea sau cu proteica etapă interbelică, decît cu estul european contemporan?! Mi se pare o ciudăţenie şi pînă la urmă chiar un imens sofism cultural, legat de identificarea corectă a punctelor de reper.

G.G.: Să schiţez mai întîi o explicaţie (care nu e şi o scuză!). Priveam înapoi spre tradiţia noastră pentru că era a noastră, şi nu spre ce se petrecea în Cehoslovacia sau Polonia, cu care cultura autohtonă n-a întreţinut niciodată raporturi foarte importante. Aş avea de adăugat apoi faptul că Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei 30 era normal să fie puşi în discuţie, din mai multe unghiuri, după 1989, şi este bine că sînt scoase în evidenţă, în chip documentat, concesiile pe care le-au făcut extremei drepte. Bineînţeles că şi aci sînt unele accente excesive, de pildă scrierea doamnei Alexandra Laignel-Lavastine sau a lui Daniel Dubuisson, care aplică asupra acestor creatori o grilă ideologică, adică îi procustianizează, îi reduc la un raport exclusiv cu politicul, în vreme ce ei au fost filosofi, eseişti, istorici, scriitori, iar politicul nu-i circumscrie şi nu-i epuizează în nici un caz. Complexitatea activităţii lor se cuvine abordată prin pluralismul corespunzător al interpretării. Din păcate însă observaţiile lui Dubuisson au o platformă marxizantă mistificatoare. O mostră: Cu o frumoasă unanimitate, de la Platon la Heidegger, gînditorii Fiinţei s-au aşezat totdeauna de partea regimurilor totalitare (de la oligarhia spartană la Reich-ul nazist). Iată o splendidă reducţie a filosofiei la politică, ce-ar fi făcut mîndria facultăţilor de filosofie sovietice! Dar războindu-se cu tradiţiile intelectuale antimaterialiste şi antidemocratice (asocierea pare de la sine înţeleasă), eseistul francez uită a spune că tradiţiile contrare, materialiste şi democratice, de felul celor reprezentate de iluminism, de Marx şi de Engels, au stat la baza celui mai cumplit totalitarism pe care l-a cunoscut istoria. Falaciosul său umanism speculativ se dezumflă brusc

L.A.: Dintotdeauna am avut impresia, consolidată prin lecturi, că iluminismul a adus cu sine luminile, adică alfabetizarea, accesul extins la cultură, redactarea de gramatici şi lexicoane, gîndirea liberă, debarasată de dogmatism, o viaţă mai uşoară şi mai civilizată. Că iluminismul ar fi adus cu sine şi vreun cumplit totalitarism, cum susţineţi dumneavoastră, este pentru mine şi nu numai pentru mine o nebuloasă. Iar Marx şi Engels sînt la fel de iluminişti pe cît a fost şi Ceauşescu de progresist În altă ordine de idei, vreau să observ că i se face o mare nedreptate în ziua de azi lui Norman Manea, care a publicat un eseu cumpănit, echilibrat şi chiar folosind un ton respectuos, nuanţat, la adresa lui Mircea Eliade: Felix culpa. Cu toate acestea, textul său este injuriat şi acuzat de diverse impietăţi imaginare, de către personalităţi culturale de prim rang pe linia revizuirilor. Mă gîndesc la venerabila Monica Lovinescu sau la atît de acerbul Paul Goma, care nu obosesc a-l biciui pe romancierul exilat pentru curajul de-a fi fost iniţiatorul discuţiei dezinhibate, din presa liberă românească, în jurul colaboraţionistului Eliade. Insist şi subliniez că Norman Manea a avut o intervenţie foarte cuviincioasă şi decentă, sprijinită pe numeroase citate din textele autorului interbelic. Continuă să mă surprindă eforturile Monicăi Lovinescu de a-l discredita pe Norman Manea. Domnia Sa a fost şi prima care şi-a ridicat vocea împotriva lui în revista 22 şi îşi prelungeşte dezlănţuit atacul în jurnalele ce văd azi lumina zilei, precum şi în diverse intervenţii publicistice. M-am disociat net de Paul Goma pe tema respectivă iar asta a dus chiar la ruptura dialogului dintre noi, încheiat în coadă de peşte şi publicat, atîta cît a fost, în volumul meu Orient Expres în momentul în care autorul parizian a încercat un şir de sofisme satirice vizînd biografia lui Norman Manea (prietenia cu Moses Rosen, lipsa protestului deschis împotriva comunismului), cînd noi discutam atunci subiectul Mircea Eliade! Este trist că, în perioada noastră, anumite personalităţi specializate în revizuirile de stînga, adică în condamnarea compromisurilor procomuniste ale unor colegi de condei, rămîn insensibili la compromisurile de dreapta. Am dat deja două exemple din loja imperială: Monica Lovinescu, Paul Goma. În contrapartidă, întîlnim nume de asemeni răsunătoare, specializate în demascările spre dreapta şi care sînt insensibile la derapajele de stînga. Printre cei mai de vază îmi vine în minte numele lui Zigu Ornea. E vorba de o parţializare, de un tratament unidirecţional al revizuirilor, care pe mine de mai multă vreme mă pune pe gînduri şi mă umple de mirare.

G.G.: Are toată dreptatea domnul Laszlo. Sigur că este nevoie de o privire globală, sintetică, asupra erorilor moral-politice săvîrşite de scriitorii şi cărturarii noştri în secolul recent încheiat. Totuşi, sînt nişte lucruri mai complexe, care nu cred că le pot fi reproşate frontal Monicăi Lovinescu sau lui Paul Goma. Aceştia, vorbind despre Norman Manea, un autor întrutotul respectabil, s-au mirat de faptul că o dată ajuns în Occident, în loc de a vorbi despre regimul comunist şi despre scriitorii numeroşi, unii încă în viaţă, care l-au slujit, şi-a început critica retrospectivă cu Mircea Eliade (autor ce aparţine unei perioade mai vechi şi s-a îndepărtat de mai multă vreme de erorile tinereţii sale). În acelaşi timp, Norman Manea a ocolit cu schepsis să se pronunţe asupra unor scriitori precum Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Maria Banuş, Nina Cassian, Al. Ivasiuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, D.R. Popescu şi atîţia alţii. Aşadar şi el poate fi acuzat de o unilateralizare a criticii compromisurilor. Voiam să mai spun ceva. Oricum, ne surprinde împrejurarea că acum, cînd avem pagini întregi de revistă despre Eliade, Cioran, Noica deci despre intelectualii care au semnat un pact, la un moment dat, cu extrema dreaptă nu avem deloc discuţii asupra compromisurilor celor pe care i-am amintit, mai apropiaţi de noi şi cu o vinovăţie încă atît de fierbinte, într-un climat în care urmările ei n-au încetat a se propaga

L.A.: Domnule Grigurcu, vă contrazic. Nu avem pagini întregi despre compromisurile lui Mircea Eliade şi Emil Cioran! Puţinele ecouri ce răzbesc ici şi colo sînt imediat minimalizate şi sancţionate drastic, pe un ton autoritar, de către Monica Lovinescu şi alte nume de prim rang. Din acest punct de vedere, lucrurile stau diferit.

G.G.: Nu ştiu dacă am mai abordat chestiunea la modul general în cursul discuţiilor noastre, dar simt nevoia să revin, chiar dacă deschid uşi deschise. Din punct de vedere moral, atît extremismul de dreapta cît şi cel de stînga au fost nişte monstruozităţi, însă din punct de vedere istoric, magnitudinea catastrofei comuniste a rămas fără pereche. N-a produs ea oare cele mai teribile hecatombe şi n-a avut oare cea mai mare durată? Comunismul reprezintă Răul originar, căci, aşa cum afirmă profesorul american Richard Pipes, bolşevismul a furnizat nazismului modelul statului poliţist, în frunte cu un partid unic. Aşadar de la comunism se trag tragediile majore ale secolului XX! A ne ocupa de studierea şi sancţionarea lui nu constituie oare cumva o prioritate, o urgenţă? Cu atît mai vîrtos cu cît efectele nu i s-au epuizat nici pe departe, cu cît sîntem în bună măsură sub o cîrmuire necomunistă exercitată de comunişti. A ne ocupa acum doar de nazism şi nu de comunism, în primul rînd de comunism, ar fi ca şi cum am deretica doar încăperile din spate, anexele unei locuinţe, lăsîndu-le pe cele din faţă, în care locuim efectiv, în dezordine şi murdărie.

O.P.: Mă tem că din cuvintele dumneavoastră, domnule Grigurcu, cineva neatent ar putea înţelege că fascismul a fost mai puţin nociv decît comunismul, pentru că nu el a inventat partidul unic şi pentru că s-a terminat mai repede. Or, lucrurile nu stau, cred, chiar aşa. Extrema dreaptă a instaurat pentru prima oară în România un regim de dictatură personală, dublat de existenţa unei singure forţe politice (mă refer la Frontul Renaşterii Naţionale al regelui Carol al II-lea). Cît despre caracterul pasămite mai puţin toxic al fascismului folosesc termenul nu doar cu referire la Italia, ci, prin extensie, înglobez în el şi hitlerismul, legionarismul ori alte mişcări nutrite de acelaşi tip de ideologie , întrucît el nu s-ar fi înstăpînit asupra lumii tot atît de îndelung ca şi comunismul, eu zic că proiectul aberant al Soluţiei Finale, dorinţa de a duce la dispariţie evreimea în totalitatea ei, egalează şi chiar întrece în intensitate lichidările întreprinse de comunism într-o etapă cronologică mai amplă. Din acest punct de vedere împărtăşesc şi eu opinia că nu putem compara Shoah, unde oamenii erau predestinaţi dispariţiei fără vreo vină, fie ea şi inventată, doar pentru că se născuseră evrei, cu Gulagul, unde oamenii ajungeau pentru vinovăţii ideologice poate scornite, dar totuşi explicabile şi argumentabile raţional.

G.G.: Sînt convins că nici în glumă, dar cu atît mai puţin pe un portativ serios, n-am putea atribui Gulagului fie şi o nuanţă de argumentaţie raţională. Iar a stabili o ierarhie între clasele de genocid nu-mi închipui că va sta vreodată în preocupările noastre

L.A.: Aş vrea să nuanţez cuvintele mele de adineauri, fiindcă probabil nu m-am exprimat suficient de limpede. Pot pricepe şi accepta faptul că unii intelectuali au o anumită sensibilitate, orientată într-o anumită direcţie. O pot înţelege pe Monica Lovinescu, dacă mă gîndesc că o viaţă întreagă s-a luptat cu extremismul comunist, să fie unidirecţionată, să fie fixată pe revizuirile la stînga. Este normal să fie aşa. La fel îl pot înţelege pe Paul Goma care s-a luptat zeci de ani cu imbecilităţile comuniste şi a avut de pătimit de pe urma lor. De asemeni este normal ca Zigu Ornea sau Norman Manea care aparţin minorităţii evreieşti atît de glorioase în literatura română să fi rămas foarte sensibili, din perioada interbelică încoace, la alunecările violent extremiste de dreapta, ilustrate de Mircea Eliade şi companionii săi. Fiecare revizuieşte în primul rînd acolo unde îl doare

G.G.: unde e sensibil. Se resimt, cum cu justeţe precizaţi, anumite experienţe care forjează anumite competenţe.

