Laszlo Alexandru
PAŞOL NA TURBINCA!
Ion Creangă ne-a spus povestea unui rus obraznic, dar amuzant, care avea năravul de a-i īnchide pe toţi īn turbinca lui şi astfel a reuşit să-şi amīne chiar propria moarte. Cum īl supăra cineva, paşol na turbinca!
Peste cîteva secole, cînd vreun ins ciudat va scrie Istoria Romāniei povestită unor debili mintali, va trebui să aducă vorba despre un preşedinte cu mandate nenumărate. Aşa cum Ştefan, cīnd īnvingea īntr-o bătălie, punea să se īnalţe o mănăstire, şi acest politician, īndată ce cīştiga o mineriadă sau se pregătea pentru vreo realegere, găsea un intelectual de vază care să-l laude la gazetă, să-l legitimeze şi să-i spele imaginea.
În 1990 a fost valabil Nicolae Manolescu. Abia se uscase pe jos sîngele din Piaţa Universităţii şi directorul României literare l-a numit pe artizanul masacrului Omul providenţial (cu O mare!). Īn 1996 s-a īntors la trap din Franţa marele (fizic vorbind) Petru Dumitriu, pentru a-şi depune omagiile respectuoase la picioarele stăpīnului. Īn 2004 a fost recuperat Vladimir Tismăneanu de la Washington D.C. Diferenţa e legată doar de marca produsului: de la Dero Lux s-a trecut la Procter & Gamble.
Marele şoc. Din finalul unui secol scurt, cartea de dialoguri dintre Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu, lansată īn zilele trecute la Bucureşti, constituie cu siguranţă marele şoc de la īnceputul unui secol ceva mai lung, pentru toţi cei care au văzut īn politologul romān stabilit īn America mai mult decīt originile sale nomenclaturiste. N-a fost să fie. Ion Iliescu a devenit o personalitate de vîrf a procesului democratic din România, s-a năpustit vorbitorul īn critica sa acerbă. El este un om al stîngii democrate, a continuat universitarul pe acelaşi ton nemilos. Dialogul cu Ion Iliescu a fost o plăcere intelectuală, a īncheiat devastator savantul. Singura problemă de care n-a ţinut seama a fost următoarea: atunci cīnd izmana rămīne cu pete după frecare, gospodina schimbă marca detergentului.
Mascarada a continuat şi a doua zi, la întîlnirea României literare din 31 martie. Mircea Cărtărescu l-a proclamat pe Vladimir Tismăneanu pur şi simplu un Proust al comunismului românesc. La urma urmelor, de ce nu? În localitatea unde Patapievici poate fi declarat (cu seriozitate) un Kierkegaard de Bucureşti, Pleşu un Montaigne romān, iar Liiceanu un Heidegger (de Dīmboviţa?), probabil că noi toţi, ceştilalţi, trecem drept nişte proşti ai postcomunismului romānesc. Atīt īn ochii politicienilor, cīt şi ai intelectualilor care-i ling ca să nu-i deoache.
O voce din popor a umbrit oarecum sărbătoarea romān-literaţilor, spunīnd că nu mai īnţelege nimic din ce se petrece la noi, din moment ce un analist politic lucid ca Dan Pavel īi găseşte mari calităţi unui Gigi Becali şi se angajează consilier de imagine al acestuia. Nu s-a grăbit, din păcate, nimeni să-i dea explicaţiile necesare: īn timp ce locotenentul lui Tismăneanu īşi permite luxul de a-şi pierde obrazul la barieră, elogiind o făcătură a politicii romāneşti, şeful său se năpusteşte direct spre sala tronului. Lumea bună se va şoca de inabilitatea celui dintīi, dar va elogia īn extaz, picior peste picior, dexteritatea celui din urmă. Iată ce īnseamnă subtilitate īn ziua de azi. Nici Marcel Proust n-ar fi combinat-o mai bine!
Concluziile īntīlnirii le-a tras acelaşi neobosit Nicolae Manolescu, solicitīnd reabilitarea intelectualilor romāni care, deşi au fost permeabili la propaganda comunistă, tot ei au fost aceia care au dat jos comunismul. Ha-ha-ha! Intelectualii români cel mult au răsturnat comunismul de pe o parte pe cealaltă, precum clătita. Īn realitate, mereu serviabili şi īn poziţie de drepţi, mulţi dintre ei de-abia aşteaptă ordinul stăpīnului: paşol na turbinca! pentru a ciocni din călcīie şi a striga, īn semn de protest: Da, să trăiţi!.
(aprilie 2004)