Laszlo Alexandru

 

 


PAUL GOMA ANTISEMIT


 

 

“Problema… este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) īn cărţile sale Basarabia şi Săptămīna Roşie sau Basarabia şi Evreii”.

Paul Goma, Jurnal

 


1. Romānia dup㠓dezgheţ”

Pe līngă numeroasele vicisitudini sau tragedii īn plan social şi al destinului individual pe care le-au provocat deceniile de comunism, una din amprentele specifice ale dictaturii a fost īngheţarea dezbaterilor intelectuale de substanţă. Īntrucīt sistemul editorial şi publicistic se afla sub monopol de stat, oficialităţilor nu le-a fost greu să elimine orice reflecţie spontană cu privire la locul şi rolul nostru īn prezentul şi trecutul istoric. Puţinele intervenţii pe asemenea subiecte se cereau avizate şi aprobate īn prealabil de către “specialişti”, nuanţele erau negociate cu cenzura, tonalităţile erau atent cumpănite. Istoria constituia unul din vīrfurile de lance īn activitatea ideologică a partidului, ca atare despre istorie se scria cīt, cīnd şi cum permitea partidul.

După decembrie 1989, apusul dictaturii a adus cu sine, pe līngă alte avantaje, liberalizarea pieţei de idei. Libertatea cuvīntului a īnlesnit iniţial dezvăluiri senzaţionale şi răfuieli elementare, dar a contribuit şi la apariţia unor intervenţii tot mai substanţiale. S-a impus īntr-un asemenea context rediscutarea īn sfīrşit obiectivă a trecutului nostru. Două mari teme şi-au făcut loc īn dezbaterea publică: oroarea extremismului fascist şi intelectualii care l-au sprijinit (Holocaustul), oroarea extremismului comunist şi gīnditorii care l-au susţinut (Gulagul). Era normal ca aceste două uriaşe traume istorice ale secolului XX, provocate de moartea violentă a milioane de oameni, să fie pīnă la urmă analizate şi cumpănite, pentru a fi īnţelese şi conştientizate.

Surpriza pe care o trăieşte un observator oarecum neutru al fenomenului este că o asemenea dezbatere, īn loc să fie purtată azi doar cu argumente, dovezi, demonstraţii şi seninătate ştiinţifică, include numeroase izbucniri pasionale. E incredibil īn special faptul că discuţia este percepută sub formă de “concurenţă”, prin constituirea a dou㠓tabere” distincte, care parcă tind a se elimina reciproc. Īn locul unei armonioase colaborări īntre cele două direcţii de studiu (şi-şi), asistăm de multe ori uimiţi la competiţia exclusivistă (sau-sau). Īn toiul acestei confruntări aberante, fiecare grupare īncearcă să īncarce nota de plată a adversarilor, să relativizeze răspunderea aliaţilor. Criticii feroci ai comunismului mai scapă consideraţii indulgente asupra “imprudenţelor” de dreapta, analiştii versaţi ai fascismului mai eliberează certificate de bună purtare pentru “naivităţile” de stīnga. Circumstanţele atenuante sīnt mereu acordate celor din propria tabără, chiar şi cu riscul de a părea sofisme. Circumstanţele agravante sīnt consecvent aruncate peste gardul vecinului. Nu poate exista spectacol mai decepţionant, īn plan intelectual, decīt acela de a asista la īndiguirea lucidităţii pe brazde īnguste, la teleghidarea spiritului critic īn direcţii preconcepute.

 

2. Aria lui Goma

Īn această operă īn aer liber avīnd ca decor propria noastră existenţă, aria lui Paul Goma dobīndeşte un loc inconfundabil. Profilul său eroic din perioada totalitară, implicarea sa activă, biografică, īn lupta īmpotriva abuzurilor şi a samavolniciei, forţa impresionantă a talentului său artistic şi puterea de convingere a argumentelor pe care le pune īn mişcare īl plasează indiscutabil pe unul din cele mai proeminente locuri īn dezbaterea contemporană. A-l citi pe Paul Goma reprezintă principala obligaţie pentru oricine īşi propune să īnţeleagă dezastrul postbelic, efectele perverse ale ceauşismului, colaboraţionismul otrăvitor al scriitorilor, mecanismele istorice, psihologice, sociale şi individuale de īngenunchere īn faţa comunismului.

Avīnd toate aceste elemente īn faţa ochilor, am acceptat bucuros cu ceva timp īn urmă iniţiativa lui Paul Goma de a purta cu mine un dialog. Īntins de-a lungul anului 1997, el reflecta īn prima sa jumătate o armonie a celor doi colocutori, deşi era vorba despre subiecte fierbinţi ca resurecţia Securităţii īn viaţa publică, aservirea Bisericii Ortodoxe faţă de interesele puterii politice, jocurile mărunte ale anumitor grupuri intelectuale de presiune sau importanţa contemporană a mărturiei. Canalul de comunicare dintre noi s-a perturbat īnsă după ce mi-am permis să aduc īn dezbatere tinereţea fascist-legionară a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. Duelul de floretă s-a schimbat īn izbituri cu parul. Paul Goma mi-a reproşat că… fac legături strīmbe şi vizez alături de ţintă, apoi mi-a refuzat dreptul la replică, apoi a publicat doar partea lui de conversaţie, īn care mă ataca, nu şi partea mea, īn care mă explicam, dialogul a fost retezat şi relaţia dintre noi s-a răcit. Deşi mi-a displăcut īn mod acut, acest incident nu m-a īngrijorat excesiv, cītă vreme īncă mai speram că era vorba de o neīnţelegere momentană. Īmi īnchipuiam cel mult că vocea critică a lui Paul Goma e condiţionată de legăturile de recunoştinţă personală faţă de Mircea Eliade [1].

Dar în ultimii ani partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent [2]. În special un text intitulat Basarabia şi “problema” şi publicat īn presa literară [3] mi-a stīrnit nemulţumirea, pe care am exprimat-o īntr-un schimb epistolar cu Ion Solacolu [4]. Īn 2002 apărea Basarabia, roman īn care Goma īşi strīngea la un loc cīteva din ostilităţile antievreieşti [5]. Un alt admirator al autorului, cercetătorul Michael Shafir, şi-a mărturisit atunci dezamăgirea faţă de evoluţia (involuţia?) pe care o constata[6]. Un eseu polemic tăios īmpotriva lui Paul Goma a fost publicat apoi sub semnătura lui Radu Ioanid[7]. Īn paralel a pornit īn revista electronică E-Leonardo dezbaterea īn jurul respectivei situaţii, prin intervenţii ale lui Ion Solacolu[8] şi Ovidiu Pecican [9]. Paul Goma a revenit cu volumul incendiar Săptămīna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii[10], īn care postfaţa lui Mircea Stănescu schiţa anumite răspunsuri la adresa contestatarilor scriitorului. Acestea ar fi manifestările de suprafaţă ale unui conflict căruia mă văd obligat să-i sintetizez īn continuare coordonatele ideatice.

Teza fundamentală a lui Paul Goma este expusă īncă din primele două fraze (ample) ale cărţii, ce exprimă fără echivoc intenţia urmărită. Le citez integral, īn ciuda incongruenţei lor stilistice (datorită direcţiilor semantice suprapuse şi intersectate): “Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de-al doilea război mondial, «cu nebănuită cruzime, romānii i-au masacrat din senin pe evrei, atīt pe solul naţional: Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, Basarabia şi Bucovina – cīt mai ales īn Transnistria»? (teza evreilor) – crimă care ar fi «devansat īn timp, egalat īn cruzime Auschwitzul»?, cum scrie Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur: īndelung răbdătoare, a făcut-o să devină īn interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – şi dacă numai īn o săptămīnă: 28 iunie-3 iulie 1940? - «una majoritar, făţiş, feroce antisemită, īncuviinţīnd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor»? – din senin, cum susţin, de jumătate de veac, evreii" (Săptămīna Roşie, ed. cit. – în continuare S.R., p. 5, sublinierile lui P.G.).

După cum se vede, īncă din primul paragraf lucrarea izbucneşte cu violenţă, exprimīnd o frămīntare īndelung reţinută, o nemulţumire şi o indignare manifestă. Tonul va rămīne constant neschimbat, de-a lungul īntregii expuneri a autorului, care īşi hărţuieşte şi īşi “agreseaz㔠cititorul, īl obligă la lecturi īncrucişate, pe mai multe niveluri de semnificaţie, cu sufletul la gură, īmpărţit īntre stupoare şi oroare. Īndată ce intrăm īn contact cu cronotopul istoric şi ne dăm seama că e vorba de o lucrare ce tratează despre anumite realităţi legate de al doilea război mondial, pentru a-l īnţelege cu adevărat trecem la rearanjarea mesajului pe diversele sale componente de sens: 1) Romānii i-au masacrat fără vină pe evrei (teza evreilor); 2) Aceste crime au precedat cronologic Auschwitzul, dar l-au egalat īn cruzime (teza lui Matatias Carp); 3) Comunitatea romāneasc㠖 dacă nu excesiv tolerantă, dar totuşi răbdătoare – a devenit atunci făţiş antisemită; 4) Această modificare de mentalitate şi atitudine colectivă s-a petrecut īntr-un singur an, ba poate chiar īntr-o singură săptămīnă a anului 1940; 5) Autorul (Goma) urmează să ne spun㠓motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza” pentru care s-a petrecut o asemenea metamorfoză mentală; 6) Autorul (Goma) polemizează cu ideile susţinute de cercetătorii evrei. 7) Toţi evreii exprimă aceleaşi idei, pesemne bazīndu-se pe aceleaşi fapte, şi pot fi confutaţi īn bloc. Cam multe afirmaţii sentenţioase īnghesuite īn doar două fraze! Lui Paul Goma cea mai inocentă imputaţie care i se poate aduce, īncă din prima pagină a discursului său, este incoerenţa stilistică.

Īn diverse capitole ale lucrării, scriitorul se avīntă pe un teritoriu foarte sensibil, legat de viaţa şi de moartea unei comunităţi etnice. Paul Goma contestă cifra de 400.000 victime evreieşti ale Holocaustului (S.R., p. 5). El preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein şi īi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust (S.R., p. 115-118). Reafirmă mitul ceauşist al lui Antonescu – salvator al evreilor (S.R., p. 9). Īi acuză pe evrei de instaurarea comunismului, adevăratul “Holocaust Roşu” (S.R., p. 15 ş.a.). De altminteri toţi evreii sīnt bolşevici, adic㠓nu chiar toţi, numai circa 98%” (S.R., p. 77). Goma reciteşte mare parte din istoria Romāniei īn cheie antisemită: răscoala ţărănească din 1907 s-a produs ca reacţie la rapacitatea evreilor (S.R., p. 104-105); în timpul primului război mondial, evreii au colaborat cu ocupantul (S.R., p. 105); obsesia de căpătīi a evreilor a fost dezmembrarea Romāniei ca stat naţional, desprinderea Basarabiei (S.R., p. 77-78, p. 190), a Bucovinei de Nord (S.R., p. 190) precum şi a Transilvaniei (S.R., p. 190); criza frontului īn primul război mondial, după revoluţia bolşevică, li se datorează īn mare măsură evreilor (Basarabia, ed. cit. – în continuare B., p. 139); evreii au jucat un rol considerabil īn īnfiinţarea P.C.R. (B., p. 139). Fiind duşmanii prin excelenţă ai Romāniei şi ai romānismului, evreii i-au măcelărit cu bestialitate pe romānii care se retrăgeau paşnic din Basarabia: “Evacuarea armatei şi a civililor din Teritoriile Ocupate īn iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a ruşilor ocupanţi, prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-romānească, anti-goi, anti-creştin㔠(S.R., p. 21). Acestea fiind… premisele istorice de la faţa locului, sigur că şi romānii, nemaivrīnd să joace īn eternitate rolul de victime ale unei minorităţi impertinente şi criminale, s-au dezlănţuit īn acţiuni spontane, antievreieşti – ca de pildă Pogromul de la Iaşi, “primul act sîngeros – victime: evreii din Romānia”, dar care a avut loc doar la un an şi o zi după agresiunea provocatoare evreiască din Basarabia (S.R., p. 21). Statul romān a intervenit totuşi spre a potoli furia mulţimilor, iar mareşalul Antonescu a dat chiar un ordin formal īn sensul respectiv (Goma īl reia pe larg, lăsīnd să treacă necomentat oribilul antisemitism flagrant al mesajului [11]).