L.A.: Toate acestea pot să le înţeleg! Ceea ce nu pot să accept este intoleranţa revizuitorilor înşişi, care atunci cînd îşi apleacă atenţia într-o anumită direcţie, se străduiesc din răsputeri să interzică direcţia opusă de studiu. N-o înţeleg pe Monica Lovinescu, atunci cînd îl biciuieşte pe Norman Manea! Nu-l înţeleg pe Zigu Ornea, atunci cînd solicită interzicerea cărţii polemice Româneşte de Virgil Ierunca! Refuz să înţeleg exclusivismul revizionist pe care îl practică cele două tabere lansate în bătălie!

O.P.: Iar eu nu te înţeleg pe dumneata, Alex, care ai fost înjurat şi la stînga, şi la dreapta, iar mai nou eşti înjurat şi sub pseudonimul Pecican

L.A.: Adică?

O.P.: Un tînăr literat din revista Luceafărul confundă afirmaţiile tale cu ale mele şi mi le pune în cîrcă mie. Sigur că i-ai dat un răspuns, dar iată pînă unde se ajunge cu contestarea. Pînă la confuzii

L.A.: Te invit şi eu pe tine să publici de azi încolo sub pseudonimul Laszlo Alexandru Dar numai lucruri fundamentale, cu bibliografie amplă şi note de subsol

G.G.: Acum, dacă reluăm firul cu care am pornit discuţia noastră, în ce măsură putem vorbi despre o rezistenţă prin cultură după 1989? Prin prisma următoarei situaţii: atîta vreme cît există o putere politică, administrativă, care defavorizează cultura, în mod automat se produce o reacţie defensivă a culturii. Această reacţie, în mod firesc, se complineşte cu o rezistenţă civică, ce se produce sub condeiele unor scriitori actuali ai noştri, din ţară şi din diaspora, pe care nu-i mai numesc, fiindcă sînt bine cunoscuţi. Nu foarte numeroşi, totuşi. În acelaşi timp, apar nişte fenomene care continuă diversiunile la care m-am referit adineauri, cum au fost liberalizarea, estetismul, romanul obsedantului deceniu, protocronismul etc. Care sînt noile diversiuni? Sînt falsele neutralităţi, care poartă numele de echidistanţă şi apolitism, promovate ca din întîmplare de inşi cu o reprezentativitate oficială, remuneraţi cu mult peste medie, şi de trena lor de susţinători ce se mulţumesc cu resturile festinului. Sînt formule de aparentă obiectivitate, de conjecturală justiţie, însă în realitate sînt destinate să înăbuşe conştiinţa, să eludeze o critică mai penetrantă şi mai curajoasă, care să aibă în vedere nu numai cazurile izolate de compromis sau dificultate în care ajunge creaţia, ci şi contextul, şi ansamblul cu componentele sale politice şi postideologice. Asistăm deci la o încercare de deturnare a conştiinţei intelectualităţii de la obiectivele normale ale criticii cu care operează, în favoarea unei puteri care, în mod tot mai evident, moşteneşte şi continuă ideologia, prin oamenii săi, prin mentalităţi, prin instituţii.

L.A.: Problema este mult mai tranşant şi mai clar enunţată în următoarea formă: fripturismul unora se maschează sub terminologia rezistenţei prin cultură. Unii se dau cu diverşi preşedinţi şi prim-miniştri, cerşesc şi obţin fonduri şi sinecuri, după care se prefac a fi neutri, independenţi şi mari rezistenţi.

O.P.: Şi mai derizoriu: unii se dau chiar cu primari!

L.A.: Cu primari naţionalişti.

O.P.: Da, pe bani puţini pupînd mîna unor consilieri efemeri

L.A.: Ai zis mîna. Apreciez delicateţea

G.G.: Unii dau vina comportării lor în zigzag, sinuoase şi compromiţătoare, pe context. Rămîne să vedem în ce măsură contextul îi obligă pe scriitori la compromisuri. În ce măsură contextul le poate scuza. Karl Popper vorbea despre o mitologie a contextului. Nu cumva noi exagerăm contextul? Nu cumva contextul este o falsă scuză a culpei noastre?

L.A.: Nu, domnule Grigurcu, vă răspund direct. Dacă ne gîndim la cuvîntul cronicarului (omul este sub vremi), să dea Dumnezeu să fie aşa! Pentru că acum vremurile merg foarte bine! Ne îndreptăm spre Europa, democratizarea vine peste noi, civismul ne obligă să luăm cuvîntul. Dar anumiţi confraţi ai noştri, dimpotrivă, fac echilibristică împotriva vremurilor! Acesta e aspectul jenant al situaţiei. Ei încearcă să nu fie sub vremurile care se îndreaptă spre democraţie.

O.P.: În orice caz falimentul culturii noastre, un anume tip de faliment, devine vizibil atunci cînd auzi că într-un sat din Oltenia rudele mortului îi mănîncă acestuia inima după ce-l dezgroapă

L.A.: Unde s-a întîmplat grozăvia?!

O.P.: Ai pierdut ştirea? De trei zile vuiesc ziarele. Sigur că pot veni folcloriştii să ne explice că tradiţiile trebuie prezervate

L.A.: Canibalism în toată legea!

O.P.: Nu, că au prăjit-o mai întîi şi au mîncat cenuşa la o răscruce a fost foarte interesant.

G.G.: Să avem şi noi canibalii noştri!

L.A.: Atunci trebuie să ne integrăm în Africa, nu în Europa.

G.G.: După canibalii din Ucraina şi din Germania.

O.P.: Totuşi, pentru oamenii de cultură ar trebui să fie un semn de întrebare. Nu mai vorbesc de Biserică, ce problematică de conştiinţă ar trebui să deschidă un asemenea caz. Dar nu, prin acele părţi se pare că e o procedură aproape normală.

L.A.: Biserica e într-o lungă letargie mă refer la Biserica Ortodoxă.

G.G.: Nu cumva este o întoarcere în trecut, dintr-o nostalgie a unui trecut care a fost atît de falsificat, încît oamenii sar peste cal şi ajung într-un trecut preistoric, unde canibalismul era în floare?

O.P.: şi care nici măcar n-a existat!

G.G.: Să ne amintim şi de faptul că psihanaliza vorbeşte de retranşarea automată în trecut a conştiinţelor traumatizate.

L.A.: E interesant de înaintat pe direcţia sugerată de Ovidiu Pecican. Cu siguranţă Biserica ar trebui să se afle pe primul plan al educării oamenilor, al impunerii unei conduite, al unei demnităţi. Din păcate, dacă mă uit spre Biserica Ortodoxă, ea este încremenită în propriul proiect, cu aceleaşi somităţi ceauşiste la vîrf, care cu seninătate şi dezinvoltură strîng mîna Papei, ca şi a lui Iliescu sau a lui Constantinescu sau a oricui va mai fi să fie

G.G.: Şi a regelui Mihai.

L.A.: Da. Se perpetuează îngheţul ante-1989 în rîndurile Bisericii Ortodoxe, care este larg majoritară, numeric vorbind. Pe de altă parte, Biserica Greco-Catolică, sărmana de ea, este izolată, cu credincioşii hăituiţi, cu slujbele ţinute în aer liber, prin parcuri şi pe străzi, mereu tîrîtă prin tribunale şi procese, pentru restituiri ba integrale, ba parţiale (poarta bisericii şi clanţa). Nu are încă o siguranţă a statutului, care să-i permită apoi desfăşurarea activităţii de educare a credincioşilor. Mă tem că societatea noastră se resimte o spun din perspectiva unui gînditor

G.G.: a unui liber-cugetător (vorba lui Ion Iliescu)

L.A.: nu, nici chiar aşa, dar a unui gînditor care nu se îmbată cu apă rece, a intelectualului raţional, care cercetează legătura dintre cauză şi efecte. Resimt totuşi absenţa activităţii educative a Bisericii, în societatea de azi.

G.G.: Biserica Ortodoxă ilustrează la ora actuală o enclavă a regimului comunist, prin această nedreptate pe care o săvîrşeşte faţă de Biserica Greco-Catolică nerestituindu-i proprietăţile, urgisind-o. Este de fapt o componentă a politicii restauraţioniste pe care o promovează partidul de guvernămînt, care întîrzie nepermis de mult restituirea în genere a proprietăţilor, deşi legea ar obliga regimul să săvîrşească acest lucru. Este o anomalie nepunerea în aplicare a principiului democratic al restituirii proprietăţilor furate de comunişti. Mă gîndesc cu groază că timpul va trece peste generaţii şi mulţi nu numai dintre proprietari, ci şi dintre fiii şi nepoţii proprietarilor de drept nu vor putea să se bucure de restituirea bunurilor, care va veni în cel mai bun caz prea tîrziu. Astfel că adagiul mai bine mai tîrziu decît niciodată nu va fi de nici un folos. Va suna ca o ironie lugubră.

L.A.: Eu mă gîndesc în felul următor: va veni oricum Europa peste noi că vrem, că nu vrem şi ne va obliga să facem anumite lucruri, să restituim proprietăţile, să ne democratizăm structurile din justiţie, să ne îngrijim cu mai multă atenţie de copiii orfani sau abandonaţi etc. Ceea ce mă îngrijorează însă este că e nevoie să vină alţii ca să ne impună aceste lucruri. Îmi pun o întrebare, nu ştiu dacă doar retorică: oare fibra de românitate este chiar incomodată de ideea de democraţie? de transparenţă? de pluripartitism? Este înclinată doar spre extreme, spre naţionalisme şi spre limbajul arogant, arţăgos, ţîfnos? Trebuie să vină vremurile istorice democratizante, care să forţeze mîna conducătorilor politici, să determine modificarea mentalităţii electorale, ca s-o împingă spre democratizare? Cultura română, gîndirea românească să fie fascinate doar de autoritarism şi lipsă de democraţie?

G.G.: Fără îndoială că avem o asemenea înclinaţie, care derivă din epoca fanariotă, poate dintr-un substrat balcanic, dar care cu siguranţă a fost enorm augmentată de regimul comunist. Nu trebuie să ne mirăm că ne aflăm într-un impas de conştiinţă pe care Europa se străduieşte să ni-l corijeze. Eu zic că este un lucru bun faptul că anumiţi demnitari europeni le dau cu nuiaua peste mînă guvernanţilor actuali

O.P.: Aţi zis mînă?

