CLUJUL CA BIOGRAFIE

 

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

 

“Clujul are calităţile unei capitale”

O.P.: Dacă e să vorbim despre Cluj, îmi dau seama că, dintre noi trei, domnul Gheorghe Grigurcu a venit aici primul. Ce anume vă leagă de Clujul acesta pe care îl evocaţi mereu, în diverse ipostaze: literar, cultural, biografic?

G.G.: Da, am venit primul şi am şi plecat primul, ceea ce este o performanţă a biografiei mele. Vă mărturisesc neted că acest oraş mi-a plăcut foarte mult. Mai precis, mi-a plăcut cel mai mult din toate oraşele pe care le-am cunoscut. Mi s-a părut o frustrare care dăinuie, faptul că nu am putut nici înainte de 1989, nici după aceea să revin la Cluj decît în calitate de vizitator pentru foarte scurte răstimpuri.

L.A.: Ce credeţi că are mai deosebit Clujul, în comparaţie cu alte oraşe pe care le-aţi cunoscut?

G.G.: Poate că este un echilibru salutar între centru şi provincie. Clujul are calităţile unei capitale, fără să aibă, de pildă, defectele Bucureştiului. Este un oraş puternic intelectualizat, un oraş cu personalitate. Însă nu are extinderea mare şi nici aspectele pestriţe care grevează asupra Bucureştiului, echivocul său levantin pe care în stările de bună dispoziţie îl atribuim zodiei mateine. Evident că în cazul meu a contat şi vîrsta la care am debarcat la Cluj, o vîrstă adolescentină, cu experienţe care nu se uită şi care sînt în măsură a modela personalitatea şi a-i determina nişte valenţe afective. A fost poarta mea de intrare în lume, la 18 ani. E un prag decisiv, cînd iei cunoştinţă de tine în raport cu ambianţa, dar şi într-un sens intrinsec, cînd binele şi răul se disociază adesea cu totul altfel decît în preceptele pedagogice, prin dramatismul realităţii. Alături de anii copilăriei, cei petrecuţi la Cluj constituie perioada cea mai marcată de frumuseţe şi mister a vieţii mele.

O.P.: Ascultîndu-vă şi încercînd implicit să mă raportez raţional, motivat şi argumentat la acest oraş în care am ales să trăiesc înainte chiar de a veni cu totul în Cluj, îmi dau seama că după 1990 – pentru că mai devreme situaţia a fost puţin altfel – cel mai mult mi-a convenit o anume tensiune culturală pe care am simţit-o aici. Mai întîi, între cei refuzaţi şi cei acceptaţi, aşadar între un soi de cultură oficială şi una underground, sau în orice caz marginală. Apoi mi s-a părut importantă această ecuaţie tensională care nu apărea ca evidentă la început, dar s-a profilat tot mai mult ulterior, între Primărie (adică centrul civic) şi Universitate (ca un alt pol cultural al oraşului), dar şi între Universitate şi alte instituţii culturale. Fiindcă, iată, au fost şi chestiuni mult mai puţin elegant rezolvate, de pildă conflictul patrimonial dintre Filarmonica din Cluj şi Universitate. Filarmonica s-a văzut silită să bată în retragere. Probabil pentru moment. Apoi, mi se pare că în Cluj cultura e mereu la ea acasă, fiind, totuşi, mereu în criză. Dacă te uiţi pe fereastră, vezi ba artiştii de la Operă intrînd în greva foamei; ba o criză majoră care îi obligă pe actorii de la Teatrul Naţional din Cluj să se revolte şi să-l schimbe pe director; ba trupa înfuriată de la Teatrul de Marionete încercînd să iasă în stradă împotriva propriului director şi aşa mai departe. Lucrurile acestea sînt oarecum evidente. Totodată, insurgenţa actorilor, a cîntăreţilor şi a instrumentiştilor merge oarecum în contrasens cu ceea ce se întîmplă pe la reviste. Revistele mor cu graţie, încet, iar uneori renasc gata moarte. Se schimbă echipele, dar revistele rămîn aceleaşi. Sau cîteodată reapar şi mai penibil. Cauzele sînt diverse şi le putem analiza, dacă vreţi. Poate nu veţi fi de acord cu mine. Dar am acest sentiment frustrant că, deşi există o sumedenie de reviste culturale, cu adevărat o mulţime, dacă stau să le readuc din memorie inclusiv pe cele care au dispărut din 1990 încoace, totuşi ele nu reuşesc să creeze un climat de efervescenţă. Emulaţia spirituală rămîne colaterală în raport cu principalele redacţii clujene.

G.G.: În ceea ce priveşte tensiunea care stă la baza culturii clujene, pot să îmi aduc aminte de împrejurarea că am trăit în Cluj în perioada anilor ‘50, adică atunci cînd această tensiune a atins cote maxime, cu toate că era oarecum subterană, fiindcă nu există mărturii ale ei în presă. Erau anii cei mai negri ai realismului socialist şi ai ideologizării forţate, cînd învăţămîntul universitar a fost epurat de oamenii cei mai valoroşi şi cînd literatura se rezuma doar la o mînă de poeţi improvizaţi sub semnul propagandei, sau la cîţiva oameni mai în vîrstă care au aderat la acelaşi carnaval propagandistic. O.P.: Dar, iertaţi-mă, semăna oare Clujul despre care vorbiţi cu imaginea sa din Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda?

G.G.: Nu cred. Vreau să spun însă că în Cluj coexistau nişte oameni urcaţi la catedră cu trese politice, alături de mari personalităţi pe care le-am cunoscut. Cel mai mare noroc al vieţii mele a fost apropierea de Lucian Blaga, cu care am stat de vorbă de nenumărate ori îndelung şi care mă socotea – mai în glumă, mai în serios – ca fiind ultimul lui student. Blaga a fost modelul suprem şi principalul stimulent al activităţii mele intelectuale din prima tinereţe. Mi-a fost profesor D.D. Roşca, filosoful constrîns la rolul de profesor de pedagogie într-o facultate ideologizată, în care trebuia să predea după şabloane sovietice. De asemenea l-am cunoscut şi am stat de vorbă adesea cu Eugeniu Sperantia, marele sociolog, profesor de drept, eseist şi poet simbolist, care purta plete lungi, albe şi o lavalieră foarte decorativă. Era un personaj cu totul aparte al Clujului în acel moment. Atît de decorativ încît unii îl confundau cu Blaga. Paşii mi se încrucişau uneori, cînd mergeam spre cursuri, cu cei ai lui Ion Agârbiceanu, care urca agale spre locuinţa sa de pe dealul Feleacului. Pe culoarele Universităţii îl întîlneam pe istoricul David Prodan, iar în preajma lui Blaga, la Biblioteca Universităţii, i-am cunoscut pe cîţiva apropiaţi ai acestuia: istoricul Pompiliu Teodor, folcloristul Ion Muşlea, esteticianul de mai tîrziu Al. Husar. Am mai cunoscut cîţiva medici celebri, din vedere numai, dar îi zăream deseori şi pe stradă, şi în localuri, unde se întîmpla să luăm masa alături – cum ar fi, de pildă, Iuliu Haţieganu, Ion Goia, Valeriu Bologa, Grigore Benetatto, Eduard Pamfil. Cu acesta din urmă am stat de vorbă şi am fost ulterior coleg şi prieten de redacţie cu fiul său, graficianul şi criticul de artă plastică François Pamfil. Am avut onoarea de a fi daţi afară din redacţie, din motive politice, în acelaşi moment…

O.P.: Ce redacţie era?

G.G.: Redacţia revistei Familia, în 1974. Desigur aş putea continua cu poeţii de la Steaua, care pe atunci erau păstoriţi de A.E. Baconsky, de asemenea o figură atracţioasă a Clujului, care avea locuinţa acolo unde astăzi sînt birourile filialei Uniunii Scriitorilor. Baconsky era considerat un fel de arbitru al eleganţei. Era probabil bărbatul cu cele mai multe haine frumoase în Clujul indigenţei, al cenuşiului, al mizeriei. Ţin minte că avea atîtea costume – într-un timp în care un salariat cu greu îşi putea schimba garderoba la cîţiva ani o dată şi umbla cu haine peticite – încît îşi permitea să iasă pe stradă în ploaie, fără umbrelă, cu un costum abia scos de la croitor. El le-a imprimat de fapt steliştilor conştiinţa unui corp de elită care mergea şi pînă la o grijă deosebită pentru vestimentaţie, ce se regăsea în ţinuta unor Gurghianu, Felea şi care mai transpare şi astăzi în eleganţa lui Aurel Rău. Se cuvine să specific că, deşi a fost revista în care am debutat şi care m-a publicat (cu parcimonie!) în anii studenţiei, Steaua de atunci nu m-a tratat deosebit de prieteneşte. Să fi fost la mijloc fatuitatea lui A.E. Baconsky, în impact cu sfiala mea? Să fi fost o anume gelozie a steliştilor pentru relaţia mea privilegiată cu Blaga? Ori mai cu seamă iritarea lor faţă de o laudă la superlativ pe care binevoise a mi-o aduce autorul Spaţiului mioritic şi care avea o circulaţie orală? În orice caz, nu mă simţeam defel la largul meu intrînd în sediul de atunci al revistei, pe strada Horea, unde de regulă eram anunţat că mi se amînă tipărirea unei poezii ori a unei recenzii. La terminarea facultăţii, în 1958, bineînţeles că Steaua nu m-a primit în sînul său, ca redactor, aşa cum mi se promisese şi cum, cu naivitate, crezusem. A fost angajat în acel moment un critic, socotit o mare speranţă, însă care de vreo două decenii nu mai produce aproape nimic. Ba chiar am fost silit să-mi întrerup colaborarea la periodicul clujean, care într-un moment greu pentru mine mi-a întors spatele… Mi s-a acordat iarăşi atenţie după mai mulţi ani cînd, devenind redactor al revistei Familia, redevenisem peste noapte credibil sau poate chiar mai… talentat.

L.A.: Este un Cluj aproape mitologic, despre care mai avem semnale doar din lecturile noastre şi din intervenţii memorialistice disparate.

G.G.: Am fost martorul a ceea ce era Clujul anilor ‘50. O urbe plină de vestigiile epocii interbelice şi chiar ale uneia mai vechi, cea imperială. Mai circulau birjele, cu cîteva staţii fixe, la gară, în Piaţa Mihai Viteazul, care era pe atunci una de zarzavaturi şi păsări etc. Restaurantele răsunau de melodii cu alură vieneză şi budapestană, unii lăutari (precum celebrul Halász) şi chelneri bătrîni datau din primele decenii ale veacului. Îmi amintesc şi de un frizer cu stufoase mustăţi albe, foarte decorativ, cu atelierul situat la parterul clădirii ce adăposteşte azi redacţia Stelei şi care şi-a început de bună seamă lucrul pe vremea lui Franz Iosif… Locuitorii Clujului formau o masă urbană compactă – unele familii de muncitori puteau proba un şir de onorabili înaintaşi în aceeaşi branşă şi în acelaşi topos – pe care vitregia “măreţelor prefaceri socialiste” n-o putea penetra cu uşurinţă. Se percepea o solidaritate tăcută dar eficientă cu trecutul. Sărăcia generalizată însoţită de-o tristă resemnare dădeau oraşului un aer de nobleţe.

L.A.: Daţi-mi voie să remarc că – spre deosebire de domniile voastre – eu sînt un clujean născut, nu făcut…

G.G.: Eu nu sînt de nici un fel, adică sînt un soi de intrus în această convorbire.

L.A.: Dumneavoastră sînteţi un clujean des-făcut. Ovidiu Pecican poate că este un clujean făcut…

O.P.: Mă încadrez la categoria “vinitură”, cum se zice prin părţile Aradului; venetic; clujean doar prin adopţiune (în sensul că eu am adoptat Clujul).

