Laszlo Alexandru

 

 

PAUL GOMA ANTISEMIT

 

 

“Problema… este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) în cărţile sale Basarabia şi Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii”.

Paul Goma, Jurnal

 

1. România dup㠓dezgheţ”

Pe lîngă numeroasele vicisitudini sau tragedii în plan social şi al destinului individual pe care le-au provocat deceniile de comunism, una din amprentele specifice ale dictaturii a fost îngheţarea dezbaterilor intelectuale de substanţă. Întrucît sistemul editorial şi publicistic se afla sub monopol de stat, oficialităţilor nu le-a fost greu să elimine orice reflecţie spontană cu privire la locul şi rolul nostru în prezentul şi trecutul istoric. Puţinele intervenţii pe asemenea subiecte se cereau avizate şi aprobate în prealabil de către “specialişti”, nuanţele erau negociate cu cenzura, tonalităţile erau atent cumpănite. Istoria constituia unul din vîrfurile de lance în activitatea ideologică a partidului, ca atare despre istorie se scria cît, cînd şi cum permitea partidul.

După decembrie 1989, apusul dictaturii a adus cu sine, pe lîngă alte avantaje, liberalizarea pieţei de idei. Libertatea cuvîntului a înlesnit iniţial dezvăluiri senzaţionale şi răfuieli elementare, dar a contribuit şi la apariţia unor intervenţii tot mai substanţiale. S-a impus într-un asemenea context rediscutarea în sfîrşit obiectivă a trecutului nostru. Două mari teme şi-au făcut loc în dezbaterea publică: oroarea extremismului fascist şi intelectualii care l-au sprijinit (Holocaustul), oroarea extremismului comunist şi gînditorii care l-au susţinut (Gulagul). Era normal ca aceste două uriaşe traume istorice ale secolului XX, provocate de moartea violentă a milioane de oameni, să fie pînă la urmă analizate şi cumpănite, pentru a fi înţelese şi conştientizate.

Surpriza pe care o trăieşte un observator oarecum neutru al fenomenului este că o asemenea dezbatere, în loc să fie purtată azi doar cu argumente, dovezi, demonstraţii şi seninătate ştiinţifică, include numeroase izbucniri pasionale. E incredibil în special faptul că discuţia este percepută sub formă de “concurenţă”, prin constituirea a dou㠓tabere” distincte, care parcă tind a se elimina reciproc. În locul unei armonioase colaborări între cele două direcţii de studiu (şi-şi), asistăm de multe ori uimiţi la competiţia exclusivistă (sau-sau). În toiul acestei confruntări aberante, fiecare grupare încearcă să încarce nota de plată a adversarilor, să relativizeze răspunderea aliaţilor. Criticii feroci ai comunismului mai scapă consideraţii indulgente asupra “imprudenţelor” de dreapta, analiştii versaţi ai fascismului mai eliberează certificate de bună purtare pentru “naivităţile” de stînga. Circumstanţele atenuante sînt mereu acordate celor din propria tabără, chiar şi cu riscul de a părea sofisme. Circumstanţele agravante sînt consecvent aruncate peste gardul vecinului. Nu poate exista spectacol mai decepţionant, în plan intelectual, decît acela de a asista la îndiguirea lucidităţii pe brazde înguste, la teleghidarea spiritului critic în direcţii preconcepute.

 

2. Aria lui Goma

În această operă în aer liber avînd ca decor propria noastră existenţă, aria lui Paul Goma dobîndeşte un loc inconfundabil. Profilul său eroic din perioada totalitară, implicarea sa activă, biografică, în lupta împotriva abuzurilor şi a samavolniciei, forţa impresionantă a talentului său artistic şi puterea de convingere a argumentelor pe care le pune în mişcare îl plasează indiscutabil pe unul din cele mai proeminente locuri în dezbaterea contemporană. A-l citi pe Paul Goma reprezintă principala obligaţie pentru oricine îşi propune să înţeleagă dezastrul postbelic, efectele perverse ale ceauşismului, colaboraţionismul otrăvitor al scriitorilor, mecanismele istorice, psihologice, sociale şi individuale de îngenunchere în faţa comunismului.

Avînd toate aceste elemente în faţa ochilor, am acceptat bucuros cu ceva timp în urmă iniţiativa lui Paul Goma de a purta cu mine un dialog. Întins de-a lungul anului 1997, el reflecta în prima sa jumătate o armonie a celor doi colocutori, deşi era vorba despre subiecte fierbinţi ca resurecţia Securităţii în viaţa publică, aservirea Bisericii Ortodoxe faţă de interesele puterii politice, jocurile mărunte ale anumitor grupuri intelectuale de presiune sau importanţa contemporană a mărturiei. Canalul de comunicare dintre noi s-a perturbat însă după ce mi-am permis să aduc în dezbatere tinereţea fascist-legionară a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. Duelul de floretă s-a schimbat în izbituri cu parul. Paul Goma mi-a reproşat că… fac legături strîmbe şi vizez alături de ţintă, apoi mi-a refuzat dreptul la replică, apoi a publicat doar partea lui de conversaţie, în care mă ataca, nu şi partea mea, în care mă explicam, dialogul a fost retezat şi relaţia dintre noi s-a răcit. Deşi mi-a displăcut în mod acut, acest incident nu m-a îngrijorat excesiv, cîtă vreme încă mai speram că era vorba de o neînţelegere momentană. Îmi închipuiam cel mult că vocea critică a lui Paul Goma e condiţionată de legăturile de recunoştinţă personală faţă de Mircea Eliade [1].

Dar în ultimii ani partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent [2]. În special un text intitulat Basarabia şi “problema” şi publicat în presa literară [3] mi-a stîrnit nemulţumirea, pe care am exprimat-o într-un schimb epistolar cu Ion Solacolu [4]. În 2002 apărea Basarabia, roman în care Goma îşi strîngea la un loc cîteva din ostilităţile antievreieşti [5]. Un alt admirator al autorului, cercetătorul Michael Shafir, şi-a mărturisit atunci dezamăgirea faţă de evoluţia (involuţia?) pe care o constata[6]. Un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma a fost publicat apoi sub semnătura lui Radu Ioanid[7]. În paralel a pornit în revista electronică E-Leonardo dezbaterea în jurul respectivei situaţii, prin intervenţii ale lui Ion Solacolu[8] şi Ovidiu Pecican [9]. Paul Goma a revenit cu volumul incendiar Săptămîna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii[10], în care postfaţa lui Mircea Stănescu schiţa anumite răspunsuri la adresa contestatarilor scriitorului. Acestea ar fi manifestările de suprafaţă ale unui conflict căruia mă văd obligat să-i sintetizez în continuare coordonatele ideatice.

Teza fundamentală a lui Paul Goma este expusă încă din primele două fraze (ample) ale cărţii, ce exprimă fără echivoc intenţia urmărită. Le citez integral, în ciuda incongruenţei lor stilistice (datorită direcţiilor semantice suprapuse şi intersectate): “Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de-al doilea război mondial, «cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atît pe solul naţional: Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, Basarabia şi Bucovina – cît mai ales în Transnistria»? (teza evreilor) – crimă care ar fi «devansat în timp, egalat în cruzime Auschwitzul»?, cum scrie Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur: îndelung răbdătoare, a făcut-o să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – şi dacă numai în o săptămînă: 28 iunie-3 iulie 1940? - «una majoritar, făţiş, feroce antisemită, încuviinţînd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor»? – din senin, cum susţin, de jumătate de veac, evreii" (Săptămîna Roşie, ed. cit. – în continuare S.R., p. 5, sublinierile lui P.G.).

După cum se vede, încă din primul paragraf lucrarea izbucneşte cu violenţă, exprimînd o frămîntare îndelung reţinută, o nemulţumire şi o indignare manifestă. Tonul va rămîne constant neschimbat, de-a lungul întregii expuneri a autorului, care îşi hărţuieşte şi îşi “agreseaz㔠cititorul, îl obligă la lecturi încrucişate, pe mai multe niveluri de semnificaţie, cu sufletul la gură, împărţit între stupoare şi oroare. Îndată ce intrăm în contact cu cronotopul istoric şi ne dăm seama că e vorba de o lucrare ce tratează despre anumite realităţi legate de al doilea război mondial, pentru a-l înţelege cu adevărat trecem la rearanjarea mesajului pe diversele sale componente de sens: 1) Românii i-au masacrat fără vină pe evrei (teza evreilor); 2) Aceste crime au precedat cronologic Auschwitzul, dar l-au egalat în cruzime (teza lui Matatias Carp); 3) Comunitatea româneasc㠖 dacă nu excesiv tolerantă, dar totuşi răbdătoare – a devenit atunci făţiş antisemită; 4) Această modificare de mentalitate şi atitudine colectivă s-a petrecut într-un singur an, ba poate chiar într-o singură săptămînă a anului 1940; 5) Autorul (Goma) urmează să ne spun㠓motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza” pentru care s-a petrecut o asemenea metamorfoză mentală; 6) Autorul (Goma) polemizează cu ideile susţinute de cercetătorii evrei. 7) Toţi evreii exprimă aceleaşi idei, pesemne bazîndu-se pe aceleaşi fapte, şi pot fi confutaţi în bloc. Cam multe afirmaţii sentenţioase înghesuite în doar două fraze! Lui Paul Goma cea mai inocentă imputaţie care i se poate aduce, încă din prima pagină a discursului său, este incoerenţa stilistică.