G.G.: Am vorbit eufemistic! Aşa încît aceştia, volens nolens, vor trebui să mediteze la conduita lor şi să mai dreagă pe ici pe colo cîte ceva. Incontestabil că nu ne putem aştepta de la actuala clasă politică la schimbări majore, am fi naivi dacă am nutri asemenea speranţe şi tot ceea ce putem spera este ca într-un viitor ceva mai îndepărtat lucrurile să meargă pe făgaşul normal pe care ni-l trasează instituţiile europene. Eu unul sînt de părere că ar fi mai utilă pentru noi, la ora de faţă, întreruperea negocierilor cu Uniunea Europeană decît continuarea acestor negocieri cu nişte politicieni în cel mai bun caz perfizi şi lipsiţi de voinţă de îndreptare, dacă nu pur şi simplu corupţi. N-am simţămîntul că aş fi antipatriot dorind ca aceşti politicieni să aibă parte de un duş rece ca gheaţa, episod ce pe termen mediu şi lung ar fi în favoarea poporului român. Nu stau oare ultracoruptele noastre structuri politice şi economice pe un strat de putregai? Un putregai cît ţara de întins? Mioriţa, sărmana, nu mai stă pe un picior de plai, ci pe unul de putregai!

O.P.: Este şi părerea analistului britanic Tom Gallagher, exprimată de curînd într-un interviu plin de opinii netrucate. O împărtăşesc la rîndul meu, să ştiţi. Cu toate acestea, îmi pare destul de clar în acest moment că U.E. şi S.U.A. preţuiesc mai mult nişte garanţi ai liniştii şi stabilităţii, fie ei şi corupţi, imorali, detestabili din punct de vedere etic, unor politicieni noi, mai profesionişti şi mai exigenţi cu partenerii, care tocmai prin acest fel de-a fi pot periclita interesele occidentale în regiune. Tare mă tem că, aşa cum atacurile de la 11 septembrie au atras, printr-un interesant reflex, ridicarea vizelor Schengen pentru români, aşa cum războiul din Irak a urgentat integrarea României în NATO, recenta reaprindere a conflictului din Kosovo va conduce la mult visata integrare a României în U.E., cu toată corupţia ei politico-administrativă, cu centralismul ei cinic şi cu lipsa ei de performanţă economică. Vom intra în U.E. în 2007 cu baronii judeţeni în frunte! Revin însă pentru o clipă la consideraţiile cu privire la Biserica Ortodoxă Română. Pentru a păstra echilibrul care, oricît de acid, caracterizează totuşi discuţiile noastre, aş atrage atenţia asupra unui fapt oarecum recent, anume că Sfîntul Sinod al B.O.R. a decis ca preoţii să nu se amestece în militantismul politic.

L.A.: E unul din puţinele lucruri într-adevăr lăudabile pe care le-au decis în ultima vreme.

O.P.: Da şi zic că trebuie să-l subliniem, alături de atîtea alte lucruri care se cuvin revizuite.

G.G.: Spre a nu fi acuzaţi că abuzăm de culoarea neagră, hai să punem o trăsătură de lumină pe acest eveniment al vieţii noastre publice.

L.A.: Culoarea neagră e culoarea sutanei

O.P.: Vreau să dau şi un exemplu de tristă demnitate din viaţa pensionarilor. Doi oameni în vîrstă, soţ şi soţie din Timişoara, s-au sinucis, demn, pentru că nu aveau ce mînca. Aveau copii, n-au vrut să apeleze la ei, aceştia avînd ei înşişi o viaţă grea şi s-au sinucis lăsînd bileţelul lămuritor, cu declaraţia că nu mai sînt dispuşi să tolereze continuarea existenţei în condiţii de mizerie.

G.G.: Ceea ce se subînţelege este că nu i-ar fi votat pe Iliescu şi pe Năstase la proximele alegeri!

O.P.: Mă tem că nu, fiindcă, iată, nu mai aveau din ce să ajungă pînă acolo.

G.G.: Este vorba numai de un fapt divers, dar care ne poartă gîndul la numărul mare de drame şi chiar de sinucideri ce se înregistrează curent, pe fondul pauperizării generale a românilor. Episoade ce revărsîndu-se în statistică îşi pierd caracterul aleatoriu, devenind un indice tragic al situaţiei de ansamblu.

Unii confraţi ai noştri au nostalgia cenzurii

O.P.: Daţi-mi voie să spun că, pe fundalul de dramă socială în care trăim, atunci cînd văd fonfăieli sclifosite de-ale scriitorilor şi de-ale altor artişti la televiziune sau prin reviste, acest lucru îmi repugnă! Nu aş vrea să-i văd pe toţi scriitorii transformaţi în militanţi, activişti şi nici măcar deschizînd pensiuni pentru cerşetorii de pe stradă. Nu asta aştept de la ei. Dar aştept consolarea sufletească, aştept mai multă demnitate, aştept mai puţină îmbulzeală la premii, fiindcă premiile acestea vin şi ele dintr-un buget care ar putea fi folosit în altă parte, aştept să-i ajute pe colegii lor scriitori care beneficiază mai puţin de burse, de deplasări în străinătate pe banii Uniunii, care au nevoie de un salar suplimentar. Din păcate nu se întîmplă aşa ceva, sau nu într-o manieră suficient de pregnantă. Spuneţi-mi măcar un om de condei, un artist, pe cineva care să fi organizat spectacole de binefacere la noi: să-şi adune prietenii condeieri într-o sală pentru două ore şi din multele sau puţinele bilete vîndute, să cumpere pîine pentru aurolaci sau hăinuţe pentru micii cerşetori. Aşa ceva nu s-a făcut încă în România.

G.G.: Aş vrea să vorbesc aici, revenind la tema noastră principală, despre măsurile de constrîngere pe care le-a luat autoritatea prezentă faţă de scriitori şi intelectuali. În trecut aceste măsuri de constrîngere erau de două feluri. Pe de o parte era cenzura, care funcţiona mai abitir după ce a fost desfiinţată formal (deci trecută într-o discreţie care o făcea şi mai perfidă), pe de altă parte se manifestau măsurile de represiune administrativă faţă de indezirabili, care mergeau pînă la arestare, la condamnarea la închisoare, după cum se ştie prea bine. La ora actuală există nişte prelungiri, nişte transfigurări ale acestor factori coercitivi, pe care puterea le aplică, plină de bună dispoziţie, asupra scriitorilor. Cenzura politică, exercitată de stat, a fost cu bonomie înlocuită prin cenzura economică, manifestată prin sistarea subvenţiilor către scriitori, reviste şi instituţii de cultură.

L.A.: Vă nuanţez: sistarea către o anumită parte a scriitorilor

G.G.: Evident! Voiam aci să dau un dureros exemplu personal. Revista Columna pe care am iniţiat-o la Tîrgu Jiu, în Amarul Tîrg, cum îi spun, şi care în mod firesc ar fi trebuit să-i bucure pe culturalii şi pe oficialii locului (pentru că, o declar fără falsă modestie, este prima revistă în acest colţ de ţară cu o rază de reflectare naţională) a capotat. Faptul că cele cîteva numere apărute pînă acum au întrunit mulţi scriitori şi critici, cărturari de prestigiu din ţară şi străinătate, nu i-a impresionat pe cei care ne puteau ajuta: ne-au purtat cu vorba, promiţîndu-ne nişte ajutoare care n-au venit, iar acum ne aflăm în pragul dispariţiei unei publicaţii care a fost întîmpinată în genere cu elogii, şi în momentul în care s-a aflat că nu mai poate subzista, situaţia a iscat o serie de proteste, în ziare şi reviste din Capitală şi din provincie. Diriguitorii urbei şi ai judeţului, politicieni şi culturali care se bat cu pumnii în piept clamîndu-şi patriotismul local, şi-au dat pe faţă nu doar mentalitatea demagogică, ci şi reaua-voinţă, după toate probabilităţile de descendenţă comunistă, faţă de o revistă de elită, cu orientare democratică. A fost pentru mine o experienţă aspră. Mica provincie e încă o mlaştină în care iniţiativele culturale se îneacă fără excepţie. În al doilea rînd, pentru că ne aflăm la capitolul măsurilor de intimidare a vocii scriitoriceşti, trebuie să menţionez reînvierea cenzurii. Oricît ar părea de ciudat, sînt unii confraţi ai noştri care se vede că au în sînge nostalgia cenzurii şi care încearcă a o regenera, adesea la publicaţii dintre cele mai onorabile, aşa cum am constatat chiar cu secvenţe ale prezentului dialog, care n-au putut apărea în revistele în care am fi fost convinşi că vor fi tipărite. Uneori am avut parte de nişte împunsături colegiale, din partea unor reviste dintre cele mai apreciate.

L.A.: Dacă pentru dumneavoastră colegial înseamnă să fim înţepaţi ironic şi, pe de altă parte, aceleaşi redacţii să refuze a ne publica, atunci eu nu vă împărtăşesc blîndeţea de apreciere Colegial era să ne publice, iar apoi, dacă aveau disocieri, să le exprime.

G.G.: Fără îndoială. Aprecierea se poate modifica. Vorba ceea: văzînd şi apreciind

O.P.: Remarc totodată în contextul reapariţiei cenzurii forul cel mai evident al său de manifestare, şi anume C.N.A., care a interzis deja, cu mare directeţe, o serie de clipuri muzicale, a supus unor forme diverse de penitenţă cîteva posturi de televiziune şi, cazul cel mai flagrant, a desfiinţat un întreg post de televiziune pentru că o singură emisiune a sa deranja. Mă refer la faimosul OTV.

G.G.: În acelaşi timp, C.N.A. este supus unei cenzuri deci o cenzură la cenzură din partea Parlamentului. Şi aci intervine sinistrul Adrian Păunescu, care este un fel de staroste al culturii României postdecembriste.

L.A.: Uneori controlul bunului simţ şi al acurateţii în comunicarea publică este binevenit! Printre cele mai admirabile lucruri pe care le-a făcut C.N.A. a fost să desfiinţeze OTV! Aş fi făcut-o şi eu, cu ambele mîini şi fără să ezit nici o clipă, după ce la acest post de televiziune a fost invitat individul căruia nu mult i-a lipsit să mă împuşte pe străzile Clujului, în timpul revoluţiei, şi care a avut neobrăzarea de a-i elogia în transmisiune directă pe criminalii din decembrie 1989 şi de a-i insulta pe cei care chiar au murit atunci sau care şi-au riscat viaţa. După cum acelaşi OTV a dat pe goarnă cîteva revoltătoare emisiuni descheiate la prohab, cu diverşi scandalagii care frizau codul penal. Pe deplin lăudabilă este şi decizia C.N.A. de a-l trimite la căşile sale pe Adrian Păunescu, în sfîrşit scutindu-ne astfel de bîlbîielile lui monologate din emisiunea Antena îmi aparţine. Cîteodată se pare că decenţa trebuie impusă cu forţa în mesajul public românesc.