Acesta fiind “scheletul” ideatic al cărţii, “plămīnii” sīnt reprezentaţi de numeroasele citate din epocă (problemă asupra căreia voi reveni ulterior), iar “sīngele” īl constituie stilul pamfletar, scrīşnit, biciuitor care, aplicat unei probleme adīnc tragice, e greu să nu stīrnească indignarea cititorului de bună credinţă. Īntocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i īmpărtăşesc punctul de vedere, Paul Goma se discreditează lamentabil: “Absenţa documentelor nu-i deranjează pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, D. Pavel, G. Andreescu, M.D. Gheorghiu, romāni imparţialişti, eterni linguşiţi emeriţi care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbeşte cele mai…” etc. etc. (S.R., p. 14).

Ţinīnd seama de argumentele şi explicaţiile de mai sus, apare īn mod legitim īntrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Avea dreptate Ion Solacolu să ne īndemne la multă prudenţă īn situaţiile cīnd ne slujim de o asemenea clasificare: “Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea īl stigmatizează, īl descalifică, aşezīndu-l īmpreună cu toată prestaţia lui de pīnă atunci − şi de aici rezidă gravitatea şi responsabilitatea demersului − īntr-un justificat con de umbră, punīndu-l aşadar pe cel etichetat astfel sub semnul īntrebării, altfel spus, demolīndu-l”. Paul Goma este cel mai important reper al nostru de curaj şi verticalitate din anii comunismului, a-l demola īnseamnă a priva societatea de un model pozitiv. Or societatea nu poate progresa īn absenţa reperelor luminoase [12].

Problema cu care ne confruntăm este, īn consecinţă, extrem de gravă. Orice pripeală īn judecată, orice caracterizare şovăitoare pot fi catastrofale.

 

3. Discurs asupra metodei

Iritat pesemne de conţinutul dezbaterilor libere stīrnite de paginile sale, Paul Goma nota recent, cu nedezminţit grobianism, īn jurnalul expus pe internet: “Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe «tema»: este sau nu este antisemit Goma? (de ce nu: are Goma un sex – sau trei?, şi dacă nici unul?) – ca şi cum aceasta ar fi problema crucială pentru romāni īn general, pentru intelectualii romāni īn special, īn Anul Domnului 2004. (…) Credeam, cu naivitate[,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) īn cărţile sale Basarabia şi Săptămīna Roşie sau Basarabia şi Evreii. / Vai: şi Solacolu[,] şi Pecican[,] şi Laszlo s-au oprit la gard; din uliţă au īncercat să vadă, să audă ce se petrece īnăuntru (īn ogradă, īn casă)…” etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004) [13].

Să fie sănătos Paul Goma! Pasajul de mai sus reflectă, īn toată splendoarea, desuetudinea concepţiei sale despre istoriografie. Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă (“eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă īnşel”), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluţia este dinspre istoriografia totalitară, arţăgoasă, intolerantă şi monologală spre cea democratică, tolerantă (īn limite ştiinţifice), dialogală. Iată, spre exemplu, următoarele enunţuri:

A. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Ţării Romāneşti īn secolul al XV-lea.

B. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Moldovei īn secolul al XIX-lea.

Între A. şi B. avem banala deosebire dintre adevăr şi neadevăr, a cărei dovadă o reclamă sus şi tare Paul Goma.

Iată acum următoarele enunţuri:

A1. Vlad Ţepeş a fost un tiran sadic, care īşi omora supuşii din pură plăcere.

A2. Vlad Ţepeş a fost un domnitor patriot care, fie şi pe calea forţei, urmărea civilizarea supuşilor săi.

În A1. şi A2. există două interpretări istorice diferite, ambele plauzibile şi care, la o rigoare, pot coexista (A1. fiind preferată de unii comentatori străini, iar A2. de cei autohtoni). Nu contest că ar putea cīndva să apară şi o variantă bizară de tipul:

A3. Vlad Ţepeş, fiind agresat de unii supuşi ai săi, s-a apărat trăgīndu-i īn ţeapă.

Īnainte de a mă grăbi să strig “nu-i adevărat!”, voi şopti prudent: “nu prea īmi vine să cred…”.

Eroarea unui istoric, foarte gravă, poate consta va să zică nu doar īn spunerea/scrierea neadevărului, ci şi īn lansarea unor variante explicative bizare, aberante, neverosimile, asupra evenimentelor din trecut.

Iar cīt priveşte problema sexelor lui Paul Goma, de cînd l-am auzit pe primul ministru al României cum, de la tribuna Parlamentului, īşi invita contestatarii să-i numere ouăle, nimic nu mă mai surprinde īn materie de grobianism. Spiritele mari se īntīlnesc.

*

Exemplele mele anterioare sīnt confirmate de o răsunătoare demonstraţie istoriografică a lui Ovidiu Pecican. Deşi porneşte de la realităţile descrise de Paul Goma, folosind şi alte rapoarte militare ale vremii, inaccesibile autorului parizian, precum şi luīnd īn discuţie diversele puncte de vedere ale eşichierul politic (extrema stīngă prin Troţki, extrema dreaptă prin C.Z. Codreanu, P.N.Ţ. prin memorialistica lui Zaharia Boilă etc.), O. Pecican ajunge la concluzii cu totul diferite: “nu evreii (īn general, la nivelul īntregii lor comunităţi) i-au hărţuit pe romānii īn retragere. Nu a fost vorba despre un conflict interetnic [subl. mea, L.A.]. O serie de cetăţeni romāni din Basarabia aparţinānd altor etnii (ucraineni, evrei) i-au hărţuit pe reprezentanţii statului romān din motive care se īntrezăresc: unii, pentru că era un stat burghez, păzind ordinea inegalităţilor sociale şi a discriminărilor; alţii, pentru că era un stat corupt, ori, mai bine zis, pentru că fenomenul corupţiei, observat la nivelul īntregii ţări, īn Basarabia atingea, prin slujbaşii statului din această provincie răsăriteană, cote greu de suportat. Īn ambele cazuri, mesajul este unul de critică socialㅔ [14]. Īntre P. Goma care acreditează īn absolut izvoarele istorice unilaterale şi forţează concluzia sa antisemită neplauzibil㠖 respectiv O. Pecican care interoghează o paletă īntreagă de resurse şi propune, sub forma unei ipoteze de lucru, concluzia plauzibilă a criticii sociale, se află tocmai distanţa care separă vechea şi noua istoriografie.

Dar Paul Goma nu este nici măcar un reprezentant al vechii istoriografii! El “nu are īn spate nici pregătirea istoricului, nici instituţii al căror program de cercetare să īi asigure materialul şi armătura argumentaţiei. Va recurge, īn consecinţă, la raţionamente proprii, īntemeiate pe experienţă, pe o cunoaştere indirectă, prin alţii, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – şi, vai, pe propriile (re)sentimente” [15]. O gafă de proporţii a lui Goma este creditul orbesc pe care īl acordă propagandei antisemite antonesciene [16]. De fapt sursele istorice la care apelează autorul sīnt destul de numeroase, dar unilaterale şi neplauzibile: bilanţuri militare oferite de Marele Stat Major sau rapoarte ale unor ofiţeri, impregnate de limbajul antisemit funcţionăresc al vremii[17]; articole de ziar exprimīnd realităţile dorite de regimul dictatorial-militar; scrisori personale ale unor soldaţi de pe front (dar de o provenienţă neclară); ba chiar mesaje ale mareşalului Antonescu acuzīndu-i pe evrei! E ca şi cum un istoric comunist şi-ar propune să demonstreze bunăstarea şi fericirea romānilor pe vremea ceauşismului, servindu-ne lungi citate din… editorialele ziarului Scînteia, memoriile lui Paul Niculescu-Mizil, confesiunile generalului Pleşiţă şi discursurile festiviste ale lui Nicolae Ceauşescu!

Deşi autorul plasează la sfīrşitul volumului Săptămīna Roşie… o lungă listă bibliografică, majoritatea citatelor probatoare pe care ni le oferă nu sīnt individualizate prin trimiteri precise la volum, ediţie şi pagină spre a putea fi verificate şi, pīnă la proba contrară, īmi permit să mă īndoiesc de autenticitatea cel puţin a cītorva referinţe. Īntr-o concluzie provizorie, se cuvine precizat că cercetarea īntreprinsă de Paul Goma nu respectă īn forma sa exterioară (ton pătimaş, subiectivism, stil pamfletar şi insultător, apel la surse unilaterale, aparat critic imprecis şi lacunar) exigenţele unei veritabile lucrări ştiinţifice pentru a se face credibilă.

 

4. Minciuni

După aceste remarci preliminare şi circumstanţiale, să ne adīncim de-acum īn analiza propriu-zisă a tezelor autorului. Să-i facem pe plac şi să răspundem la īntrebarea sa arţăgoasă: “da sau ba, Goma a scris adevărul (sau a minţit)?”. Vom opera īn acest capitol cu distincţia adevăr – neadevăr (A. vs. B.), urmīnd ca īn capitolul următor să ne aplecăm asupra distincţiei verosimil – neverosimil (A2. sau A3.?) īn ipotezele şi interpretările preopinentului nostru.

Paul Goma a minţit atunci cīnd a prezentat situaţia politică a evreilor din Romānia. După cum arată reputata cercetătoare a fenomenului totalitar Hannah Arendt, “nu este o exagerare să spunem că Romānia era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice. Īncă din secolul al XIX-lea antisemitismul romānesc era un fapt bine stabilit. Īn 1878, marile puteri īncercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, şi să determine guvernul romān să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetăţeni romāni – chiar dacă ar fi rămas cetăţeni de rang secund. Nu au reuşit, şi la sfīrşitul primului război mondial toţi evreii romāni – cu excepţia cītorva sute de familii sefarde şi a cītorva evrei de origine german㠖 erau încă străini rezidenţi pe teritoriul romānesc. A fost necesară īntreaga forţă a Aliaţilor, īn timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a «convinge» guvernul romān să accepte un tratat al minorităţilor şi să acorde minorităţii evreieşti cetăţenia romānă. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă īn 1937 şi 1938 cīnd, īncrezători īn puterea Germaniei hitleriste, romānii au simţit că pot risca denunţarea tratatelor favorabile minorităţilor ca fiind impuse īn detrimentul «suzeranităţii» lor, putīnd astfel să priveze de cetăţenia romānă cīteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populaţiei evreieşti. Doi ani mai tīrziu, īn august 1940, cu cīteva luni īnaintea intrării Romāniei īn război – de partea Germaniei hitleriste – mareşalul Ion Antonescu, şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toţi evreii romāni, cu excepţia celor cītorva sute de familii de evrei ce fuseseră cetăţeni romāni īnaintea tratatelor de pace. Īn aceeaşi lună, el a instituit o legislaţie antievreiască care era cea mai severă din Europa (luīnd īn considerare şi Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război şi evreii care fuseseră cetăţeni romāni īnainte de 1918, nu reprezentau mai mult de zece mii de oameni, deci cel mult unu la sută din īntregul grup. Hitler īnsuşi era conştient că Germania risca să fie depăşită de Romānia şi i s-a plāns lui Goebbels, īn august 1941, la cīteva săptămīni după ce dăduse ordinul pentru Soluţia Finală, că «un om ca Antonescu procedează īn această chestiune īntr-un mod mult mai radical decīt am făcut-o noi pīnă la ora actuală»”[18].