În diverse capitole ale lucrării, scriitorul se avîntă pe un teritoriu foarte sensibil, legat de viaţa şi de moartea unei comunităţi etnice. Paul Goma contestă cifra de 400.000 victime evreieşti ale Holocaustului (S.R., p. 5). El preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein şi îi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust (S.R., p. 115-118). Reafirmă mitul ceauşist al lui Antonescu – salvator al evreilor (S.R., p. 9). Îi acuză pe evrei de instaurarea comunismului, adevăratul “Holocaust Roşu” (S.R., p. 15 ş.a.). De altminteri toţi evreii sînt bolşevici, adic㠓nu chiar toţi, numai circa 98%” (S.R., p. 77). Goma reciteşte mare parte din istoria României în cheie antisemită: răscoala ţărănească din 1907 s-a produs ca reacţie la rapacitatea evreilor (S.R., p. 104-105); în timpul primului război mondial, evreii au colaborat cu ocupantul (S.R., p. 105); obsesia de căpătîi a evreilor a fost dezmembrarea României ca stat naţional, desprinderea Basarabiei (S.R., p. 77-78, p. 190), a Bucovinei de Nord (S.R., p. 190) precum şi a Transilvaniei (S.R., p. 190); criza frontului în primul război mondial, după revoluţia bolşevică, li se datorează în mare măsură evreilor (Basarabia, ed. cit. – în continuare B., p. 139); evreii au jucat un rol considerabil în înfiinţarea P.C.R. (B., p. 139). Fiind duşmanii prin excelenţă ai României şi ai românismului, evreii i-au măcelărit cu bestialitate pe românii care se retrăgeau paşnic din Basarabia: “Evacuarea armatei şi a civililor din Teritoriile Ocupate în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a ruşilor ocupanţi, prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştin㔠(S.R., p. 21). Acestea fiind… premisele istorice de la faţa locului, sigur că şi românii, nemaivrînd să joace în eternitate rolul de victime ale unei minorităţi impertinente şi criminale, s-au dezlănţuit în acţiuni spontane, antievreieşti – ca de pildă Pogromul de la Iaşi, “primul act sîngeros – victime: evreii din România”, dar care a avut loc doar la un an şi o zi după agresiunea provocatoare evreiască din Basarabia (S.R., p. 21). Statul român a intervenit totuşi spre a potoli furia mulţimilor, iar mareşalul Antonescu a dat chiar un ordin formal în sensul respectiv (Goma îl reia pe larg, lăsînd să treacă necomentat oribilul antisemitism flagrant al mesajului [11]).

Acesta fiind “scheletul” ideatic al cărţii, “plămînii” sînt reprezentaţi de numeroasele citate din epocă (problemă asupra căreia voi reveni ulterior), iar “sîngele” îl constituie stilul pamfletar, scrîşnit, biciuitor care, aplicat unei probleme adînc tragice, e greu să nu stîrnească indignarea cititorului de bună credinţă. Întocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i împărtăşesc punctul de vedere, Paul Goma se discreditează lamentabil: “Absenţa documentelor nu-i deranjează pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, D. Pavel, G. Andreescu, M.D. Gheorghiu, români imparţialişti, eterni linguşiţi emeriţi care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbeşte cele mai…” etc. etc. (S.R., p. 14).

Ţinînd seama de argumentele şi explicaţiile de mai sus, apare în mod legitim întrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Avea dreptate Ion Solacolu să ne îndemne la multă prudenţă în situaţiile cînd ne slujim de o asemenea clasificare: “Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea îl stigmatizează, îl descalifică, aşezîndu-l împreună cu toată prestaţia lui de pînă atunci − şi de aici rezidă gravitatea şi responsabilitatea demersului − într-un justificat con de umbră, punîndu-l aşadar pe cel etichetat astfel sub semnul întrebării, altfel spus, demolîndu-l”. Paul Goma este cel mai important reper al nostru de curaj şi verticalitate din anii comunismului, a-l demola înseamnă a priva societatea de un model pozitiv. Or societatea nu poate progresa în absenţa reperelor luminoase [12].

Problema cu care ne confruntăm este, în consecinţă, extrem de gravă. Orice pripeală în judecată, orice caracterizare şovăitoare pot fi catastrofale.

 

3. Discurs asupra metodei

Iritat pesemne de conţinutul dezbaterilor libere stîrnite de paginile sale, Paul Goma nota recent, cu nedezminţit grobianism, în jurnalul expus pe internet: “Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe «tema»: este sau nu este antisemit Goma? (de ce nu: are Goma un sex – sau trei?, şi dacă nici unul?) – ca şi cum aceasta ar fi problema crucială pentru români în general, pentru intelectualii români în special, în Anul Domnului 2004. (…) Credeam, cu naivitate[,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) în cărţile sale Basarabia şi Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii. / Vai: şi Solacolu[,] şi Pecican[,] şi Laszlo s-au oprit la gard; din uliţă au încercat să vadă, să audă ce se petrece înăuntru (în ogradă, în casă)…” etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004) [13].

Să fie sănătos Paul Goma! Pasajul de mai sus reflectă, în toată splendoarea, desuetudinea concepţiei sale despre istoriografie. Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă (“eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel”), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluţia este dinspre istoriografia totalitară, arţăgoasă, intolerantă şi monologală spre cea democratică, tolerantă (în limite ştiinţifice), dialogală. Iată, spre exemplu, următoarele enunţuri:

A. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Ţării Româneşti în secolul al XV-lea.

B. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Moldovei în secolul al XIX-lea.

Între A. şi B. avem banala deosebire dintre adevăr şi neadevăr, a cărei dovadă o reclamă sus şi tare Paul Goma.

Iată acum următoarele enunţuri:

A1. Vlad Ţepeş a fost un tiran sadic, care îşi omora supuşii din pură plăcere.

A2. Vlad Ţepeş a fost un domnitor patriot care, fie şi pe calea forţei, urmărea civilizarea supuşilor săi.

În A1. şi A2. există două interpretări istorice diferite, ambele plauzibile şi care, la o rigoare, pot coexista (A1. fiind preferată de unii comentatori străini, iar A2. de cei autohtoni). Nu contest că ar putea cîndva să apară şi o variantă bizară de tipul:

A3. Vlad Ţepeş, fiind agresat de unii supuşi ai săi, s-a apărat trăgîndu-i în ţeapă.

Înainte de a mă grăbi să strig “nu-i adevărat!”, voi şopti prudent: “nu prea îmi vine să cred…”.

Eroarea unui istoric, foarte gravă, poate consta va să zică nu doar în spunerea/scrierea neadevărului, ci şi în lansarea unor variante explicative bizare, aberante, neverosimile, asupra evenimentelor din trecut.

Iar cît priveşte problema sexelor lui Paul Goma, de cînd l-am auzit pe primul ministru al României cum, de la tribuna Parlamentului, îşi invita contestatarii să-i numere ouăle, nimic nu mă mai surprinde în materie de grobianism. Spiritele mari se întîlnesc.

*

Exemplele mele anterioare sînt confirmate de o răsunătoare demonstraţie istoriografică a lui Ovidiu Pecican. Deşi porneşte de la realităţile descrise de Paul Goma, folosind şi alte rapoarte militare ale vremii, inaccesibile autorului parizian, precum şi luînd în discuţie diversele puncte de vedere ale eşichierul politic (extrema stîngă prin Troţki, extrema dreaptă prin C.Z. Codreanu, P.N.Ţ. prin memorialistica lui Zaharia Boilă etc.), O. Pecican ajunge la concluzii cu totul diferite: “nu evreii (în general, la nivelul întregii lor comunităţi) i-au hărţuit pe românii în retragere. Nu a fost vorba despre un conflict interetnic [subl. mea, L.A.]. O serie de cetăţeni români din Basarabia aparţinând altor etnii (ucraineni, evrei) i-au hărţuit pe reprezentanţii statului român din motive care se întrezăresc: unii, pentru că era un stat burghez, păzind ordinea inegalităţilor sociale şi a discriminărilor; alţii, pentru că era un stat corupt, ori, mai bine zis, pentru că fenomenul corupţiei, observat la nivelul întregii ţări, în Basarabia atingea, prin slujbaşii statului din această provincie răsăriteană, cote greu de suportat. În ambele cazuri, mesajul este unul de critică socialㅔ [14]. Între P. Goma care acreditează în absolut izvoarele istorice unilaterale şi forţează concluzia sa antisemită neplauzibil㠖 respectiv O. Pecican care interoghează o paletă întreagă de resurse şi propune, sub forma unei ipoteze de lucru, concluzia plauzibilă a criticii sociale, se află tocmai distanţa care separă vechea şi noua istoriografie.

Dar Paul Goma nu este nici măcar un reprezentant al vechii istoriografii! El “nu are în spate nici pregătirea istoricului, nici instituţii al căror program de cercetare să îi asigure materialul şi armătura argumentaţiei. Va recurge, în consecinţă, la raţionamente proprii, întemeiate pe experienţă, pe o cunoaştere indirectă, prin alţii, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – şi, vai, pe propriile (re)sentimente” [15]. O gafă de proporţii a lui Goma este creditul orbesc pe care îl acordă propagandei antisemite antonesciene [16]. De fapt sursele istorice la care apelează autorul sînt destul de numeroase, dar unilaterale şi neplauzibile: bilanţuri militare oferite de Marele Stat Major sau rapoarte ale unor ofiţeri, impregnate de limbajul antisemit funcţionăresc al vremii[17]; articole de ziar exprimînd realităţile dorite de regimul dictatorial-militar; scrisori personale ale unor soldaţi de pe front (dar de o provenienţă neclară); ba chiar mesaje ale mareşalului Antonescu acuzîndu-i pe evrei! E ca şi cum un istoric comunist şi-ar propune să demonstreze bunăstarea şi fericirea românilor pe vremea ceauşismului, servindu-ne lungi citate din… editorialele ziarului Scînteia, memoriile lui Paul Niculescu-Mizil, confesiunile generalului Pleşiţă şi discursurile festiviste ale lui Nicolae Ceauşescu!

Deşi autorul plasează la sfîrşitul volumului Săptămîna Roşie… o lungă listă bibliografică, majoritatea citatelor probatoare pe care ni le oferă nu sînt individualizate prin trimiteri precise la volum, ediţie şi pagină spre a putea fi verificate şi, pînă la proba contrară, îmi permit să mă îndoiesc de autenticitatea cel puţin a cîtorva referinţe. Într-o concluzie provizorie, se cuvine precizat că cercetarea întreprinsă de Paul Goma nu respectă în forma sa exterioară (ton pătimaş, subiectivism, stil pamfletar şi insultător, apel la surse unilaterale, aparat critic imprecis şi lacunar) exigenţele unei veritabile lucrări ştiinţifice pentru a se face credibilă.

 

4. Minciuni

După aceste remarci preliminare şi circumstanţiale, să ne adîncim de-acum în analiza propriu-zisă a tezelor autorului. Să-i facem pe plac şi să răspundem la întrebarea sa arţăgoasă: “da sau ba, Goma a scris adevărul (sau a minţit)?”. Vom opera în acest capitol cu distincţia adevăr – neadevăr (A. vs. B.), urmînd ca în capitolul următor să ne aplecăm asupra distincţiei verosimil – neverosimil (A2. sau A3.?) în ipotezele şi interpretările preopinentului nostru.

Paul Goma a minţit atunci cînd a prezentat situaţia politică a evreilor din România. După cum arată reputata cercetătoare a fenomenului totalitar Hannah Arendt, “nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice. Încă din secolul al XIX-lea antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, şi să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetăţeni români – chiar dacă ar fi rămas cetăţeni de rang secund. Nu au reuşit, şi la sfîrşitul primului război mondial toţi evreii români – cu excepţia cîtorva sute de familii sefarde şi a cîtorva evrei de origine german㠖 erau încă străini rezidenţi pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forţă a Aliaţilor, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a «convinge» guvernul român să accepte un tratat al minorităţilor şi să acorde minorităţii evreieşti cetăţenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 şi 1938 cînd, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simţit că pot risca denunţarea tratatelor favorabile minorităţilor ca fiind impuse în detrimentul «suzeranităţii» lor, putînd astfel să priveze de cetăţenia română cîteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populaţiei evreieşti. Doi ani mai tîrziu, în august 1940, cu cîteva luni înaintea intrării României în război – de partea Germaniei hitleriste – mareşalul Ion Antonescu, şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toţi evreii români, cu excepţia celor cîtorva sute de familii de evrei ce fuseseră cetăţeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeaşi lună, el a instituit o legislaţie antievreiască care era cea mai severă din Europa (luînd în considerare şi Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război şi evreii care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de zece mii de oameni, deci cel mult unu la sută din întregul grup. Hitler însuşi era conştient că Germania risca să fie depăşită de România şi i s-a plâns lui Goebbels, în august 1941, la cîteva săptămîni după ce dăduse ordinul pentru Soluţia Finală, că «un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decît am făcut-o noi pînă la ora actuală»”[18].

Potrivit lui Paul Goma, în schimb, evreii n-aveau motive a se plînge de… ospitalitatea plaiurilor mioritice. “În «putregaiul» românesc, în «pseudo-democraţia» carpato-dunăreană (…) evreii au vieţuit binişor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; şi după 1938, cînd a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat «antievreiesc»” (S.R., p. 103-104). Uluitor!

Chiar Goma ne citează, imprudent, fragmente din discursurile rostite de Mihail Kogălniceanu în Parlamentul României (S.R., p. 30-42), îmbibate de un flagrant antisemitism, de care însă refuză a ţine seamă: “Dincolo de Milcov s-a ridicat un strigăt foarte mare în contra acestei invaziuni a unui popor străin, care era numai vătămător (Aplauze).” “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova (Aplauze).” – Iată un excelent motiv ca statul “democrat” român să intervină în comerţul liber, luînd aminte la apartenenţa etnică a comerciantului sătesc şi hotărîndu-i soarta în Parlament… – “Acest popor, jidovii, se ţine la pîndă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare…” – Teoria conspiraţiei. – “Dumneavoastră voiţi ca noi, care avem o sumă de patru sute de mii de jidovi, să stăm cu mîinile la pept şi să-i lăsăm să facă ce vor vrea?” – Într-adevăr, nu: un stat profund democratic trebuie să ia poziţie, să-şi persecute evreii! După ce le-a interzis prin lege să cumpere pămînt, acum să le suspende inclusiv autorizaţiile comerciale! Iar cînd guvernele vest-europene fac presiuni pentru respectarea drepturilor minorităţilor din România, cum le răspunde faimosul Mihail Kogălniceanu? “Tractatul de la Paris n-a făcut decît a complecta şi pune sub garanţia marilor puteri europene seculara noastră autonomie. Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [interior] (Aplauze)”. Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al “neamiestecului în treburili intierni” funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.

Dar nu numai Parlamentul român şi legislaţia statală erau impregnate de autoritarism împotriva minorităţilor neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să îndemne la violenţe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită: pogrom la Chişinău în 1903; alt pogrom în 1905; după unirea cu România evreii n-au fost naturalizaţi; şcolile evreieşti au fost românizate şi nu s-a mai permis studierea limbii idiş; actorii evrei din Teatrul Naţional de la Chişinău au fost daţi afară în 1927; ţăranii din Soroca şi Bălţi recurg la violenţă antisemită în 1930; se organizează propagandă în favoarea masacrului antisemit la Cetatea Albă în 1935 [19]. “Basarabia era o citadelă electorală a antisemitismului românesc”, încît la 1937 Garda de Fier a cîştigat 22,8% din voturi, Partidul Naţional Creştin, de orientare violent antisemită, 9,3%, după care guvernul a anulat în cîteva luni cetăţenia română a cîtorva zeci de mii de evrei, iar folosirea limbii idiş în public a fost interzisă [20]. În 1940, “masacrele împotriva evreilor au însoţit retragerea trupelor româneşti. Zeci de evrei au fost ucişi în diverse sate din Bucovina şi uneori în localităţi precum Rădăuţi, Dorohoi şi Galaţi, care nu au venit niciodată în contact cu ocupaţia sovietică. Asasinatele erau de obicei executate de soldaţi, dar uneori şi de grupuri de români sau ucraineni. Cele mai cumplite crime au avut loc în timpul retragerii din Bucovina, prima fiind săvîrşită în comuna Milcoreni (judeţul Dorohoi)” [21]. Goma însuşi ne prezintă date elocvente ale unor statistici despre evoluţia demografică a evreilor (S.R., p. 76):

În Basarabia rusească:

1812 – 3.000;

1817 – 19.130;

1850 – 78.216;

1862 – 95.927;

1897 – 228.168.

În Basarabia românească:

1919 – 267.000;

1931 [de fapt: 1930] – 204.858.

Goma nu se oboseşte să analizeze cifrele şi să enunţe concluziile care se impun: pentru prima dată în istoria Basarabiei, pe timp de… pace şi prosperitate, sub guvernare românească numărul evreilor nu a mai crescut, ci a scăzut cu o cincime! Asta înseamnă c㠓au vieţuit binişor”, nu-i aşa? Atunci cînd afirmă c㠓primul act sîngeros” împotriva evreilor s-a comis abia la 29 iunie 1941, Pogromul de la Iaşi (S.R., p. 21), Paul Goma minte din nou, încercînd să stabilească false raporturi cauză-efect, prin trecerea sub tăcere a realităţilor inconvenabile.

Altă minciună a lui Paul Goma ţine de parţializarea geografică a genocidului. Pentru a putea omite dimensiunea continentală a fenomenului, scriitorul înalţă bariere de… imaginaţie la graniţele României. El refuză să privească faptul istoric în conexiunea sa internaţională şi decretează că evreii sînt răspunzători (întrucît i-au agresat pe românii în retragere paşnică din Basarabia şi Bucovina) şi prin urmare au fost măcelăriţi. Clasica situaţie românească: mortul e de vină. Din nefericire Holocaustul a avut o îngrozitoare şi macabră extensie, aproape toate statele europene cunoscîndu-i flagelul. În sinteza sa, Hannah Arendt se opreşte pe scurt asupra evenimentelor din Germania, Austria, Protectoratul Cehiei şi Moraviei, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, România, Ungaria şi Slovacia. Nici vorba de un frivol scenariu western, aşa cum ni-l prezintă Paul Goma: pieile roşii atacă diligenţa – potera pleacă la asalt şi dă foc corturilor! N-a fost vorba de o răfuial㠓internă”, ci de o crimă la nivel continental, cu diverse nuanţe specifice, de la stat la stat. În cazul României, insistă H. Arendt, “curios este faptul că, de la început şi pînă la sfîrşit, Antonescu nu a fost mai «radical» decît naziştii (după cum gîndea Hitler), ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetăţenie şi care a început masacrele pe scară largă, în mod făţiş şi fără nici o ruşine; aceasta într-un moment în care naziştii erau încă ocupaţi cu testarea primelor lor experimente. Reacţionase la ideea vînzării [evreilor în străinătate] cu peste un an înainte ca Himmler să ofere «sînge contra camioane» şi a sfîrşit, ca şi Himmler, prin anularea întregii afaceri ca şi cum totul nu ar fi fost decît o glumă”[22].

Michael Shafir şi Radu Ioanid sînt indulgenţi cu Goma, atunci cînd îl consideră un negaţionist “prin deviere”. (E drept că cei doi se refereau doar la romanul Basarabia şi la fragmentele apărute în presă.) E suficient să citim un pasaj de la p. 273 a volumului Săptămîna Roşie… pentru a-l judeca mult mai aspru pe autor: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)”. Paul Goma aici minte violent, negînd frontal Holocaustul! Atrag atenţia că ne aflăm deja în sfera unei culpe sancţionabile penal: România s-a sincronizat cu legislaţia statelor europene şi, prin Ordonanţa de Guvern nr. 31/13 martie 2002, interzice negarea în public a Holocaustului şi o pedepseşte cu închisoare între 6 luni şi 5 ani [23]. Iar publicarea unei cărţi negaţioniste ţine de domeniul public.

Paul Goma minte atunci cînd pune semnul egalităţii între evrei şi comunism (“Holocaustul Roşu, de care evreii s-au făcut vinovaţi, din 1917, în Rusia; în 1919: în Ungaria; din 17 septembrie 1939 în Polonia; din vara lui 1940: în Ţările Baltice, în România, iar din 1944-45 în toată Europa de Est” – S.R., p. 15.) După cum arată Leon Volovici, “argumentul «evreu = bolşevic» nu constă, de fapt, în evidenţierea numărului evreilor în rîndul elitelor comuniste, ci în cea a pretinsei culpabilităţi colective a evreilor pentru nelegiuirile şi dezastrele regimurilor comuniste. Marxismul avea să fie – şi continuă să fie prezentat drept o ideologie «evreiască», emanată din iudaism şi servind drept instrument de stăpînire a lumii şi subjugare a altor naţiuni. Propaganda arată cu degetul spre o «vină evreiască» pe cît de totală, pe atît de imaginară, pentru a contrabalansa culpabilitatea reală şi responsabilitatea faţă de crimele comise împotriva populaţiei evreieşti” [24]. Falsitatea logică a concepţiei autorului e semnalată şi de Radu Ioanid: “Goma se luptă din greu cu o dilemă comună antisemiţilor români. Pe de o parte, aceştia sînt gata să accepte că PCR era un partid mic, dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi cu ei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o”[25].

O altă minciună, de natură morală, a lui Paul Goma este acreditarea şi justificarea implicită a Legii Talionului în studiul istoric. Care a fost resortul ce a transformat poporul român “îndelung răbdător” (vorba vine…) într-o comunitate făţiş antisemit㠖 chestionează autorul. Şi afirmă, sub formă de scuză indirectă: “Dacă nu este decent să ne întrebăm: «Cine a început primul?» – pentru că rana sîngerează încă, vom formula astfel: «Cine s-a răzbunat – pe cine? Pentru ce? Cînd?» – deci: «Care a fost cronologia faptelor?»" (S.R., p. 189, subl. lui P.G.).

Poate că un asemenea raţionament brutal ar fi fost de înţeles în legea Vestului Sălbatic: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. În civilizaţia modernă, însă, “injustiţia suferită de poporul meu nu îmi îndreptăţeşte poporul să comită, la rîndu-i, injustiţii” [26]! Într-un mod tranşant se pronunţă şi Radu Ioanid, atunci cînd ia în discuţie oribilul măcel comis de armata română împotriva tuturor evreilor din satul Sculeni, la 27 iunie 1941: “Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist în 1945 la Gura Căinari, a găsit în cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii între unu şi doisprezece ani, inclusiv şapte copii sub un an şi paisprezece copii sub şase ani. Oare va reuşi Paul Goma să îşi convingă cititorii că aceşti copii erau şi ei «terorişti bolşevici» care au atacat, în iunie 1940, armatele române în retragere, motivaţi fiind de «ura rasială»?” [27].

Dar cea mai scandaloasă minciună a lui Paul Goma o constituie preluarea logicii globaliste şi a limbii de lemn din propaganda antonesciană. În argumentaţia sa oamenii nu mai sînt trataţi ca indivizi, ci ca apartenenţi la o etnie. Persoanele nu mai sînt răsplătite sau pedepsite în funcţie de izbînzile sau eşecurile lor, ci au de suportat fatalitatea naşterii într-o anumită familie, într-o anumită rasă. Figura umană e schimonosită în funcţie de imaginile pe care presa, armata şi discursul oficial ale statului român sub conducerea dictatorului Ion Antonescu le proiectează asupra întregii etnii: evreii s-au bolşevizat, evreii au conspirat, evreii au ucis, evreii au fost pedepsiţi. Paul Goma ne readuce sub priviri toată nemernicia criminală a fascismului românesc.

 

5. Aberaţii

După neadevărurile fundamentale, constitutive, pe care le-am identificat în cercetarea “ştiinţific㔠a lui Paul Goma, unii cititori vor crede poate că e obositor să mai lungim discuţia şi asupra numeroaselor detalii aberante sau controversabile ale lucrării. O facem numai din dorinţa de a elimina orice dubiu în privinţa atitudinilor şi opţiunilor autorului.

a) Creditînd orbeşte instrumentele propagandistice de informare ale vremii, Goma susţine că în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord au rămas “ucişi sau dispăruţi: 356 cadre; 42.876 soldaţi şi gradaţi” (S.R., p. 157) şi pune implicit aceste pierderi pe seama agresiunilor “evreieşti”. În realitate, cum excelent o explică Radu Ioanid, “aproape 43.000 de soldaţi români care au fost declaraţi «dispăruţi» au fost, de fapt, dezertori şi au şi fost desemnaţi ca atare de autorităţile militare române. Aceşti soldaţi erau localnici care proveneau în mare majoritate din Basarabia şi Bucovina de Nord şi care pur şi simplu nu au vrut să traverseze împreună cu regimentele noua graniţă cu Uniunea Sovietică şi să rămînă dincolo de ea fără acces la familiile lor” [28].

b) Combătînd înverşunat anumite detalii ale adevărului istoric, Goma se străduieşte de fapt să discrediteze ansamblul informaţiei. Astfel se întîmplă în cel puţin două situaţii. De pildă, autorul contestă extraordinar de violent cifra de 400.000 evrei masacraţi (S.R., p. 5 ş.a.), după care, întrucît a aşezat sub semnul îndoielii veridicitatea cifrelor, sfîrşeşte prin a nega însăşi existenţa Holocaustului din România (S.R., p. 273), ceea ce reprezintă deja o minciună flagrantă şi profund insultătoare. După cum sintetizează Michael Shafir [29], istoricii români şi străini au avansat estimări diferite privitor la evreii care au pierit sub dictatura antonesciană: Dinu C. Giurescu – 108.000; Florin Constantiniu – “aproximativ 200.000”; Andrei Pippidi – 120.000; Lucian Boia – între 110.000 şi 120.000; Radu Ioanid – “aproximativ 250.000”; Jean Ancel – 410.000, din care 170.000 evrei ucraineni; Raul Hilberg – 270.000. Dar ezitările cercetătorilor în jurul zecilor sau sutelor de mii de victime în plus sau în minus nu alterează desigur prin nimic esenţa însăşi, înfiorătoare şi oribilă, a Holocaustului!

Paul Goma face mare tapaj, într-un capitol distinct, pe marginea informaţiei dacă evreii au purtat sau nu steaua galbenă în Bucureştii anilor ‘40. Corectează dispreţuitor amintirile lui Lucian Pintilie, îl pune la punct sarcastic pe Andrei Oişteanu, după care îl citează, în poziţie de drepţi, pe controversatul Raul Şorban care aduce laude mareşalului Antonescu pentru ordinul privind abolirea odiosului semn distinctiv (S.R., p. 122-123). Dar ca să aboleşti o dispoziţie, trebuie ca ea să fi existat în prealabil! Şi într-adevăr, “steaua galbenă le-a fost, de fapt, impusă evreilor români doar în anumite raioane ale Moldovei, în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, dar nu în Bucureşti”[30]. Înfierbîntarea lui Goma asupra unor amănunte nu schimbă mai deloc realitatea istorică de ansamblu: numeroşi evrei au purtat steaua galbenă în România! (Însă pe cît de absorbit era el în combaterea detaliului, pe atît de uituc se dovedeşte în evidenţierea întregului…)

c) Un întreg capitol scandalos şi jignitor este dedicat reabilitării mareşalului Antonescu (S.R., p. 239-261). În logica principală a expunerii, “Ion Antonescu a fost, a rămas, pentru mine, ca pentru toţi românii basarabeni, bucovineni, herţeni: «Mareşalul dezrobitor»” (S.R., p. 244). Faptul c㠓mareşalul dezrobitor” i-a putut face întîmplător un bine lui Goma nu schimbă încă prin nimic figura sa globală de dictator şi agresor militar. A scrie istoria şi a defini personalităţile neamului prin prisma subiectivităţii proclamate ostentativ reprezintă o zgomotoasă aberaţie. Michael Shafir distinge cu acuitate cele două planuri, atunci cînd insistă: “Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit (…). Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil” [31]. Sofismul prin care autorul nostru încearcă să determine glisarea frauduloasă a recunoştinţei personale spre o reabilitare istorică generală e cît se poate de grosolan, iar tonurile pastelate prin care e evocat un criminal de război sînt abominabile.

d) În edificarea speculaţiei sale că masacrele româneşti împotriva evreilor au fost provocate de alte masacre, la fel de oribile, comise de evrei împotriva românilor ce se retrăgeau din Basarabia şi Bucovina de Nord, autorul pune un accent deosebit pe săptămîna 28 iunie – 3 iulie 1940 (ba chiar o cuprinde în titlul volumului). Prin ce resort criminal o comunitate “îndelung răbdătoare” (sic!) ca a noastră s-a putut transforma, într-o singură săptămînă, în una feroce antisemită? – se întreabă Paul Goma încă de pe prima pagină a discursului său furibund. Aberaţia evidentă a acestei ipoteze este migălos demontată de către Ovidiu Pecican: “pentru scriitor procesualitatea istorică necesar a fi investigată se reduce la intervalul – neglijabil la scara istoriei – de o săptămînă sau, cel mult, de un an. Autorul nutreşte convingerea sincer㠖 şi, mi se pare mie, puţin naiv㠖 că marile psihoze sociale pot fi explicate prin evenimente punctuale. Oricît de importante ar fi însă acestea şi chiar dacă ele pot avea rolul unui detonator, niciodată asemenea conjuncturi nu epuizează tabelul clinic al unor evoluţii mult mai complexe, cum sînt arcul amplu şi nuanţat al violenţelor sociale şi «contagiunea mentală» care contribuie la răspîndirea lor. (…) În opinia mea, formată şi pe temeiul lecturii unora dintre studiile datorate istoricilor francezi, nici o propagandă politică, oricît de intensă, nu poate determina într-un singur an (necum într-o singură săptămînă!) o metamorfoză de asemenea intensitate şi la o asemenea scară. Or, atunci, înseamnă că rădăcinile comportamentului antisemit dur remarcat de Matatias Carp şi citat de Paul Goma sînt mult mai vechi, iar reconstituirea atentă a traseului sinuos care a condus pînă la ele se cuvine să înlocuiască reacţiile pripite, iritate şi expresivitatea de tip pamfletar ori, direct, invectiva”[32].