G.G.: Adică lucrurile sînt amestecate în privinţa C.N.A., pentru că a făcut şi mai bune, şi mai rele.

L.A.: Fără îndoială.

O.P.: Aş zice că e într-adevăr rău să laşi copiii să asculte pe Atomic TV o melodie în textul căreia survin expresii foarte devoalate.

L.A.: Sau să-i laşi pe adulţi să-l urmărească pe Adrian Păunescu făcînd elogiul comunismului.

O.P.: Nu, asta n-a interzis-o nimeni, îl văd lăfăindu-se pe toate ecranele.

L.A.: L-ai văzut, dar de-acum încolo n-o să-l mai vezi!

G.G.: Elogiul comunismului nu este cumva tot un fel de drog? N-ar fi trebuit ca poliţia, cu secţia ei anti-narcotice, să intre în acţiune?

L.A.: Nu. Tot aşa cum pe filmele pornografice apare bulina roşie cu inscripţia 18 (se recomandă numai celor peste 18 ani), delirul lui Adrian Păunescu ar trebui să poarte bulina roşie cu inscripţia 70!

G.G.: Da, este o idee. Acest Păunescu nu e doar o fantomă, un revenant, aşa cum îmi imaginam îndată după 1989, ci un pericol activ, un personaj de la care te poţi aştepta practic la orice, ca într-un film horror. Bunăoară, dacă Iliescu ar fi executat din ordinul unui activist mai tînăr, dornic de a-i lua locul, aş paria că fugosul bard de la Bîrca obişnuit a fi stîlpul de sprijin al cîrmaciului comunist aflat la putere s-ar pune în slujba noului potentat.

O.P.: Reiau totuşi firul de unde l-am lăsat. Va să zică se cenzurează cuvinte care nu figurează nici măcar în dicţionar, cu trimitere la organele sexuale, în schimb îl lăsăm bine mersi pe fostul ministru al Sănătăţii să plagieze ordinar. Îi mai lăsăm şi pe alţii să facă acelaşi lucru primarul nostru îl acuză pe prefectul Clujului că ar fi plagiat cu ani în urmă, cînd îşi scria cărţile. Nu ştiu dacă noi le mai putem pretinde la şcoală copiilor să nu copieze, de vreme ce alţii o fac spre gloria lor. Mă nedumireşte în acest caz şi Occidentul, care a dat îndărăt, timid, în cazul doamnei Puwak, ceea ce lasă impresia că lucrurile s-au muşamalizat, s-a ajuns la o înţelegere.

L.A.: Dar a fost demisă!

O.P.: E adevărat, a fost demisă, dar Occidentul a zis că totul era în regulă, de te şi întrebi de ce-a mai fost atunci demisă.

L.A.: Nu, acesta este un joc diplomatic de politeţuri, dar rezultatul a fost atins, ea a fost îndepărtată.

O.P.: Iar în ce priveşte alte cazuri, lucrurile merg tot la fel, cu o discreţie maximă. Editura franceză la care au apărut cărţile plagiate de colectivul coordonat de fostul ministru al Sănătăţii a spus că pînă la urmă n-a fost totuşi plagiat, deşi se vedea cu ochiul liber ce se întîmplă.

G.G.: Trebuie să ţinem cont şi de-o anume condescendenţă a Occidentului în raport cu Estul, id est de o nepăsare faţă de ce se petrece la noi. Pentru demnitarii apuseni au semnificaţie exclusiv liniile generale ale situaţiei noastre, detaliile fiind neglijabile.

L.A.: Să subliniem un principiu care pe mine m-a pus pe gînduri de mai mult timp. Funcţionarii statului român din ultima jumătate de secol (dar poate şi mai demult), care greşesc sau comit chiar crime sînt sancţionaţi, în cel mai bun caz, doar prin îndepărtarea din funcţia publică, dar rareori pe cale penală. N-au fost pedepsiţi Alexandru Drăghici şi Alexandru Nicolski, marii criminali sadea ai sistemului penitenciar, sancţiuni simbolice au primit cei din C.P.Ex. (s-a spus despre ei că erau în exerciţiul funcţiunii şi li s-au descoperit brusc nişte incompatibilităţi medicale cu starea de detenţie), nu sînt pedepsiţi decît prin îndepărtarea din funcţie ministrul Puwak, care şi-a umplut buzunarele cu bani de la Uniunea Europeană, şi ministrul Beuran, care a plagiat, după cum nu sînt decît destituiţi diverşi funcţionari judeţeni. În ţara asta Codul Penal funcţionează doar pentru muritorii de rînd, nu şi pentru notabilităţi.

G.G.: Pentru nomenclaturişti, fiindcă putem vorbi de o neo-nomenclatură, care a progresat adoptînd nu o dată un profil mafiot. Presa geme de mulţimea dezvăluirilor unor ticăloşii de care justiţia nu se sinchiseşte.

L.A.: Da. Unii dintre cetăţenii acestei ţări sînt deasupra legii şi maxima pedeapsă pentru cineva care se află la putere este să fie împins mai pe lateral, dar nu mai mult de atît.

G.G.: Asta în comunism se numea rotaţia cadrelor. Procedeul a intrat în anecdotă. E ca şi cum ai scutura ciorile dintr-un copac, iar ele s-ar aşeza altfel, însă tot pe ramurile aceluiaşi copac.

L.A.: Pe de altă parte, prefectul despre care spuneai, Ovidiu Pecican, că a fost acuzat de plagiat, nici o problemă, el a fost acuzat şi de preşedintele C.N.S.A.S. că a fost colaborator al Securităţii.

G.G.: Am impresia că discuţia noastră reprezintă un argument subiacent al faptului că rezistenţa prin cultură trebuie în mod firesc extrapolată asupra fenomenului social, moral şi politic.

L.A.: Rezistenţa prin cultură trebuie transformată într-o rezistenţă la incultură.

G.G.: Am ajuns să vorbim, va să zică, despre fenomene care ies din sfera culturii, dar care totuşi au legătură cu cultura, în sensul că-i modelează un cadru pozitiv sau negativ. Vom compune astfel un capitol de istorie contemporană a României, ceea ce se pare că n-ar fi tocmai ţelul nostru.

L.A.: De ce nu? Faptul că ne-am referit, în mod implicit, la istoria de azi a României poate că îi va învăţa pe alţii cum să facă din cuvinte lucruri (how to do things with words).

O.P.: Daţi-mi voie să dinamitez discuţia noastră. Primim pe internet următoarele observaţii:

Dom Profesor,

Ieri mi-ai sugerat să parcurg convorbirile voastre în trei (tu, Grigurcu şi Laszlo Alex.) ca să-mi lămuresc nişte chestii (). În altă ordine de idei, vroiai nişte opinii. Păi, deşi n-am lecturat decît 3/4 din ultima întîlnire, bănuiesc că celelalte nu se îndepărtează prea mult ca stil şi abordări. Uite ce cred eu, ca voce din public şi om semicult:

1. Cînd vorbiţi despre principii generale îmi face plăcere să vă ascult, dar cînd treceţi la persoane, nu criticaţi decît persoana, nu opera ei, rolul ei etc. ()

2. Discuţiile astea interminabile despre X şi Y nu mă conving deloc că cei care-i discută sînt mai breji. M-ar convinge mai degrabă nişte fapte. Nu vă plac acţiunile sau atitudinile lui Cutare? Foarte bine, adoptaţi voi o atitudine mai bună! Simpla şedere pe scaun şi discutarea a ce nu ne place nu e cea mai constructivă atitudine posibilă. Lăsaţi lumea să deceleze faptele.

3. Dorinţa voastră de a spune adevărul întreg cu orice preţ îmi aduce aminte de (), care-ţi trîntea nişte adevăruri peste ochi, de-ţi pierea cheful de viaţă. Sigur că, în principiu, nu e corect să spui doar părţile bune şi să ascunzi părţile mai puţin reuşite din operele barzilor noştri, dar, zău, mai lăsaţi măcar unul-doi eroi acolo! Sînt extrem de necesari, crede-mă! Fă din Slavici erou, dacă ţi-e mai drag decît Eminescu, dar nu-i zdrobiţi pe toţi. Dacă distrugi imaginea de perfecţiune, nu mai avem spre ce aspira. Spre defecte nu cred că vrea nimeni să aspire. ()

L.A.: Semnat?

O.P.: Lumi!

G.G.: De la Luminal?

O.P.: O prietenă, tînără debutantă: Cristiana Teohari.

G.G.: Pe care am publicat-o eu în Columna

O.P.: N-are importanţă. Era o opinie. Lumea în primul rînd crede

G.G.: Că noi huzurim, că sîntem un fel de nababi care nu mai putem de bine şi criticăm la nimereală pe unii şi pe alţii

O.P.: Se confundă critica şi statul pe scaun, pasivitatea. De parcă asta n-ar fi o acţiune, n-ar fi o implicare, cîtă vreme o girezi cu propriul nume în josul paginii, ieşind în arenă, încasînd palmele tuturor veniţilor şi neaveniţilor

G.G.: Dar ce-ar fi aşteptat de la noi? Să punem mîna pe par şi să le dăm în cap celor care nu ne convin, ca să fim mai activi?!

L.A.: Nu, am impresia că aici e o problemă de esenţă, pe care trebuie s-o clarificăm. Din cîte înclin să cred, publicul larg, oamenii în general, cer de la gînditori, de la intelectuali, de la scriitori nişte programe de acţiune. Să li se indice calea pe care să meargă. Să li se propună perspective ideologice. Iar atunci aceşti gînditori, aceşti intelectuali sînt stimabili, sînt admirabili, devin demni de iubit. De aici enorma eroare seculară! Iată: Karl Marx şi Friedrich Engels au deschis nişte drumuri. Au indicat nişte căi. Lumea s-a năpustit într-acolo şi a ieşit un dezastru. Eu cred că este o eroare de principiu să aştepţi indicaţii preţioase din partea altora. Cred că noi, în discuţiile acestea în trei, dar şi în activitatea noastră individuală, ca polemişti, facem altceva, exact pe dos! Nu indicăm explicit pe ce cale să meargă cineva, ci insistăm pe unde să nu meargă! Subliniem defectele, erorile, care dacă ar fi urmate şi de alţii, ar duce probabil spre

O.P.: defecţiuni de parcurs

L.A.: spre deraieri. Probabil că deranjăm ba chiar sînt convins de acest lucru deranjăm personajele comode, care preferă să primească de-a gata, ronţăite, ideile directoare, indicaţiile geniale. Dar noi nu facem asta! Noi tragem semnale de alarmă, atunci cînd ni se pare că lucrurile nu funcţionează. Le lăsăm libertate de parcurs colegilor, contemporanilor noştri: intelectuali, gînditori, politicieni, partizani civici. Le dăm libertate de mişcare, dar le penalizăm erorile. Demersul nostru nu e înţeles, atunci cînd se pretinde că-i dădăcim. Nu ne-am propus aşa ceva! Noi vrem să semnalăm greşeala! Dacă din activitatea noastră va rezulta apoi şi proiecţia unui traseu personal, ea e doar subcutanată.

