Laszlo Alexandru

 

PAŞOL NA TURBINCA!

 

 

            Ion Creangă ne-a spus povestea unui rus obraznic, dar amuzant, care avea năravul de a-i închide pe toţi în turbinca lui şi astfel a reuşit să-şi amîne chiar propria moarte. Cum îl supăra cineva, paşol na turbinca!

            Peste cîteva secole, cînd vreun ins ciudat va scrie Istoria României povestită unor debili mintali, va trebui să aducă vorba despre un preşedinte cu mandate nenumărate. Aşa cum Ştefan, cînd învingea într-o bătălie, punea să se înalţe o mănăstire, şi acest politician, îndată ce cîştiga o mineriadă sau se pregătea pentru vreo realegere, găsea un intelectual de vază care să-l laude la gazetă, să-l legitimeze şi să-i spele imaginea.

            În 1990 a fost valabil Nicolae Manolescu. Abia se uscase pe jos sîngele din Piaţa Universităţii şi directorul României literare l-a numit pe artizanul masacrului “Omul” providenţial (cu “O” mare!). În 1996 s-a întors la trap din Franţa marele (fizic vorbind) Petru Dumitriu, pentru a-şi depune omagiile respectuoase la picioarele stăpînului. În 2004 a fost recuperat Vladimir Tismăneanu de la Washington D.C. Diferenţa e legată doar de marca produsului: de la Dero Lux s-a trecut la Procter & Gamble.

            Marele şoc. Din finalul unui secol scurt, cartea de dialoguri dintre Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu, lansată în zilele trecute la Bucureşti, constituie cu siguranţă marele şoc de la începutul unui secol ceva mai lung, pentru toţi cei care au văzut în politologul român stabilit în America mai mult decît originile sale nomenclaturiste. N-a fost să fie. “Ion Iliescu a devenit o personalitate de vîrf a procesului democratic din România”, s-a năpustit vorbitorul în critica sa acerbă. El este “un om al stîngii democrate”, a continuat universitarul pe acelaşi ton nemilos. Dialogul cu Ion Iliescu a fost “o plăcere intelectuală”, a încheiat devastator savantul. Singura problemă de care n-a ţinut seama a fost următoarea: atunci cînd izmana rămîne cu pete după frecare, gospodina schimbă marca detergentului.

            Mascarada a continuat şi a doua zi, la întîlnirea României literare din 31 martie. Mircea Cărtărescu l-a proclamat pe Vladimir Tismăneanu pur şi simplu “un Proust al comunismului românesc”. La urma urmelor, de ce nu? În localitatea unde Patapievici poate fi declarat (cu seriozitate) un Kierkegaard de Bucureşti, Pleşu un Montaigne român, iar Liiceanu un Heidegger (de Dîmboviţa?), probabil că noi toţi, ceştilalţi, trecem drept nişte proşti ai postcomunismului românesc. Atît în ochii politicienilor, cît şi ai intelectualilor care-i ling ca să nu-i deoache.

            “O voce din popor” a umbrit oarecum sărbătoarea român-literaţilor, spunînd că nu mai înţelege nimic din ce se petrece la noi, “din moment ce un analist politic lucid ca Dan Pavel îi găseşte mari calităţi unui Gigi Becali şi se angajează consilier de imagine al acestuia”. Nu s-a grăbit, din păcate, nimeni să-i dea explicaţiile necesare: în timp ce locotenentul lui Tismăneanu îşi permite luxul de a-şi pierde obrazul la barieră, elogiind o făcătură a politicii româneşti, şeful său se năpusteşte direct spre sala tronului. Lumea bună se va şoca de inabilitatea celui dintîi, dar va elogia în extaz, picior peste picior, dexteritatea celui din urmă. Iată ce înseamnă subtilitate în ziua de azi. Nici Marcel Proust n-ar fi combinat-o mai bine!

            Concluziile întîlnirii le-a tras acelaşi neobosit Nicolae Manolescu, solicitînd reabilitarea intelectualilor români care, deşi au fost permeabili la propaganda comunistă, “tot ei au fost aceia care au dat jos comunismul”. Ha-ha-ha! Intelectualii români cel mult au răsturnat comunismul – de pe o parte pe cealaltă, precum clătita. În realitate, mereu serviabili şi în poziţie de drepţi, mulţi dintre ei de-abia aşteaptă ordinul stăpînului: “paşol na turbinca!” pentru a ciocni din călcîie şi a striga, în semn de protest: “Da, să trăiţi!”.

(aprilie 2004)