Potrivit lui Paul Goma, īn schimb, evreii n-aveau motive a se plīnge de… ospitalitatea plaiurilor mioritice. “Īn «putregaiul» romānesc, īn «pseudo-democraţia» carpato-dunăreană (…) evreii au vieţuit binişor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; şi după 1938, cīnd a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat «antievreiesc»” (S.R., p. 103-104). Uluitor!

Chiar Goma ne citează, imprudent, fragmente din discursurile rostite de Mihail Kogălniceanu īn Parlamentul Romāniei (S.R., p. 30-42), īmbibate de un flagrant antisemitism, de care īnsă refuză a ţine seamă: “Dincolo de Milcov s-a ridicat un strigăt foarte mare īn contra acestei invaziuni a unui popor străin, care era numai vătămător (Aplauze).” “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cīrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum īn Moldova un evreu intră īn sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova (Aplauze).” – Iată un excelent motiv ca statul “democrat” romān să intervină īn comerţul liber, luīnd aminte la apartenenţa etnică a comerciantului sătesc şi hotărīndu-i soarta īn Parlament… – “Acest popor, jidovii, se ţine la pīndă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare…” – Teoria conspiraţiei. – “Dumneavoastră voiţi ca noi, care avem o sumă de patru sute de mii de jidovi, să stăm cu mīinile la pept şi să-i lăsăm să facă ce vor vrea?” – Īntr-adevăr, nu: un stat profund democratic trebuie să ia poziţie, să-şi persecute evreii! După ce le-a interzis prin lege să cumpere pămīnt, acum să le suspende inclusiv autorizaţiile comerciale! Iar cīnd guvernele vest-europene fac presiuni pentru respectarea drepturilor minorităţilor din Romānia, cum le răspunde faimosul Mihail Kogălniceanu? “Tractatul de la Paris n-a făcut decīt a complecta şi pune sub garanţia marilor puteri europene seculara noastră autonomie. Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece īn afacerile noastre administrative din întru [interior] (Aplauze)”. Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al “neamiestecului īn treburili intierni” funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit īn loc.

Dar nu numai Parlamentul romān şi legislaţia statală erau impregnate de autoritarism īmpotriva minorităţilor neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să īndemne la violenţe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită: pogrom la Chişinău īn 1903; alt pogrom īn 1905; după unirea cu Romānia evreii n-au fost naturalizaţi; şcolile evreieşti au fost romānizate şi nu s-a mai permis studierea limbii idiş; actorii evrei din Teatrul Naţional de la Chişinău au fost daţi afară īn 1927; ţăranii din Soroca şi Bălţi recurg la violenţă antisemită īn 1930; se organizează propagandă īn favoarea masacrului antisemit la Cetatea Albă īn 1935 [19]. “Basarabia era o citadelă electorală a antisemitismului romānesc”, īncīt la 1937 Garda de Fier a cīştigat 22,8% din voturi, Partidul Naţional Creştin, de orientare violent antisemită, 9,3%, după care guvernul a anulat īn cīteva luni cetăţenia romānă a cītorva zeci de mii de evrei, iar folosirea limbii idiş īn public a fost interzisă [20]. În 1940, “masacrele īmpotriva evreilor au īnsoţit retragerea trupelor romāneşti. Zeci de evrei au fost ucişi īn diverse sate din Bucovina şi uneori īn localităţi precum Rădăuţi, Dorohoi şi Galaţi, care nu au venit niciodată īn contact cu ocupaţia sovietică. Asasinatele erau de obicei executate de soldaţi, dar uneori şi de grupuri de romāni sau ucraineni. Cele mai cumplite crime au avut loc īn timpul retragerii din Bucovina, prima fiind săvīrşită īn comuna Milcoreni (judeţul Dorohoi)” [21]. Goma īnsuşi ne prezintă date elocvente ale unor statistici despre evoluţia demografică a evreilor (S.R., p. 76):

În Basarabia rusească:

1812 – 3.000;

1817 – 19.130;

1850 – 78.216;

1862 – 95.927;

1897 – 228.168.

Īn Basarabia romānească:

1919 – 267.000;

1931 [de fapt: 1930] – 204.858.

Goma nu se oboseşte să analizeze cifrele şi să enunţe concluziile care se impun: pentru prima dată īn istoria Basarabiei, pe timp de… pace şi prosperitate, sub guvernare romānească numărul evreilor nu a mai crescut, ci a scăzut cu o cincime! Asta īnseamnă c㠓au vieţuit binişor”, nu-i aşa? Atunci cīnd afirmă c㠓primul act sīngeros” īmpotriva evreilor s-a comis abia la 29 iunie 1941, Pogromul de la Iaşi (S.R., p. 21), Paul Goma minte din nou, īncercīnd să stabilească false raporturi cauză-efect, prin trecerea sub tăcere a realităţilor inconvenabile.

Altă minciună a lui Paul Goma ţine de parţializarea geografică a genocidului. Pentru a putea omite dimensiunea continentală a fenomenului, scriitorul īnalţă bariere de… imaginaţie la graniţele Romāniei. El refuză să privească faptul istoric īn conexiunea sa internaţională şi decretează că evreii sīnt răspunzători (īntrucīt i-au agresat pe romānii īn retragere paşnică din Basarabia şi Bucovina) şi prin urmare au fost măcelăriţi. Clasica situaţie romānească: mortul e de vină. Din nefericire Holocaustul a avut o īngrozitoare şi macabră extensie, aproape toate statele europene cunoscīndu-i flagelul. Īn sinteza sa, Hannah Arendt se opreşte pe scurt asupra evenimentelor din Germania, Austria, Protectoratul Cehiei şi Moraviei, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Romānia, Ungaria şi Slovacia. Nici vorba de un frivol scenariu western, aşa cum ni-l prezintă Paul Goma: pieile roşii atacă diligenţa – potera pleacă la asalt şi dă foc corturilor! N-a fost vorba de o răfuial㠓internă”, ci de o crimă la nivel continental, cu diverse nuanţe specifice, de la stat la stat. Īn cazul Romāniei, insistă H. Arendt, “curios este faptul că, de la īnceput şi pīnă la sfīrşit, Antonescu nu a fost mai «radical» decīt naziştii (după cum gīndea Hitler), ci numai permanent cu un pas īnaintea progreselor Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetăţenie şi care a īnceput masacrele pe scară largă, īn mod făţiş şi fără nici o ruşine; aceasta īntr-un moment īn care naziştii erau īncă ocupaţi cu testarea primelor lor experimente. Reacţionase la ideea vīnzării [evreilor īn străinătate] cu peste un an īnainte ca Himmler să ofere «sīnge contra camioane» şi a sfīrşit, ca şi Himmler, prin anularea īntregii afaceri ca şi cum totul nu ar fi fost decīt o glumă”[22].

Michael Shafir şi Radu Ioanid sīnt indulgenţi cu Goma, atunci cīnd īl consideră un negaţionist “prin deviere”. (E drept că cei doi se refereau doar la romanul Basarabia şi la fragmentele apărute īn presă.) E suficient să citim un pasaj de la p. 273 a volumului Săptămīna Roşie… pentru a-l judeca mult mai aspru pe autor: “Doar ştim, avem şi hīrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul romānesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)”. Paul Goma aici minte violent, negînd frontal Holocaustul! Atrag atenţia că ne aflăm deja īn sfera unei culpe sancţionabile penal: Romānia s-a sincronizat cu legislaţia statelor europene şi, prin Ordonanţa de Guvern nr. 31/13 martie 2002, interzice negarea īn public a Holocaustului şi o pedepseşte cu īnchisoare īntre 6 luni şi 5 ani [23]. Iar publicarea unei cărţi negaţioniste ţine de domeniul public.

Paul Goma minte atunci cīnd pune semnul egalităţii īntre evrei şi comunism Holocaustul Roşu, de care evreii s-au făcut vinovaţi, din 1917, īn Rusia; īn 1919: īn Ungaria; din 17 septembrie 1939 īn Polonia; din vara lui 1940: īn Ţările Baltice, īn Romānia, iar din 1944-45 īn toată Europa de Est” – S.R., p. 15.) După cum arată Leon Volovici, “argumentul «evreu = bolşevic» nu constă, de fapt, īn evidenţierea numărului evreilor īn rīndul elitelor comuniste, ci īn cea a pretinsei culpabilităţi colective a evreilor pentru nelegiuirile şi dezastrele regimurilor comuniste. Marxismul avea să fie – şi continuă să fie prezentat drept o ideologie «evreiască», emanată din iudaism şi servind drept instrument de stăpīnire a lumii şi subjugare a altor naţiuni. Propaganda arată cu degetul spre o «vină evreiască» pe cīt de totală, pe atīt de imaginară, pentru a contrabalansa culpabilitatea reală şi responsabilitatea faţă de crimele comise īmpotriva populaţiei evreieşti” [24]. Falsitatea logică a concepţiei autorului e semnalată şi de Radu Ioanid: “Goma se luptă din greu cu o dilemă comună antisemiţilor romāni. Pe de o parte, aceştia sīnt gata să accepte că PCR era un partid mic, dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-romāneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei īl pun īntre evrei şi comunism īi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi cu ei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o”[25].

O altă minciună, de natură morală, a lui Paul Goma este acreditarea şi justificarea implicită a Legii Talionului īn studiul istoric. Care a fost resortul ce a transformat poporul romān “īndelung răbdător” (vorba vine…) īntr-o comunitate făţiş antisemit㠖 chestionează autorul. Şi afirmă, sub formă de scuză indirectă: “Dacă nu este decent să ne īntrebăm: «Cine a īnceput primul?» – pentru că rana sīngerează īncă, vom formula astfel: «Cine s-a răzbunat – pe cine? Pentru ce? Cīnd?» – deci: «Care a fost cronologia faptelor?»" (S.R., p. 189, subl. lui P.G.).

Poate că un asemenea raţionament brutal ar fi fost de īnţeles īn legea Vestului Sălbatic: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Īn civilizaţia modernă, īnsă, “injustiţia suferită de poporul meu nu īmi īndreptăţeşte poporul să comită, la rīndu-i, injustiţii” [26]! Īntr-un mod tranşant se pronunţă şi Radu Ioanid, atunci cīnd ia īn discuţie oribilul măcel comis de armata romānă īmpotriva tuturor evreilor din satul Sculeni, la 27 iunie 1941: “Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist īn 1945 la Gura Căinari, a găsit īn cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii īntre unu şi doisprezece ani, inclusiv şapte copii sub un an şi paisprezece copii sub şase ani. Oare va reuşi Paul Goma să îşi convingă cititorii că aceşti copii erau şi ei «terorişti bolşevici» care au atacat, īn iunie 1940, armatele romāne īn retragere, motivaţi fiind de «ura rasială»?” [27].

Dar cea mai scandaloasă minciună a lui Paul Goma o constituie preluarea logicii globaliste şi a limbii de lemn din propaganda antonesciană. Īn argumentaţia sa oamenii nu mai sīnt trataţi ca indivizi, ci ca apartenenţi la o etnie. Persoanele nu mai sīnt răsplătite sau pedepsite īn funcţie de izbīnzile sau eşecurile lor, ci au de suportat fatalitatea naşterii īntr-o anumită familie, īntr-o anumită rasă. Figura umană e schimonosită īn funcţie de imaginile pe care presa, armata şi discursul oficial ale statului romān sub conducerea dictatorului Ion Antonescu le proiectează asupra īntregii etnii: evreii s-au bolşevizat, evreii au conspirat, evreii au ucis, evreii au fost pedepsiţi. Paul Goma ne readuce sub priviri toată nemernicia criminală a fascismului romānesc.