G.G.: Corecţia erorilor se face în baza unor principii, fie şi subînţelese, a unui program, fie şi inclus. În cazul nostru aceste principii cred că sînt larg-democratice, programul nostru prevede şi chiar încurajează dialogul între gînditorii care, la modul cel mai natural din lume, nu pot avea opinii şi reacţii uniforme. Ne aşezăm în orice caz la antipodul programării ideologice şi a disciplinei de cazarmă.

O.P.: Un alt reproş era că nu ne ocupăm de operă, ci de biografie. Eu zic că ele nu pot fi separate!

L.A.: Cred că de fapt noi facem un pas în amonte. Opera este justificată, în enorma sa majoritate, de profilul autorului său. Pînă să critici sau să te disociezi de lucrurile discutabile din zece tomuri ale unui autor, e mult mai simplu să spui că el se numeşte Adrian Păunescu, sau Eugen Barbu, sau Corneliu Vadim Tudor. Din clipa aceea tomurile respective îşi pierd seriozitatea. De ce să mă afund pînă la gît în disecarea elucubraţiilor unui personaj lipsit din start de orice credit?! Primul element, cînd pun în balanţă întemeierea unor idei, este persoana celui care le-a enunţat! Cînd citesc un articol, mă uit mai întîi cine-l semnează, ca să-mi pregătesc orizontul de aşteptare. Întotdeauna se pleacă dinspre persoană înspre ideile exprimate. Niciodată ideile nu se constituie într-o bancă de date, suprapersonală, abstractă şi inefabilă, de unde fiecare pescuieşte cîte un fragment de gînd. Ideile le aparţin unor oameni. Oamenii sînt rezultatul unor opţiuni. Cînd cunoaştem opţiunile, sau chiar deraierile biografice, ne este mai uşor să clarificăm, să argumentăm şi să explicităm alunecările lor ideatice. De cele mai multe ori pot s-o afirm apăsat sofismele, nedreptăţile şi minciunile sînt răsfrîngerea directă a traseului biografic plin de serpentine. Ne este mai economic, atît ca demers cognitiv, cît şi ca demers scriitoricesc, să pornim luînd în considerare parcursul existenţial al preopinentului. Rareori întîlneşti un om care să nu-şi modeleze, cu propriile gînduri, propria existenţă!

G.G.: Este o învinuire curentă care ni se aduce şi cred că destul de ieftină că ne ocupăm de om şi nu de operă. În realitate, noi nu ne ocupăm de un scriitor prin prisma strict biografică, ci ne ocupăm de el ca scriitor. Fie că avem în vedere o carte, un articol, un interviu, o declaraţie oarecare, criteriul nostru este cel textual, păcatul săvîrşit prin intermediul cuvîntului scris ori rostit. Nu ne interesează excesiv faptul că un scriitor ar fi fraudat fiscul, ar fi săvîrşit un adulter ori ar fi provocat scandal într-un loc public. Aparenţa că ne răfuim cu nişte biografii vine din faptul că aceşti autori sînt compromişi, că au semnat pactul cu diavolul, care le-a cerut conştiinţa specifică, scriitoricească. Numele lor este mînjit de compromis şi atunci sigur că, aşa cum spunea domnul Laszlo, se pare că ne referim la o biografie care, de fapt, este un aspect al contribuţiei textuale. Să mai adăugăm cu riscul de-a fi avocaţi ai diavolului! că ne aflăm într-o epocă în care textul îşi îngăduie totul. De exemplu, nu doar să dizolve întrînsul suveranitatea auctorială, să proclame, cum face Roland Barthes, moartea autorului, ci şi să abordeze viaţa scriitorului ca pe-o ficţiune. Conform lui Barthes, biografiile lui Marcel Proust ori Jean Genet se cer citite ca nişte texte

O figură complexă şi amplu discutabilă

O.P.: Sîntem noi mai buni decît autorii pe care-i criticăm? Să încep eu prin a răspunde că, în ce mă priveşte, nu mă consider deloc mai bun sau mai scutit de erori. Poate le-am făcut, poate urmează să le fac (necunoscute sînt căile Domnului!). În orice caz, eu cred că, în ultimă instanţă, le fac un serviciu acestor scriitori, atunci cînd mă pronunţ, fie şi critic, la adresa lor. În primul rînd le fac serviciul de a-i lua în seamă, de-a arăta că sînt conştient de existenţa lor şi de-a le acorda suficientă importanţă pentru a mă referi la opera sau la persoana lor. În al doilea rînd, sper că după ce se înfurie, după prima, a doua şi a treia zi de reacţie umorală şi viscerală, aceşti oameni, în deplinătatea facultăţilor mintale, îşi vor pune, măcar în intimitatea lor, întrebarea dacă nu cumva am şi puţină dreptate. Şi poate că, întrucîtva, îi va ajuta în viitor (dacă vor recunoaşte, fie şi în sinea lor, o parte din întemeierea observaţiilor mele) să-şi corecteze ceva din comportamentul lor sau din modul lor de a gîndi. Dacă nu, îi va ajuta să nu se simtă, cel puţin, singuri. Să ştie că au, măcar, un ins care-i citeşte cu o atenţie, poate partizană (li se va părea), dar totuşi cu atenţie. Şi cred că aceste servicii nu sînt puţin lucru într-o cultură văzută ca dialog potenţial, în care tip de dialog pînă la urmă toţi scriitorii se angajează. Noi nu scriem doar pentru noi sau pentru bucătărese. Scriem şi pentru colegii noştri, sperînd să avem un feed back.

G.G.: E un mai vechi sofism acesta: eşti mai bun sau cel puţin egal cu autorul pe care te încumeţi a-l critica? Din ce punct de vedere? Critica dispune, precum justiţia, de balanţa sa insubstituibilă. Dacă s-ar coborî la o astfel de obiecţie filistină, nimeni nu s-ar mai putea ocupa de Dante, Shakespeare sau Eminescu. Pînă şi geniul are menirea de-a se comunica, de-a se interfera cu conştiinţele receptoare. Colivia intangibilităţii în care vor să-l închidă unii nu e decît un nonsens.

L.A.: Privitor la întrebarea pe care ţi-o adresai şi ne-o adresai, Ovidiu Pecican, dacă sîntem noi mai buni decît cei pe care-i criticăm, ceea ce pot să spun cu toată fermitatea, s-o declar, este că pe cît sînt de critic cu alţii, pe atît sînt şi de autocritic. Vreau să le asigur pe toate victimele mele că, înainte de a polemiza cu ele, am polemizat cu mine însumi, cu aceeaşi obstinaţie şi încrîncenare. (Doar că am făcut-o în adîncul propriului meu for de gîndire.) Pe de altă parte, ţin să mai lămurim un lucru. Aţi precizat, domnule Grigurcu, pe bună dreptate, că nu biografia de scandal stă în atenţia demersului nostru critic, ci aceea intelectuală. Să dau şi un exemplu. Pe mine personal nu mă interesează, sau privesc cu destule rezerve şi repulsie remarcile ironice privitoare la anumite preferinţe ale lui Mircea Zaciu, căruia i se impută năravuri mai neobişnuite. Eu unul nu sînt curios de aceste aspecte din existenţa fostului meu profesor, continuu să-l stimez pentru demnitatea figurii sale publice şi să-l admir pentru acuitatea sa stilistică din Jurnal, precum şi din diversele scrieri militante (cum e volumul Lancea lui Ahile). Personalitatea sa de scriitor şi intelectual nu scade în ochii mei, din cauza unor asemenea zvonuri de culise. Va să zică nu voi lua în considerare un prezumat aspect al biografiei sale intime. În schimb voi ţine seama cu toată seriozitatea de faptul că Mircea Zaciu se află, după toate probabilităţile, la temelia Echinoxului, i-a format pe liderii spirituali ai acestuia, a imprimat o anumită conduită şi un set de valori ale prudenţei şi echivocului întregii mişcări ce a rezultat mai apoi. Nu voi face abstracţie, în datele biografice ale lui Mircea Zaciu, de un asemenea aspect important al activităţii sale: faptul că a pus pe picioare o mişcare studenţească, a dat naştere unei mentalităţi, a contribuit la apariţia unei reviste culturale, la publicarea a numeroase opere literare, de-a lungul cîtorva zeci de ani de activitate publicistică literară transilvăneană (am dedicat un amplu fragment în dialogul precedent acestei teme şi n-aş dori să mai revin aici). Anumite elemente biografice legate de cultură mă interesează foarte mult, în timp ce altele, strict intime şi personale, nu mă interesează deloc. Cam aşa văd eu lucrurile.

G.G.: La Mircea Zaciu se poate vorbi de o anumită duplicitate. Figura lui aulică, rigidă, pe care a afişat-o multă vreme, a suferit două corective majore. Unul prin publicarea Jurnalului său, operă de altfel cu totul remarcabilă, atît sub aspect documentar cît şi sub aspect literar, însă care ne prezintă un autor prins într-o vastă reţea de intrigi, zvonuri, bîrfe

O.P.: un autor prins într-o vastă reţea de intrigi, zvonuri, bîrfe Monica Lovinescu nu apare cumva tot aşa din Jurnal?

L.A.: Ba da! Pe deplin! E foarte interesantă această observaţie a ta!

O.P.: Nu în sensul că dînsa ar fi duplicitară, aş adăuga, eu n-o resimt ca duplicitară. O receptez însă ca pe un strateg, aşezat în faţa unei hărţi şi primind emisari din toate direcţiile. Încercînd să reconstituie cîmpul de luptă, dispunerea forţelor, direcţiile de atac.

G.G.: Evident că nu se poate stabili o similitudine foarte apăsată între cele două personalităţi atît de diferite ca destin şi ca rol în dramatica derulare a culturii noastre contemporane. Vreau să spun că, în primul rînd, Mircea Zaciu apare altfel din Jurnalul său, poate involuntar, ca un om amestecat într-un microcosm al vieţii literare clujene şi al vieţii literare româneşti în genere. Un al doilea corectiv pe care-l primeşte imaginea aceasta olimpică, statuar-pedagogică a lui Zaciu, rezultă din corespondenţa sa. Un prim eşantion a apărut într-un volum omagial înfăţişat de Mircea Petean, iar un al doilea eşantion în volumul de corespondenţă cu Ion Brad. Aci profesorul Zaciu ni se înfăţişează subminat de tot felul de slăbiciuni, snobisme, mici interese de la o zi la alta, de la un ceas la altul

L.A.: Vă întrerup, domnule Grigurcu, venind spre întrebarea provocatoare a cititoarei noastre: ne interesează oare pe noi snobismele lui Mircea Zaciu?