L.A.: Eu sînt clujean născut. Cu avantajele şi dezavantajele sale. Poate că este mai norocos cel care vine în Cluj, se stabileşte aici, îşi caută nişte puncte de reper, o grupare la care să se afilieze, nişte mentori pe care să-i admire. Eu unul m-am născut aici. E drept că m-am născut într-un subsol igrasios, într-o familie de muncitori. Intelectualitatea şi cărţile reprezentau realităţi de pe altă lume, care n-aveau nici o tangenţă cu primii ani ai biografiei mele. Dar Clujul mi-a intrat în toţi porii. Arhitectura sa, atmosfera sa, lumea cu un temperament paşnic, aşezat, cu viaţa care se scurgea încet de pe o zi pe alta, fără bruscări inutile, fără cuvinte rostite pe un ton prea ridicat, dar cu fraze exprimate în mai multe limbi. Clujul pe care l-am cunoscut vorbea foarte mult limba maghiară, pe care o stăpînesc şi o folosesc eu însumi în familie, dar se mai auzeau adesea şi cuvinte în germană. Pe scurt şi esenţial exprimînd acest sentiment, eu n-am simţit nevoia de a-mi căuta puncte de afiliere, am încercat să mă ridic înspre cultură întîi în patru picioare, apoi în două…

G.G.: În trei picioare nu a fost o etapă?

L.A.: Etapa în trei picioare va surveni probabil peste cîteva zeci de ani.

O.P.: Părerea mea e că acum tu stai doar într-un picior în cultura română.

L.A.: Da, eu ţopăi într-un picior… ţop-ţop…

G.G.: Dar nu ne gîndim la Tudor Ţopa…

O.P.: Nici la ţoape…

G.G.: Şi nici la ţopîrlani!

L.A.: …ca atare cunoştinţele mele în ce priveşte personalităţile culturale ale Clujului care au rezistat cu demnitate, cu fruntea sus şi cu perseverenţă la gerul stalinist, informaţiile mele sînt lacunare, fragmentare, dar asta nu mă împiedică să admir personajele respective din depărtare. Ceea ce am cunoscut în schimb a fost Clujul intelectual al anilor ‘80, Clujul studenţiei mele, unde predominau figurile literaţilor între două vîrste, personalităţi de prim rang care ne impresionau: soţii Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu, Marian Papahagi, precum şi mai vîrstnicii D.D. Draşoveanu, Teodor Boşca, Mircea Zaciu etc.

G.G.: Daţi-mi voie să evoc faptul că, student fiind la Cluj, l-am cunoscut pe elevul de 14 ani Ion Pop, care m-a frecventat cu regularitate pînă la terminarea liceului. (Legătura noastră se explică prin faptul că familia sa provenea din aceeaşi localitate – Mireşul Mare – din care erau originare şi gazdele mele, Grigore Dunca, fost preşedinte al Tribunalului Cluj şi sora sa, Eleonora Balint, fostă profesoară de matematică, tipici intelighenţi transilvani din generaţia veche, oameni minunaţi, cărora le păstrez cea mai luminoasă amintire.) Impresionat de dorinţa de lectură a adolescentului Ion Pop, i-am pus la dispoziţie cărţile mele “neortodoxe”, astfel încît a avut prilejul de-a-i citi, probabil în premieră, pe Blaga, Arghezi, Călinescu, Stelaru, Tonegaru etc. Într-o bună zi, i-am propus să mă însoţească la facultate. A intrat alături de mine pentru prima oară în incinta instituţiei în care i-a fost dat a ajunge profesor şi decan! Neprevăzute sînt căile Domnului, nu-i aşa?

L.A.: …Intelectuali străluciţi existau şi pe vremea studenţiei mele. Problema era cu realitatea care împresura totul şi bloca iniţiativele, personalităţile, le nedreptăţea, le marginaliza. Comunismul îşi pusese amprenta dureroasă pe destinele individuale.

G.G.: Domnule Laszlo, scuzaţi-mă un moment. Aţi spus că în Clujul anilor ‘80 au fost personalităţi marginalizate. Eu am cunoscut asemenea personalităţi în anii ‘50, pe care le-am amintit în parte. Vă rog să precizaţi care erau aceste personalităţi marginalizate în perioada studenţiei dumneavoastră, dacă se poate.

L.A.: Da, încercam să dezvolt în altă direcţie argumentaţia mea. În sensul că, în anii ‘80, sistemul comunist era deja bine implantat. Nu mai avea supape atît de numeroase. Nu mai permitea debuşeuri. Era etapa în care dacă nu făceai un oarecare zig-zag de conivenţă cu oficialităţile, sfîrşeai aruncat complet în lături. Nu am avut norocul de a cunoaşte personalităţi marcante care să fi acceptat cu stoicism şi deliberare marginalizarea totală. Soluţia adoptată de mai toţi literaţii Clujului a fost cea a unei convieţuiri paşnice cu sistemul. Ca atare realitatea era foarte lunecoasă, deoarece personalităţile erau foarte lunecoase. Observaţia este valabilă chiar şi pentru unii din cei pe care i-am numit adineauri. Marginalizarea de-a lungul anilor ‘80 a fost foarte diferită, în comparaţie cu teroarea trăită în anii ‘50: a fost îndeosebi rezultatul rivalităţilor personale, tranşate cu sprijinul ocult al partidului şi al Securităţii. Era palpabilă contraselecţia operată de sistemul comunist, care încuraja elementele docile, mediocre, şi în schimb punea obstacole profesionale în calea unor capacităţi. Marian Papahagi a fost blocat pe poziţia de asistent universitar timp de aproape douăzeci de ani, pînă la revoluţie, deşi ne repeta cu obidă că el singur a scris şi a publicat mai mult decît tot restul catedrei din care provenea! Soţii Ioana şi Liviu Petrescu erau abia lectori universitari. În schimb mulţi troglodiţi erau profesori în toată legea. Refugiul pentru care au optat cei mai descurcăreţi, în asemenea circumstanţe, a fost ca ei înşişi să se organizeze şi cred că astfel s-a născut Echinoxul, care a fost o tentativă de opoziţie – pînă la un punct – în faţa ideologiei opresive şi a injustei selecţii valorice.

O.P.: Nu ştiu dacă “opoziţie” e chiar cuvîntul potrivit. Încercau să facă o breşă.

G.G.: Voiau să se diferenţieze.

L.A.: Trebuie adăugat că Echinoxul însuşi a fost puternic infiltrat cu elemente…

G.G.: …dubioase?

L.A.: …da, disolutive, care jucau pe mai multe fronturi. Am văzut Echinoxul ca pe o solidarizare a intelectualilor ce încercau să prezerve dorinţa lor de profesionalism, în acel context politic nefericit.

G.G.: Credeţi că se poate vorbi de o rezistenţă prin cultură, ilustrată de grupul de la Echinox?

“Clujul este pentru mine totul, în afară de intelectualii săi”

L.A.: Asta ar fi partea bună a Echinoxului! Dar am perceput cu oarecare stridenţă şi partea sa negativă. Cine ştie, poate datorită firii mele cîrcotaşe, rebele, poate apartenenţei mele sociale, a originii mele de maghiar, care se acomodează cu mai mare dificultate la valsul social, sau nu se acomodează deloc, cu siguranţă nonconformismului şi spiritului meu polemic – nu ştiu căruia dintre aceste motive i se datorează faptul că nu am putut să mă includ în Echinox. Nu am fost invitat să ader, nu m-am zbătut să fac parte. Sînt printre puţinii, dacă nu chiar singurul literat clujean format în anii ‘80 care n-am fost echinoxist. N-am absolut nimic cu Echinoxul, nici în clin, nici în mînecă! N-am făcut-o din spirit de frondă. Aşa s-a nimerit. Dar am avut de suportat consecinţele. Stînd pe margine şi privind, am remarcat faptul că Echinoxul, după ce că s-a constituit ca un organism de autoprotecţie împotriva, sau alături de sistemul comunist, oferea totodată membrilor săi imunitate împotriva ne-membrilor, împotriva personajelor incomode. Eu am ajuns la un moment dat în conflict acut cu unul din mentorii Echinoxului, unul din pontifii săi, Marian Papahagi, în circumstanţe pe care le-am detaliat în cărţile mele. Pe neaşteptate m-am pomenit într-o împrejurare în care n-am avut posibilităţi de opţiune. Mi s-a impus un anumit traseu, pe care a trebuit să înaintez. Desigur, neînţelegeri, disensiuni, puncte de vedere diferite există peste tot. Nu asta m-a surprins. Ceea ce m-a uluit, în schimb, a fost să văd cum echinoxiştii, chiar în perfectă necunoştinţă de cauză, chiar fără să se întrebe ce s-a întîmplat, de partea cui se află adevărul, cine a acţionat legitim şi cine a acţionat abuziv, s-au mobilizat ca un corp punitiv, dovedind o mare solidaritate, dar împotriva victimei! M-am trezit în ipostaza în care, intrînd în conflict cu un echinoxist, am avut de înfruntat şi de îndurat ostilitatea cvasi-generalizată a literaţilor clujeni, care s-au năpustit în haită asupra mea. Eu unul am perceput Echinoxul ca pe o asociaţie ostilă mie. Extrapolînd, am perceput intelectualitatea literară clujeană ca pe o breaslă care mie personal nu-mi putea oferi decît surprize neplăcute. Pentru mine Clujul este locul unde m-am născut, este singurul loc unde pot să trăiesc (n-aş putea trăi nicăieri în altă parte!), Clujul este centrul vechi al oraşului, sînt casele, sînt străzile, sînt diversele limbi străine sau materne pe care le mai aud în timpul plimbărilor mele solitare – dar nu sînt în nici un caz scriitorii de la faţa locului. Eu în Clujul acesta mă simt mai singur decît dacă poimîine m-aş muta în Australia. Şi totuşi nu pot pleca de aici! Clujul este pentru mine totul, în afară de intelectualii săi.

G.G.: Aş vrea să vă pun o întrebare. Aţi spus că v-aţi simţit, în raport cu echinoxiştii, extra muros. Mai există colegi ai dumneavoastră de generaţie în aceeaşi situaţie la Cluj? Deci neechinoxişti?

L.A.: Din cîte cunosc, nu.

O.P.: Ba da, mai sînt. Aici îngăduiţi-mi să-l corectez pe colegul Laszlo. În anii ‘80 eu am debutat în Cluj la revista Napoca Universitară, care nu era un periodic cu orientare doar literar-culturală, ca şi Echinoxul, ci era menit oarecum să dea o imagine a vieţii studenţeşti în general, după tipicul chiar al revistei omonime, Viaţa Studenţească. Ei bine, acolo s-au afirmat o serie de scriitori, poate mai puţin importanţi, veţi spune. Eu l-aş cita acum, la mare repezeală, pe Demostene Şofron, colegul nostru de la Adevărul de Cluj, ziarist. Aş zice că are frumoase traduceri de versuri din lirica anglo-saxonă. Nu-l văd deloc ca pe un marginal, ca pe un literat mai puţin interesant, numai pentru că n-a fost la Echinox. De altfel, în calitate de fost echinoxist – am fost acceptat în redacţie deşi nu mă recomandase nimeni, am mers eu aşa, cu o neobrăzare pe care probabil între timp mi-am transformat-o în stil, cine ştie –, vreau să vă spun că au existat conflicte şi între Echinoxuri. După cum ştiţi, la începutul anilor ‘80 tripleta Pop-Papahagi-Vartic a fost schimbată – eu zic că abuziv – de către conducerea de partid a Universităţii, şi în locul ei s-a instalat o altă tripletă, din care pînă la urmă activ a rămas filosoful Aurel Codoban.