 

5. Aberaţii

După neadevărurile fundamentale, constitutive, pe care le-am identificat īn cercetarea “ştiinţific㔠a lui Paul Goma, unii cititori vor crede poate că e obositor să mai lungim discuţia şi asupra numeroaselor detalii aberante sau controversabile ale lucrării. O facem numai din dorinţa de a elimina orice dubiu īn privinţa atitudinilor şi opţiunilor autorului.

a) Creditīnd orbeşte instrumentele propagandistice de informare ale vremii, Goma susţine că īn timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord au rămas “ucişi sau dispăruţi: 356 cadre; 42.876 soldaţi şi gradaţi” (S.R., p. 157) şi pune implicit aceste pierderi pe seama agresiunilor “evreieşti”. Īn realitate, cum excelent o explică Radu Ioanid, “aproape 43.000 de soldaţi romāni care au fost declaraţi «dispăruţi» au fost, de fapt, dezertori şi au şi fost desemnaţi ca atare de autorităţile militare romāne. Aceşti soldaţi erau localnici care proveneau īn mare majoritate din Basarabia şi Bucovina de Nord şi care pur şi simplu nu au vrut să traverseze īmpreună cu regimentele noua graniţă cu Uniunea Sovietică şi să rămīnă dincolo de ea fără acces la familiile lor” [28].

b) Combătīnd īnverşunat anumite detalii ale adevărului istoric, Goma se străduieşte de fapt să discrediteze ansamblul informaţiei. Astfel se īntīmplă īn cel puţin două situaţii. De pildă, autorul contestă extraordinar de violent cifra de 400.000 evrei masacraţi (S.R., p. 5 ş.a.), după care, īntrucīt a aşezat sub semnul īndoielii veridicitatea cifrelor, sfīrşeşte prin a nega īnsăşi existenţa Holocaustului din Romānia (S.R., p. 273), ceea ce reprezintă deja o minciună flagrantă şi profund insultătoare. După cum sintetizează Michael Shafir [29], istoricii romāni şi străini au avansat estimări diferite privitor la evreii care au pierit sub dictatura antonesciană: Dinu C. Giurescu – 108.000; Florin Constantiniu – “aproximativ 200.000”; Andrei Pippidi – 120.000; Lucian Boia – īntre 110.000 şi 120.000; Radu Ioanid – “aproximativ 250.000”; Jean Ancel – 410.000, din care 170.000 evrei ucraineni; Raul Hilberg – 270.000. Dar ezitările cercetătorilor īn jurul zecilor sau sutelor de mii de victime īn plus sau īn minus nu alterează desigur prin nimic esenţa īnsăşi, īnfiorătoare şi oribilă, a Holocaustului!

Paul Goma face mare tapaj, īntr-un capitol distinct, pe marginea informaţiei dacă evreii au purtat sau nu steaua galbenă īn Bucureştii anilor ‘40. Corectează dispreţuitor amintirile lui Lucian Pintilie, īl pune la punct sarcastic pe Andrei Oişteanu, după care īl citează, īn poziţie de drepţi, pe controversatul Raul Şorban care aduce laude mareşalului Antonescu pentru ordinul privind abolirea odiosului semn distinctiv (S.R., p. 122-123). Dar ca să aboleşti o dispoziţie, trebuie ca ea să fi existat īn prealabil! Şi īntr-adevăr, “steaua galbenă le-a fost, de fapt, impusă evreilor romāni doar īn anumite raioane ale Moldovei, īn Basarabia, Bucovina şi Transnistria, dar nu īn Bucureşti”[30]. Īnfierbīntarea lui Goma asupra unor amănunte nu schimbă mai deloc realitatea istorică de ansamblu: numeroşi evrei au purtat steaua galbenă īn Romānia! (Īnsă pe cīt de absorbit era el īn combaterea detaliului, pe atīt de uituc se dovedeşte īn evidenţierea īntregului…)

c) Un īntreg capitol scandalos şi jignitor este dedicat reabilitării mareşalului Antonescu (S.R., p. 239-261). Īn logica principală a expunerii, “Ion Antonescu a fost, a rămas, pentru mine, ca pentru toţi romānii basarabeni, bucovineni, herţeni: «Mareşalul dezrobitor»” (S.R., p. 244). Faptul c㠓mareşalul dezrobitor” i-a putut face īntīmplător un bine lui Goma nu schimbă īncă prin nimic figura sa globală de dictator şi agresor militar. A scrie istoria şi a defini personalităţile neamului prin prisma subiectivităţii proclamate ostentativ reprezintă o zgomotoasă aberaţie. Michael Shafir distinge cu acuitate cele două planuri, atunci cīnd insistă: “Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit (…). Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este īnsă, din păcate, mai puţin respectabil” [31]. Sofismul prin care autorul nostru īncearcă să determine glisarea frauduloasă a recunoştinţei personale spre o reabilitare istorică generală e cīt se poate de grosolan, iar tonurile pastelate prin care e evocat un criminal de război sīnt abominabile.

d) Īn edificarea speculaţiei sale că masacrele romāneşti īmpotriva evreilor au fost provocate de alte masacre, la fel de oribile, comise de evrei īmpotriva romānilor ce se retrăgeau din Basarabia şi Bucovina de Nord, autorul pune un accent deosebit pe săptămīna 28 iunie – 3 iulie 1940 (ba chiar o cuprinde īn titlul volumului). Prin ce resort criminal o comunitate “īndelung răbdătoare” (sic!) ca a noastră s-a putut transforma, īntr-o singură săptămīnă, īn una feroce antisemită? – se īntreabă Paul Goma īncă de pe prima pagină a discursului său furibund. Aberaţia evidentă a acestei ipoteze este migălos demontată de către Ovidiu Pecican: “pentru scriitor procesualitatea istorică necesar a fi investigată se reduce la intervalul – neglijabil la scara istoriei – de o săptămīnă sau, cel mult, de un an. Autorul nutreşte convingerea sincer㠖 şi, mi se pare mie, puţin naiv㠖 că marile psihoze sociale pot fi explicate prin evenimente punctuale. Oricīt de importante ar fi īnsă acestea şi chiar dacă ele pot avea rolul unui detonator, niciodată asemenea conjuncturi nu epuizează tabelul clinic al unor evoluţii mult mai complexe, cum sīnt arcul amplu şi nuanţat al violenţelor sociale şi «contagiunea mentală» care contribuie la răspīndirea lor. (…) Īn opinia mea, formată şi pe temeiul lecturii unora dintre studiile datorate istoricilor francezi, nici o propagandă politică, oricīt de intensă, nu poate determina într-un singur an (necum īntr-o singură săptămīnă!) o metamorfoză de asemenea intensitate şi la o asemenea scară. Or, atunci, īnseamnă că rădăcinile comportamentului antisemit dur remarcat de Matatias Carp şi citat de Paul Goma sīnt mult mai vechi, iar reconstituirea atentă a traseului sinuos care a condus pīnă la ele se cuvine să īnlocuiască reacţiile pripite, iritate şi expresivitatea de tip pamfletar ori, direct, invectiva”[32].

De adăugat ar fi mai ales precizarea că majoritatea crimelor comise īmpotriva evreilor din Basarabia se datorează acţiunilor coordonate, īn serviciu comandat, ale instituţiilor statului romān (armata, jandarmeria etc.), iar mentalitatea antisemită a populaţiei locale a slujit mai mult ca paravan şi justificare a groaznicelor fapte. Va să zică, pe cīt de implauzibilă e (de)formarea mentalităţii unei naţiuni pe parcursul unei singure săptămīni, pe atīt de periferic a fost aportul īnsuşi al mentalităţilor, īn comparaţie cu dezlănţuirile efective ale grupurilor de comando[33].

e) Acelaşi scenariu western şi obsesiva īntrebare “cine a īnceput?” le aplică Paul Goma dīndu-şi cu părerea despre tragica īntīmplare din Jedwabne, unde toţi evreii, cu mic, cu mare, au fost masacraţi şi arşi de către vecinii lor polonezi [34]. Goma are īnsă grijă şi aici să ne atragă atenţia că faptele s-au produs īn vara lui 1941, iar anterior, la 17 septembrie 1939, īnstăpīnirea bolşevicilor peste Polonia s-ar fi realizat cu sprijinul evreilor (B., p. 141; S.R., p. 188), deci pogromul poate fi văzut ca o răzbunare. Cinică justificare! Macabră aberaţie! Pe cīt de nesimţitoare, pe atīt de neavenită: “Nu numai că evreii din Jedwabne nu participaseră la comunizare, dar īn timpul ocupaţiei Poloniei de est (1939-1941), sovieticii n-au făcut nici o excepţie cu evreii, aceştia fiind şi ei, īn parte, deportaţi īn Siberia şi supuşi altor măsuri represive, la fel ca şi restul populaţiei” [35].

f) O aberaţie spectaculoasă ne rezervă Săptămīna Roşie, de data aceasta, nu din punct de vedere istoric sau moral, ci… intra-exegetic. La fel ca în medievalele “povestiri īn ramă”, īmpletirea diverselor lecturi şi interpretări precum şi concluzia neverosimilă ne reţin atenţia la un moment dat. Noi īl citim pe Paul Goma, care īl citeşte pe rabinul şef Alexandru Şafran, care citează din Biblie (S.R., p. 89, 97-99). E interesant să relatăm o asemenea poveste īn care, deşi fiecare personaj citeşte peste umărul celui din faţa sa, fantasticul borgesian e ca şi inexistent.

Īn prefaţa la volumul lui Matatias Carp, Cartea neagr㠖 Suferinţele evreilor din Romānia 1940-1944, dr. Alexandru Şafran, Rabinul şef al Cultului Mozaic din Romānia anului 1946 scrie la un moment dat: “Ca popor, Biblia ne-a īnvăţat de la īnceput să ţinem minte, să nu uităm. «Adu-ţi aminte de zilele cele demult, cugetă la neamurile trecute!» Ni se atrage luarea aminte, cu stăruinţă, ca nu cumva să uităm, de pildă, necazurile pricinuite īn vechime de amaleciţi. «Adu-ţi aminte cum s-a purtat cu tine Amalec pe drum, cīnd veneaţi voi din Egipt… nu uita aceasta!» Noi, gīndindu-ne la episodul amalecit, avem să tragem īnvăţăminte. Vorbind oamenilor, noroadelor, lumii despre acest episod, Biblia supune pe fiecare īn parte şi pe toţi laolaltă unui proces moral, le aduce īnaintea privirilor motiv de judecată, de socoteală, de revizuire a conştiinţei”.

Goma recunoaşte sincer că n-a īnţeles aluzia la “episodul amalecit” (dar, ca să-i īntorc celebra expresie, atunci cīnd nu īnţelegi ceva nu te pronunţi!) şi caută pasajul respectiv īn Biblia romānească din 1968, Ieşirea, cap. 17: “8. Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim”. După victoria asupra Amaleciţilor, “15. Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului şi i-a pus numele «Domnul este scăparea mea!». 16. Căci zicea: «Pentru că mi-au fost mīinile ridicate spre scaunul Domnului [în timpul luptei, ‘cīnd īşi ridica Moise mīinile, biruia Israel; iar cīnd īşi lăsa el mīinile, biruia Amalec’ – nota lui Paul Goma] de aceea va bate Domnul pe Amalec din neam în neam!»”.