G.G.: Nu m-aţi lăsat să termin şi voiam să ofer următoarea concluzie la mica mea intervenţie. Această duplicitate a lui Zaciu s-a răsfrînt în parte în textele sale de ordin aşa-zicînd secund nu cele ale istoricului şi exegetului literar, ce-i alcătuiesc faţada, ci în textele memorialistului, ale epistolierului. În al doilea rînd, dacă vreţi (şi aci cred că vă fac plăcere, domnule Laszlo), în configuraţia morală a unei şcoli literare care, în ciuda meritelor sale cărturăreşti şi de scriitură, n-a excelat prin temeritate, militantism, delimitări tăioase.

L.A.: Privitor la comparaţia incitantă pe care o aruncai, Ovidiu Pecican, între strategul Monica Lovinescu şi strategul Mircea Zaciu, în exterior într-adevăr faptele sînt asemănătoare. Diferenţa izbitoare este însă că Monica Lovinescu îşi lansa mesajele spre Paul Goma, Ştefan Aug. Doinaş, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu şi alţi intelectuali de frunte ai culturii române contemporane, în timp ce Mircea Zaciu cum o vedem din corespondenţa lui cu familia Brad îşi lansa întrebările neliniştite, apelurile şi cererile de sprijin către Dumitru Ghişe, Ion Dodu Bălan, Dumitru Popescu Dumnezeu, Ion Brad

O.P.: Titus Popovici

L.A.: sigur că da şi alţi corifei ai comunismului cultural. Strategi erau amîndoi, dar cred că activau pe tărîmuri destul de diferit nuanţate.

G.G.: Mă amuză nespus această ultimă precizare a domnului Laszlo, întrucît ea demontează încă puţin imaginea unui Mircea Zaciu de o superioritate absolută, pe care el şi-o montase şi pe care probabil o credea eternă. În raza acestei suficienţe a remarcabilului meu fost profesor intră şi atitudinea lui faţă de Blaga, care a fost constant deşi pieziş neprietenoasă şi minimalizatoare, din pricini pe care încă nu le cunosc, dar pe care probabil cercetarea literară ulterioară ni le va restitui.

O.P.: Sînt uimit totuşi, fiindcă Mircea Zaciu, din cîte îmi amintesc, a contribuit la recuperarea editorială a romanului postum al lui Blaga.

G.G.: Nu ştiam acest fapt, însă mă refer la diverse însemnări despre Blaga, în genere în fugă, şi de circumstanţa că Mircea Zaciu nu s-a oprit niciodată mai pe larg asupra celui care a fost de departe personalitatea cea mai importantă a culturii româneşti din mîndrul Cluj şi nu numai.

L.A.: Nu cred că era o incompatibilitate de tip moral între cei doi, mai degrabă stingherea imaginea personalităţii şi modelul Blaga, ce eclipsa modelul Zaciu, pe care acesta din urmă voia să-l construiască şi să-l impună în ochii contemporanilor săi.

G.G.: Nu ştiu dacă asta ar fi explicaţia, dar ar reprezenta oricum o lipsă de umor din partea profesorului Zaciu să se măsoare cu modelul Blaga.

L.A.: Rămîne de văzut dacă Zaciu avea umor. Examinînd mai bine Jurnalul său, găsim aici doze masive de sarcasm. El dovedeşte o incontestabilă virtuozitate în manevrarea satirei. Dar comicul acela inocent şi senin nu cred că-l avea, sau eu nu l-am detectat în scrierile sale.

G.G.: Pare să fi fost lipsit de inocenţă. Era un intelectual de tip demonic.

L.A.: Nu ştiu dacă nu cumva este exagerat epitetul.

G.G.: Dacă ne referim la paginile lui polemice şi pamfletare, cred că nu. Dar era un demon nu de dimensiuni foarte mari, drept care nu şi-a permis o satiră generalizată şi un pamflet extins, care să-i angajeze cariera şi viaţa în vîltoarea lui, n-a riscat foarte mult. Diaristica sa de sertar se asocia cu o figură publică prezumţioasă şi cosmetizată, cu un aer ţeapăn de manechin ce se doreşte într-o vitrină.

L.A.: Un pătimaş era cu siguranţă.

O.P.: Dacă ar fi fost un demon, nu s-ar fi putut apropia de sutana părintelui Ion Agârbiceanu.

L.A.: Vade retro Satana!

G.G.: Demonii au comportări şi transfigurări imprevizibile.

L.A.: Cred totuşi că e o uşoară exagerare în aprecierile noastre. Dar Mircea Zaciu rămîne o figură complexă şi amplu discutabilă. Orice caracterizare unilaterală şi monocromă a sa l-ar falsifica. Este extrem de incitant nu numai datorită faptului că biografic am avut toţi trei anumite tangenţe cu personalitatea sa apăsată, dar şi pentru diversitatea lui de interese şi preocupări, pentru straturile supraetajate ale persoanei sale care ni se dezvăluie, iată, pe măsură ce înaintăm în timp şi apar diverse cărţi. Sînt sigur că el n-ar fi permis publicarea volumului de corespondenţă cu Ion Brad (apărut nu de mult la Editura Curtea Veche din Bucureşti), un document spectaculos care-i înfăţişează fără milă toate ridurile: Zaciu văzut din culise

G.G.: par lui-même

L.A.: cum nu i-ar fi plăcut să fie văzut. El inclusiv în Jurnal are un rol al său, ca să nu mai vorbim de celelalte scrieri publicistice. Îşi construieşte un personaj aulic şi aristocrat, căruia se străduieşte să-i rămînă fidel. Pe cînd în aceste scrisori către Ion Brad iese la iveală un Zaciu de multe ori surprinzător, mărunt, plîngăcios, pîrîcios, invidios pe alţii, combinatorist, care face din ţînţar armăsar, care îşi vîră în minte diverse fandacsii şi se tînguie pe marginea lor, iar apoi fandacsiile desigur nu se împlinesc etc. Rezultă de aici o figură destul de crudă, ce restituie însă o latură deloc neglijabilă a personalităţii lui Mircea Zaciu.

G.G.: Este încă o dată distractiv că profesorul Zaciu, care era un tip cu o ţinută vestimentară foarte supravegheată

L.A.: Nu cumva i se trăgea de la A.E. Baconsky?

G.G.: modelul poate să fie A.E. Baconsky, un dandy al Clujului

O.P.: un demon al Clujului

G.G.: un dandy dar era şi un demon dacă vreţi, unul minor al Clujului anilor 50. Un personaj pitoresc la culme în nota sa infatuată, un clovn alb ce se plimba elegant şi sfidător, aidoma lui Petru Dumitriu, pe sîrma întinsă peste abis a realismului socialist. Profesorul Zaciu l-a urmat în bună măsură în această ţinută îngrijită şi scorţoasă, care rima cu atitudinea sa umorală, de autoritate intangibilă. Această persoană apare în corespondenţă nu numai fără un costum impecabil, ci uneori chiar şi fără cămaşă, doar în maieu. Lăsînd gluma la o parte, eu subscriu desigur la consideraţiile prietenului Laszlo, conform căruia este vorba de un scriitor important, de o personalitate de rang înalt a culturii noastre, însă care devine cu atît mai incitantă cu cît descoperim în constituţia ei nişte straturi imprevizibile, policrome, ce dau naştere la diverse interpretări care probabil îi vor prelungi vitalitatea. Nu-l negăm, nu-l demolăm, Doamne fereşte, ci îi semnalăm în chip, sper, obiectiv insuficienţele, ne mărturisim dezamăgirile ce ni le-a provocat. Una din aceste dezamăgiri e comportarea sa de după 89, neaşteptat de conformistă, cînd l-am surprins scăldîndu-se în ape eugensimioneşti, recuzînd revizuirile, chiar şi sub pretextul (incredibil pentru un istoric literar) că despre morţi nu se cade să vorbeşti de rău. Oare de ce s-a dezumflat aşa?

O.P.: Ce-mi place mie la Mircea Zaciu este că a făcut o figură aparte prin Cluj. Cu umbrela lui, cu ţinuta impecabilă pe care cu har aţi evocat-o împreună, ba însoţit cîteodată şi de cei trei comilitoni, Pop, Papahagi şi Vartic (mi-i amintesc şi acum prin faţa Librăriei Universităţii), ei au creat în ochii mei, la începutul anilor 80, cînd eram student la Cluj, iluzia că aici se întîmplă ceva în cultură. Însă că s-a întîmplat ceva mediocru, s-a întîmplat ceva deosebit sau nu s-a întîmplat nimic, rămîne de stabilit. În opinia mea, această pretinsă strălucire boantă a Echinoxului nu este chiar atît de boantă. Au apărut deja două monografii a lui Petru Poantă şi a lui Nicolae Oprea care spun altceva despre Echinox. Dar, oricîte ezitări civice am descoperi pe seama echinoxiştilor, nu cred că e drept ca ele să îi fie imputate profesorului Zaciu. La urma urmei vorbim aici de bărbaţi tineri şi, mai apoi, maturi, responsabili, fiecare, de gesturile lor publice, nu?! Pe de altă parte, remarc că multe lucruri existente în aşa-zisa Şcoală de la Tîrgovişte nu se ridică nici măcar la calitatea respectivă (e o opinie personală, pe care poate nu toată lumea o împărtăşeşte). În acelaşi timp Şcoala de la Tîrgovişte este pompată insistent în prim planul literaturii, iar calitatea morală a membrilor ei nu o discută nimeni, deşi unul dintre prozatorii care o ilustrează a lucrat bine mersi la cenzură o perioadă. Mai observ ceea ce aţi remarcat vorbind despre Blaga şi Zaciu adineauri că ardelenii nu ştiu să-şi apere şi să-şi impună valorile. Noi nu găsim loc pentru Slavici! Să-mi fie iertat acest partizanat, Slavici era de la Şiria, judeţul Arad, eu sînt arădean. Dar dincolo de datele biografice, care explică doar parţial iubirea mea pentru acest scriitor receptat mai discret, aş remarca faptul că a fost probabil unul dintre puţinii inşi din pleiada marilor clasici care şi-a urmat conştiincios cariera universitară, care a excelat nu doar în proză, ci a scris şi eseu, a fost publicist, memorialist şi a ştiut să fie un foarte bun prieten. Se vorbeşte mult despre prietenia Eminescu-Creangă. Se spune mai rar că a existat şi o prietenie Eminescu-Slavici, că, pînă una alta, Eminescu a locuit la Slavici, şi-a găsit acolo un adăpost, poate prea scorţos după gustul lui, prea kaiserlich und königlich

G.G.: Nu-i plăcea Ecaterinei Szöke.