De adăugat ar fi mai ales precizarea că majoritatea crimelor comise împotriva evreilor din Basarabia se datorează acţiunilor coordonate, în serviciu comandat, ale instituţiilor statului român (armata, jandarmeria etc.), iar mentalitatea antisemită a populaţiei locale a slujit mai mult ca paravan şi justificare a groaznicelor fapte. Va să zică, pe cît de implauzibilă e (de)formarea mentalităţii unei naţiuni pe parcursul unei singure săptămîni, pe atît de periferic a fost aportul însuşi al mentalităţilor, în comparaţie cu dezlănţuirile efective ale grupurilor de comando[33].

e) Acelaşi scenariu western şi obsesiva întrebare “cine a început?” le aplică Paul Goma dîndu-şi cu părerea despre tragica întîmplare din Jedwabne, unde toţi evreii, cu mic, cu mare, au fost masacraţi şi arşi de către vecinii lor polonezi [34]. Goma are însă grijă şi aici să ne atragă atenţia că faptele s-au produs în vara lui 1941, iar anterior, la 17 septembrie 1939, înstăpînirea bolşevicilor peste Polonia s-ar fi realizat cu sprijinul evreilor (B., p. 141; S.R., p. 188), deci pogromul poate fi văzut ca o răzbunare. Cinică justificare! Macabră aberaţie! Pe cît de nesimţitoare, pe atît de neavenită: “Nu numai că evreii din Jedwabne nu participaseră la comunizare, dar în timpul ocupaţiei Poloniei de est (1939-1941), sovieticii n-au făcut nici o excepţie cu evreii, aceştia fiind şi ei, în parte, deportaţi în Siberia şi supuşi altor măsuri represive, la fel ca şi restul populaţiei” [35].

f) O aberaţie spectaculoasă ne rezervă Săptămîna Roşie, de data aceasta, nu din punct de vedere istoric sau moral, ci… intra-exegetic. La fel ca în medievalele “povestiri în ramă”, împletirea diverselor lecturi şi interpretări precum şi concluzia neverosimilă ne reţin atenţia la un moment dat. Noi îl citim pe Paul Goma, care îl citeşte pe rabinul şef Alexandru Şafran, care citează din Biblie (S.R., p. 89, 97-99). E interesant să relatăm o asemenea poveste în care, deşi fiecare personaj citeşte peste umărul celui din faţa sa, fantasticul borgesian e ca şi inexistent.

În prefaţa la volumul lui Matatias Carp, Cartea neagr㠖 Suferinţele evreilor din România 1940-1944, dr. Alexandru Şafran, Rabinul şef al Cultului Mozaic din România anului 1946 scrie la un moment dat: “Ca popor, Biblia ne-a învăţat de la început să ţinem minte, să nu uităm. «Adu-ţi aminte de zilele cele demult, cugetă la neamurile trecute!» Ni se atrage luarea aminte, cu stăruinţă, ca nu cumva să uităm, de pildă, necazurile pricinuite în vechime de amaleciţi. «Adu-ţi aminte cum s-a purtat cu tine Amalec pe drum, cînd veneaţi voi din Egipt… nu uita aceasta!» Noi, gîndindu-ne la episodul amalecit, avem să tragem învăţăminte. Vorbind oamenilor, noroadelor, lumii despre acest episod, Biblia supune pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă unui proces moral, le aduce înaintea privirilor motiv de judecată, de socoteală, de revizuire a conştiinţei”.

Goma recunoaşte sincer că n-a înţeles aluzia la “episodul amalecit” (dar, ca să-i întorc celebra expresie, atunci cînd nu înţelegi ceva nu te pronunţi!) şi caută pasajul respectiv în Biblia românească din 1968, Ieşirea, cap. 17: “8. Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim”. După victoria asupra Amaleciţilor, “15. Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului şi i-a pus numele «Domnul este scăparea mea!». 16. Căci zicea: «Pentru că mi-au fost mîinile ridicate spre scaunul Domnului [în timpul luptei, ‘cînd îşi ridica Moise mîinile, biruia Israel; iar cînd îşi lăsa el mîinile, biruia Amalec’ – nota lui Paul Goma] de aceea va bate Domnul pe Amalec din neam în neam!»”.

Şi acum interpretarea absolut stupefiantă a lui Paul Goma: “Tot nu am înţeles ce a vrut să spună A. Şafran: care o fi, aici, «procesul moral»? Despre ce fel de «judecată, socoteală, revizuire a conştiinţei» vorbeşte? «La Rafidim» s-au înfruntat două tabere: «Au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii». Motivul încăierării? Vechi cît lumea: Israeliţii încălcaseră teritoriul Amaleciţilor (întins din sudul Palestinei pînă în apropierea Egiptului, în Peninsula Sinai). Morala? Din spusele rabinului Şafran: invadatorul (prin gura cronicarului evreu), învingînd cu ajutorul lui Iahve, are în mod necesar dreptate (în numele lui Iahve), iar învinsul (cu ajutorul lui Iahve) este pedepsit şi cu uitarea în vecii vecilor – în numele lui Iahve. / Aceasta nu poate fi morală. Pentru că este parţială, deci şchioapă: A. Şafran pretinde că «episodul» se adresează «noroadelor, oamenilor, lumii», adică şi ne-evreilor. Da de unde! O învăţătură astfel prezentată este numai pentru uzul evreilor: ca toţi invadatorii, reclamă dreptul lor la ocuparea unor teritorii străine – în virtutea «poruncii lui Iahve» şi în numele lui – aşa cum Turcii ascultau de «porunca lui Alah», făcînd ce făceau în numele lui, cruciaţii în «numele lui Cristos», Ruşii în numele Ţarului, bolşevicii «în numele lui Marx, Lenin, Stalin – şi în al Revoluţiei din Octombrie»” (subl. lui P.G.).

În primul moment după lectura fragmentelor de mai sus, mi-am zis cu un zîmbet interior: ia te uită, s-a apucat Goma să-l înveţe Biblie pe un şef rabin! În al doilea moment, m-a iritat performanţa rară a lui Goma de a da o interpretare antisemită pînă şi unui pasaj din Biblie! Abia în al treilea moment m-am ridicat de pe scaun şi am luat în mîini Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, editată de Societatea Biblică (f.a.). Am citit următoarele (Exodul – Eşirea, cap. 17):

“8. Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. (…) 15. Moise a zidit un altar, şi i-a pus numele «Domnul, steagul meu». 16. El a zis: «Pentru că şi-a ridicat mîna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!»”.

De-acum lucrurile exprimate în Biblie devin clare: Amaleciţii nu “se bat” cu Israeliţii – adică lupta nu e reciproc dorit㠖, ci au venit să-i bată pe Israeliţii aflaţi pe calea exodului. Raportul de forţe e disproporţionat, şi anume în defavoarea poporului ales. Israeliţii nu veniseră să ocupe pămîntul Amaleciţilor, ci erau în trecere spre Ţara Făgăduinţei. Nu Moise îşi ridică mîinile spre tronul lui Dumnezeu pentru a-şi favoriza oastea (cum confundă Goma sensul metaforic cu sensul literal al textului biblic), ci Amalec a îndrăznit să ridice mîna împotriva scaunului de domnie al Domnului, adică s-a străduit să împiedice voinţa lui Dumnezeu ca Israeliţii să-şi continue drumul refugiului din Egipt. În ciuda dezavantajului în care se găseau, Israeliţii au învins totuşi cu ajutorul Domnului. Dumnezeu îl va pedepsi pe Amalec neam de neamul lui, deoarece a încercat să Îi sfideze voinţa. Tot astfel – sugerează mai departe comentariul şef-rabinului Şafran – Domnul îi va pedepsi pe cei care au încercat iarăşi să extermine poporul ales şi I-au sfidat din nou voinţa. Tot ca şi atunci, deşi e dezavantajat numeric şi ca putere, poporul ales va învinge, cu ajutorul Domnului. Biblia li se adresează tuturor noroadelor şi le aduce tuturor oamenilor motiv de gîndire şi de revizuire a conştiinţei, în sensul că aceia care îl mînie pe Dumnezeu vor fi aspru pedepsiţi. Deşi mai tari decît duşmanii lor, vor fi învinşi.

Cheia de boltă a fragmentului se află în scena mîinii ridicate spre tron [36]. Paul Goma citează alte două variante, stilistic uşor diferite, în limba franceză. Ambele contrazic interpretarea lui şi o confirmă pe a mea: mîna înălţată avea semnificaţie sfidătoare împotriva Domnului şi a fost pedepsită ca atare. Biblia franceză de la Pléiade, 1956: "Puisqu’une main est contre le trône de Iah, guerre de Iahvé contre Amalec de génération en génération!”. Biblia ecumenică din 1979: "Puisqu’une main s’est levée contre le trône du Seigneur, c’est la guerre entre le Seigneur et Amalec d’âge en âge!”.

Cele două variante franţuzeşti, traducerea editată la Societatea Biblică, comentariul rabinului şef Alexandru Şafran şi explicaţia mea, pe de o parte, răstoarnă varianta improprie din 1968 şi concluziile absurde ale fostului disident. Şi aici, la fel ca peste tot în cercetarea sa, autorul comite aceleaşi erori fundamentale de analiză: desprinde în mod nejustificat evenimentul din ansamblul contextului (citind toată cartea Exodului nu i-ar fi venit greu să priceapă că evreii nu-şi propuseseră să cucerească ţinuturile lui Amalec, ci erau doar în trecere) şi se lasă mînat de prejudecăţile antisemite, care îi teleghidează perspicacitatea. Lecţia de Biblie pe care Paul Goma încearcă să i-o dea şefului rabin eşuează într-o aberaţie spectaculoasă.

g) Autorul Săptămînii Roşii citează cu multă convingere şi entuziasm un uluitor “testament de la New York” al lui Wilhelm Filderman, prin care se încearcă deculpabilizarea dictatorului Antonescu (S.R., p. 23) [37]. Mare păcat că nici măcar aici nu ne spune Goma de unde a procurat “docomentul”! Căci povestea acestui fals grosolan o găsim amplu descrisă în cercetarea lui M. Shafir [38]: considerat cînd testament al lui Filderman din 1956, cînd mărturie a lui Filderman în faţa tribunalului de la Berna din 1955, prima trimitere la textul respectiv s-a făcut abia în anul… 1994, de către faimosul (dar din motive penale) istoric Kurt W. Treptow, un familiar al cercurilor naţionaliste din România. Subiectul a fost pe dată călduros îmbrăţişat de controversatul săptămînal Baricada, de istoricii Buzatu şi Coja, precum şi de Revista Mareşal Antonescu, sponsorizată de Fundaţia Drăgan. În ciuda eforturilor susţinute depuse de Lya Benjamin, cercetătoare şi expertă cunoscută în problematica Holocaustului, documentul propriu-zis sau măcar fotocopia acestuia nu i-au fost niciodată puse la dispoziţie. Cu atît mai mult sporeşte curiozitatea noastră: a umblat cumva Paul Goma pe la New York în 1956 ca să se afle în posesia testamentului original? Şi-a inaugurat o linie directă către “arhivele” lui Iosif Constantin Drăgan? Are o relaţie privilegiată cu revista… Baricada?

 

6. Incompatibilităţi?

Paul Goma a intrat în conştiinţa publicului românesc prin verticalitatea sa nezdruncinată de agresiunile comunismului. Cunoscut militant pentru drepturile omului, simbol al gîndirii democrate şi al literaturii curajoase, cel mai important opozant din ţară al lui Nicolae Ceauşescu a părut pînă acum, de-a lungul întregii sale biografii, că îşi depăşeşte vremurile. Acţionînd în numele principiilor, parcă avea capacităţi vizionare, parcă ştia că viitorul îi va confirma legitimitatea sacrificiului de sine pentru democratizarea României contemporane. În orice caz, graniţele erau clar trasate: de-o parte Paul Goma (şi foarte puţini alţii), de cealaltă parte Nicolae Ceauşescu şi lacheii săi propagandişti. Iar la mijloc, ceilalţi scriitori români (esteţii, supravieţuitorii prin cultură, colaboratorii din umbră şi atîţia alţii).

Acum însă lumea riscă să nu mai ştie, cu noua turnură pe care au dobîndit-o lucrurile, de unde “să-l ia” pe Goma. Cine mai este el de fapt? Paradoxul acestei posturi îl semnalează Ovidiu Pecican: “Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? Iată un tip uman interesant” [39]. Şi încă de-ar fi aşa! Dar imaginea propusă de O. Pecican este de fapt o efigie retrospectivă, o privire de ansamblu. Tare mă tem că cele două laturi ale lui Paul Goma nu se regăsesc în acelaşi timp, ci în mod succesiv. Căci e o imposibilitate fizică să te afli concomitent de ambele părţi ale baricadei.

Din păcate ne vedem nevoiţi a consemna o involuţie extrem de tristă. Prea puţin mai există din ce-a fost, dacă stăm să ascultăm noile idei ale scriitorului parizian. Eforturile depuse în secolul al XIX-lea de puterile occidentale spre a proteja minorităţile din România sînt azi comentate mînios de fostul disident şi calificate drept “nesimţire, obrăznicie, brutal amestec” (S.R., p. 104). Tezele troglodite ale propagandei ceauşiste în domeniul istoriei sînt scoase de sub obroc, li se dă un lustru ofilit şi sînt aşezate în geam tocmai de către cel mai acerb adversar al Geniului Carpaţilor. Cerinţa neamestecului străinătăţii în… treburile interne (de fapt în abuzurile succesive ale dictaturilor româneşti) devine azi “unul din puţinele adevăruri rostite de Ceauşescu” (S.R., p. 104) – şi ne frecăm la ochi privind numele autorului de pe copertă. S-a întors lumea cu susul în jos!

Reabilitarea mareşalului s-a declanşat, în romanul Delirul de Marin Preda, prin comandă comunistă de stat în anii ‘70. Paul Goma preia în 2004 şi duce pe noi culmi procesul, din proprie iniţiativă (S.R., 245): “Vorbeam de Antonescu şi de imaginea lui în inima mea de copil, de adolescent: un erou. După ce a fost executat, a devenit şi martir. / Erou-martir, Antonescu? Nu ştiu ce le făcuse evreilor? Cum de îndrăzneam să pun lauri pe fruntea unui criminal? / Ştiu. Dar mai ştiu…” – după care se trece la enumerarea reprobatoare a altor criminali ai istoriei: Stalin, Horthy etc., de parcă asta l-ar inocenta fie şi cu o fărîmă pe Antonescu. Iat㠓logica” imorală, vicleană, cu care operează autorul: pune crima pe cîntar!

Atît prin stilul, cît şi prin ideile antisemite violente pe care le profesează în ultimul timp, Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor (cel dinainte de recenta “cizelare” oportunistă). Comparînd cîteva citate, ne este greu, aproape imposibil să-i deosebim pe cei doi, fie şi în cadrul unui concurs judeţean de tipul Recunoaşteţi autorul. Încercaţi să ghiciţi cine vorbeşte în continuare: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” – “Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţînd, în numele Statelor Unite ale Americii!), brutalitatea cu care execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de către ei, evreii…” [41] – “«Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” [42] – “Aşteptăm vremea cînd va fi recunoscut, oficial, şi holocaustul împotriva românilor, cu nimic mai prejos decît holocaustul împotriva evreilor” [43] – “Nu eu sînt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de «antisemitism», de masacrare a lor, ci ei să răspundă întîi la acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la cale şi de ei [evreii] a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decît al lor: la 28 iunie 1940 – şi nu s-a încheiat nici azi”[44].

Alţi istorici, de cea mai scandaloasă orientare (Gheorghe Buzatu, Ion Coja), organizeaz㠖 în anul 2001 (!) – la Bucureşti simpozioane în care se întreabă cu falsă uimire “Holocaust în România?” şi semnează rezoluţii conform cărora, în al doilea război mondial, evreii “au suferit cam peste tot în Europa acelor ani, dar nu şi în România” [45]. Un personaj ca Iosif Constantin Drăgan este preşedinte de onoare al Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu. Adrian Păunescu îndrăzneşte să afirme cu un cinism inimaginabil că Antonescu i-a deportat pe evrei în Transnistria pentru a-i salva de foametea care bîntuia în România [46]! La iniţiativa primarului naţionalist Gheorghe Funar, principala stradă a cartierului clujean în care eu însumi locuiesc (în momentul cînd scriu aceste rînduri) poartă nume de mareşal criminal.

Iată cercul select de V.I.P.-uri rrromâneşti în care se învîrt iubitorii de Antonescu şi “mîncătorii” de evrei: Iosif Constantin Drăgan, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar, Gheorghe Buzatu, Ion Coja etc. Ce are Paul Goma în comun cu asemenea spectre dezumflate ale totalitarismului, încît să le împărtăşească furorile şi viclenia, minciunile şi grosolănia? [47]

Dar mai seamănă oare Paul Goma cu sine însuşi, cel de acum cîţiva ani? Nu mai departe de 1997, el se lansa în imprecaţii la adresa Editurii Vremea XXI din Bucureşti, care comisese un fals grosolan publicînd în mod neprofesionist (fără explicaţii şi contextualizări adecvate) documente despre reeducări din închisorile comuniste de la Piteşti şi Gherla. În opinia polemistului, editura cu pricina era pe atunci doar o anexă a Securităţii: “Documentele prezentate în volumul de la Vremea nu sînt nici obiective, nici adevărate şi nici vii: duhnesc a moarte; răzbat din ele mirosuri de sudoare, de lacrimi, de sînge, de pişat: sucul vieţii stors de Securitate de la nefericiţii căzuţi în labele Monstrului, care i-a obligat, prin tortură, să-şi tortureze semenii, apoi i-a lichidat pe unii dintre ei, ca «vinovaţi»” [48]. Aceeaşi editură Vremea XXI din Bucureşti, specializată în contrafaceri “la stînga” şi atît de precis caracterizată nu demult, a fost considerată acum de către scriitor adecvată pentru contrafacerile “la dreapta”, adică pentru tipărirea şi difuzarea unei cărţi negaţioniste care nu e nici obiectivă, nici adevărată, nici vie – căci duhneşte a moarte: Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Nu ţine de competenţa mea să mă pronunţ asupra laturii penale a acestei afaceri. Dar îmi iau deplina libertate de a ridica vocea pe plan moral împotriva unei asemenea dezgustătoare aventuri editoriale. Obosit pesemne să-şi mai devanseze vremurile, Paul Goma a slăbit ritmul şi a început să tîrîie pasul pînă cînd a ajuns la coada plutonului, de unde se răsteşte încruntat la cei din jur.

 

7. Tehnici defensive

Nu sînt de neglijat tehnicile de care se slujeşte Paul Goma pentru a-şi strecura afirmaţiile scandaloase sub ochii publicului. La fel cum, într-un atac aerian, avioanele de bombardament (mai greoaie) sînt de obicei însoţite şi protejate cu avioane de vînătoare (mai agile), şi aici minciunile cele mai devastatoare sînt sprijinite prin viclenii circumstanţiale, care angajează lupta în prealabil cu ipoteticii contraopinenţi.

Iată, bunăoară, unul din cele mai revoltătoare capitole ale cărţii, dedicat reabilitării mareşalului Antonescu (S.R., p. 239-261). În ce fel este construit? Pînă să vorbească despre figura de “erou” şi de “martir” a unui notoriu criminal de război (şi care om în toate minţile ar mai îndrăzni azi să-l considere pe Hitler “erou” sau pe Mussolini “martir”?!), autorul reaminteşte că a fost primul care s-a referit critic, în cărţile sale precedente, la teme dureroase cum sînt deportarea şi masacrarea ţiganilor sau evreilor din România. Incontestabil. Cu un asemenea titlu de glorie, al avantajului cronologic, el întocmeşte o listă neagră de scriitori şi publicişti – evrei sau nu – care în mod previzibil se vor scandaliza de enormităţile pe care urmează să le citească în pagină şi îi persiflează cerîndu-le sarcastic permisiunea de a reveni asupra acestui subiect istoric. Apoi înşiră pe ton coleric o altă listă neagră de intelectuali şi politicieni care au subscris la încheierea recentă a tratatului cu Ucraina. Îl invectivează pe Corneliu Coposu pentru că ar fi refuzat să-i accepte pe basarabeni în România (?). Îi scutură pe Adrian Păunescu, Ioan Alexandru şi Nicolae Balotă fiindcă au fost “lingăi ceauşişti”. Cititorul stă uimit şi se întreabă: ce-i cu toate acestea? Care-i legătura dintre tratatul cu Ucraina, părerile (ipotetice) ale lui Coposu despre basarabeni, odele ceauşiste ale cutărui scriitor şi imaginea cosmetizată a lui Ion Antonescu? Legătura e doar… subcutanată, în ordinea raţionamentului “moral”: dacă ceilalţi au greşit (fiindcă s-au pronunţat mai tîrziu, sau mai prudent, sau mai aberant decît el pe anumite subiecte), atunci are dreptul şi Paul Goma să dea cu bidineaua peste vinovăţia mareşalului. Nu alta este logica infractorului de drept comun: de ce mă acuzaţi pe mine, care am furat, cînd există atîţia criminali care au violat? Goma îşi închipuie probabil că, prin delegitimarea adversarilor de idei, va izbuti legitimarea propriilor minciuni. Îşi imaginează pesemne că, atacînd el preventiv, toată lumea se intimidează şi nu mai îndrăzneşte să-l amendeze.

O strategie des folosită de autor, preluată direct din arsenalul de bază al propagandei, este repetiţia istovitoare, încăpăţînată, perseverentă a propriilor idei, a propriilor cuvinte, ba chiar şi a propriilor texte. Goma este, dacă nu mă înşel, singurul scriitor român de la ora actuală care solicită foarte senin să fie tipărit, cu aceleaşi aberaţii antisemite, în mai multe publicaţii concurente, în mod simultan. Basarabia şi “problema” a apărut de două ori la Bucureşti (Jurnalul literar, Viaţa românească), dar şi la Tîrgu Mureş (Vatra), în volumul de pe internet (expus în nenumărate variante succesive) precum şi în cartea tipărită la Editura Vremea XXI. Pasaje ample din romanul Basarabia au fost graţios preluate în Săptămîna Roşie… Prin acest brouhaha mediatic are cumva impresia polemistul că îşi va umple ideile de credibilitate? Repetînd la nesfîrşit o minciună, devine ea oare adevăr?

Un argument patetic şi impresionant lansează Paul Goma în favoarea sa atunci cînd se prevalează de ascendentul de victimă: “Sînt român basarabean şi am fost, cu întreaga familie a mea, cu neam de neamul meu de români abandonaţi în iunie 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte: evrei” (S.R., p. 19). Cuvinte adevărate în esenţa lor, cutremurătoare, ce nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Revoltător e doar contextul retoric în care sînt întrebuinţate, pentru persuadarea cititorilor. Căci statutul de victimă nu permite nimănui să victimizeze, la rîndul său, o categorie etnică sub falsul pretext al “adevărului istoric”.

Un subterfugiu al autorului constă în… “protocronizarea” propriului antisemitism. Întrucît a fost acuzat încă din anii ‘70-‘80 de ură împotriva evreilor, toţi cei care îi aruncă astăzi imputaţia respectivă îşi irosesc puterile în zadar, bat deja la uşi deschise. Aşa să fie oare? Care este realitatea în această situaţie? În calitatea sa de acerb critic al comunismului, Paul Goma a intrat în conflict inevitabil şi cu anumiţi propagandişti evrei (e.g. Edgar Reichmann), care n-au ezitat cu decenii în urmă să-l califice calomnios. Dar nu, Goma n-a fost antisemit acum douăzeci de ani, în minunatul său roman autobiografic Din calidor, cu toate că a involuat lamentabil astfel în mediocrul său pseudo-roman Basarabia şi mai ales în nocivul său delir Săptămîna Roşie…

O viclenie naivă a scriitorului este reprezentată de contestarea proprietăţii unor denumiri, pe motive semantic-lexicale. Ar fi neadecvată şi prea generalizantă folosirea termenului “antisemit” la adresa duşmanilor evreilor, întrucît şi arabii sînt semiţi (S.R., p. 262-266). Ar fi improprie şi prea extinsă folosirea termenului “fascist” pentru toţi extremiştii de dreapta, întrucît cuvîntul se justific㠖 prin argumente de natură etimologic㠖 doar în situaţia politică a Italiei (S.R., p. 109-110). Explicaţiile autorului ar putea într-adevăr da naştere unor discuţii interesante, dar n-ar face aici decît să abată atenţia: de la esenţa conceptului la aparenţa sa. Prin aruncarea în criză a semnificantului, se încearcă o tulburare de percepţie în ordinea semnificatului.

Ignobilă e agresiunea pamfletară împotriva persoanei biografice a contestatarilor lui Paul Goma. Ni se sugerează cîteodată că ideile lui strîmbe, scandaloase, revoltătoare sînt amendate nu datorită improprietăţii lor faptice, istorice şi mai ales morale, ci în special datorită provenienţei etnice a comentatorilor. Însă, deşi analişti ca Radu Ioanid sau Michael Shafir sînt evrei, această origine nu le afectează prin nimic legitimitatea sau coerenţa discursului ştiinţific, nu îi avantajează sau dezavantajează ca intelectuali. Mai complicat era cazul meu, scriitor român aparţinînd minorităţii maghiare şi avînd la activ peste zece ani de polemici publicistice în apărarea ideilor anticomuniste ale lui Paul Goma. Dar pînă la urmă vajnicul biograf parizian a găsit şi aici o “soluţie”: eu am ajuns să mă disociez de mai noile sale idei antisemite deoarece… am o amantă evreică faţă de care mă simt obligat în activitatea mea scriitoricească [49]! Măcar de-ar fi avut dreptate! Aş fi izbutit astfel să îmbin plăcutul cu utilul.

Nu pot schiţa o replică ştiinţifică la frecventa afirmaţie (azvîrlită şi în direcţia mea) potrivit căreia cei care l-au criticat nici nu i-au citit cartea. Cum să-l dezmint? Să-mi fac o fotografie în timp ce-l citesc şi să i-o trimit prin poştă?…

 

8. Turcul şi pistolul

Lucrul straniu la un volum publicat în ediţie “princeps” este că apare împreună cu o postfaţă care se şi grăbeşte să-i ia apărarea împotriva contestaţiilor pe cît de precise, pe atît de extinse, la care a fost deja supus. Înscrierea la cuvînt a lui Mircea Stănescu merită mai mult decît simpla menţionare, alături de celelalte tehnici defensive.

Înverşunarea lui Paul Goma, acreditarea unilaterală a izvoarelor istorice, goana după demonstrarea forţată a preconceptelor îşi găsesc, toate, o armonioasă reflectare în patenta rea-credinţă a postfaţatorului său. Atunci cînd una citeşti şi altceva comentezi, eşti fie un retardat, fie un nelegiuit. Prin abilitatea cu care răsuceşte şi răstălmăceşte ideile preopinenţilor, pentru a-i acuza apoi cu arţag, Mircea Stănescu dovedeşte cu prisosinţă că nu este retardat.

Iată-l luînd în discuţie substanţiala intervenţie a lui Radu Ioanid. Deşi admite că e vorba de un text tradus dintr-o limbă străină, certăreţul nostru face din ţînţar armăsar şi îi impută nesemnificative neconcordanţe de citate: dincolo scrie “e adevărat”, dincoace apare “este adevărat”; dincolo scrie “ar fi putut să fie”, dincoace apare “ar fi putut fi”; dincolo scrie “prin foame şi prin sete”, dincoace apare “prin foame şi sete”. Aceste exemple şi altele, la fel de neconcludente, îl împing spre zgomotoasa concluzie că activitatea lui Radu Ioanid ar dovedi “lipsa funciară de respect pentru surse, în general, şi pentru document, în special” (S.R., p. 310). Junelui scandalagiu nu-i trece prin minte că minusculele inadvertenţe pe care le-a semnalat le pot fi eventual reproşate traducătorilor studiului critic, dar nu autorului, că e vorba de greşeli involuntare, nicidecum de neadevăruri premeditate. Însă fără umflarea artificială a gogoaşei, cum şi-ar fi putut el însuşi scoate din mînecă falsurile flagrante?

Aflăm cu interes din partea lui Mircea Stănescu noutatea că Paul Goma “nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus [sic!] «Holocaust din România» s-ar afla victimele evreieşti însele” (S.R., p. 316). După care ni se reproduce ca ilustrare prima frază a lui Goma, care vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei. De fapt teza centrală a cărţii tocmai în aceasta constă: motivul, pretextul, temeiul, cauza pentru care evreii au fost masacraţi este faptul că ei înşişi i-au agresat pe români, în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord (iar dacă M. Stănescu n-a priceput atîta lucru, e cazul să recitească ceea ce a postfaţat). Cuvintele “motiv” sau “cauz㔠înseamnă, potrivit dicţionarului, un “fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de plecare”. Va să zică, în optica reducţionistă a lui Goma, avem o cauz㠖 agresiunea evreilor – şi un efect – Holocaustul din România (“presupus”, cum atît de inteligent nuanţează postfaţatorul). Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă ori că eu sînt paşa de la Vidin, ori că Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.

Dar mai aflăm cu acelaşi interes că Goma “îşi aşează discursul în logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic înainte explic㠖 şi în nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi” (S.R., p. 316). De comentat am următoarele: 1) “ceea ce a fost cronologic înainte” nu explică, în cazul de faţă, mai nimic, întrucît e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii; 2) simpla anterioritate cronologică nu presupune cu necesitate un raport de cauzalitate; 3) Paul Goma admite în două-trei fraze seci responsabilitatea românilor pentru victimele evreieşti, după care se dezlănţuie pe 300 de pagini în acuze virulente împotriva evreilor înşişi, ceea ce spune multe despre simţul echilibrului său de judecată; 4) “ceea ce a fost mai apoi” e permanent relativizat (se contestă cifrele morţilor, se contestă inocenţa evreilor, se contestă însuşi Holocaustul din România – care e doar “presupus”, în optica postfaţatorului, sau inexistent, în optica autorului). Halal discurs logic, prin hipertrofierea artificială a “cauzei” şi diminuarea forţată, pînă la ocultare, a “efectului”!

Acolo unde M. Stănescu ne comunică înfierbîntat c㠓nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute” (S.R., p. 320), ne jigneşte căci ne consideră mai stupizi decît era cazul. A trata un notoriu criminal de război drept “erou” şi “martir”, a mărturisi, de la înălţimea semnificativă a personalităţii de fost mare disident, recunoştinţa personală faţă de un asemenea specimen, cum altfel se poate numi decît “disculpare”, “reabilitare”, “inocentare”?! Şi ce gălăgios eufemism ne serveşte Mircea Stănescu, enunţînd generalitatea c㠓memoria intră în conflict cu istoria” (S.R., p. 321), cînd mult mai simplu ar fi fost să spună pe şleau: memoria lui Goma intră în conflict cu istoria! Sau şi mai corect: Goma se preface aici că scrie istorie, dar în realitate ne oferă o răfuială a sa personală cu istoria. Romancierul din el îşi închipuie că poate cosmetiza şi ficţionaliza trecutul, inclusiv într-o investigaţie cu pretenţii şi aparenţe de obiectivitate.

Pledoaria lui Mircea Stănescu alunecă uneori dinspre viclenie spre neghiobie, atunci cînd, după ce a luat în discuţie la fel de neconcludent rezervele exprimate de M. Shafir, comentează: “Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului” (S.R., p. 323). De parcă lipsa de argumente ar presupune în mod necesar lipsa de sens!

Suprinzătoare sînt comentariile… cazone cu care “onoreaz㔠Mircea Stănescu intervenţia mea precedentă în dispută. Celorlalţi măcar le rezervase un tratament mai subtil – am tot dreptul să mă consider nedreptăţit. Lăsînd oarecum gluma la o parte, să relev totuşi un amuzant contrasens al postfaţatorului care, referindu-se la textul meu, îşi anunţă cititorii că… “citează pe larg”, după care elimină din pasaj tocmai argumentaţia pe care îmi sprijineam eu rezervele. Redau opiniile respective din dialogul purtat cu Ion Solacolu, marcînd prin litere îngroşate fragmentul amputat de către comentator: “Nu cunosc în detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor şi deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informaţia în mod echilibrat. Prin selectarea unor date şi înşirarea lor, orice scriitor dibace poate orienta atenţia cititorului într-o anumită direcţie predeterminată. Trecînd sub tăcere motivaţiile celeilalte tabere şi exhibînd doar violenţa barbară a gesturilor, autorul ne oferă o imagine parţializată. Chiar unilateral a fost conflictul, aşa cum l-a descris Goma? Evreii au fost într-adevăr nişte bestii, iar românii au fost cu toţii căsăpiţi ca nişte neajutoraţi? “Tăcerea mieilor” poate fi o metaforă de succes pentru un film comercial, dar nu o premisă validă în cercetarea istorică. / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare”.

Mircea Stănescu sare sprinten peste reproşul meu adresat lui Paul Goma, legat de unilateralismul datelor şi manipularea atenţiei cititorilor, probabil fiindcă îi era cam greu să contraargumenteze. Dar afirmă senin că, dimpotrivă, e o “groasă exagerare” din partea mea să-i pretind unui cercetător ştiinţific echilibru şi imparţialitate în tratarea subiectului său (S.R., p. 326), ba chiar că această pretenţie a mea “iese din sfera ştiinţei” (S.R., p. 327). La asemenea neghiobie n-am de dat nici o replică.

La fel de ofensat am dreptul să mă consider de stupizenia următoarei obiecţii a lui Mircea Stănescu: “Întreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o întrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid” (S.R., p. 327). Desigur nu puteam să mă refer, în luna octombrie 2002, cînd s-a desfăşurat preponderent dialogul meu cu Ion Solacolu, la comentariul lui Radu Ioanid, de care nu aveam cunoştinţă întrucît s-a publicat în Observator cultural doar în luna iulie 2003. “Istoricul” Mircea Stănescu are probleme cu cronologia: eu însumi am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma, nu Radu Ioanid şi nici Michael Shafir (cartea ultimului are bunul de tipar din noiembrie 2002 şi s-a difuzat fireşte ulterior)! Această realitate nu-l împiedică pe postfaţator să ne trateze în ordine inversă, probabil fiindcă celorlalţi doi comentatori le poate reproşa, prin atacuri la persoană, evreitatea, pe cînd despre mine n-are încă date că aş fi fost circumcis. Şi apoi cauza scandalului se leagă de aberaţiile publicate de Paul Goma, nicidecum de replica legitimă a lui Radu Ioanid: în dezbaterea noastră urcam la rădăcina fenomenului. Iar în planul relevanţei istorice, sociale şi literare, personalitatea lui Goma o surclasează pe aceea a lui Ioanid, astfel încît noi tratam problemele în ordine nu doar cronologică, ci şi a importanţei argumentelor şi a vorbitorilor.

Mă limitez la a răspunde unei ultime minciuni a postfaţatorului pe care l-am onorat oricum cu o atenţie nemeritat de extinsă. Nu m-am declarat în intervenţia anterioar㠓doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni”, deci concluzia lui c㠓argumentaţia mea etică este şi chioară[,] şi şchioap㔠nu e în chestiune (S.R., p. 327). Am spus c㠓eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. Nici mai mult, nici mai puţin de atît.

Mircea Stănescu are probleme serioase legate de felul cum citeşte, de felul cum citează şi de felul cum percepe curgerea lineară a timpului, toate provenind dintr-o carenţă unică de profunzime: lipsa de bună credinţă. Pentru istoricul care se pretinde a fi, chiar şi una singură din aceste deficienţe are deja o pondere devastatoare.

 

9. Despărţire

De cînd am devenit conştient de mine însumi, de propriul meu statut social şi profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaşte cît mai multe lucruri despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărţilor. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aş fi putut defini mult mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămîna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii.

Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neaşteptată cu cît vine din partea celui mai perseverent susţinător al personalităţii şi literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii şi analize pe care i le-am consacrat). Chiar de mi-ar sta în putinţă, n-aş avea oricum nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

M-am gîndit de multe ori nedumerit la experienţele ciudate ale lui Mihail Sebastian, la ezitările sale, la felul în care, deşi evreu fiind, nu s-a putut desprinde de sub fascinaţia mentorului Nae Ionescu nici chiar dup㠓rinocerizarea” acestuia, după dezgustătoarea prefaţă antisemită pe care i-a scris-o la romanul De două mii de ani… Nu puteam accepta faptul că Sebastian înţelegea raţional enormitatea – după cum reiese prea bine din Jurnalul său –, şi totuşi nu se rupea afectiv de ea. Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că şi pentru mine Paul Goma a fost un mentor (deşi nu ne-am întîlnit personal niciodată şi întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris sau prin telefon). Am golit însă pînă la fund cupa amărăciunii, în aceste luni şi săptămîni, după ce am constatat “rinocerizarea” scriitorului parizian şi m-am văzut nevoit să optez între afecţiune şi raţiune, între recunoştinţă şi conştiinţă. Ce-i drept, eu nu sînt evreu, iar el nu e filosof.

Pînă la urmă fiecare scriitor e stăpînul, dar şi responsabilul propriilor sale opţiuni. Destinul literar – ca şi cel personal – este prin excelenţă solitar. Nu-mi mai rămîne decît să trag un ultim semnal de alarmă, în deplin acord cu avertismentul lansat de prietenul Ovidiu Pecican: “Retragerea lui Paul Goma din avangarda democrată românească trebuie înregistrată cu mîhnire, ca o demisie. După ce s-a împotrivit mai multe decenii dictaturii cu mijloacele scrisului şi a devenit o instanţă civică singulară, după ce a fost una dintre vocile de autoritate ale exilului cultural şi politic românesc din vremea comunismului, prin romanul Basarabia şi prin Săptămîna Roşie scriitorul vădeşte una dintre limitele serioase ale gîndirii lui. Opţiunea actuală pare să survină după ani de meditaţie pe tema dată şi, reprezentînd rezultatul unui efort documentar şi de lectură critică ce nu trebuie să treacă neremarcat, e de luat cît se poate de în serios”[50].

Oamenii se despart – scrisul rămîne pentru a fi judecat.

(Cluj, august 2004)