Şi acum interpretarea absolut stupefiantă a lui Paul Goma: “Tot nu am īnţeles ce a vrut să spună A. Şafran: care o fi, aici, «procesul moral»? Despre ce fel de «judecată, socoteală, revizuire a conştiinţei» vorbeşte? «La Rafidim» s-au īnfruntat două tabere: «Au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii». Motivul īncăierării? Vechi cīt lumea: Israeliţii īncălcaseră teritoriul Amaleciţilor (īntins din sudul Palestinei pīnă īn apropierea Egiptului, īn Peninsula Sinai). Morala? Din spusele rabinului Şafran: invadatorul (prin gura cronicarului evreu), īnvingīnd cu ajutorul lui Iahve, are īn mod necesar dreptate (īn numele lui Iahve), iar īnvinsul (cu ajutorul lui Iahve) este pedepsit şi cu uitarea īn vecii vecilor – īn numele lui Iahve. / Aceasta nu poate fi morală. Pentru că este parţială, deci şchioapă: A. Şafran pretinde că «episodul» se adresează «noroadelor, oamenilor, lumii», adică şi ne-evreilor. Da de unde! O īnvăţătură astfel prezentată este numai pentru uzul evreilor: ca toţi invadatorii, reclamă dreptul lor la ocuparea unor teritorii străine – īn virtutea «poruncii lui Iahve» şi īn numele lui – aşa cum Turcii ascultau de «porunca lui Alah», făcīnd ce făceau īn numele lui, cruciaţii īn «numele lui Cristos», Ruşii īn numele Ţarului, bolşevicii «īn numele lui Marx, Lenin, Stalin – şi īn al Revoluţiei din Octombrie»” (subl. lui P.G.).

Īn primul moment după lectura fragmentelor de mai sus, mi-am zis cu un zīmbet interior: ia te uită, s-a apucat Goma să-l īnveţe Biblie pe un şef rabin! Īn al doilea moment, m-a iritat performanţa rară a lui Goma de a da o interpretare antisemită pīnă şi unui pasaj din Biblie! Abia īn al treilea moment m-am ridicat de pe scaun şi am luat īn mīini Biblia sau Sfīnta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, editată de Societatea Biblică (f.a.). Am citit următoarele (Exodul – Eşirea, cap. 17):

“8. Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. (…) 15. Moise a zidit un altar, şi i-a pus numele «Domnul, steagul meu». 16. El a zis: «Pentru că şi-a ridicat mīna īmpotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război īmpotriva lui Amalec, din neam īn neam!»”.

De-acum lucrurile exprimate īn Biblie devin clare: Amaleciţii nu “se bat” cu Israeliţii – adică lupta nu e reciproc dorit㠖, ci au venit să-i bată pe Israeliţii aflaţi pe calea exodului. Raportul de forţe e disproporţionat, şi anume īn defavoarea poporului ales. Israeliţii nu veniseră să ocupe pămīntul Amaleciţilor, ci erau īn trecere spre Ţara Făgăduinţei. Nu Moise īşi ridică mīinile spre tronul lui Dumnezeu pentru a-şi favoriza oastea (cum confundă Goma sensul metaforic cu sensul literal al textului biblic), ci Amalec a īndrăznit să ridice mīna īmpotriva scaunului de domnie al Domnului, adică s-a străduit să īmpiedice voinţa lui Dumnezeu ca Israeliţii să-şi continue drumul refugiului din Egipt. Īn ciuda dezavantajului īn care se găseau, Israeliţii au īnvins totuşi cu ajutorul Domnului. Dumnezeu īl va pedepsi pe Amalec neam de neamul lui, deoarece a īncercat să Īi sfideze voinţa. Tot astfel – sugerează mai departe comentariul şef-rabinului Şafran – Domnul īi va pedepsi pe cei care au īncercat iarăşi să extermine poporul ales şi I-au sfidat din nou voinţa. Tot ca şi atunci, deşi e dezavantajat numeric şi ca putere, poporul ales va īnvinge, cu ajutorul Domnului. Biblia li se adresează tuturor noroadelor şi le aduce tuturor oamenilor motiv de gīndire şi de revizuire a conştiinţei, īn sensul că aceia care īl mīnie pe Dumnezeu vor fi aspru pedepsiţi. Deşi mai tari decīt duşmanii lor, vor fi īnvinşi.

Cheia de boltă a fragmentului se află īn scena mīinii ridicate spre tron [36]. Paul Goma citează alte două variante, stilistic uşor diferite, īn limba franceză. Ambele contrazic interpretarea lui şi o confirmă pe a mea: mīna īnălţată avea semnificaţie sfidătoare īmpotriva Domnului şi a fost pedepsită ca atare. Biblia franceză de la Pléiade, 1956: "Puisqu’une main est contre le trône de Iah, guerre de Iahvé contre Amalec de génération en génération!”. Biblia ecumenică din 1979: "Puisqu’une main s’est levée contre le trône du Seigneur, c’est la guerre entre le Seigneur et Amalec d’âge en âge!”.

Cele două variante franţuzeşti, traducerea editată la Societatea Biblică, comentariul rabinului şef Alexandru Şafran şi explicaţia mea, pe de o parte, răstoarnă varianta improprie din 1968 şi concluziile absurde ale fostului disident. Şi aici, la fel ca peste tot īn cercetarea sa, autorul comite aceleaşi erori fundamentale de analiză: desprinde īn mod nejustificat evenimentul din ansamblul contextului (citind toată cartea Exodului nu i-ar fi venit greu să priceapă că evreii nu-şi propuseseră să cucerească ţinuturile lui Amalec, ci erau doar īn trecere) şi se lasă mīnat de prejudecăţile antisemite, care īi teleghidează perspicacitatea. Lecţia de Biblie pe care Paul Goma īncearcă să i-o dea şefului rabin eşuează īntr-o aberaţie spectaculoasă.

g) Autorul Săptămīnii Roşii citează cu multă convingere şi entuziasm un uluitor “testament de la New York” al lui Wilhelm Filderman, prin care se īncearcă deculpabilizarea dictatorului Antonescu (S.R., p. 23) [37]. Mare păcat că nici măcar aici nu ne spune Goma de unde a procurat “docomentul”! Căci povestea acestui fals grosolan o găsim amplu descrisă īn cercetarea lui M. Shafir [38]: considerat cīnd testament al lui Filderman din 1956, cīnd mărturie a lui Filderman īn faţa tribunalului de la Berna din 1955, prima trimitere la textul respectiv s-a făcut abia īn anul… 1994, de către faimosul (dar din motive penale) istoric Kurt W. Treptow, un familiar al cercurilor naţionaliste din Romānia. Subiectul a fost pe dată călduros īmbrăţişat de controversatul săptămīnal Baricada, de istoricii Buzatu şi Coja, precum şi de Revista Mareşal Antonescu, sponsorizată de Fundaţia Drăgan. Īn ciuda eforturilor susţinute depuse de Lya Benjamin, cercetătoare şi expertă cunoscută īn problematica Holocaustului, documentul propriu-zis sau măcar fotocopia acestuia nu i-au fost niciodată puse la dispoziţie. Cu atīt mai mult sporeşte curiozitatea noastră: a umblat cumva Paul Goma pe la New York īn 1956 ca să se afle īn posesia testamentului original? Şi-a inaugurat o linie directă către “arhivele” lui Iosif Constantin Drăgan? Are o relaţie privilegiată cu revista… Baricada?

 

6. Incompatibilităţi?

Paul Goma a intrat īn conştiinţa publicului romānesc prin verticalitatea sa nezdruncinată de agresiunile comunismului. Cunoscut militant pentru drepturile omului, simbol al gīndirii democrate şi al literaturii curajoase, cel mai important opozant din ţară al lui Nicolae Ceauşescu a părut pīnă acum, de-a lungul īntregii sale biografii, că īşi depăşeşte vremurile. Acţionīnd īn numele principiilor, parcă avea capacităţi vizionare, parcă ştia că viitorul īi va confirma legitimitatea sacrificiului de sine pentru democratizarea Romāniei contemporane. Īn orice caz, graniţele erau clar trasate: de-o parte Paul Goma (şi foarte puţini alţii), de cealaltă parte Nicolae Ceauşescu şi lacheii săi propagandişti. Iar la mijloc, ceilalţi scriitori romāni (esteţii, supravieţuitorii prin cultură, colaboratorii din umbră şi atīţia alţii).

Acum īnsă lumea riscă să nu mai ştie, cu noua turnură pe care au dobīndit-o lucrurile, de unde “să-l ia” pe Goma. Cine mai este el de fapt? Paradoxul acestei posturi īl semnalează Ovidiu Pecican: “Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, īnsă īn acelaşi timp antisemit? Iată un tip uman interesant” [39]. Şi īncă de-ar fi aşa! Dar imaginea propusă de O. Pecican este de fapt o efigie retrospectivă, o privire de ansamblu. Tare mă tem că cele două laturi ale lui Paul Goma nu se regăsesc īn acelaşi timp, ci īn mod succesiv. Căci e o imposibilitate fizică să te afli concomitent de ambele părţi ale baricadei.

Din păcate ne vedem nevoiţi a consemna o involuţie extrem de tristă. Prea puţin mai există din ce-a fost, dacă stăm să ascultăm noile idei ale scriitorului parizian. Eforturile depuse īn secolul al XIX-lea de puterile occidentale spre a proteja minorităţile din Romānia sīnt azi comentate mīnios de fostul disident şi calificate drept “nesimţire, obrăznicie, brutal amestec” (S.R., p. 104). Tezele troglodite ale propagandei ceauşiste īn domeniul istoriei sīnt scoase de sub obroc, li se dă un lustru ofilit şi sīnt aşezate īn geam tocmai de către cel mai acerb adversar al Geniului Carpaţilor. Cerinţa neamestecului străinătăţii īn… treburile interne (de fapt īn abuzurile succesive ale dictaturilor romāneşti) devine azi “unul din puţinele adevăruri rostite de Ceauşescu” (S.R., p. 104) – şi ne frecăm la ochi privind numele autorului de pe copertă. S-a īntors lumea cu susul īn jos!

Reabilitarea mareşalului s-a declanşat, īn romanul Delirul de Marin Preda, prin comandă comunistă de stat īn anii ‘70. Paul Goma preia īn 2004 şi duce pe noi culmi procesul, din proprie iniţiativă (S.R., 245): “Vorbeam de Antonescu şi de imaginea lui īn inima mea de copil, de adolescent: un erou. După ce a fost executat, a devenit şi martir. / Erou-martir, Antonescu? Nu ştiu ce le făcuse evreilor? Cum de īndrăzneam să pun lauri pe fruntea unui criminal? / Ştiu. Dar mai ştiu…” – după care se trece la enumerarea reprobatoare a altor criminali ai istoriei: Stalin, Horthy etc., de parcă asta l-ar inocenta fie şi cu o fărīmă pe Antonescu. Iat㠓logica” imorală, vicleană, cu care operează autorul: pune crima pe cīntar!

Atīt prin stilul, cīt şi prin ideile antisemite violente pe care le profesează īn ultimul timp, Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor (cel dinainte de recenta “cizelare” oportunistă). Comparīnd cīteva citate, ne este greu, aproape imposibil să-i deosebim pe cei doi, fie şi īn cadrul unui concurs judeţean de tipul Recunoaşteţi autorul. Īncercaţi să ghiciţi cine vorbeşte īn continuare: “Holocaustul n-a fost decīt o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, īn 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” – “Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţīnd, īn numele Statelor Unite ale Americii!), brutalitatea cu care execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de către ei, evreii…” [41] – “«Holocaustul romānesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” [42] – “Aşteptăm vremea cīnd va fi recunoscut, oficial, şi holocaustul īmpotriva romānilor, cu nimic mai prejos decīt holocaustul īmpotriva evreilor” [43] – “Nu eu sīnt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de «antisemitism», de masacrare a lor, ci ei să răspundă īntīi la acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la cale şi de ei [evreii] a īnceput pentru noi, romānii, cu un an mai devreme decīt al lor: la 28 iunie 1940 – şi nu s-a īncheiat nici azi”[44].

Alţi istorici, de cea mai scandaloasă orientare (Gheorghe Buzatu, Ion Coja), organizeaz㠖 īn anul 2001 (!) – la Bucureşti simpozioane īn care se īntreabă cu falsă uimire “Holocaust īn Romānia?” şi semnează rezoluţii conform cărora, īn al doilea război mondial, evreii “au suferit cam peste tot īn Europa acelor ani, dar nu şi īn Romānia” [45]. Un personaj ca Iosif Constantin Drăgan este preşedinte de onoare al Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu. Adrian Păunescu īndrăzneşte să afirme cu un cinism inimaginabil că Antonescu i-a deportat pe evrei īn Transnistria pentru a-i salva de foametea care bîntuia în România [46]! La iniţiativa primarului naţionalist Gheorghe Funar, principala stradă a cartierului clujean īn care eu īnsumi locuiesc (īn momentul cīnd scriu aceste rīnduri) poartă nume de mareşal criminal.

Iată cercul select de V.I.P.-uri rrromāneşti īn care se īnvīrt iubitorii de Antonescu şi “mīncătorii” de evrei: Iosif Constantin Drăgan, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar, Gheorghe Buzatu, Ion Coja etc. Ce are Paul Goma īn comun cu asemenea spectre dezumflate ale totalitarismului, īncīt să le īmpărtăşească furorile şi viclenia, minciunile şi grosolănia? [47]

Dar mai seamănă oare Paul Goma cu sine īnsuşi, cel de acum cīţiva ani? Nu mai departe de 1997, el se lansa īn imprecaţii la adresa Editurii Vremea XXI din Bucureşti, care comisese un fals grosolan publicīnd īn mod neprofesionist (fără explicaţii şi contextualizări adecvate) documente despre reeducări din īnchisorile comuniste de la Piteşti şi Gherla. Īn opinia polemistului, editura cu pricina era pe atunci doar o anexă a Securităţii: “Documentele prezentate īn volumul de la Vremea nu sīnt nici obiective, nici adevărate şi nici vii: duhnesc a moarte; răzbat din ele mirosuri de sudoare, de lacrimi, de sīnge, de pişat: sucul vieţii stors de Securitate de la nefericiţii căzuţi īn labele Monstrului, care i-a obligat, prin tortură, să-şi tortureze semenii, apoi i-a lichidat pe unii dintre ei, ca «vinovaţi»” [48]. Aceeaşi editură Vremea XXI din Bucureşti, specializată īn contrafaceri “la stīnga” şi atīt de precis caracterizată nu demult, a fost considerată acum de către scriitor adecvată pentru contrafacerile “la dreapta”, adică pentru tipărirea şi difuzarea unei cărţi negaţioniste care nu e nici obiectivă, nici adevărată, nici vie – căci duhneşte a moarte: Săptămīna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Nu ţine de competenţa mea să mă pronunţ asupra laturii penale a acestei afaceri. Dar īmi iau deplina libertate de a ridica vocea pe plan moral īmpotriva unei asemenea dezgustătoare aventuri editoriale. Obosit pesemne să-şi mai devanseze vremurile, Paul Goma a slăbit ritmul şi a īnceput să tīrīie pasul pīnă cīnd a ajuns la coada plutonului, de unde se răsteşte īncruntat la cei din jur.

 

7. Tehnici defensive

Nu sīnt de neglijat tehnicile de care se slujeşte Paul Goma pentru a-şi strecura afirmaţiile scandaloase sub ochii publicului. La fel cum, īntr-un atac aerian, avioanele de bombardament (mai greoaie) sīnt de obicei īnsoţite şi protejate cu avioane de vīnătoare (mai agile), şi aici minciunile cele mai devastatoare sīnt sprijinite prin viclenii circumstanţiale, care angajează lupta īn prealabil cu ipoteticii contraopinenţi.

Iată, bunăoară, unul din cele mai revoltătoare capitole ale cărţii, dedicat reabilitării mareşalului Antonescu (S.R., p. 239-261). În ce fel este construit? Pīnă să vorbească despre figura de “erou” şi de “martir” a unui notoriu criminal de război (şi care om īn toate minţile ar mai īndrăzni azi să-l considere pe Hitler “erou” sau pe Mussolini “martir”?!), autorul reaminteşte că a fost primul care s-a referit critic, īn cărţile sale precedente, la teme dureroase cum sīnt deportarea şi masacrarea ţiganilor sau evreilor din Romānia. Incontestabil. Cu un asemenea titlu de glorie, al avantajului cronologic, el īntocmeşte o listă neagră de scriitori şi publicişti – evrei sau nu – care īn mod previzibil se vor scandaliza de enormităţile pe care urmează să le citească īn pagină şi īi persiflează cerīndu-le sarcastic permisiunea de a reveni asupra acestui subiect istoric. Apoi īnşiră pe ton coleric o altă listă neagră de intelectuali şi politicieni care au subscris la īncheierea recentă a tratatului cu Ucraina. Īl invectivează pe Corneliu Coposu pentru că ar fi refuzat să-i accepte pe basarabeni īn Romānia (?). Īi scutură pe Adrian Păunescu, Ioan Alexandru şi Nicolae Balotă fiindcă au fost “lingăi ceauşişti”. Cititorul stă uimit şi se īntreabă: ce-i cu toate acestea? Care-i legătura dintre tratatul cu Ucraina, părerile (ipotetice) ale lui Coposu despre basarabeni, odele ceauşiste ale cutărui scriitor şi imaginea cosmetizată a lui Ion Antonescu? Legătura e doar… subcutanată, īn ordinea raţionamentului “moral”: dacă ceilalţi au greşit (fiindcă s-au pronunţat mai tīrziu, sau mai prudent, sau mai aberant decīt el pe anumite subiecte), atunci are dreptul şi Paul Goma să dea cu bidineaua peste vinovăţia mareşalului. Nu alta este logica infractorului de drept comun: de ce mă acuzaţi pe mine, care am furat, cīnd există atīţia criminali care au violat? Goma īşi īnchipuie probabil că, prin delegitimarea adversarilor de idei, va izbuti legitimarea propriilor minciuni. Īşi imaginează pesemne că, atacīnd el preventiv, toată lumea se intimidează şi nu mai īndrăzneşte să-l amendeze.

O strategie des folosită de autor, preluată direct din arsenalul de bază al propagandei, este repetiţia istovitoare, īncăpăţīnată, perseverentă a propriilor idei, a propriilor cuvinte, ba chiar şi a propriilor texte. Goma este, dacă nu mă īnşel, singurul scriitor romān de la ora actuală care solicită foarte senin să fie tipărit, cu aceleaşi aberaţii antisemite, īn mai multe publicaţii concurente, īn mod simultan. Basarabia şi “problema” a apărut de două ori la Bucureşti (Jurnalul literar, Viaţa romānească), dar şi la Tīrgu Mureş (Vatra), īn volumul de pe internet (expus īn nenumărate variante succesive) precum şi īn cartea tipărită la Editura Vremea XXI. Pasaje ample din romanul Basarabia au fost graţios preluate īn Săptămīna Roşie… Prin acest brouhaha mediatic are cumva impresia polemistul că īşi va umple ideile de credibilitate? Repetīnd la nesfīrşit o minciună, devine ea oare adevăr?

Un argument patetic şi impresionant lansează Paul Goma īn favoarea sa atunci cīnd se prevalează de ascendentul de victimă: “Sīnt romān basarabean şi am fost, cu īntreaga familie a mea, cu neam de neamul meu de romāni abandonaţi īn iunie 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte: evrei” (S.R., p. 19). Cuvinte adevărate īn esenţa lor, cutremurătoare, ce nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Revoltător e doar contextul retoric īn care sīnt īntrebuinţate, pentru persuadarea cititorilor. Căci statutul de victimă nu permite nimănui să victimizeze, la rīndul său, o categorie etnică sub falsul pretext al “adevărului istoric”.

Un subterfugiu al autorului constă īn… “protocronizarea” propriului antisemitism. Īntrucīt a fost acuzat īncă din anii ‘70-‘80 de ură īmpotriva evreilor, toţi cei care īi aruncă astăzi imputaţia respectivă īşi irosesc puterile īn zadar, bat deja la uşi deschise. Aşa să fie oare? Care este realitatea īn această situaţie? Īn calitatea sa de acerb critic al comunismului, Paul Goma a intrat īn conflict inevitabil şi cu anumiţi propagandişti evrei (e.g. Edgar Reichmann), care n-au ezitat cu decenii īn urmă să-l califice calomnios. Dar nu, Goma n-a fost antisemit acum douăzeci de ani, īn minunatul său roman autobiografic Din calidor, cu toate că a involuat lamentabil astfel īn mediocrul său pseudo-roman Basarabia şi mai ales īn nocivul său delir Săptămīna Roşie…

O viclenie naivă a scriitorului este reprezentată de contestarea proprietăţii unor denumiri, pe motive semantic-lexicale. Ar fi neadecvată şi prea generalizantă folosirea termenului “antisemit” la adresa duşmanilor evreilor, īntrucīt şi arabii sīnt semiţi (S.R., p. 262-266). Ar fi improprie şi prea extinsă folosirea termenului “fascist” pentru toţi extremiştii de dreapta, īntrucīt cuvīntul se justific㠖 prin argumente de natură etimologic㠖 doar īn situaţia politică a Italiei (S.R., p. 109-110). Explicaţiile autorului ar putea īntr-adevăr da naştere unor discuţii interesante, dar n-ar face aici decīt să abată atenţia: de la esenţa conceptului la aparenţa sa. Prin aruncarea īn criză a semnificantului, se īncearcă o tulburare de percepţie īn ordinea semnificatului.

Ignobilă e agresiunea pamfletară īmpotriva persoanei biografice a contestatarilor lui Paul Goma. Ni se sugerează cīteodată că ideile lui strīmbe, scandaloase, revoltătoare sīnt amendate nu datorită improprietăţii lor faptice, istorice şi mai ales morale, ci īn special datorită provenienţei etnice a comentatorilor. Īnsă, deşi analişti ca Radu Ioanid sau Michael Shafir sīnt evrei, această origine nu le afectează prin nimic legitimitatea sau coerenţa discursului ştiinţific, nu īi avantajează sau dezavantajează ca intelectuali. Mai complicat era cazul meu, scriitor romān aparţinīnd minorităţii maghiare şi avīnd la activ peste zece ani de polemici publicistice īn apărarea ideilor anticomuniste ale lui Paul Goma. Dar pīnă la urmă vajnicul biograf parizian a găsit şi aici o “soluţie”: eu am ajuns să mă disociez de mai noile sale idei antisemite deoarece… am o amantă evreică faţă de care mă simt obligat īn activitatea mea scriitoricească [49]! Măcar de-ar fi avut dreptate! Aş fi izbutit astfel să īmbin plăcutul cu utilul.

Nu pot schiţa o replică ştiinţifică la frecventa afirmaţie (azvīrlită şi īn direcţia mea) potrivit căreia cei care l-au criticat nici nu i-au citit cartea. Cum să-l dezmint? Să-mi fac o fotografie īn timp ce-l citesc şi să i-o trimit prin poştă?…

 

8. Turcul şi pistolul

Lucrul straniu la un volum publicat īn ediţie “princeps” este că apare īmpreună cu o postfaţă care se şi grăbeşte să-i ia apărarea īmpotriva contestaţiilor pe cīt de precise, pe atīt de extinse, la care a fost deja supus. Īnscrierea la cuvīnt a lui Mircea Stănescu merită mai mult decīt simpla menţionare, alături de celelalte tehnici defensive.

Īnverşunarea lui Paul Goma, acreditarea unilaterală a izvoarelor istorice, goana după demonstrarea forţată a preconceptelor īşi găsesc, toate, o armonioasă reflectare īn patenta rea-credinţă a postfaţatorului său. Atunci cīnd una citeşti şi altceva comentezi, eşti fie un retardat, fie un nelegiuit. Prin abilitatea cu care răsuceşte şi răstălmăceşte ideile preopinenţilor, pentru a-i acuza apoi cu arţag, Mircea Stănescu dovedeşte cu prisosinţă că nu este retardat.

Iată-l luīnd īn discuţie substanţiala intervenţie a lui Radu Ioanid. Deşi admite că e vorba de un text tradus dintr-o limbă străină, certăreţul nostru face din ţīnţar armăsar şi īi impută nesemnificative neconcordanţe de citate: dincolo scrie “e adevărat”, dincoace apare “este adevărat”; dincolo scrie “ar fi putut să fie”, dincoace apare “ar fi putut fi”; dincolo scrie “prin foame şi prin sete”, dincoace apare “prin foame şi sete”. Aceste exemple şi altele, la fel de neconcludente, īl īmping spre zgomotoasa concluzie că activitatea lui Radu Ioanid ar dovedi “lipsa funciară de respect pentru surse, īn general, şi pentru document, īn special” (S.R., p. 310). Junelui scandalagiu nu-i trece prin minte că minusculele inadvertenţe pe care le-a semnalat le pot fi eventual reproşate traducătorilor studiului critic, dar nu autorului, că e vorba de greşeli involuntare, nicidecum de neadevăruri premeditate. Īnsă fără umflarea artificială a gogoaşei, cum şi-ar fi putut el īnsuşi scoate din mīnecă falsurile flagrante?

Aflăm cu interes din partea lui Mircea Stănescu noutatea că Paul Goma “nu īncearcă să explice (īn fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus [sic!] «Holocaust din Romānia» s-ar afla victimele evreieşti īnsele” (S.R., p. 316). După care ni se reproduce ca ilustrare prima frază a lui Goma, care vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” romānii i-au masacrat pe evrei. De fapt teza centrală a cărţii tocmai īn aceasta constă: motivul, pretextul, temeiul, cauza pentru care evreii au fost masacraţi este faptul că ei īnşişi i-au agresat pe romāni, īn timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord (iar dacă M. Stănescu n-a priceput atīta lucru, e cazul să recitească ceea ce a postfaţat). Cuvintele “motiv” sau “cauz㔠īnseamnă, potrivit dicţionarului, un “fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, īn condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia īi serveşte ca punct de plecare”. Va să zică, īn optica reducţionistă a lui Goma, avem o cauz㠖 agresiunea evreilor – şi un efect – Holocaustul din Romānia (“presupus”, cum atīt de inteligent nuanţează postfaţatorul). Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci īnseamnă ori că eu sīnt paşa de la Vidin, ori că Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.

Dar mai aflăm cu acelaşi interes că Goma “īşi aşează discursul īn logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic īnainte explic㠖 şi īn nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi” (S.R., p. 316). De comentat am următoarele: 1) “ceea ce a fost cronologic īnainte” nu explică, īn cazul de faţă, mai nimic, īntrucīt e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii; 2) simpla anterioritate cronologică nu presupune cu necesitate un raport de cauzalitate; 3) Paul Goma admite īn două-trei fraze seci responsabilitatea romānilor pentru victimele evreieşti, după care se dezlănţuie pe 300 de pagini īn acuze virulente īmpotriva evreilor īnşişi, ceea ce spune multe despre simţul echilibrului său de judecată; 4) “ceea ce a fost mai apoi” e permanent relativizat (se contestă cifrele morţilor, se contestă inocenţa evreilor, se contestă īnsuşi Holocaustul din Romānia – care e doar “presupus”, īn optica postfaţatorului, sau inexistent, īn optica autorului). Halal discurs logic, prin hipertrofierea artificială a “cauzei” şi diminuarea forţată, pīnă la ocultare, a “efectului”!

Acolo unde M. Stănescu ne comunică īnfierbīntat c㠓nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute” (S.R., p. 320), ne jigneşte căci ne consideră mai stupizi decīt era cazul. A trata un notoriu criminal de război drept “erou” şi “martir”, a mărturisi, de la īnălţimea semnificativă a personalităţii de fost mare disident, recunoştinţa personală faţă de un asemenea specimen, cum altfel se poate numi decīt “disculpare”, “reabilitare”, “inocentare”?! Şi ce gălăgios eufemism ne serveşte Mircea Stănescu, enunţīnd generalitatea c㠓memoria intră īn conflict cu istoria” (S.R., p. 321), cīnd mult mai simplu ar fi fost să spună pe şleau: memoria lui Goma intră īn conflict cu istoria! Sau şi mai corect: Goma se preface aici că scrie istorie, dar īn realitate ne oferă o răfuială a sa personală cu istoria. Romancierul din el īşi īnchipuie că poate cosmetiza şi ficţionaliza trecutul, inclusiv īntr-o investigaţie cu pretenţii şi aparenţe de obiectivitate.

Pledoaria lui Mircea Stănescu alunecă uneori dinspre viclenie spre neghiobie, atunci cīnd, după ce a luat īn discuţie la fel de neconcludent rezervele exprimate de M. Shafir, comentează: “Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului” (S.R., p. 323). De parcă lipsa de argumente ar presupune īn mod necesar lipsa de sens!

Suprinzătoare sīnt comentariile… cazone cu care “onoreaz㔠Mircea Stănescu intervenţia mea precedentă īn dispută. Celorlalţi măcar le rezervase un tratament mai subtil – am tot dreptul să mă consider nedreptăţit. Lăsīnd oarecum gluma la o parte, să relev totuşi un amuzant contrasens al postfaţatorului care, referindu-se la textul meu, īşi anunţă cititorii că… “citează pe larg”, după care elimină din pasaj tocmai argumentaţia pe care īmi sprijineam eu rezervele. Redau opiniile respective din dialogul purtat cu Ion Solacolu, marcīnd prin litere īngroşate fragmentul amputat de către comentator: “Nu cunosc īn detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia īmpotriva romānilor şi deci, pīnă la proba contrară, īi acord deplin credit lui Goma īn descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate īi pretindea să aşeze īn pagină informaţia īn mod echilibrat. Prin selectarea unor date şi īnşirarea lor, orice scriitor dibace poate orienta atenţia cititorului īntr-o anumită direcţie predeterminată. Trecīnd sub tăcere motivaţiile celeilalte tabere şi exhibīnd doar violenţa barbară a gesturilor, autorul ne oferă o imagine parţializată. Chiar unilateral a fost conflictul, aşa cum l-a descris Goma? Evreii au fost īntr-adevăr nişte bestii, iar romānii au fost cu toţii căsăpiţi ca nişte neajutoraţi? “Tăcerea mieilor” poate fi o metaforă de succes pentru un film comercial, dar nu o premisă validă īn cercetarea istorică. / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie īntreagă de ignominii săvīrşite de anumiţi evrei īmpotriva anumitor romāni. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a īncerca atenuarea (ba chiar, pīnă la un punct, explicarea) valului antisemit romānesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare”.

Mircea Stănescu sare sprinten peste reproşul meu adresat lui Paul Goma, legat de unilateralismul datelor şi manipularea atenţiei cititorilor, probabil fiindcă īi era cam greu să contraargumenteze. Dar afirmă senin că, dimpotrivă, e o “groasă exagerare” din partea mea să-i pretind unui cercetător ştiinţific echilibru şi imparţialitate īn tratarea subiectului său (S.R., p. 326), ba chiar că această pretenţie a mea “iese din sfera ştiinţei” (S.R., p. 327). La asemenea neghiobie n-am de dat nici o replică.

La fel de ofensat am dreptul să mă consider de stupizenia următoarei obiecţii a lui Mircea Stănescu: “Īntreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o īntrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse īn joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid” (S.R., p. 327). Desigur nu puteam să mă refer, īn luna octombrie 2002, cīnd s-a desfăşurat preponderent dialogul meu cu Ion Solacolu, la comentariul lui Radu Ioanid, de care nu aveam cunoştinţă īntrucīt s-a publicat īn Observator cultural doar īn luna iulie 2003. “Istoricul” Mircea Stănescu are probleme cu cronologia: eu însumi am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma, nu Radu Ioanid şi nici Michael Shafir (cartea ultimului are bunul de tipar din noiembrie 2002 şi s-a difuzat fireşte ulterior)! Această realitate nu-l īmpiedică pe postfaţator să ne trateze īn ordine inversă, probabil fiindcă celorlalţi doi comentatori le poate reproşa, prin atacuri la persoană, evreitatea, pe cīnd despre mine n-are īncă date că aş fi fost circumcis. Şi apoi cauza scandalului se leagă de aberaţiile publicate de Paul Goma, nicidecum de replica legitimă a lui Radu Ioanid: īn dezbaterea noastră urcam la rădăcina fenomenului. Iar īn planul relevanţei istorice, sociale şi literare, personalitatea lui Goma o surclasează pe aceea a lui Ioanid, astfel īncīt noi tratam problemele īn ordine nu doar cronologică, ci şi a importanţei argumentelor şi a vorbitorilor.

Mă limitez la a răspunde unei ultime minciuni a postfaţatorului pe care l-am onorat oricum cu o atenţie nemeritat de extinsă. Nu m-am declarat īn intervenţia anterioar㠓doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni”, deci concluzia lui c㠓argumentaţia mea etică este şi chioară[,] şi şchioap㔠nu e īn chestiune (S.R., p. 327). Am spus c㠓eu, ca scriitor, aleg să mă transpun īn pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi īn Transnistria, iar nu īn pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. Nici mai mult, nici mai puţin de atīt.

Mircea Stănescu are probleme serioase legate de felul cum citeşte, de felul cum citează şi de felul cum percepe curgerea lineară a timpului, toate provenind dintr-o carenţă unică de profunzime: lipsa de bună credinţă. Pentru istoricul care se pretinde a fi, chiar şi una singură din aceste deficienţe are deja o pondere devastatoare.

 

9. Despărţire

De cīnd am devenit conştient de mine īnsumi, de propriul meu statut social şi profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaşte cīt mai multe lucruri despre realitatea īnconjurătoare, prin intermediul cărţilor. Īnainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aş fi putut defini mult mai precis prin categoria de cititor. Din adīncul īntregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pīnă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atīt de mizerabile precum Săptămīna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii.

Mărturisirea aceasta poate părea cu atīt mai neaşteptată cu cît vine din partea celui mai perseverent susţinător al personalităţii şi literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii şi analize pe care i le-am consacrat). Chiar de mi-ar sta īn putinţă, n-aş avea oricum nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.

M-am gīndit de multe ori nedumerit la experienţele ciudate ale lui Mihail Sebastian, la ezitările sale, la felul īn care, deşi evreu fiind, nu s-a putut desprinde de sub fascinaţia mentorului Nae Ionescu nici chiar dup㠓rinocerizarea” acestuia, după dezgustătoarea prefaţă antisemită pe care i-a scris-o la romanul De două mii de ani… Nu puteam accepta faptul că Sebastian īnţelegea raţional enormitatea – după cum reiese prea bine din Jurnalul său –, şi totuşi nu se rupea afectiv de ea. Nu-i va surprinde probabil pe cititori cīnd afirm că şi pentru mine Paul Goma a fost un mentor (deşi nu ne-am īntīlnit personal niciodată şi īntreaga noastră prietenie s-a manifestat doar īn scris sau prin telefon). Am golit īnsă pīnă la fund cupa amărăciunii, īn aceste luni şi săptămīni, după ce am constatat “rinocerizarea” scriitorului parizian şi m-am văzut nevoit să optez īntre afecţiune şi raţiune, īntre recunoştinţă şi conştiinţă. Ce-i drept, eu nu sīnt evreu, iar el nu e filosof.

Pīnă la urmă fiecare scriitor e stăpīnul, dar şi responsabilul propriilor sale opţiuni. Destinul literar – ca şi cel personal – este prin excelenţă solitar. Nu-mi mai rămīne decīt să trag un ultim semnal de alarmă, īn deplin acord cu avertismentul lansat de prietenul Ovidiu Pecican: “Retragerea lui Paul Goma din avangarda democrată romānească trebuie īnregistrată cu mīhnire, ca o demisie. După ce s-a īmpotrivit mai multe decenii dictaturii cu mijloacele scrisului şi a devenit o instanţă civică singulară, după ce a fost una dintre vocile de autoritate ale exilului cultural şi politic romānesc din vremea comunismului, prin romanul Basarabia şi prin Săptămīna Roşie scriitorul vădeşte una dintre limitele serioase ale gīndirii lui. Opţiunea actuală pare să survină după ani de meditaţie pe tema dată şi, reprezentīnd rezultatul unui efort documentar şi de lectură critică ce nu trebuie să treacă neremarcat, e de luat cīt se poate de īn serios”[50].

Oamenii se despart – scrisul rămīne pentru a fi judecat.

(Cluj, august 2004)





[1] După insistenţele mele, dialogul nostru a apărut integral īn vol. Laszlo Alexandru, Orient Expres. Polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999, p. 164-219.

[2] Vezi, de pildă, “Pe ei i-a īntrebat cineva dacă sīnt anti-goi, în Jurnalul literar, Buc., nr. 9-12/2000, p. 1, 24-25.

[3] În Jurnalul literar, Buc., nr. 5-10/2002; în Viaţa romānească, Buc., nr. 5-6/2002 şi nr. 7/2002; īn Vatra, Tīrgu Mureş, nr. 3-4/2002 şi nr. 5-6/2002.

[4] Vezi Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet, în Columna, Tîrgu Jiu, nr. 5-6/2003, p. 29-31. În format electronic în revista Electr@, nr. 1/2003, www.revistaelectra.tk.

[5] Buc., Ed. Jurnalul literar.

[6] Vezi Michael Shafir, Īntre negare şi trivializare prin comparaţie: Negarea Holocaustului īn ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi, Ed. Polirom, Seria “Document”, 2002, p. 77.

[7] Vezi Radu Ioanid, Paul Goma – īntre Belleville şi Bucureşti, în Observator cultural, Buc., nr. 177/15-21 iulie 2003.

[8] Vezi Ion Solacolu, Instigare – pogrom – genocid, în E-Leonardo, nr. 3/2004, la www.eleonardo.tk. Vezi şi id., A existat, oare, un plan pentru deportarea la Auschwitz a evreilor din România?, în E-Leonardo, nr. 3/2004.

[9] Vezi Ovidiu Pecican, Sub flamuri vechi, nume noi (Paul Goma antisemit?), în E-Leonardo, nr. 2/2003, la www.eleonardo.tk. Id., Basarabeni, romāni, pogrom, genocid. Opinii şi precizări, ipoteze şi amintiri, în E-Leonardo, nr. 3/2004. Id., Paul Goma istoric, în E-Leonardo, nr. 4/2004.

[10] Buc., Ed. Vremea XXI, 2004.

[11] “Neamul evreesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvoltarea neamului romānesc timp de cīteva secole [sic!]. Nevoia de a scăpa de această plagă a romānismului este de nediscutat [sic!], dar numai guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află īn curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărī. / Nu este admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreească prin jafuri şi masacre [sic!]. Prin asemenea procedee arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului romān īntr-o lumină cu totul neplăcută [sic!]” etc. (S.R., p. 207).

[12] Ion Solacolu, Instigare…, loc. cit.

[13] Vezi la adresa www.biblioteca.paulgoma.net (sublinierile din citat īi aparţin lui P.G.).

[14] Vezi O. Pecican, Paul Goma istoric, în loc. cit.

[15] Idem, Sub flamuri vechi…, în loc. cit.

[16] “Īn realitate, Paul Goma n-are dreptate. Evenimentele asupra cărora se opreşte au fost folosite pīnă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că «evreii bolşevizaţi» sīnt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata romānă īn retragere, īn cele cīteva zile cīt a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia romānească īn acel an de ocupaţie sovietică. De aceea evreii trebuie īndepărtaţi definitiv din mijlocul naţiunii romāne. O propagandă al cărei ţel era, desigur, netezirea căii pentru trecerea la «soluţia finală». Iar mai tīrziu, desigur īntr-o altă formă şi urmărind alte scopuri, aceleaşi evenimente au stat īn atenţia propagandei regimului Ceauşescu, īn anii cei mai īntunecaţi ai naţional-comunismului românesc” (Ion Solacolu, Instigare…, în loc. cit.).

[17] O extraordinară demonstraţie a felului cum catalogarea inamicilor ca “evrei” de către funcţionarii statului romān e mai curīnd concludentă pentru educaţia antisemită a aparatului administrativ, dar nicidecum pentru adevărata identitate etnică a agresorilor – vezi īn O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[18] Hannah Arendt, Eichmann īn Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului, trad. Mariana Neţ, Buc., Ed. All, 1997, p. 208. Citată şi de O. Pecican īn eseul Paul Goma istoric, loc. cit.

[19] Informaţii oferite de Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism īn Romānia Mare. 1918-1930, Buc., Ed. Humanitas, 1998, citată de Ovidiu Pecican, Sub flamuri vechi…, loc. cit.

[20] Vezi Radu Ioanid, art. cit.

[21] R. Ioanid, ibid. Īn continuarea expunerii sale, cercetătorul oferă detalii ale masacrelor, dīnd cifre şi precizīnd chiar nume ale victimelor.

[22] H. Arendt, op. cit., p. 211.

[23] Vezi M. Shafir, op. cit., p. 97-103.

[24] Leon Volovici, Antisemitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?, 1994, citat în Shafir, op. cit., p. 115.

[25] Vezi Radu Ioanid, art. cit.

[26] Ovidiu Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.

[27] Radu Ioanid, art. cit.

[28] Idem, ibidem. E de subliniat amănuntul că aceleaşi autorităţi militare care i-au declarat pe soldaţi “dispăruţi”, i-au declarat mai apoi şi dezertori. Ciudat cum Paul Goma a reţinut doar primul aspect, fără a-l mai aminti pe al doilea. Din necunoaştere? (adică dintr-o documentare insuficientă?). Cu premeditare? (adică printr-o tentativă de manipulare a cititorilor?).

[29] Vezi M. Shafir, op. cit., p. 64-65.

[30] Vezi Radu Ioanid, art. cit.

[31] M. Shafir, op. cit., p. 77 (subl. lui M.S.).

[32] O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit. (subl. lui O.P.).

[33] “Vinovaţi sīnt cei ce au ordonat şi cei ce au executat masacrul. Ei şi nimeni altcineva. Unii dintre ei au fost judecaţi şi condamnaţi, alţii nu. Dar vinovaţi, ei şi numai ei sīnt. (…) Atunci cīnd armatele romāne şi germane au ocupat īn iunie 1941 Basarabia, au fost «prinşi» acolo probabil circa 100.000-150.000 de evrei. După un an şi cīteva luni, īn septembrie 1942, īn Basarabia se mai găseau circa 150-200 de evrei, care fuseseră exceptaţi īn mod individual de la deportare deoarece activitatea economică ar fi avut serios de suferit. Asta a īnsemnat punerea īn aplicare a ordinului mareşalului (pe atunci īncă generalul) Antonescu ca «terenul să fie curăţat de elemente iudeo-bolşevice». Fireşte, ordinul mareşalului a fost executat de militari. Care-l primiseră.” (Vezi Ion Solacolu, Instigare…, loc. cit.)

[34] Vezi Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, trad. Delia Cursan, Iaşi, Ed. Polirom, 2002.

[35] M. Shafir, op. cit., p. 116.

[36] Am putea īnainta īncă un pas pe calea acestei interpretări, subliniind că īntregul conflict biblic dintre Israeliţi şi Amaleciţi poate fi plasat metaforic īntre două gesturi asemănătoare formal, dar diferite semantic: Moise īşi ridică mīna – īn sens literal – către tronul lui Dumnezeu (vers le trône) pentru a obţine ajutor, Amalec īşi ridică mīna – īn sens simbolic – īmpotriva tronului (contre le trône) pentru a-l sfida pe Dumnezeu. Atīt răsplata, cīt şi pedeapsa vin ineluctabil.

[37] Printre alte pasaje aberante, iată-le pe acestea: “Īn timpul perioadei de dominaţie hitleristă īn Europa, eu [adică Filderman] am fost īn contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru īndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste. (…) Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor īntre romāni şi evrei, īn momente de grele īncercări din timpul Imperiului Nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure īmpotriva evreilor” bla-bla-bla… De menţionat că şi Wilhelm Filderman a fost deportat pentru o vreme īn Transnistria. De acolo o fi fost el “īn contact permanent” cu Antonescu?! Falsificatorii de documente uită chiar cele mai notorii fapte istorice!

[38] M. Shafir, op. cit., p. 92-95.

[39] O. Pecican, Sub flamuri vechi…, loc. cit. Şi exemplele continuă: “La fel de interesant era şi un Gh. Calciu-Dumitreasa, fost torţionar ajuns preot, oponent al dictaturii īnsă de pe poziţii de dreapta care aminteau de trecutul lui legionar. Sau D. Ţepeneag, opozant la dictatură care a ajuns să se dezintereseze ani buni de limba şi cultura romānă, după ce iniţial luptase pentru ambele din exil, pentru ca după 1989 să se ralieze tot mai mult suporterilor regimului Iliescu. Sau Virgil Tănase, luptător pentru libertatea cuvīntului prin literatura lui suprarealistă, dovedit īnsă agent al Securităţii”.

[40] C.V. Tudor, în România Mare, 4 martie 1994; citat de M. Shafir, op. cit., p. 36.

[41] Paul Goma, Săptămīna Roşie…, ed. cit., p. 117.

[42] Id., ibid., p. 273.

[43] C.V. Tudor, în România Mare, 22 iunie 2001; citat de M. Shafir, op. cit., p. 119.

[44] Paul Goma, op. cit., p. 20.

[45] M. Shafir, op. cit., p. 91.

[46] Vezi rev. Totuşi iubirea, nr. 12/2-9 aprilie 1992; citat de M. Shafir, op. cit., p. 110.

[47] Vezi şi Radu Ioanid, art. cit.: “Este foarte grăitor că īn Romānia un negaţionist primitiv al Holocaustului şi falsificator al istoriei ca Ion Coja, care a primit recent premiul revistei România Mare, foloseşte īntr-o broşură negaţionistă larg răspīndită īn Parlamentul şi īn Academia Romānă un fragment substanţial din cartea lui Goma, Basarabia (cu sau fără permisiunea autorului)”.

[48] Paul Goma, Scrisuri (1972-1998), Buc., Ed. Nemira, 1999, p. 426.

[49] Ipoteza era lansată, īmpreună cu alte “amabilităţi”, īn şpalturile volumului Jurnal de apocrif (Cluj, Ed. Dacia, 1999), ca o replică tīrzie la polemica noastră īn jurul tinereţii legionare a lui Mircea Eliade. Īn timp ce parcurgeam varianta de trimis la tipar, īn vederea īntocmirii unui indice de nume, am găsit cu stupoare pasajul respectiv, m-am indignat (da, eram mai naiv pe vremea aceea) şi am redactat un răspuns tăios: De ce m-am despărţit de Paul Goma?. Autorul s-a dezis atunci din proprie iniţiativă de acele afirmaţii, nu le-a mai inclus īn volum, şi răspunsul meu a rămas netipărit. Cartea lui a apărut fără indice de nume.

[50] O. Pecican, Paul Goma istoric, loc. cit.