O.P.: Asta e! Preocuparea ei pentru ordine şi curăţenie, poate puţin rigidă, nu îi venea la îndemînă poetului boem şi burlac. Dar, la urma urmei, nu el se căsătorise cu ea, ci Slavici, prietenul lui. Acelaşi Slavici, în memorialistica lui, pomeneşte cu multă bucurie despre prietenia care l-a legat şi de Eminescu, şi de Creangă.

O pleiadă de autori central-europeni

G.G.: Haideţi să vorbim acum despre un lucru foarte delicat, cred că nu mă veţi contrazice în această privinţă, şi anume despre opţiunea lui Slavici pentru Imperiul Austro-Ungar. O atitudine care le-a părut trădătoare unor contemporani ai săi, în frunte cu Nicolae Iorga şi Octavian Goga, dar care nouă ni se poate părea mult mai rezonabilă, în perspectiva istorică în care acest mare scriitor, ca şi Aurel C. Popovici, au intuit avant la lettre un fenomen ce se desfăşoară astăzi sub ochii noştri, şi anume integrarea europeană. Nu cumva Imperiul Habsburgic cel mult hulit, pe lîngă evidentele sale deficienţe, conţinea şi o sumă de calităţi în germene ale unităţii europene spre care năzuim şi noi, românii? Nu cumva Habsburgii ocroteau o serie de calităţi morale ale unui stat civilizat şi îndeajuns de democratic pe care noi, după aproape un veac de la dispariţia imperiului în cauză, nu izbutim încă să ni le constituim?

O.P.: N-am idee în ce măsură acest imperiu era aşa cum îl vedeţi dumneavoastră astăzi

G.G.: Sînteţi istoric, trebuie să aveţi o idee mai clară

O.P.: Era o formulă retorică de introducere, fiindcă tocmai voiam să intru în chestiune! Dacă îl citim pe Kafka, vom vedea în Imperiul Habsburgic o birocraţie terifiantă, un Castel inexpugnabil şi inaccesibil, o zonă a absurdului birocratizat. Acelaşi lucru îl vedem la Heimito von Doderer. Dacă îl citim pe autorul Bravului soldat Svejk, vom vedea acolo o patrie a delatorilor militarizaţi, un univers al războiului permanent, al suspiciunii şi, iarăşi, al absurdului

G.G.: burlesc.

O.P.: Da. Dacă îl citim pe Joseph Roth, autorul Criptei Habsburgilor şi al atîtor altor romane

G.G.: Marşul lui Radetzky

O.P.: da, vom constata multă nostalgie, vom vedea o Vienă aburită, aproape ca-n picturile lui Klimt.

G.G.: Fastul melancolic al lui Klimt e una din slăbiciunile mele. Apropiindu-ne însă de zilele noastre, aş reaminti acea interesantă biografie a Dunării scrisă de Claudio Magris (ne-a vizitat spre sfîrşitul anilor 80, cînd l-am văzut în compania lui Umberto Eco la Uniunea Scriitorilor). De asemenea se cade neapărat menţionat distinsul nostru coleg de la Timişoara, Cornel Ungureanu, care nu osteneşte a investiga trăsăturile central-europene, pornind de la armoniosul Banat natal, căruia i se consacră cu o rîvnă ce conţine riscul de-a trece drept provincială. A anunţat chiar apariţia unei cărţi intitulate (nostalgic?) Europa Centrală Geografia unei iluzii, unde presupun că se răsfrîng nu doar umbrele, ci şi luminile Imperiului bicefal.

O.P.: Eu cred că toate lucrurile astea coexistau în Imperiul Habsburgic şi că Slavici, care-şi petrecuse o parte din tinereţe la Viena, nu avea cum să nu fie legat sufleteşte de K. und K. De altfel, va trebui să-l recuperăm pe Slavici ca prozator al acestei pleiade de autori central-europeni, cîtă vreme mi se pare că receptarea lui la Bucureşti s-a făcut precar, de un secol şi mai bine încoace; poate şi datorită faptului că eroii multora din prozele sale sînt ba maghiari, ba evrei, ba burghezi; în orice caz, mai puţin români sau ţărani, fie ei chiar şi ţărani ardeleni

G.G.: Chiaburi. A fost demonizat de regimul comunist ca reprezentant al chiaburimii!

O.P.: Aşa este. Totodată această opţiune a lui Slavici ar trebui judecată în contextul unei întregi elite româneşti, nu doar din Ardeal, ci şi din Bucovina, care adera la un anumit mod de viaţă pe care azi îl desemnăm generic ca existenţa în Imperiul Habsburgilor. L-aş pomeni aici pe cunoscutul şi mult contestatul mitropolit Vasile Mangra, care a fost un istoric excelent, membru al Academiei Române

G.G.: care s-a sinucis

O.P.: Se spune că s-a sinucis. Cercetări mai recente tind să pună sub semnul întrebării sinuciderea sa. Dar el, în orice caz, numai binecuvîntare nu a trimis către armata română, cînd a trecut munţii spre Ardeal. Asta e acuza principală care i se aduce lui Mangra, altminteri luptător în cadrul partidului românesc ardelean. L-aş mai aminti aici şi pe Aurel Onciul, o figură şi mai necunoscută, care a preluat, în timpul finalului de război mondial, Cernăuţiul din mîinile autorităţilor imperiale acolo s-au succedat stăpîniri de cîte o zi, au venit ucrainenii, a venit apoi armata română, care l-a considerat un pro-habsburgic

G.G.: Era cumva rudă cu Dimitrie Onciul?

O.P.: Cred că da. Nu ştiu exact. Ştiu doar că mai are urmaşi, iar în revista Analele Bucovinei se discută polemic între unul din urmaşii săi şi alţi istorici care continuă să-l condamne. Ştiu că şi dr. Petru Groza care n-a fost un exemplu de moralitate, în nici un caz , după cum rezultă din memoriile lui Corneliu Coposu ar fi fost, în tinereţea sa, mai apropiat de o formulă pro-habsburgică, un aranjament al românilor cu politica dualistă, care urma să devină trialistă şi aşa mai departe.

G.G.: Dar Aurel C. Popovici?

O.P.: Aurel C. Popovici este cunoscut. Este faimosul tribun al ideii Mitteleuropei, în straie federale, în care românii să joace un rol important. Îi putem judeca oricum pe aceşti autori, dar important este să contextualizăm istoric, să nu-i simplificăm excesiv datorită lipsei noastre de lecturi sau a unor parti pris-uri. Să ne adresăm documentelor, revistelor din epocă, şi să vedem ce se întîmpla acolo. Vreau să spun că am ştire despre o teză de doctorat pregătită sub conducerea profesorului Zub, care-i are în vedere tocmai pe aceşti gînditori şi, în parte, oameni de acţiune ardeleni. Aşadar demersurile recuperatoare încep să se producă. Dar e simptomatic că pînă azi istoriografia română şi cea literară, şi cea propriu-zisă nu a recuperat în complexitatea lor asemenea figuri. Cred că eseul lui Kundera despre Europa Centrală, publicat în anii 80 şi tradus ulterior la noi şi comentat, a deschis o poartă în literatura română, dar şi în dezbaterea publică din România în general, spre reconsiderarea judecăţilor prea pripite la adresa lui Slavici şi a celor pe care i-am menţionat. Totodată, cum bine aţi subliniat, acest proces de integrare treptată a Europei Centrale şi apoi a Europei Răsăritene în Uniunea Europeană reaşază problematica, o detensionează puţin, o motivează altminteri şi permite recuperarea unor figuri marginalizate.

G.G.: Merită rememorat şi bizarul, utopicul proiect al alipirii regatului României la Imperiul Austro-Ungar, ca să fie toţi fraţii împreună. Iar Kundera, după cîte îmi amintesc, critica un naţionalism desuet care însă, atingîndu-şi scopurile şi sleindu-se treptat, ne permite o privire mai largă asupra unor fenomene cu un caracter oarecum repetitiv. Este vorba de un alt efort de integrare, într-o altă epocă, pe o altă buclă a spiralei evolutive, cum se zice, însă cu un ideal în parte asemănător, al unei convieţuiri multietnice, sub semnul unei civilizaţii autentic europene.

O.P.: În orice caz, Slavici nu se deosebeşte funciar de Petre Carp, care şi el era partizanul Europei germane, puse stavilă înaintării ruseşti şi apoi sovietice.

G.G.: În această ordine de idei, se cuvine relevată şi justa intuiţie a lui E. Lovinescu, om de formaţie franceză şi antantofil convins în perioada primului război mondial, care, în cursul celui de-al doilea război mondial, şi-a dat seama că pericolul major pentru România îl constituie bolşevismul. Ceea ce l-a făcut să judece favorabil germanofilia lui Petre P. Carp, într-o broşură închinată acestuia, de unde i s-a tras, sub comunişti, învinuirea de pactizare cu fascismul.

L.A.: În primii ani 90, stăteam de vorbă cu un amic italian proaspăt venit în ţară, după ce el făcuse ocolul întregii Românii, şi l-am întrebat ce părere are despre ceea ce-a văzut. Mi-a dat un răspuns care pe mine m-a surprins. A zis că îi este foarte evidentă acum, după vizita făcută, extraordinara diversitate care există în România, marile deosebiri dintre provinciile istorice, locuitori, mentalităţi şi chiar stiluri de construcţie. M-a mirat acest răspuns auzit la începutul anilor 90, pentru că venea spre urechile mele după o îndelungă acţiune a propagandei comuniste, care insista pe gogoaşa unităţii de neclintit a întregului popor în jurul celui mai iubit fiu etc., cu minciuna că toţi sîntem la fel etc. De sus se răspîndea aceeaşi nuanţă cenuşie, decrepită şi prăfuită peste întreaga ţară. Ca unul care trăiam în interior de cîteva zeci de ani, fusesem aproape convins de teza propagandistică, avînd scopuri politice, care a fost repetată pînă la saţiu. Şi iată că apărea un observator străin, un ochi neutru, proaspăt, care era mirat tocmai de un lucru pe care eu, de aici, nu-l percepusem. Mai apoi, vrînd să mă conving de această remarcă, încercînd s-o verific pe cont propriu, am putut constata că într-adevăr există mari diferenţe între cele trei provincii istorice. Există chiar puncte de reper diferite, care le fac atît de deosebite între ele. Cred că noi, în Transilvania, ne luăm ca model Mitteleuropa şi fostul Imperiu Austro-Ungar. Punctul constant de reper al Valahiei mă tem că a fost Fanarul, sau Turcia, sau civilizaţia mediteraneană.

O.P.: Franţa, în orice caz!

L.A.: Şi Franţa, dar oarecum paraşutat.