L.A.: Adică profesorul de filosofie Aurel Codoban…

O.P.: Mă rog…

L.A.: Nu de alta, dar se face frecvent această extrapolare. Ce? Dacă eşti profesor de pian înseamnă că eşti neapărat Ludwig van Beethoven?

O.P.: Părerea mea este că Aurel Codoban chiar e filosof. Are contribuţiile sale în domeniu, dacă nu dăm o accepţiune foarte înaltă cuvîntului “filosofie”. La urma urmelor, termenul mărturiseşte doar despre “dragostea de înţelepciune”.

L.A.: Dacă nici filosofia nu are o accepţiune înaltă, atunci ce anume ar putea-o avea?

O.P.: Săraca a fost transformată acum, în ultimul secol, într-un pensiero debole şi în orice altceva mai vrem, Cenuşăreasa tuturor disciplinelor umaniste. A fost pragmatism, a fost materialism…

G.G.: Este aci un joc terminologic, pentru că, desigur, filosof înseamnă creator, mai mult sau mai puţin, pe cînd profesorul de filosofie sau omul cu studii de filosofie este la nivelul cuiva care asimilează şi colportează nişte cunoştinţe, deci se află indiscutabil pe o treaptă valorică mai joasă. Dar întrucît limba nu este totdeauna foarte perfecţionată, noi folosim uneori cuvîntul “filosof” acolo unde el poate părea uşor excesiv sau chiar de tot excesiv. Nu am în vedere textele lui Aurel Codoban, ci mă refer doar la sensurile pe care le poate avea noţiunea de “filosof”.

O.P.: Da. Să revenim. Între cei care au fost echinoxişti în vremea primei triplete şi cei care au rămas în redacţia Echinoxului s-a creat o răceală. N-aş merge mai departe în a remarca un conflict, fiindcă nu cred că aşa ceva a existat. Dar o răceală s-a instalat şi n-am avut niciodată sentimentul – eu, care m-am numărat printre membrii acestei generaţii de tranziţie – că cei dinaintea mea m-ar fi protejat în vreun fel. Acele ziduri, care se văd foarte bine din exterior, devin volatile în interiorul redacţiei. Însă e adevărat că există un spirit corporatist al Echinoxului. L-am constatat şi acum, la aniversarea a 35 de ani şi mi-am permis să formulez cîteva rezerve cu privire la tipul de antologie pe care o încearcă Echinoxul atunci cînd priveşte în urma sa. Ar trebui să-i asume şi pe marginalii săi – eu eram un marginal; ca istoric şi fără o formaţie filologică, scriam în mod predestinat tot felul de articole de umplutură, care nu erau nici rizibile, nici degradante, dar nu rămîneau ilustrative pentru ceea ce aş fi dorit sau aş fi putut să fac. Echinoxul trebuie de asemeni să-şi asume cu curaj şi hotărîre eşecurile. Atunci cînd vorbeşte despre calitatea morală a membrilor săi, Echinoxul va trebui să se uite şi spre Ion Cristoiu, de pildă, care numai un personaj de înaltă etică nu-mi apare. Există de asemeni mari promisiuni care nu s-au metamorfozat în producţii consistente. Oameni care au preferat să emigreze, ori s-au apucat de activităţi lucrative. Vreau să mai adaug încă o observaţie. Tribuna, care pe atunci era puternică, măcar prin faptul că era prin excelenţă săptămînalul cultural al Transilvaniei, precum şi prin faptul că se bucura de protecţia zeilor momentului (D.R. Popescu şi echipa lui) – revista a coincis de fapt cu echipa amicilor lui D.R. Popescu, un fel de societate de castă – Tribuna îl dispreţuia şi îl persifla atît pe profesorul Zaciu, care era privit neoficial ca mentorul prin excelenţă al Echinoxului, cît şi pe echinoxişti.

G.G.: Zaciu era mentorul mentorilor Echinoxului!…

O.P.: Iată! Şi mai frumos…

G.G.: Avea o poziţie cu totul privilegiată. Cît priveşte Tribuna, aceasta a apărut în 1957, cînd eram student în ultimul an, cu intenţia – după cum aveam pe atunci simţămîntul – a unei contraponderi a Stelei, bănuită de “evazionism”.

L.A.: Există fraza faimoasă cu care îşi începe Marin Preda unul dintre romane: “Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută”. Cam aşa se întîmplă şi în cazul nostru. De cîte ori citesc vreun echinoxist, critic literar, mă uit ce alt echinoxist mai laudă!

O.P.: Şi funcţionează?…

L.A.: Funcţionează fără greş! În cadrul spiritului corporatist la care te-ai referit şi pe care l-am simţit pe pielea mea, al solidarităţii sociale cu orice preţ, fără nici o limită şi în detrimentul oricărui bun simţ, un alt nărav penibil al echinoxiştilor avea să fie dus la sublim, în aceşti ultimi ani, de gruparea de la Observator cultural. Cînd citesc cronici sau recenzii în revista bucureşteană, aştept să văd ce alţi optzecişti mai sînt lăudaţi pe acolo. Ei sînt incapabili de a remarca pe alţii, care nu fac parte din tagma lor. De parcă literatura română înseamnă doar ei, verişorii, cuscrii şi cumnaţii. Vreau totuşi să subliniez că echinoxiştii au fost cei care au lansat, cu vreo douăzeci de ani mai devreme, această modă după care existăm doar noi şi-ai noştri, ceilalţi muriţi ca proştii! Dacă priveşti Echinoxul din direcţia Clujului, are o aromă de La Famiglia mafiotică, parcă e-n toţi şi-n toate, e Alfa şi Omega. Însă dacă examinezi viaţa literară din direcţia Bucureştiului, dacă începi să reflectezi de la nivel naţional asupra literaturii române contemporane, dinspre România literară, 22 şi celelalte reviste cu adevărat influente, atunci Echinoxul se reduce treptat pînă spre zona dispariţiei. Prea puţine se cunosc despre soarta sa. Echinoxiştii mai publică intermitent, pentru a se lăuda reciproc, sporadic, uneori, dar sînt resimţiţi ca un organism străin. Îndrăznesc să afirm că probabil spiritul corporatist, ducînd la straşnice exagerări în judecăţile de valoare pe care şi le schimbă între ei – echinoxiştii se complimentează unii pe alţii fără cea mai palidă umbră de ruşine – conduce la o flagrantă autodiscreditare. Ei sînt trataţi cu o condescendenţă tot mai transparentă de către ceilalţi literaţi, ca nişte copii care nu trebuie tulburaţi în jucăriile lor cu biluţe şi cubuleţe: oricum nu prezintă importanţă…

G.G.: Daţi-mi voie să spun ceva în imediată legătură cu ceea ce a afirmat prietenul Laszlo… Eu aparţin unei alte generaţii. Clujul m-a exclus la vreme, aşa că nu pot să vorbesc despre Echinox şi echinoxişti din interiorul fenomenului sau din proximitatea condiţiei de cetăţean al oraşului. Aş vrea să indic o origine a acestui curent, care are o anumită exclusivitate remarcată de Laszlo Alexandru, pe care nu am motive să-l contest, întrucît dînsul este desigur un bun cunoscător al problemei. Şi anume: am vorbit despre mentorii Echinoxului; ne-am referit adineauri la o personalitate care poate fi socotită un supra-mentor, un mentor al mentorilor, adică profesorul Mircea Zaciu. Domnia Sa, care mi-a fost şi mie profesor, a selectat din rîndul studenţilor săi pe cîţiva, pe care i-a ajutat enorm pe tot parcursul carierei lor, ce a evoluat şi în spaţiul universitar, şi în cel publicistic, şi în cel literar. Ei au format nucleul Echinoxului. Sînt, evident, oameni de valoare, oameni care s-au înscris într-un etaj important al literaturii române actuale. Numele lor este bine cunoscut. În aceeaşi măsură, profesorul Zaciu a lăsat la o parte alţi studenţi…

L.A.: …a dat la o parte…

G.G.: Pot să spun aşa, cu o nuanţă mai brutală, că a dat la o parte alţi studenţi care au fost siliţi să se afirme cu mult mai mari dificultăţi şi mult mai tîrziu. Cutez să mă înscriu în rîndul lor. Mircea Zaciu a fost un profesor vitreg pentru mine (dacă se poate vorbi de părinţi vitregi, de ce să nu putem vorbi şi despre un profesor vitreg?). Fără nici un motiv aparent, m-a privit cu extremă răceală, atît în anii în care i-am fost student, cît şi în anii ulteriori. Niciodată nu a scris despre mine – decît în Jurnal nişte rînduri peiorative, aşa încît la ultima noastră întîlnire, cînd a vrut să-mi adreseze cîteva cuvinte, probabil amabile, i-am spus: “Domnule Profesor, mi-e frică să vorbesc cu dumneavoastră, pentru că nu ştiu cum mă veţi răstălmăci, sub ce unghi caricatural mă veţi înfăţişa în paginile Jurnalului dumneavoastră”. Era ziua în care domnul Zaciu primise, în cadrul unei ample solemnităţi, titlul de cetăţean de onoare al Clujului, din mîna primarului Funar. Aflîndu-mă acolo, l-am felicitat în cursul unei scurte alocuţiuni subliniind circumstanţa neaşteptată că felicitarea vine din partea unui ins care, în decursul unei vieţi, n-a dobîndit nici măcar calitatea de simplu cetăţean al falnicului oraş… Îl admir şi îl apreciez pe profesorul Zaciu în perspectiva eternităţii în care s-a situat acum. Nu am dat curs unor mîhniri personale. Pot să ofer în acest sens un exemplu. Am scris nu o dată despre cărţile sale, între altele o serie de cronici literare la volumele Jurnalului său. Am scris de aşa manieră încît profesorul Zaciu mi-a mulţumit de fiecare dată prin scrisori lungi, de calde aprecieri şi fără rezerve. Ceea ce înseamnă că m-am străduit să-mi păstrez obiectivitatea critică. Făcînd un bilanţ al raporturilor mele cu Mircea Zaciu, nu cred că pot găsi vreo vină care să mă apese în ceea ce priveşte calitatea lor dezamăgitoare. Profesorul Zaciu – ca să mă refer la ceea ce am început în prezenta intervenţie – a selectat un nucleu al echinoxiştilor. Nu ştiu după ce criterii…

L.A.: Vă spun eu imediat după ce criterii…

G.G.: În orice caz, eu m-am simţit un frustrat, un exclus, şi regret că nu-l pot socoti pe profesorul meu altminteri cu totul remarcabil, pe istoricul şi criticul literar important Mircea Zaciu, drept un om care m-ar fi ajutat în realizarea mea intelectuală precum şi în viaţă – decît indirect, prin impersonalitatea lecturii textelor sale. Însă din rîndul profesorilor pe care i-am avut la Cluj, ţin să-i menţionez acum pe cei cărora le-am păstrat o amintire frumoasă, anume Ion Breazu, Henri Jacquier şi, în fruntea tuturor, Ilie Tcaciuc-Racoveanu, profesor de literatură universală, descendent din nobilimea bucovineană, un italienist care a lucrat în diplomaţie în Italia (în felul acesta ar putea să atragă eventual atenţia retrospectivă a prietenului Laszlo Alexandru), un om deosebit, de o mare cultură, cu maniere alese şi cu o generozitate care se deosebea frapant de felul în care am fost tratat de profesorul Mircea Zaciu. Era un domn desăvîrşit. Modest şi surîzător, ne oferea un reflex al societăţii interbelice, al “lumii bune” dintr-o epocă apusă, a cărei nostalgie o aveam în toiul năpraznic al ideologizării. Mă invita la el acasă, pe strada Voltaire, iar cînd ne întîlneam în vacanţe la Bucureşti, cutreieram împreună anticariatele. Domnul Tcaciuc e cel ce m-a dus prima oară la Capşa, dîndu-mi discrete indicaţii de etichetă. După cum am aflat din revista Lumea liberă, s-a stins din viaţă recent ca nonagenar, departe de patrie. În treacăt fie spus, profesorul Zaciu se referea la fostul său coleg cu un dispreţ ce m-a întristat…

L.A.: Am exprimat pînă acum două rezerve la adresa grupării clujene: delegarea judecăţii individuale în folosul grupului (pe modelul: “duşmanul amicului meu devine duşmanul meu”) şi faptul că un echinoxist, atunci cînd publică la Bucureşti, tot alţi echinoxişti laudă. (Dacă mă uit mai bine, cele două obiecţii se reduc la aceeaşi rădăcină.) Un alt cap de acuzare pe care ţin să-l exprim aici răspicat pleacă de la însăşi denumirea mişcării. Echinoxul este momentul de echilibru între zi şi noapte, perioada în care ziua şi noaptea sînt la fel de lungi. După cum îmi mărturisea – şi ne mărturisea tuturor, în timpul studiilor mele universitare – profesorul Marian Papahagi, întemeietorii au încercat să găsească un punct de echilibru între bine şi rău, între adevăratele valori culturale şi dezastrul comunist cotidian. Atitudinea aceasta de echilibristică a echinoxiştilor e profund discutabilă şi s-a transformat cu timpul într-o ştampilă mentală. Eu unul consider că nu se poate găsi un punct de mijloc între bine şi rău. Poţi să fii de partea răului sau, dacă nu, trebuie să fii de partea binelui. Din păcate percep spiritul echinoxist ca pe un punct la jumătatea scalei etice. Ei respingeau – pe cît posibil, pe cît li se permitea – “răul” dezlănţuit al aberaţiei comuniste, dar nu aveau curajul de a aborda cu toată hotărîrea “binele” anticomunismului, binele militantismului social. Căutau un punct nedefinit, un no man’s land.

“Să te revolţi că există prea mult curaj în jurul tău…”

G.G.: Nu vă temeţi că veţi fi acuzat de maniheism din nou? E o acuzaţie pe care o auzim adesea…

O.P.: Tocmai mă pregăteam eu s-o exprim…

L.A.: Între bine şi rău nu există un punct de echilibru! Dacă mă plimb pe stradă seara şi văd nişte derbedei care bat o bătrînică şi-i smulg poşeta din mînă, nu pot să spun că sînt neutru şi nu mă amestec: doar privesc scena. N-o bat pe bătrînică, deci nu comit răul. Dar nici nu doresc s-o ajut, pentru că sînt, chipurile, neutru… În clipa aceea, de fapt, mă situez de partea celor care o brutalizează pe babă! Între bine şi rău nu poate exista un punct de echilibru! Acest neadevăr ontologic s-au străduit echinoxiştii să-l impună ca stil, să-l vîre în gîndirea intelectualilor clujeni şi, prin extrapolare, a intelectualilor ardeleni. Au încercat să li-l introducă în mentalitate, să-i şcolească, să-i antreneze în direcţia acceptării morbului, a falsei idei că poate exista un echilibru între adevăr şi fals. Neutralitatea cu pricina, asumată cu deliberare, de fapt nu era inocentă, ci era deschizătoare de prolifice cariere universitare, de interesante cariere în lumea scriitoricească…

G.G.: Ce rol a jucat profesorul Zaciu? Fiindcă am impresia că vreţi să ne mărturisiţi ceva în această direcţie…

L.A.: Nu doresc să focalizez demonstraţia pe profesorul Zaciu. Ceea ce exprim aici cred că reprezintă o trăsătură generală a grupării echinoxiste. Eu n-am conştientizat-o, desigur, în momentul studenţiei mele, cînd aveam o gîndire fragedă, eram mult mai naiv decît reuşesc să par în prezent. Nu-mi erau pe atunci clare toate aceste lucruri. Este de la sine înţeles, întrucît altora nu le sînt clare nici acum şi mă văd eu nevoit să le explicitez. Constat însă că în momentul de faţă majoritatea revistelor de cultură transilvănene, dacă nu cumva toate, fără excepţie, se află sub protectoratul sau sub conducerea directă a echinoxiştilor. Nu de puţine ori văd propagată, în mod explicit sau implicit, în revistele lor această teorie că poate exista un punct de echilibru, că putem să ne prefacem a nu vedea răul, căci atunci vom face binele! De fapt este o viclenie destul de ieftină. Pînă la urmă, dacă vrem să-i spunem pe nume, e vorba chiar de o laşitate. Prin intermediul laşităţii respective se cumpără sau se dobîndesc diverse favoruri sociale. Echinoxul a fost de cele mai multe ori o rampă de lansare în vederea acaparării unor privilegii. Echinoxiştii au pus stăpînire pe punctele nodale ale vieţii culturale ardelene din acest moment.

G.G.: Nu vi se pare totuşi că folosiţi un ton prea aspru? Echinoxiştii ar putea să dea următoarea replică: noi am fost cei mai buni. Alţii nu au fost mai buni decît noi, sau la nivelul nostru, în mediul clujean, deci era normal ca noi să ocupăm nişte posturi, să avem nişte privilegii care decurg din înzestrarea, din calităţile şi din munca noastră.

L.A.: Un intelectual care este cu adevărat foarte bun mizează pe calităţile sale reale şi nu recurge la subterfugii pentru a elimina din competiţie alţi intelectuali, poate la fel de buni, sau apropiaţi lui. Cred că mulţi echinoxişti au anumite complexe care îi îndeamnă spre lovituri de culise (uneori spectaculoase, ce-i drept). Spuneaţi acum cîteva minute că vă scapă motivul pentru care profesorul Zaciu i-a îndepărtat pe unii – v-aţi dat pe dumneavoastră înşivă ca exemplu – şi i-a apropiat pe alţii…

G.G.: Exact!

L.A.: Păi, criteriul principal de selecţie, dacă privim retrospectiv, consider că a fost următorul. Au fost foarte potriviţi – pentru profesorul Zaciu – oamenii care prezentau abilităţi echilibristice între bine şi rău! Cei care alunecau tranşant spre rău şi deveneau securişti, activişti de partid sau ceauşişti erau reprobaţi sarcastic, devastator în Jurnalul (din această perspectivă) minunat al lui Mircea Zaciu. (Aici putem găsi cu adevărat marile sale calităţi scriitoriceşti!) Dar se omite că exista şi celălalt talger al balanţei, oamenii care încercau să opteze pentru bine. Ei au fost de asemenea daţi la o parte, au fost ridiculizaţi, carierele lor au fost obstrucţionate sau chiar retezate de aceiaşi mentori ai Echinoxului. Deranja enorm această categorie, deoarece ar fi putut oferi un incomod punct de referinţă!

G.G.: Mai dau un exemplu, dacă îmi permiteţi. E drept că datează dintr-o perioadă pre-echinoxistă, însă e grăitor pentru relativitatea criteriilor pe care se bizuia selecţia în mediul clujean. Am avut un coleg minunat, cu un an mai în vîrstă decît mine la facultate şi cu doi ani în calendar: Vasile Latiş. A fost cel mai înzestrat coleg pe care l-am cunoscut în timpul tinereţii mele, dar nici Mircea Zaciu şi, din păcate, nici ceilalţi profesori nu i-au dat atenţia cuvenită. Socoteam – şi n-am nici acum impresia de-a fi greşit – că ar fi putut deveni o personalitate de talia lui Cioran, Eliade ori Noica. Avea – în oralitate, dar şi în însemnările de jurnal – scînteieri de geniu. S-a pierdut într-un soi de semi-anonimat, la Tîrgu Lăpuş, ca profesor de limba latină la liceul de acolo, iar în ultima vreme a devenit cadru universitar la Institutul din Baia Mare. Cred că Vasile Latiş merita o cu totul altă soartă, iar turnura dezagreabilă, tristă, a vieţii sale a avut drept cauză o atitudine de neînţelegere şi de răceală excesivă din partea profesorilor săi, inclusiv Mircea Zaciu, care ne-a predat literatură română contemporană şi care ar fi fost cel mai indicat să înţeleagă, să ocrotească şi să ajute un asemenea element. Nu pot a nu menţiona, în acest context, şi pe un alt dascăl de literatură care ne-a reprimat, maliţiosul şi sterilul Iosif Pervain. Pescuitor în apa tulbure a acelor ani, ajuns decan, a găsit cu cale a mă… exmatricula pentru cîteva absenţe nemotivate la fastidioasele ore de marxism-leninism. Sancţiunea a fost ridicată doar după ce Blaga a intervenit în favoarea mea, făcîndu-i în persoană o vizită acelui domn prezumţios al cărui nume reprezenta anagrama verbului… a parveni.

L.A.: Sigur că pentru un student, un tînăr încă necopt, în formare, care trebuia să compare, pe de o parte, grosolănia, murdăria comunismului atoatetriumfător şi, pe de altă parte, spiritul intelectual rafinat, sensibil, subtil, ironic, ludic pe care îl propunea Echinoxul (aveau şi o puternică trăsătură ludică – e admirabil acest lucru!)…

G.G.: …dat fiind hazul endemic al ardelenilor! În pofida reputaţiei lor de beoţieni, care nu se susţine deloc!

L.A.: Evident că, avînd de ales între cele două variante, marea majoritate a tinerilor a optat să se afilieze Echinoxului. Adeziunea respectivă le-a oferit protecţie, ceea ce a fost formidabil. Dar, pe de altă parte, le-a impus o anume forma mentis. Le-a cerut să jure pe cultură, pe estetic şi să treacă sub tăcere eticul. I-a învăţat că e bine să fii lunecos, pentru că atunci vei creşte în carieră. Că e bine să-i ţii departe pe cei prea gălăgioşi în a-şi proclama adevărurile, cei care nu sînt dispuşi să negocieze valorile etice: aceştia deranjează, produc disconfort. Echinoxul a creat intelectuali interesanţi, cu numeroase straturi de egocentrism suprapus, dar n-a creat…

G.G.: …caractere…

L.A.: …nici o personalitate civică. E interesant să medităm asupra acestui lucru. La fel cum, în “şcoala” de la Păltiniş, mentorul Noica a insistat pe formarea ideatică, filosofică, a învăţăceilor săi, dar îi certa aspru, îi reproba atunci cînd aveau accese de militantism şi de exprimare civică directă.

G.G.: Acum cîteva seri, doamna Monica Lovinescu îmi spunea la telefon un lucru la care m-am gîndit şi eu şi care mi-a întărit în felul acesta propria convingere. Anumite serii de tineri autori s-au format într-un spirit defetist, lipsit, după cum spunea Laszlo Alexandru, de răspundere civică, în ultimă instanţă prezentînd o carenţă de moralitate, pentru că ei au fost modelaţi la rîndul lor de oameni care au făcut compromisuri. Este un lanţ al compromisurilor! Nici profesorul Zaciu nu a fost o pildă de curaj civic, nu a fost o uşă de biserică, întrucît şi-a început cariera în nişte împrejurări destul de tulburi… Jurnalul său, pe de altă parte, deşi un document virulent împotriva compromisurilor epocii de aur, nu implică un protest explicit al său, care să se fi rostit în timpul respectivei epoci. A fost o literatură de sertar, prudentă, care nu reuşeşte să mascheze circumstanţa că autorul ei a fost totuşi un privilegiat, un om care a făcut o carieră universitară rotundă…

L.A.: A călătorit în patru orizonturi…

G.G.: A călătorit în patru orizonturi şi se plîngea de comportările unor confraţi ideologizaţi şi demonizaţi pentru intenţiile carieriste, de pe poziţia nu a unei victime, ci a unui om care ducea o existenţă şi profesională, şi intelectuală suficient de confortabilă. Aşa încît virulenţa sa poate fi, măcar în parte, pusă pe seama unor reglări de conturi personale.

L.A.: Ne-am referit într-un dialog al nostru anterior la perversitatea profesorului Nae Ionescu, ce îşi împingea cu bună ştiinţă învăţăceii pe calea ideologiei extremiste, criminale şi a abuzurilor rasiste. Am zis că a fost un caz limită, în care un profesor, în loc să îndemne spre bine, a îndemnat spre rău. O formă oarecum atenuată, dar tot perversă, cred că se poate identifica şi în această şcoală a maeştrilor Echinoxului care, cum spunea Gheorghe Grigurcu, şi-au găsit loc la catedra universitară pe baza prudenţei. De compromisuri răsunătoare a fost nevoie mai ales în anii ‘50. Apoi a fost suficientă prudenţa.

G.G.: Deci a doua generaţie a compromisului este prudenţa, nu?

L.A.: Foarte probabil. După ce şi-au ocupat locurile la catedra universitară, pentru a-şi găsi o scuză propriilor defetisme, s-au considerat datori să-şi formeze studenţii în aceeaşi pastă, după aceeaşi plastilină, adică defetişti, la mijloc de bine şi rău, carierişti! Noi acum asistăm la dominaţia difuză, în viaţa culturală ardeleană, a “valorilor echinoxiste” (o spun cu toată ironia cîtă încape în această sintagmă). Va trebui să aşteptăm formarea următoarei generaţii. Deja şcoala Echinoxului este mult diluată. Societatea, după ‘89, a explodat în numeroase centre de influenţă şi de putere. Cred că echinoxiştii trăiesc o acută criză de conştiinţă, pentru că valorile lor străvezii suferă pierderi pe toate fronturile. Influenţa nefastă, din punct de vedere etic şi civic, a Echinoxului este într-o puternică degringoladă. Peste cîţiva ani rezultatele sale se vor stinge.

G.G.: Mai dau un exemplu de intelectual clujean care nu a fost în orbita Echinoxului (e drept că şi el era pre-echinoxist!), coleg de an de studenţie al meu, şi anume profesorul Vasile Fanache, ale cărui studii despre Caragiale, Bacovia şi unul recent de tot consacrat lui Lucian Blaga mi se par remarcabile. Ce părere aveţi despre acest caz?

L.A.: Vasile Fanache mi-a fost profesor în facultate. Cursurile lui se remarcau prin dezlînare şi talentul de a bate apa în piuă, insistenţa de a rosti truisme flagrante pe un ton complice şi şugubăţ, fără a comunica lucruri măcar interesante, deşi îşi adjudecase cursul magistral despre I.L. Caragiale. Bietul Caragiale ar fi meritat o soartă mai bună! Îmi amintesc că scrierile lui despre Bacovia au fost făcute praf şi pulbere la apariţie de către cronicarii literari, cu argumente foarte solide, iar Fanache însuşi mi se pare un intelectual fanat şi răsuflat.

G.G.: Aci opiniile noastre nu coincid. Nefiind niciodată apropiat de Fanache şi, hélas, nici de răuvoitorul Pervain ce se pare că l-a susţinut, n-aş putea fi acuzat de-o subiectivitate deformantă…

O.P.: Acum vă invit să faceţi o mică pauză de ascultare. Îmi îngăduiţi să revin după o jumătate de oră de tăcere în discuţie. Am să tulbur puţin concordia acestui dialog fiindcă…

L.A.: Tu eşti echinoxist!

O.P.: Domnul Laszlo şi domnul Grigurcu par să se înţeleagă foarte bine în verdictele antiechinoxiste pe care le dau. Eu sînt radical împotriva a ceea ce am auzit! Există un impact între două ipoteze de lucru pe care colegul Laszlo, aci de faţă, le-a enunţat. Mai întîi că Echinoxul este răul tuturor relelor defetiste, iar apoi că nici nu e chiar aşa de important, e aproape nesemnificativ în contextul întregii noastre literaturi. Domnilor, dacă e o bagatelă Echinoxul, de ce vorbim despre el? Dacă nu, dacă e atît de important, haideţi să vorbim mai nuanţat!

L.A.: Ca să mă explicitez: este o bagatelă din punct de vedere literar şi este un rău din punct de vedere etic!

O.P.: E o opinie. Eu nu cred asta. Dacă punem toate aceste lucruri în cîrca unei biete reviste studenţeşti, ceea ce pînă la urmă Echinoxul a fost, atunci…

L.A.: A pornit de la o revistă, de unde a iradiat într-o mişcare, de unde a iradiat într-o mentalitate.

O.P.: Dar dacă a iradiat într-o mişcare, înseamnă că a avut mai multă forţă decît îi recunoaşteţi.

L.A.: Forţă a avut, indiscutabil! O forţă şchioapă.

O.P.: Nu ştiu dacă a fost şchioapă. Dar să fii şchiop în ţara invalizilor nu e rău!

L.A.: Da, însă noi acum stăm deja în două picioare şi privim în urmă de pe o poziţie de normalitate…

G.G.: Am şi eu impresia că imaginea echinoxismului a fost prea de tot întunecată. Oricît îi găsim cusururi şi limite, trebuie să ţinem seama de faptul că discutăm despre o mişcare culturală reală, de-o amplitudine ce n-ar putea fi contestată. Cărturărie, talent, muncă se află la baza ei, chiar în lipsa unor caractere exemplare, dar care nici nu s-au aflat în fruntea decăderii.

O.P.: E foarte simplu să formulăm rechizitorii în anul 2003, în loc să fi vorbit atunci despre aceste lucruri! Arătaţi-mi, vă rog, revista care a produs disidenţi pe bandă rulantă. Care să fi produs o mişcare de împotrivire. Probabil vă gîndiţi la Palatul Mogoşoaia, unde viitorul disident Mircea Dinescu bea sistematic cu Marin Preda, înainte de a se pregăti pentru marele lui protest (pe care de altfel îl respect).

G.G.: Vă dau un exemplu de revistă care a produs mari disidenţi: Agora! Unicul număr a apărut în 1947, a fost condusă de Ion Caraion alături de Virgil Ierunca şi a publicat o serie de oameni despre care putem vorbi şi azi, de pildă Paul Celan. Un moment important al presei literare româneşti, deşi s-a redus la un singur număr publicat.

O.P.: Fără îndoială.

L.A.: Dacă e să fim sinceri pînă la capăt, aşa este, Dinescu bea spectaculos la Palatul Mogoşoaia…

G.G.: Se făcea că bea, după cum mai tîrziu i s-a cerut să se prefacă a scrie…

L.A.: Da, celebra frază: Mircea, fă-te că lucrezi! Toate acestea sînt adevărate. Dar, în planul activismului civic a făcut mai mult decît toată gruparea Echinox la un loc. Iar în plan poetic…

G.G.: Hai să nu-l idealizăm excesiv pe acest foarte înzestrat poet…

L.A.: …este mult în faţa oricărui poet echinoxist!

G.G.: …ci doar să-l preţuim, neuitînd de coasta sa de simpatic şmecher naţional! Aşa s-a vrut şi Sorescu!

O.P.: Colegul Laszlo are luptele lui şi are propriile criterii de evaluare. Eu nu zic că ar trebui să trecem cu vederea peste criteriul etic. Dar ar trebui să nu uităm că singurul opozant la regim pe care mi-l amintesc înainte de 1989 este Paul Goma! Toate ar fi bune şi frumoase, dacă nu am fi în contradicţie. Pe de o parte vorbim despre un Echinox care aproape că nici n-a contat în contextul literaturii române, pe de altă parte vorbim de o bună bucată de vreme despre el, găsindu-i toate defectele cu putinţă. E o inadvertenţă. L.A.: Anumite defecte, nu toate…

O.P.: De acord. Rămîne să stabilim care sînt acestea şi mai ales să nu vorbim despre tot Echinoxul şi despre toţi oamenii care alcătuiesc gruparea.

G.G.: De exemplu eu certific faptul că domnul Laszlo nu i-a acuzat pe echinoxişti de pedofilie… Deci nu a vorbit de toate defectele posibile care ar apăsa asupra Echinoxului!

L.A.: Şi eu certific că domnul Grigurcu m-a înţeles corect…

O.P.: Domnilor, sînt copii prin preajmă? Sau ce se întîmplă?

L.A.: Lăsaţi copiii să vină la noi!

G.G.: Nici măcar Michael Jackson nu este pe micul ecran, deşi acum, în timp ce ne desfăşurăm discuţia, privim la un televizor fără sunet…

L.A.: Dar el nu e echinoxist…

O.P.: Echinoxul nu are nevoie de apărarea mea, el se apără singur. Dacă s-a constituit într-o grupare care a dat talente ce au convins, pînă una alta, o bună parte a criticii literare, înseamnă că este un fenomen viabil. Măcar în dimensiunea sa estetică. Dacă ne referim la dimensiunea etică, fără îndoială că au existat compromisuri, chiar abateri grave de la Etică. Dădeam exemplul lui Vasile Sav, care o dată ajuns cenzor revuistic, a avut grijă să-şi cenzureze vineri propriile poezii pe care le dăduse spre publicare marţi!

G.G.: Dar pe Sfîntul Augustin nu l-a cenzurat – pe care l-a tradus cu hărnicie?

O.P.: Ar trebui să-l întrebăm pe domnul Augustin Buzura.

L.A.: Pe Sfîntul Augustin Buzura…

O.P.: Nu doar fiindcă se numeşte tot Augustin, ci pentru că erau colegi de birou (la Tribuna, nu la cenzură!) pe vremea aceea. Asemenea exemple sînt menite să relativizeze puţin lucrurile. Nici n-aş agrea ideea că Echinoxul a fost o şcoală a carieriştilor. Păi atunci ce se întîmpla la Partid, dacă dincoace făceai carieră?

G.G.: Era o paralelă între Partid şi anumite cariere culturale!

L.A.: Aici se făcea carieră în cultură, dincolo se făcea carieră în politică.

O.P.: Dar nimeni nu te angaja numai pentru că erai echinoxist!

L.A.: Se dădea telefon…

O.P.: Nu ştiu. Eu n-am primit nici un telefon, dar nu cred…

L.A.: Tu ai fost printre foarte puţinele excepţii. De asta şi stăm de vorbă: ai această dezinhibiţie argumentativă. Eşti unul dintre cei doi-trei echinoxişti marcaţi într-o măsură nesemnificativă de mentalitatea pe care am încercat să o descriu.

O.P.: Nu cred… Repet… N-am dovezile… Nu ştiu… Măcar statistic dacă am şti cîţi dintre echinoxişti s-au ratat – şi cred că cei mai mulţi s-au ratat, din nefericire… Unii pierzîndu-şi vocaţia, alţii emigrînd, alţii făcînd tot felul de alte ocupaţii. Iar dintre ceilalţi, cîţi au ajuns într-adevăr într-un vîrf oarecare al piramidei sociale? La un moment dat, Alex dragă, ceea ce spuneai tu semăna a scenarită, cu mania complotului, Echinoxul tentacular… Mă gîndesc la obsesia asta a faptului că anumite evoluţii se datorează unui scenariu prealabil, au la bază nişte complotişti. Eu nu cred că astfel s-a întîmplat de au ajuns nişte echinoxişti în vîrful unor redacţii. Uneori nici nu sînt la vîrf, sînt pur şi simplu în componenţa acelor redacţii. Printre ele se numără şi reviste în care tu ai găsit un punct de sprijin, măcar la un moment dat. Îmi amintesc că ai publicat o ediţie Goma, dacă nu mă înşel, la Oradea, la Familia. Ai avut o colaborare bună acolo, nu?

L.A.: În special cu Florin Ardelean care n-a fost echinoxist, din cîte îmi amintesc.

O.P.: Iată un alt scriitor care într-adevăr s-a format la Cluj fără să treacă prin vămile Echinoxului. Am fost coleg cu el la Napoca Universitară. Era unul dintre liderii acelei generaţii.

L.A.: Din păcate i-am pierdut urma de cîţiva ani.

O.P.: Îi doresc să se fi îmbogăţit!

L.A.: Nu mai figurează nici în redacţia Familiei, care s-a cuminţit brusc după plecarea lui Florin Ardelean.

O.P.: Să fi fost doar el insurgentul?

G.G.: Dar e Ion Simuţ acolo, cel mai mare insurgent…

L.A.: Echinoxistul cu majusculă!

G.G.: …întrucît el s-a ridicat împotriva propriei redacţii, ceea ce este un caz unic în revistele literare din România în ultima vreme, după cîte îmi amintesc. Aşa că nu-l puteţi acuza pe domnul Simuţ de pasivitate!

L.A.: El a fost un insurgent în numele obedienţei! A fost revoltat că revista la care lucra era prea revoluţionară…

G.G.: Ce frumos paradox!

L.A.: Da, aşa ceva este chiar nemaipomenit. Să te revolţi că există prea mult curaj în jurul tău…

G.G.: Am putea afirma că Simuţ, cirac declarat al lui Paul Georgescu, recurge la o “negaţie a negaţiei”, deci se întoarce la punctul de vedere conformist! Scoţînd cîteva mîrîituri îndată după ‘89, din dorinţa de-a fi luat drept tigru, a apărut ulterior doar în ipostaza de şacal.

“Sîntem departe de a avea un peisaj corect refăcut al acelor vremuri”

O.P.: În orice caz, aş combate de pe alte poziţii opiniile anterioare, pentru bunul motiv că Echinoxul era doar o revistă studenţească, neavînd nici puterea revistei Steaua, condusă de un membru al Marii Adunări Naţionale, poetul atît de stilat Aurel Rău, nu avea nici poziţia de agreat al regimului ca rectorul de atunci al Universităţii, domnul Ionel Vlad (toţi îl ştiam de Ion Vlad, dar odată, cînd am fost duşi cu turma la o manifestaţie prilejuită de venirea lui Nicolae Ceauşescu la Cluj, în Piaţa Mihai Viteazul, l-am auzit prezentat de la tribuna oficială ca fiind tovarăşul rector Ionel Vlad, deci diminutivul nu-mi aparţine). Sîntem departe de a avea un peisaj corect refăcut al acelor vremuri, dacă rămînem cu discuţia doar la cazul Echinoxului. Asta nu vrea să însemne că, acolo unde constatăm abateri de la etică, n-ar trebui să le sancţionăm. Dar cînd aţi spus că nici un poet al Echinoxului nu s-a dovedit animat de spirit civic, iarăşi vă înşelaţi. Am să vă reamintesc cazul regretatului meu prieten…

G.G.: Augustin Pop!

O.P.: …da, Augustin Pop, care a mers special în Polonia pentru a-l întîlni pe Lech Walesa. Eu am văzut fotografia lui Walesa cu autograful pe care i l-a dat lui Augustin Pop. I-am luat şi un interviu lui Augustin pe care, după moartea poetului, l-am publicat parţial în revista Tribuna. Partea a doua a interviului este încă inedită. El povesteşte despre toate acele manifestaţii ale Solidarnosc la care a fost prezent.

L.A.: Augustin Pop a participat în mod direct şi la Revoluţia din decembrie 1989, i-a îndemnat pe insurgenţi, le-a citit din poeziile sale în momentele de acalmie. Am avut o mare stimă pentru Augustin Pop, cu care am fost în calde relaţii de amiciţie. L-am regretat enorm cînd am aflat despre decesul lui. Îi port o amintire luminoasă şi cred că este excepţia răsunătoare care confirmă regula privind defetismul civic al echinoxiştilor.

G.G.: Nu! E vorba de o altă excepţie, după părerea mea, şi anume faptul că domnul Laszlo Alexandru apreciază un poet, dînsul situîndu-se la o distanţă igienică faţă de poezie, care, după cum ştim de la Platon, este delirantă.

L.A.: Nu urăsc poezia…

G.G.: Nu am spus că o urîţi. Am spus că vă aşezaţi la o distanţă igienică faţă de poezie…

O.P.: Asta nu-l împiedică să vă citească poemele.

G.G.: Nu ştiu.

L.A.: O să vă răspund cu o butadă a lui Ion D. Sîrbu, care scria plin de umor: “Am intrat treaz într-o expoziţie de artă modernă. M-am făcut că înţeleg. A doua zi, am intrat pilit în aceeaşi expoziţie. Jur că am înţeles totul”. Mărturisesc că citind anumite poezii ale contemporanilor mei, încerc sentimentele lui I.D. Sîrbu. Dacă n-am o priză directă şi spectaculoasă faţă de poezia ultimelor săptămîni, în schimb cred că nu-mi lipseşte glanda pentru poezia consacrată, de pînă la jumătatea secolului XX.

O.P.: Ce să facem. Nimeni nu-i perfect. Cînd spun asta mă gîndesc la poeţi, care continuă să scrie…

G.G.: Aş vrea să precizez un lucru în legătură cu Echinoxul. Dau prioritate opiniilor dumneavoastră, pentru că, aşa cum am spus, am fost absent din spectacolul literar clujean, din motive independente de voinţa mea, de la finele anilor ‘50. Sînt un simplu cititor al unor cărţi şi reviste. Dumneavoastră care aţi fost aci nişte actanţi nu numai în spirit, ci şi în trup, care cunoaşteţi mult mai multe lucruri colectate din atmosfera oraşului, din sfera sa biografică şi anecdotică, evident că aveţi motive mai numeroase de a aprecia acest fenomen literar care este Echinoxul în intimitatea lui.

O.P.: Nu ştiu. Uneori distanţa e un avantaj pentru critic.

L.A.: De acest lucru nu şi-a dat seama Petru Poantă, care şi-a publicat recent hagiografia intitulată Efectul “Echinox” sau despre echilibru. Curat echilibru, coane Petrică: între bine şi rău (deci “binişor”), între alb şi negru (deci “cenuşiu”), între naţionalism şi comunism (deci “carierism”), între noi şi ai noştri (deci “cumetrism”).

G.G.: Am citit şi eu cartea confratelui Petru Poantă. Dincolo de faptul că e bine scrisă - nu pot a nu releva unele portrete şi caracterizări ce denotă har literar - m-a contrariat atitudinea conformistă, fobia faţă de revizuiri, identificarea de-politizării inevitabile cu “sociologismul reacţionar” (sic!), o lamentabilă taxare a anticomunismului drept o “sursă a celebrităţii şi a prosperităţii, o altă sursă a demagogiei”. Ce înseamnă acestea? Nu altceva decît că exegetul în cauză, cronicar dar şi parte integrantă a Echinoxului, agravează dosarul lui cu semnele defetismului şi ale conservatorismului. Din păcate, postideologia îşi are, ea, demagogia ce se răţoieşte la interlocutori, acuzîndu-i, fireşte, de... demagogie!

L.A.: Ei, da! Functionarul de azi al regimului Iliescu face respiraţie artificială ceauşismului auroral din anii ‘60-‘70, fiindcă a tolerat editarea revistei Echinox!

O.P.: Dar în continuare voiam să vă invit să ne îndreptăm privirile spre celelalte părţi ale Clujului de atunci, ale Clujului anilor noştri, de după 1989, dacă vreţi. Ar trebui să remarcăm, în spiritul unei întrebări pe care aţi adresat-o mai înainte, domnule Grigurcu, silueta exemplară a Doinei Cornea. Domnia Sa a fost, în a doua jumătate a anilor ‘80, spiritul vertical prin excelenţă. Îmi amintesc cum se încerca discreditarea acestei distinse profesoare pe motiv că n-ar fi produs o literatură de specialitate, în calitatea sa de universitar. În schimb, cînd am avut privilegiul să fiu condus la Domnia Sa acasă şi să-i fiu prezentat împreună cu un alt coleg şi amic, am primit în dar ceea ce atunci părea un samizdat, traducerea profesoarei din cartea de dialoguri a lui Mircea Eliade…

L.A.: Proba labirintului…

O.P.: Exact. A şi apărut ulterior, la Editura Dacia, chiar în 1990. Vă asigur că asta s-a întîmplat înainte de a fi pusă sub interdicţie, abia fusese izgonită de la Universitate – ce an putea fi? 1985? 1986? Nu doar că era deconcertant de deschisă, într-o lume a suspiciunii – asta m-a şocat la o femeie atît de firavă şi pe care nici vocea n-o servea foarte bine (avea o stîngăcie şi o anume stridenţă); iertată să-mi fie orice alunecare a modului în care o evoc, fiindcă nu doresc să fiu deloc peiorativ, dimpotrivă, vorbesc cu mare admiraţie despre dînsa – a fost un caz exemplar! Era atît de ciudată în contrastul pe care îl etala între fermitatea de atitudine şi prezenţa ei fizică firavă, încît o vreme nici n-am mai frecventat-o. Nu mi-am pus problema să mai merg acolo: părea coborîtă din lună în această lume de oameni care făceau cozi pentru a se aproviziona, se aranjau făcînd toate compromisurile, dacă nu cu Partidul, în orice caz…

G.G.: …dacă nu cu Partidul, atunci măcar cu Securitatea!

O.P.: Păi nu?! Totuşi! Cred că Doina Cornea merită un loc distinct, mai ales că şi la Revoluţie a venit în piaţă – nu chiar iniţial, asta s-a întîmplat parcă în dimineaţa de 22 decembrie – şi din acel moment a fost o prezenţă de prim plan.

G.G.: Pe Doina Cornea am cunoscut-o mai întîi, evident, prin intermediul postului de radio Europa liberă. Ulterior am avut marea bucurie de a o întîlni şi de-a vorbi în aceleaşi zile fierbinţi alături de Domnia Sa de la balconul Universităţii din Bucureşti. Consider că Doina Cornea este o răscumpărare absolută, divină, a tuturor laşităţilor şi turpitudinilor de aici. Ea este o figură luminoasă, care contrabalansează nu numai Clujul cultural reticent, ci şi torpoarea intelectualităţii româneşti în genere, a celei rămase în ţară, pentru că altminteri sigur că am putea vorbi despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, I. Negoiţescu şi aşa mai departe.

L.A.: Am fost student pînă în vara lui 1989. Oarecum necunoscător în ale realităţilor, abia atunci deschideam ochii spre lume. Ce face un student, cînd nu ştie? Îşi întreabă profesorii! Vă pot relata o situaţie autentică. Într-o conversaţie între patru ochi cu profesorul Marian Papahagi, cu care mă aflam pe atunci în cele mai apropiate şi călduroase relaţii (îi făceam vizite acasă, îmi împrumuta cărţi, exista o colaborare strînsă), într-o discuţie deci care a avut loc la biroul său din facultate, în faimosul cabinet 120, l-am întrebat ce părere are despre cîteva nume pe care le auzeam des pronunţate la Europa liberă. Întîi m-am interesat în legătură cu Paul Goma. Mi-a spus despre Goma că este un individ total lipsit de talent şi care face gălăgie ca să se afle în treabă şi să atragă atenţia asupra lui însuşi.

G.G.: Vai de mine!

L.A.: Apoi l-am întrebat ce părere are despre Doina Cornea. Mi-a spus că este o femeie exaltată, care habar n-are ce se întîmplă în jurul ei, jură doar pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, a rămas înţepenită în cultura română la perioada interbelică, ignoră total ce se scrie şi se publică în prezent, că e în general o persoană de care e bine să te fereşti şi pe care să n-o iei prea tare în serios. (Îmi amintesc de asemeni un alt nume în legătură cu care i-am cerut părerea: Nicolae Balotă. În acest caz Marian Papahagi părea înclinat spre indulgenţă, datorită anilor grei de puşcărie pe care îi avusese de îndurat, de-a lungul comunismului, scriitorul exilat şi care justificau anumite lucruri.)

G.G.: Asta în ce an se întîmpla, domnule Laszlo?

L.A.: Păi ia să vedem: m-am transferat la secţia de italiană în 1986, în orice caz mi-a mai trebuit vreun an pînă să ne apropiem puţin, deci cam prin 1987 sau 1988. Situaţia este riguros autentică, a fost o conversaţie între patru ochi, sigur că n-am martori pentru ea, dar îmi pun în balanţă credibilitatea propriei persoane, cînd fac această rememorare.

G.G.: Observaţia dumneavoastră dă o pondere specială rezervelor pe care le-aţi exprimat cu privire la orientarea intelectualităţii clujene. Cu siguranţă face dificilă o tentativă de disculpare a acestei intelectualităţi în epoca de aur, inclusiv către sfîrşitul ei.

L.A.: I-am dat crezare parţial profesorului meu în opiniile sale fiindcă, repet, nu eram în măsură atunci să-l cunosc în profunzime şi nici să pricep anumite lucruri, din lecturi, din reflecţie personală, din experienţă proprie. Eram la vîrsta la care, ca elevi, ca studenţi, ne apropriem universul pe calea directă a cuvintelor rostite de magiştrii şi dascălii noştri. În legătură cu Paul Goma, rezervele mi s-au spulberat în 1990, cînd am reuşit să cumpăr şi să citesc volumul Din calidor publicat la Editura Albatros şi cînd mi-am dat seama ce talent uriaş are acest om şi acest scriitor, ce gîndire originală şi îndrăzneaţă, cîtă dexteritate în manevrarea limbii române! În ceea ce-o priveşte pe Doina Cornea, am nutrit pentru Domnia Sa o stimă din depărtare, fără a încerca s-o vizitez. Asta nu m-a împiedicat să particip la revoluţie într-un alt cartier al oraşului Cluj, anume în Mănăştur, în seara de 21 decembrie, şi astfel poate că mi-am răscumpărat anumite momente anterioare de ezitare. Am continuat să-i păstrez o mare admiraţie, o fierbinte stimă, mai mulţi ani la rînd, pînă cînd a venit la putere Emil Constantinescu şi a blocat cu deliberare – printre altele – procesele privind aflarea adevărului despre Revoluţie. S-au publicat mărturii cutremurătoare de la Cluj ale unor participanţi la evenimente, care relatau în legătură cu morţii şi cu cei care trăseseră, existau declaraţii şi confesiuni ale ucigaşilor. Îmi amintesc perfect că în seara de 21 decembrie 1998 s-a transmis la BBC un interviu în care Doina Cornea îi lua apărarea lui Emil Constantinescu, îi justifica elanul temporizator, iar pe cei care insistau în direcţia pedepsirii vinovaţilor îi acuza de nerăbdare, de pripeală, de interese oculte etc. Pentru mine a fost o enormă decepţie să aud cu urechile mele opiniile respective ale Doinei Cornea. Am simţit o sfîşiere personală în acele momente. Dacă distinsa doamnă ţinea cu tot dinadinsul să-i ierte pe cei ce au torturat-o şi au umilit-o, avea dreptul s-o facă în mod individual, dar în numele cui oferea Domnia Sa un cec în alb tuturor criminalilor din decembrie?! I-a fost dînsei ucis vreun membru al familiei, pentru a-şi permite să abordeze, de pe o poziţie atît de revoltătoare şi pe un ton atît de combativ, subiectul cu pricina?! Dezamăgirea mea a continuat să sporească, după ce Doina Cornea i-a replicat într-o epistolă lui Paul Goma, care îi reproşase rateurile flagrante de apreciere de după 1989. Mi s-a părut penibilă viclenia de argumentaţie a fostei disidente, care scotea de la naftalină complexul “salamului cu soia” şi i-l servea reîncălzit protestatarului parizian. A mai scăzut încă o treaptă în ochii mei…

G.G.: Desigur şi-n ochii altora.

O.P.: Nu că Paul Goma şi-ar alege cuvintele atunci cînd îi bălăcăreşte pe alţii.

L.A.: E adevărat. Dar una e să foloseşti cuvinte violente şi cu totul altceva să recurgi la argumente înşelătoare. Îndemnul Doinei Cornea să mergem cu toţii şi să-l votăm într-o veselie pe Ion Iliescu, în 2000, a însemnat pentru mine doar bomboana pe colivă. Va să zică raportarea mea la Doina Cornea este tensională, extrem admirativă pînă la un moment dat, atîta timp cît a fost o luptătoare civică, şi de enormă decepţie în etapa cînd a încercat să devină o luptătoare politică. Eşecul ei a fost răsunător cînd s-a chinuit să-l susţină pînă în pînzele albe pe nenorocitul de Emil Constantinescu.

G.G.: Eu socotesc că Doina Cornea trebuie cotată în primul rînd ca o foarte importantă figură a luptei anticomuniste. Ceea ce a spus ulterior despre Emil Constantinescu este o eroare, este o eclipsă de conştiinţă, fără îndoială, dar care nu poate să pună în cumpănă atitudinea ei curajoasă de la început, cea care o fixează cu un rol foarte important în lupta anticomunistă şi implicit o înscrie în rîndul femeilor eroice din istoria noastră, care începe, să zicem, cu Ana Ipătescu.

L.A.: Asta este indubitabil. Cuvintele mele nu doreau să-i ştirbească eroismul, ci doar să-i nuanţeze portretul. Ne-am înţeles în anteriorul episod al conversaţiilor noastre că ne vom strădui să nu judecăm în alb şi negru, ci vom oferi nuanţe, pentru a îmbogăţi receptarea.

“Un personaj al frondei”

O.P.: Un alt personaj pe care mi-l amintesc eu încă din anii ‘80 avea parte de o aură de mister şi de prestigiu, alături de Doina Cornea într-un fel şi de profesorul Mircea Zaciu într-alt fel. Este vorba desigur de Adrian Marino, despre care noi am mai povestit. Domnul Marino s-a remarcat printr-o includere rapidă şi pasională în viaţa politică, de partea P.N.Ţ.C.D., răspunzînd probabil unei vocaţii anterioare a d-sale. A fost perceput în Cluj ca un personaj al frondei, nu a consimţit la nici o formă oficializată de existenţă culturală. Domnia Sa a fost implicat şi în viaţa publicistică, patronînd împreună cu Doina Cornea, ca nişte spirite directoare, o gazetă cotidiană. Vorbind despre Clujul cultural şi civic, nu-l putem trece cu vederea, mai ales că existau anumite zile, dacă am înţeles bine de la unii colegi ai noştri, cînd domnul Marino primea. În stilul nobilimii franceze, nu întreţinea un salon, dar în orice caz primea. Am fost invitat în cîteva rînduri, mult după 1990, dar se pare că zilele respective existau şi înainte de această dată. E interesant aşadar, pentru că un om care aparent stătea în turnul de fildeş avea nişte conexiuni clare în lumea culturală a Clujului. În acelaşi timp se interesa foarte mult de actualitate şi de perspective. După 1989 l-am auzit în repetate rînduri dînd interviuri, avînd intervenţii la BBC şi fiind solicitat ca un om cu capacitatea de a înţelege în profunzime lucrurile. Remarc tot aici cărţile pe teme de europenistică ale domnului Marino, care împreună alcătuiesc o pledoarie la fel de pasionată pentru integrarea României în Europa.

G.G.: Domnul Marino este neîndoielnic unul din cei mai importanţi cărturari români la ora actuală şi nu numai. Dar putem să ne îndoim asupra eficienţei Domniei Sale în epoca de aur, pentru că pe atunci, scriind mult, călătorind foarte mult, chiar enorm, nu a schiţat nici un fel de atitudine împotriva regimului, ba dimpotrivă, părea să se fi acomodat cu gîndul că prin discreţie, prin pasivitate, va obţine nişte avantaje personale din partea oficialităţilor. În cărţile domnului Marino nu găsim nici o critică a regimului comunist, în schimb găsim încercări de justificare – este drept, destul de alambicate – a naţionalismului comunist. În loc de a vorbi de o integrare mondială, de o globalizare culturală, domnul Marino a pedalat pe un etnocentrism al popoarelor mici, care evident rima cu poziţia de aşa-zisă independenţă a dictaturii de la Bucureşti şi rima cu antioccidentalismul lui Constantin Noica, pe care Marino ulterior nu a ezitat a-l execra. Erau două tendinţe care mergeau în sens convergent, una în numele unei dezirabile afirmări a popoarelor mici, alta în numele unui naţionalism cu rădăcini arhaice, conjugat cu dispreţul faţă de Occidentul îmbuibat, faţă de Germania untului (din celebrul text al lui Noica). Ce a făcut domnul Marino după 1989? S-a disociat de Noica, un fel de rival în sfera supremaţiei intelectuale, s-a înscris în P.N.Ţ.C.D., a scris o serie de articole de bun simţ cu privire la necesităţile primenirii politice, morale şi sociale a României, însă totul în limita unui program iluminist, deci îngust raţionalist şi îndrăznesc să spun desuet, în sensul în care iluminismul este socotit ca atare în eseistica occidentală, la ora actuală.

O.P.: Ba chiar şi de dumneavoastră!…

G.G.: Cu bunăvoinţa dumneavoastră, da!

O.P.: Adică am văzut în textele pe care le-aţi semnat că aţi combătut această idee, susţinînd că Europa nu-i doar raţiune şi spirit cartezian.

G.G.: Sigur, pe linia unei bibliografii fie şi modeste, occidentale. Postmodernismul e văzut ca o lichidare a iluminismului bizuit pe o idolatrizare a raţiunii, legată, după cum arată Michel Foucault, de un sistem al dominaţiei. “Puterea raţiunii – avertiza filosoful francez – este o putere sîngeroasă”, întemeind, în excesul său, totalitarismele. Cunoaşterea împinsă la extrem se asociază cu o putere dusă la extrem, incontrolabilă.

L.A.: Iertaţi-mă, dar consider enorm tîmpită această idee a lui Foucault, dacă a fost exprimată sub asemenea formă! Marile crime ale secolului XX s-au petrecut sub imboldul – tocmai – al iraţionalului, al fanatismului, al minciunii şi al patimii necontrolate de stavila raţiunii. Stalin, Hitler, Mao şi Ceauşescu nu s-au declarat niciodată, din cîte ştiu, mari admiratori ai lui Descartes… Puterea dusă la extrem se sprijină pe complicitatea necunoaşterii, a ignoranţei, nicidecum pe raţiunea exclusivistă! S-a numărat cumva şi Michel Foucault printre elevii preferaţi ai lui Nae Ionescu, de lasă să-i scape sofisme atît de jenante?! Nu raţiunea în sine poate fi vinovată de vreun exces, ci, eventual, folosirea sa defectuoasă. E ca şi cum am deplînge inventarea focului, pentru că în ziua de azi există prea multe incendii! E suficient să dotăm în mod adecvat serviciul de pompieri… Raţiunea folosită în mod eronat poate fi combătută de asemeni cu sprijinul raţiunii, în nici un caz pe calea patimii şi a dogmatismului! Iar bibliografia care vede postmodernismul (un curent prin excelenţă polimorf, tolerant şi conciliant al extremelor) ca pe un gropar al iluminismului este nu doar modestă, ci chiar deplorabilă, indiferent că provine din orient sau din occident… Dar să revenim cu discuţia asupra neo-iluministului nostru clujean.

G.G.: Domnul Marino, după părerea mea, prezintă o mare insuficienţă paradoxală. În ce sens? Domnia Sa se doreşte enciclopedist, posesorul unui orizont foarte larg, care să integreze toate datele culturii, însă tocmai această tendinţă de cuprindere a tot şi a toate îi scoate în evidenţă limitele. Adică domnul Marino este un raţionalist nu numai cuminte, ci şi exclusivist, care înlătură din cîmpul Domniei Sale mitul, stilul, metafora, poezia, “literatura”, ceea ce pînă la urmă înseamnă eliminarea nucleelor literaturii înseşi. Nu e oare bizară o atare cercetare a literaturii, efectuată de un autor care se declară textual puţin interesat de obiectul său de studiu (s-ar vrea ideolog şi politolog) şi care se dovedeşte frigid faţă de acesta? Pornind din trunchiul călinescian, domnul Marino ajunge la antipodul viziunii călinesciene, adică la o expulzare din demersul său a oricărei forme de literatură, a oricărei forme de creaţie. Domnul Marino continuă în felul acesta – bineînţeles în planul Domniei Sale de demnitate intelectuală – despiritualizarea de care s-a izbit cultura română în regimul anterior şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt deplînge această opacitate a lui Adrian Marino faţă de factorul transcendent, faţă de metafizică, de religie, de spirit. Îndrăznesc a afirma că domnul Marino este un superb infirm cultural, pentru că lipseşte viziunea Domniei Sale asupra culturii de unul din polii acesteia, care este polul spiritual. Uriaşa adiţionare de date, geniala factologie a domnului Adrian Marino este unidirecţionată şi, în felul acesta, eu cred că nu reprezintă o soluţie pentru viitor, ci o fundătură culturală a ceea ce ar fi trebuit să fie o viziune mult mai cuprinzătoare asupra fiinţei umane ca integritate, care să cuprindă atît polul raţional, cît şi cel spiritual.

L.A.: Aţi rostit cuvinte foarte aspre. Aş spune că sînt de acord cu dumneavoastră, dar invers! Adică exact pe dos faţă de ceea ce aţi spus dumneavoastră. Aţi identificat, dacă nu mă înşel, două etape distincte ale lui Adrian Marino, una înainte de 1989, cealaltă după 1989. Ponderea acuzaţiilor dumneavoastră s-a concentrat pe a doua parte. Eu mi-aş concentra obiecţiile pe prima etapă. Aţi afirmat că Adrian Marino nu s-a pronunţat în mod deschis împotriva regimului comunist şi prin aceasta a păcătuit, nu s-a ridicat la o anumită înălţime a datoriei sale de intelectual. Cred că reproşurile pot merge mai în profunzime. Nu doar că nu s-a ridicat împotriva comunismului, dar, prin preluarea conducerii revistei Cahiers roumains d’études littéraires, Marino făcea un serviciu propagandistic extern. El cu bună ştiinţă s-a pus în slujba regimului, care trebuia să exporte, ambalată frumos, o falsă realitate privind gloria şi triumful în care se lăfăia cultura română, cînd de fapt adevărul stătea cu totul altfel. Adrian Marino s-a văzut confruntat cu o extrem de puternică acuzaţie din partea exilului militant parizian, care a identificat în el un fel de agent de influenţă al Bucureştiului. Marino a fost ţinut la distanţă pentru că, să ne amintim, una din ţintele cele mai rîvnite ale regimului comunist în exil a fost Mircea Eliade. Statura sa ştiinţifică răsunătoare stîrnea dorinţe de acaparare, regimul şi-a propus să-l cîştige de partea sa, pentru a-l transforma într-un agent propagandistic al lui Ceauşescu. Şi atunci spre Mircea Eliade a fost trimis Noica – un bun prieten al său, care l-a invitat să vină în ţară, a făcut lobby, a încercat să atenueze asperităţile ideologice ale regimului comunist în ochii lui Eliade. Un alt emisar sui generis, de o factură cu totul aparte, a fost Adrian Marino care a scris o carte întreagă…

G.G.: Hermeneutica lui Mircea Eliade…

L.A.: Exact. Se pare că şi-a adăugat vocea la cea a altor trimişi care insistau pe lîngă Eliade spre a-l îndupleca. Păunescu a activat de asemeni prin zona respectivă (ba parcă şi Mircea Micu).

G.G.: Vai de mine! Dar Vadim Tudor nu l-a abordat?

L.A.: Probabil că nu. Dar Eliade i-a dat un interviu uriaş lui Păunescu – a fost imparţial, că şi el era român…

G.G.: Mi se pare una din cele mai mari enormităţi ale culturii româneşti imaginea lui Eliade stînd de vorbă cu Păunescu.

L.A.: Adrian Marino, a modo suo, a încercat o captare a lui Eliade şi o aducere a lui în ţară. Ceea ce a stîrnit indignarea Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Eugen Ionescu şi a lui Marie-France Ionesco, care l-au tratat cu răceală pe Marino, ca pe un emisar oficial al comuniştilor. Va să zică aş fi mai aspru cu Adrian Marino, în ceea ce priveşte perioada dinainte de 1989. Dumneavoastră l-aţi acuzat că n-a făcut binele. Eu aş semnala că probabil a fost părtaş la facerea răului.

O.P.: Iar după 1989?

L.A.: În această etapă, domnul Grigurcu l-a tratat cu excesivă asprime, punînd în cauză raţionalismul său…

G.G.: Care a fost prezent tot timpul, nu numai după 1989! Un raţionalism exclusivist, ducînd indenegabil la o îngustare de perspectivă. Un procustianism mascat de o fastuoasă erudiţie.

L.A.: …eu m-aş referi la el cu mai multă blîndeţe, pentru că a ştiut să încline spre calea opoziţiei anticomuniste…

G.G.: Avea de ales?!

L.A.: Dar desigur! Ar fi putut să se înroleze alături de Iliescu!

O.P.: Şi eu aşa zic…

G.G.: Ar fi fost o compromitere totală! El este un om destul de inteligent.

L.A.: Spectrul politic e foarte larg în ziua de azi. Ar fi putut avea o opţiune catastrofală, spre care din fericire nu s-a îndreptat.

G.G.: Păi uite – Buzura ce-a făcut? Eugen Simion ce-a făcut? Cine-i mai stimează azi, în afară de cîţiva bieţi neavizaţi şi bineînţeles de ţuţării lor?

L.A.: Tocmai că au ales!

O.P.: Au ales puterea!

L.A.: Petru Creţia cum de l-a ales pe Petre Roman?! Credeţi că Adrian Marino n-ar fi putut găsi o variantă soft de arivism?!

G.G.: Cred că mai greu întrucît se găsea la final de partidă şi voia să încheie cu o parafă pozitivă.

L.A.: Iată că finalul de partidă al lui Petru Creţia a survenit chiar mai devreme, fără ca respectivul, altminteri intelectual de calitate, să-şi facă scrupule excesive privind adeziunea sa politică pe ultima sută de metri. Va să zică după 1989 Adrian Marino a demarat o tentativă de reabilitare care trebuie subliniată.

O.P.: Şi eu zic că merită apreciat…

G.G.: Neîndoios, dar pe linia, cum ziceam, a unui iluminism bornat, mare generator de locuri comune, care, citit cu atenţie, emite un son demagogic.

L.A.: A te disocia de Adrian Marino, cu argumente şi explicaţii, este un lucru. A te răfui cu măreţia şi generozitatea gîndirii epocale a iluminismului este, însă, cu totul altceva. În aspectul din urmă, consider că domnul Gheorghe Grigurcu se află într-o serioasă eroare.

G.G.: Tot ce se poate. Nimeni dintre noi nu e scutit de eroare! Dar critica iluminismului reprezintă în gîndirea contemporană o temă atît de amplă, atacată din atîtea puncte de vedere şi de atîtea condeie, încît am impresia că nu se cuvine a-l împovăra cu respectiva atitudine pe un nespecialist ca mine. În esenţă, e vorba nu de o repudiere a raţiunii în sine, ci a uneia exclusiviste, tiranice, tinzînd în devierea sa a institui un discurs unic, obligatoriu. De o degenerare a funcţiei raţionale, care a stat la temelia pretinsei doctrine ştiinţifice marxist-leniniste, fără drept de replică. Marx şi Lenin n-au fost oare socotiţi drept campioni ai raţiunii în absolut? Peter Sloterdijk relevă că, fetişizînd cunoaşterea, iluminismul nu promovează decît cunoaşterea dintr-un anumit punct de vedere. Jean-François Lyotard studiază raporturile nu o dată malefice dintre cunoaştere şi putere. În scrierea lor, Dialectica iluminismului, Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno reflectează asupra “iluminismului încremenit în teama de adevăr”. Iar Mircea Eliade, încă în anii ‘30, deplora “feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism etc.)”, precizînd că “mentalitatea masonică” în loc de-a judeca lumea “organic (coherent), o judecă simplist (constrîns, monovalent)”, “în loc de a o judeca realist, o judecă abstract şi grosolan”. Aşa încît, în cîmpul actualei dezbateri de idei, iluminismul nu e chiar un concept glorios. Nu e cazul să punem semnul egalităţii între iluminism şi raţiune, “raţiunea” iluministă fiind una de uz istoric, vădind limite (şi monstruozităţi!) specifice.

O.P.: Dar, domnilor, dacă lucrurile stau astfel – şi vedem chiar din aceste discuţii în contradictoriu că stau foarte complicat – atunci, revenind la tema dialogului, să ne întrebăm ce se salvează din Clujul nostru?

L.A.: Adică ce mai rămîne, după ce totul a căzut?

O.P.: Da. Din Clujul interbelic îmi pare că a rămas Gîndirea, ca o siluetă redacţională. Dar aici ce se salvează?

L.A.: Din Clujul postbelic?

O.P.: Postbelic şi chiar postcomunist.

L.A.: O nostalgie… Un sentiment de amărăciune pentru ceea ce ar fi putut fi… şi n-a fost să fie… Amintiri… Singurătate…

O.P.: Eu zic să-l provocăm în final pe domnul Grigurcu la o confesiune: vă regăsiţi în imaginea Clujului pe care o dă Negoiţescu în memoriile sale din nefericire neterminate?

G.G.: Pentru mine Clujul rămîne un vis neîmplinit, o rană permanent deschisă. Un miraj sufocat ce poate că nu se va stinge de tot niciodată. Nu-mi aduc aminte pe moment ce spune Negoiţescu despre Cluj, dar ştiu că a fost un împătimit de oraşul copilăriei şi al tinereţii sale. Însă am impresia că Clujul totuşi se va repopula în chip ideal. Vă spun ceva ciudat în această clipă. Clujul mi se pare ca o scenă la terminarea unui spectacol. Decorurile au rămas. Actorii au dispărut. Regizorul nu mai este cunoscut. Şi această scenă ciudat de goală, parcă ireală în încremenirea nefuncţionalităţii sale, rămîne să fie umplută de oamenii unui alt spectacol, care se va desfăşura probabil cîndva, în cadrele altor destine. Nouă nu ne rămîne altă şansă decît de-a glosa, într-un mod mai mult ori mai puţin interesant, pe marginea propriilor noastre destine. Al meu e stigmatizat, după cum ştiţi. Dumneavoastră, mai tinerii mei amici, aveţi încă şanse de “recuperare”. Poate chiar în perspectiva unui “Cluj etern”, ceea ce vă urez din inimă.

(Cluj, 26 noiembrie 2003)