G.G.: În secolul al XVIII-lea, fanariot, prin Nicolae Mavrocordat.

L.A.: Da, însă cam aşa cum se făcea aprovizionarea Berlinului de Vest, cînd restul teritoriului era ocupat de Uniunea Sovietică. Pe cale aeriană, în mod artificial, aterizau acolo avioanele, lăsau proviziile şi apoi se întorceau în Occident, pe un culoar de zbor rezervat. Cam aşa era raportarea Bucureştiului la Paris, pe cale aeriană

G.G.: la începuturi

L.A.: adică ei continuă să facă abstracţie de Imperiul Austro-Ungar, acest bagaj cultural impozant al civilizaţiei central-europene. Pe de altă parte, sper că nu greşesc identificînd în Moldova clare propensiuni către Imperiul Rusesc, slav, care desigur era la graniţele lor şi de-a lungul istoriei şi-a imprimat particularităţile de civilizaţie.

G.G.: În ce ar consta aceste atracţii?

L.A.: N-aş putea explica foarte detaliat în acest moment. Poate fi vorba de o fascinaţie pentru vecinul mare şi puternic, de o simpatie culturală, de o empatie. Pînă şi graiul moldovean este marcat de inflexiuni fonetice, la nivel lexical şi de pronunţie, slave. Opţiunea lui Dimitrie Cantemir a fost elocventă, atunci cînd s-a văzut constrîns să renunţe la tron.

G.G.: Eu am observat, dimpotrivă, o antipatie a moldovenilor faţă de ruşi. Atît a celor de la noi, cît şi a celor din Basarabia. Inflexiunile fonetice şi vocabulele de sorginte slavă nu constituie cîtuşi de puţin o punte de legătură! Luminatul Dimitrie Cantemir alcătuieşte excepţia ce subliniază regula. E însă foarte probabil ca această antipatie să fi sporit considerabil după 1812 şi mai ales după 1940

L.A.: Că s-a creat şi mişcarea contrară, de protest şi tentativă de desprindere de sub această influenţă, este nu mai puţin adevărat. Aţi surprins-o în mod legitim. Dar deocamdată permiteţi-mi să identific sau să prezum această triplă orientare a celor trei provincii istorice. Sîntem tentaţi, va să zică, să recunoaştem particularităţile chiar lexicale, de pronunţie, mentale, temperamentale, ale diverşilor locuitori. Dificultatea reală este să le imprimi celor trei colţuri de ţară o mişcare convergentă în jurul sau în direcţia Uniunii Europene. Noi ardelenii, deocamdată, din convingere precum şi politicienii bucureşteni, din interese economice şi politice sîntem mai înşurubaţi pe traseul aderării europene decît locuitorii simpli ai celorlalte provincii, care au acest balast al simpatiilor divergente.

G.G.: Fie şi pentru faptul că Imperiul Habsburgic din care a făcut parte Transilvania era mai democratic şi mai european decît Imperiul Otoman, sau decît Rusia ţaristă iar apoi comunistă. Dar un lucru e clar. Oricît de încărcat ar fi dosarul relaţiilor ruso-române, ca şi cel al relaţiilor maghiaro-române, un viitor civilizat, european, nu îngăduie decît o unică soluţie, cea a convieţuirii armonioase. Nu avem altă opţiune onorabilă decît cea pe modelul reconcilierii franco-germane, sau a celei franco-polone. Chiar dacă unii patriotarzi m-ar privi pieziş, sînt convins că va sosi momentul în care actualele proteste în arcul românesc împotriva limbii ruse sau a limbii maghiare vor părea ciudăţenii aculturale, zvîcniri ale primitivităţii. Sloganele ce diabolizează o limbă oarecare nu vor fi privite cu mai multă îngăduinţă decît formele de prigoană ale unei opţiuni de conştiinţă. Războiul rece al etniilor va trebui să înceteze şi nu va fi cu siguranţă o amintire cu care omenirea să se mîndrească.

L.A.: Remarcam cu ceva timp în urmă că, din păcate, majoritatea concetăţenilor noştri nu pare ispitită de modelul democratic prin votul pe care şi l-a exprimat în repetate rînduri.

G.G.: Din cauza comunismului

L.A.: Şi din cauza comunismului, dar şi din cauza acestor modele diverse spre care s-a orientat. Nici imperiul slav n-a fost un exemplu de democraţie, ci dimpotrivă, după cum nici Fanarul n-a excelat prin democraţie. În clipa în care populaţia extinsă pe două treimi din suprafaţa geografică a ţării tale nu simpatizează cu un model democratic, vă daţi seama cît de dificilă este implantarea sa!

Rezistenţa prin internet

O.P.: Distinse domnule Grigurcu, distinse domnule Laszlo, eu m-am convins cu acest prilej că nu putem folosi legitim, în cultura română, sintagma de la care a început discuţia noastră. Nu cred în rezistenţa prin cultură, decît dacă am descoperi, îngropat într-o sticlă, jurnalul vreunui Robinson Crusoe, care a trăit printre ierburi şi jivine şi a scris febril, iar noi să-l valorificăm cultural. Altfel nu văd rezistenţa prin cultură, în condiţiile colaborării cu autoritatea constrictivă şi constrîngătoare.

G.G.: Rezumînd, putem afirma că rezistenţa prin cultură este restricţionată din două puncte de vedere. O dată prin colaboraţionismul şi neocolaboraţionismul unor scriitori despre care s-ar putea pretinde că au întrupat-o, adică autori de tipul Marin Preda, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleşu. Pe de altă parte, de către cei care au depăşit rezistenţa prin cultură, în sensul strict, trecînd la protestul politic, de la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca pînă la Paul Goma, I. Negoiţescu, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Bujor Nedelcovici şi aşa mai departe. Astfel conceptul însuşi apare lax şi demagogic.

L.A.: Cred că un lucru interesant care s-ar putea face este să-l rugăm pe Virgil Ierunca să transmită unei edituri din ţară Antologia ruşinii pe care a întocmit-o în exil şi s-o publice în sfîrşit. Atunci se va vedea nu numai din zvonuri lista absolut impresionantă, în sens negativ, a celor care au înălţat laude şi ode ceauşismului şi comunismului. Vor putea fi văzuţi acolo cei mai semnificativi exponenţi ai literaturii române contemporane. După ce îi vom trece pe ei în revistă şi vom sublinia faptul că s-au închinat la curţile lui Ceauşescu, prin eliminare vom rămîne să ne întrebăm: ei bine, dacă aceştia s-au vîndut, cine a mai rămas să facă rezistenţă prin cultură?! Şi vor mai sta în picioare foarte puţini Doi, trei, cinci, zece scriitori? Douăzeci? Cîţi vor fi? Eu nu cred că era posibil ca în acelaşi timp să scrii texte proceauşiste şi pe de altă parte să te baţi cu cărămida în piept că ai făcut rezistenţă prin cultură. Mi se pare o schizofrenie galopantă acest

G.G.: mod de abordare.

L.A.: Da. Aş dori să avem în sfîrşit, după cincisprezece ani de la revoluţia din decembrie, toate cărţile pe masă, să facem o dată recensămîntul tuturor autorilor care s-au ploconit în Omagii şi prin presa literară, au pupat poalele dictatorului. Atunci vom spune: în regulă, aceştia ies din discuţie. Iar apoi să numărăm steagurile: cine a făcut rezistenţă prin cultură? Să vedem cîţi mai rămîn!

G.G.: Poate este suficient să răsfoim volumele de Omagii care sînt, de fapt, foarte greu de găsit în biblioteci la ora actuală, nu ştiu de ce

L.A.: S-au vîndut pe dolari grei, în străinătate.

G.G.: În orice caz, dacă le găsim, putem şi pe calea asta reconstitui o listă copioasă a compromisurilor.

L.A.: Dacă regula au reprezentat-o compromisul, mlădierea şi genuflexiunea, atunci unde mai rămîne loc de rezistenţă prin cultură? Nu prea

O.P.: E interesant să remarc că revista E-Leonardo pe care o scoatem noi e o formă de rezistenţă prin cultură, poate cam marginală

L.A.: E rezistenţă prin internet

O.P.: Da, dar prin cultură totuşi. Ceea ce facem noi acolo e cultură. Aş zice două vorbe despre această revistă, care e o iniţiativă particulară, total nesponsorizată

L.A.: A lui Ovidiu Pecican care mi-a sugerat înfiinţarea acestei publicaţii

O.P.: Practic meritul e al tău, tu o faci, eu am zis o vorbă acolo, la începuturi. Dar e o rezistenţă mai ciudată prin cultură, orientată nu doar împotriva ideologiilor oficializate, confortabile, actuale, ci şi faţă de ceea ce practică breasla scriitoricească în ziua de azi. Ca dovadă că nu sînt foarte mulţi cei care vor să publice alături de noi, cu noi, sau pe care noi i-am invita să publice alături de noi.

G.G.: Mă bucur că sîntem tustrei alături pe cum să zic? ecranul luminiscent al lui E-Leonardo.

L.A.: Am văzut revista E-Leonardo (pe care am demarat-o la sugestia prietenului Ovidiu Pecican, după care m-am dedicat pe deplin editării ei) ca pe o alternativă de expresie, în contextul în care celelalte mijloace de exprimare ne erau retezate rînd pe rînd. Constat faptul că cenzura s-a reînfiinţat şi s-a revigorat în aceste luni, în aceşti ani. Revistele culturale refuză uneori voalat, alteori direct discursurile tranşante, lipsite de plecăciuni şi conivenţe. Eu mi-am găsit tot mai greu un loc de publicare, în această societate a noastră democratică, unde ne lăfăim în plină libertate a cuvîntului, după cum se proclamă peste tot.

O.P.: Dar înţesată de tranzacţii.

L.A.: Aşa cum spui! La E-Leonardo, în schimb, mă simt într-un spaţiu de minunată libertate şi de fascinantă zbenguială intelectuală. Sînt convins că şi dumneavoastră, cei doi parteneri ai mei de dialog din acest moment, îmi împărtăşiţi mulţumirea sufletească. Să mergem înainte la cît mai multe numere! De fapt, demonul care îl ispiteşte pe intelectualul român se concretizează într-o opţiune cu două variante. Laşi tonul mai moale, ca să fii publicat, sau spui ferm ceea ce ai de exprimat, dar atunci rişti să nu te faci auzit. Or noi am retezat acest binom

G.G.: Am tăiat nodul gordian!

L.A.: Da. Nu lăsăm tonul mai jos şi ne publicăm noi pe noi. Iar cînd se va strînge o carte din toate materialele existente în revista noastră de pe internet, o vom tipări şi pe aceea!

(Cluj, 28 februarie 2004)

SFÎRŞIT

A apărut la Editura "Limes" din Cluj volumul Vorbind

care cuprinde dialogurile înregistrate de Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican