Ovidiu Pecican

1. De la roman la istoriografie

            În două numere succesive – 2 şi 3 – ale publicaţiei electronice E-Leonardo, am participat cu o serie de puncte de vedere personale la o discuţie iniţiată de Laszlo Alexandru şi Ion Solacolu pe marginea romanului Basarabia de Paul Goma. După apariţia acestei cărţi, însă, iată că scriitorul revine asupra subiectului fierbinte al consecinţelor imediate şi de durată ale ultimatumului sovietic dat României în vara anului 1940, de astă dată improvizându-se ca istoric. Săptămâna Roşie. 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii (Chişinău, Ed. Museum, 2 ediţii, 2003) este un eseu istoriografic ce abordează una dintre chestiunile spinoase ale trecutului contemporan. Tentativa marchează debutul scriitorului ca istoric, o ipostază oarecum inconfortabilă, câtă vreme studiile lui Paul Goma sunt de relevanţă filologică şi literară. Nu este mai puţin adevărat însă că au existat şi mai există încă istorici de o reputaţie solidă care şi-au croit opera mai mult pe pasiune şi stăruinţă decât pe o formaţiune specializată. De la Heinrich Schliemann la Philipe Ariès, ei se înşiruie într-un lanţ de nume sonore care nu au nevoie de alte diplome de merit decât cele pe care le conferă opera lor însăşi.

            De fapt, cine a urmărit opera beletristică a lui Paul Goma a văzut-o crescând, în bună măsură, din memoria traumatizată a autorului. El şi-a făcut un adevărat program din a pune pe hârtie nume, fapte şi trăiri din categoria celor pe care indivizii şi colectivităţile se grăbesc să le refuleze. În acest sens, a spune că Paul Goma s-a dorit o conştiinţă devine o formulare oarecum paradoxală, câtă vreme strădania lui a fost mai degrabă aceea de a deshuma din subconştientul în care fuseseră sau erau pe cale de a fi refulate evenimente istorice sau istorii personale relevante pentru o întreagă devenire istorică. Din această categorie au făcut parte reeducarea din temniţa comunistă de la Piteşti (Patimile după Piteşti), refugiul basarabenilor în România comunistă (Arta refugii, Astra), studenţia fostului deţinut (Bonifacia), opoziţia la dictatura personală din ţară şi solidarizarea cu mişcarea anticomunistă Charta 77 (Cutremurul oamenilor), exilul parizian cu gloria şi cu mizeriile sale (Jurnal), statutul de arestat politic în România (Ostinato, Gherla), tentativele de lichidare fizică a exilatului de către agenţi secreţi ai regimului Ceauşescu (Soldatul câinelui) ş. a. De fiecare dată însă formula pentru care a optat autorul a fost aceea a subiectivizării relatării, a transformării evocării în proză artistică. Cu excepţia memorialisticii nedeghizate – jurnalele – şi a volumelor de scrisori şi de comentarii literar-culturale, toate celelalte cărţi au ţinut de universul romanesc ori, în volumul de debut, de proza scurtă.

            Iată de ce, în pofida scurtimii sale (140 p.), Săptămâna Roşie are o semnificaţie precisă în devenirea personalităţii creatoare a lui Paul Goma, fiind cartea care marchează saltul de la proza realistă cu substrat istoric şi de la memorialistica de caracter subiectiv mai mult sau mai puţin personală şi nudă la articularea unui discurs istoric propriu-zis, nu mai puţin pasionat, provocator şi polemic. Desigur, în istoria literaturii noastre un asemenea parcurs nu este o premieră. Dimitrie Cantemir străbătea şi el distanţa dintre roman (Istoria ieroglifică) şi istorie (Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor). B. P. Hasdeu ajungea chiar să se impună mai curând ca istoric, deşi era şi romancier (Ursita se ocupa de epoca ştefaniană). Ioan Slavici, mai cunoscut ca romancier şi memorialist, a scris şi studii erudite vizând trecutul, ca să nu mai vorbesc de rolul pe care l-a avut în întocmirea unuia dintre volumele de documente ale colecţiei Hurmuzaki.

            Dar marele model al lui Paul Goma nu pare să vină din perimetrul literaturii române. Cel pe care îl urmează, poate, autorul român până şi în această metamorfoză oarecum anunţată este Aleksandr Soljeniţîn. Arhipelagul Gulag are mai multe în comun cu Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan decât cu Război şi pace. Ca pentru a le da dreptate celor care îl recomandau publicului occidental drept „un Soljeniţîn român” – dar oare Panait Istrati nu îi păruse, la rându-i, lui Romain Rolland, drept „un Gorki balcanic”? –, ori doar pentru că aparţin aceleiaşi tipologii, Paul Goma schiţează, precum Soljeniţîn, acelaşi tip de circumscriere a perimetrului în care se mişcă, adăugându-i acum o dimensiune istoriografică nedeghizată.

            Ce anume a declanşat investigaţia din Săptămâna Roşie în afara interesului constant pentru chestiunea basarabeană, de prototipul scriitoricesc pe care îl incarnează şi de afinitatea dintre literatura pe care o scrie şi discursul istoric? Fără îndoială, un impuls polemic. Acest lucru rezultă cu evidenţă încă de la prima pagină a cărţii, unde Goma transcrie din Matatias Carp convingerea conform căreia „cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul naţional – Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi Bucovina – cât mai ales în Transnistria” (p. 5). Stârnit de un asemenea diagnostic, scriitorul formulează întrebarea esenţială în jurul căreia va gravita întregul edificiu argumentativ al cărţii: „Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur, îndelung răbdătoare, a făcut-o să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 – şi dacă numai în o săptămână? – una majoritar, făţiş, feroce, antisemită, încuviinţând măsurile guvernamentale de persecutare, apoi de lichidare a evreilor?” (p. 5). Într-adevăr, întregul eseu istoric al lui Paul Goma se străduie să desluşească resorturile unei asemenea, nefaste, decantări. Dar, după cum se vede încă din acest punct de pornire, pentru scriitor procesualitatea istorică necesar a fi investigată se reduce la intervalul – neglijabil la scara istoriei – de o săptămână sau, cel mult, de un an. Autorul nutreşte convingerea sinceră – şi, mi se pare mie, puţin naivă – că marile psihoze sociale pot fi explicate prin evenimente punctuale. Oricât de importante ar fi însă acestea şi chiar dacă ele pot avea rolul unui detonator, niciodată asemenea conjuncturi nu epuizează tabelul clinic al unor evoluţii mult mai complexe, cum sunt arcul amplu şi nuanţat al violenţelor sociale şi „contagiunea mentală” care contribuie la răspândirea lor. O întreagă şcoală istoriografică – mă refer la direcţia reprezentată de aşa-numita şcoală a Analelor din istoriografia franceză – şi-a dobândit faima încercând să fundamenteze cercetarea sistematică şi, pe cât posibil, ştiinţifică, a unor astfel de fenomene sociale. Dacă pe autorul Săptămânii Roşii l-ar fi interesat concepţia istorică a lui Fernand Braudel în explicarea mutaţiei de conştiinţă şi de comportament colectivă de investigarea căreia a decis să se ocupe, ar fi pariat poate într-o măsură mai mare pe conceptul de durată lungă (la longue durée), elaborat de acest istoric care a fost şi şeful generaţiei secunde a „Şcolii Analelor”. În opinia mea, formată şi pe temeiul lecturii unora dintre studiile datorate istoricilor francezi, nici o propagandă politică, oricât de intensă, nu poate determina într-un singur an (necum într-o singură săptămână!) o metamorfoză de asemenea intensitate şi la o asemenea scară. Or, atunci, înseamnă că rădăcinile comportamentului antisemit dur remarcat de Matatias Carp şi citat de Paul Goma sunt mult mai vechi, iar reconstituirea atentă a traseului sinuos care a condus până la ele se cuvine să înlocuiască reacţiile pripite, iritate şi expresivitatea de tip pamfletar ori, direct, invectiva.

            În acest tip de demers dedicat subiectului discutat aici, istoricii români de până astăzi nu au excelat. Fie că le-a interzis-o cenzura ideologică (înainte de 1989), tabuizând tot ce însemna discuţie despre Basarabia, fie că abordarea subiectului a întârziat sine die dintr-un impuls conformist, experţii în istoria contemporană a României au ocolit până astăzi tema antisemitismului autohton din perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă în istoriografia străină, unde interesul evreilor de a smulge vălul ce acoperea adevărul tragediei lor din timpul războiului mondial şi de a-i pedepsi pe vinovaţii pentru Shoah au impulsionat cercetarea în direcţia respectivă. Într-un asemenea context s-a produs, de pildă, examinarea antisemitismului din răsăritul Europei de către Hannah Arendt. În Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului (1963), ea reconstituia sintetic istoria antisemitismului românesc modern, plasând-o în contextul geopolitic specific. Iată ce observa ea cu privire la ţara noastră[1]:

            „Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice [subl. O. P.]. Încă din secolul al XIX-lea antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, şi să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetăţeni români – chiar dacă ar fi rămas cetăţeni de rang secund. Nu au reuşit, şi la sfârşitul primului război mondial toţi evreii români – cu excepţia câtorva sute de familii sefarde şi a câtorva evrei de origine germană – erau încă străini rezidenţi pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forţă a Aliaţilor, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a „convinge” guvernul român să accepte un tratat al minorităţilor şi să acorde minorităţii evreieşti cetăţenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 şi 1938 când, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simţit că pot risca denunţarea tratatelor favorabile minorităţilor ca fiind impuse în detrimentul „suzeranităţii” lor, putând astfel să priveze de cetăţenia română câteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populaţiei evreieşti. Doi ani mai târziu, în august 1940, cu câteva luni înaintea intrării României în război – de partea Germaniei hitleriste – mareşalul Ion Antonescu, şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toţi evreii români, cu excepţia celor câtorva sute de familii de evrei ce fuseseră cetăţeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeaşi lună, el a instituit o legislaţie antievreiască care era cea mai severă din Europa (luând în considerare şi Germania) [subl. O. P.]. Categoriile privilegiate, veteranii de război şi evreii care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de zece mii de oameni, deci cel mult unu la sută din întregul grup. Hitler însuşi era conştient că Germania risca să fie depăşită de România [subl. O. P.], şi i s-a plâns lui Goebbels, în august 1941, la câteva săptămâni după ce dăduse ordinul pentru Soluţia Finală, că «un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decât am făcut-o noi până la ora actuală»” (Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului, Bucureşti, Ed. All, 1997, p. 208).

            Diagnosticul gânditoarei este neechivoc, şi el se întemeiază pe fapte: România modernă a fost cea mai antisemită ţară de până la al doilea război mondial, iar legislaţia ei antisemită era cea mai severă din Europa dinaintea conflagraţiei mondiale secunde. Formulat în termeni atât de radical negativi, acest diagnostic poate stârni suspiciuni faţă de informarea, buna credinţă ori judecata nepărtinitoare a autoarei. Dar argumentele pe care el se sprijină sunt din nefericire valide şi desenează pregnant chenarul istoric în care trebuie situat crescendo-ul antisemit din România anterior culminaţiei la care s-a ajuns în timpul războiului. Este adevărat că după războiul de independenţă al românilor numărul evreilor care au dobândit cetăţenia a fost mic. Este adevărat că normalizarea tratamentului minorităţilor etnice în perioada interbelică a fost parţială şi scurtă. Este adevărat că începând cu 1937, discriminarea practicată în privinţa evreilor a fost din ce în ce mai flagrantă, pregătind atmosfera în care aveau să se deruleze atrocităţile din vremea războiului. Toate acestea au început, aşadar, cel puţin cu şapte decenii înainte (1878 - 1941). Au fost necesare vreo trei sau patru generaţii pentru ca educaţia antisemită să dea roadele maxime la care cineva se putea aştepta. Cine nu crede, poate citi presa vremii, dezbaterile parlamentare şi legislaţia românească din această perioadă.

            Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune că întreg destinul personal al lui Paul Goma a fost decis în ziua de 26 iunie 1940, cu prilejul ultimatumului sovietic adresat României. Respectarea de către aceasta din urmă a somaţiei de a ceda Basarabia către URSS a transformat familia Goma – precum atâtea altele – într-o familie de refugiaţi. De aici şi până la frustrarea că, deşi a fugit de ruşi, nu a scăpat de comunism, nu a mai fost decât un pas pe care Paul Goma l-a făcut în grabă, presat de împrejurările istorice date. Exilat în propria ţară – de până în 1940 – sau aflat într-o ţară străină (România de după 26 iunie 1940 era altceva decât cea care conţinuse Basarabia, iar după 23 august 1944 ea nu mai era nici măcar... România ciuntită, dar cu o identitate, totuşi, precizată) –, viitorul scriitor a devenit un inadaptat, un revoltat, un opozant, un deţinut politic, fiind în cele din urmă adus în situaţia de a părăsi ţara. Pentru cine a citit evocarea paradisiacă a satului părintesc Mana din romanul Din calidor şi a urmărit mereu reluatele diatribe romaneşti îndreptate împotriva autorităţilor burgheze incapabile de opoziţie demnă cu arma în mână (în vara lui 1940), ca şi a celor comuniste de după aceea, pentru că instituiseră teroarea de tip stalinist, domnia suspiciunii şi a dictaturii ideologice, nu mai este un secret că această perspectivă îi aparţine lui Paul Goma însuşi. Ca într-un soi de psihanaliză, el a încercat să identifice momentul-cheie al traumei sale majore, care i-a marcat viaţa şi, pe măsură ce a înaintat în vârstă, acesta a putut fi văzut mereu mai departe, în trecut. Iniţial, el părea să fie cel al detenţiei la Gherla, ulterior acestuia i s–a adăugat arestarea din primăvara lui 1977. În alte romane, trauma pare să se lege de nesiguranţa unui refugiat basarabean rămas la vîrsta pubertăţii să se descurce singur într-un mediu ostil (Sabina, Astra). Totuşi, cauza cea mai adâncă a nefericirii scriitorului, cauza cauzelor, apare în ultima vreme, cu tot mai multă pregnanţă, ca fiind – cel puţin în conştiinţa autorului însuşi – cedarea Basarabiei către URSS de către o Românie neputincioasă. Într-adevăr, genetic privind lucrurile, acest moment a însemnat pentru Paul Goma şi părinţii lui – ca şi pentru mulţi alţi basarabeni – începutul unei saga aparent fără sfârşit. Ultimele cărţi publicate de Goma, romanul Basarabia şi eseul Săptămâna Roşie, arată că autorul a identificat acest nucleu incandescent aflat „la originea tuturor relelor” şi a pornit la explorarea lui sistematică, alternând modalităţile prozei artistice cu cele ale eseisticii istorice.

            Ca unul care am avut prilejul să îl vizitez pe Paul Goma la Paris, în primăvara anului 1993, pot aduce şi mărturia – întemeiată pe experienţa mea nemijlocită – a preocupării laborioase a scriitorului pentru chestiunea basarabeană. În camera lui de lucru, în care am fost invitat fugar, în apartamentul ocupat pe atunci de familia Goma, nu departe de Porte d’Orléans şi staţia de metrou Alésia, se afla, printre altele, şi o hartă a Basarabiei pe care erau marcate în culori mai multe linii, direcţii de înaintare. M-am gândit atunci că, în intimitatea laboratorului său de lucru, romancierul pregătea o epopee epică a războiului românesc pentru reîntregire; poate fiindcă liniile acelea păreau desenate de un strateg care reconstituia dispunerea forţelor armate pe un front; dar poate că gândul acela mă traversase şi pentru că tata a luptat pe frontul de est, iar eu eram familiarizat încă din copilărie cu chestiunea primei etape a participării româneşti la conflagraţie.

            Faptul că Basarabia şi Săptămâna Roşie apar la mai bine de un deceniu de la acel moment demonstrează o continuitate remarcabilă de preocupări în domeniu.

            Dacă, după Goma, la originea dramei sale personale se află ultimatumul stalinist din 26 iunie 1940, la rădăcina tragediei colective care a urmat se lasă identificată „Săptămâna Roşie”. Intervalul dintre 28 iunie şi 3 iulie este numit astfel pentru că el a marcat instalarea bolşevismului în Basarabia – roşul ideologic! –, dar şi deoarece evacuarea Basarabiei de către oficialităţile româneşti şi ocuparea ei de către sovietici s-a făcut cu un preţ, greu plătit, de sânge.

            Între trauma personală trăită de Goma şi cea colectivă din momentul cedării Basarabiei există, în mod evident, o legătură inextricabilă, ultima înglobând-o pe cea dintâi. Nu este deci de mirare că, preocupat de meandrele destinului său familial şi personal, scriitorul se vede adus în situaţia de a aborda – cu uneltele profesiunii sale, dar şi, in extremis, cu alte unelte (în speţă: ale istoricului) – un segment de istorie contemporană românească (dar şi regional-europeană).

            Datorită acestei strânse legături între cele două niveluri ale problematicii în discuţie, tratarea ei sine ira et studio pare, din start, rezervată altui cercetător decât Paul Goma. Faptul devine vizibil încă de la prima lectură a Basarabiei şi a Săptămânii Roşii. Numai că, dacă în cazul romanului – gen al ficţiunii artistice prin excelenţă, chiar şi atunci când verosimilitatea istorică este un obiectiv prioritar al specimenelor care îl ilustrează –, tonalitatea vehementă, intens subiectivă, pamfletară chiar, rămâne acceptabilă în principiu, într-o lucrare de istorie acelaşi tip de abordare denotă partizanat, înfierbântare, lipsă de echilibru în analiză. Fără a crede în mitul obiectivităţii ştiinţifice – cum ar putea fi deplin obiectiv istoricul, oricare ar fi el, când rămâne un om ancorat profund din punct de vedere social, cultural, eventual şi politic şi confesional, într-un tip de relaţii şi nu altul, cu lumea vremii lui?! –, consider că tratarea în aqua forte a celor care profesează alte opinii decât a mea personală este neîndemânatică, nepotrivită şi lipsită de bună credinţă.

            Explicând în felul de mai sus glisarea stilistică a Săptămânii Roşii, n-aş vrea să se înţeleagă că o şi justific sau aprob. Încerc doar să sesizez resorturile unei abordări ofensive, pamfletare, care, după toate probabilităţile, izvorăşte dintr-o îndelungă (şi justificată) frustrare. De aici – excesele în materie de logică şi limbaj: cei care susţin altceva decât crede Paul Goma că atestă mărturiile istorice sunt mincinoşi, când, de fapt, distorsiunile pot surveni şi din alte motive (de la amnezia parţială, lipsa de precizie a amintirii, reelaborarea parţială datorată prelucrării subiectiv-afective şi până la participarea la experienţe mai puţin reprezentative, scoaterea din contextul istoric specific prin exacerbarea experienţei proprii şi multe altele) sau, pur şi simplu, nu sunt distorsiuni. Să încerci să faci dreptate, producând, de fapt, nedreptate, este o situaţie ce poate fi întâlnită în viaţă adeseori. Nici Paul Goma nu scapă de această situaţie paradoxală.

            Grav este felul maniheist, simplificator, în care autorul distribuie vina pentru cele întâmplate în Basarabia în săptămâna de după 28 iunie 1940. Astfel, într-o chestiune care era prin excelenţă foarte complexă, de relevanţă politică internaţională, unde confruntarea se ducea între URSS şi România, între bolşevism şi capitalism, între multinaţional şi naţional, istoricul improvizat alege explicaţia prin recursul la un singur factor: ura evreilor faţă de români şi aspiraţia lor de a-şi constitui o republică bolşevică proprie pe teritoriul Basarabiei (dar nu numai!). Chiar presupunând că în descifrarea acestei conduite a (unei părţi a) evreimii basarabene Goma ar avea dreptate – ceea ce este, totuşi, insuficient probat –, înţelegerea fenomenului analizat rămâne tot parţială şi, prin urmare, insuficientă. Chestiunea este mult mai bogată în conotaţii, o vedem şi astăzi, când Republica Moldova îşi găseşte atât de greu un curs al ei; printre altele şi pentru că în interiorul ei trăiesc mai multe populaţii decât – doar – românii şi ruşii, alături de pretenţiile separatiste ale „nistrenilor” (Smirnov, Maracuţă etc.) înregistrându-se şi dorinţele găgăuze de obţinere a unui „statut special” în interiorul ţării.

            Prin antecedentele istorice – aşezarea ei la intersecţia dintre imperii (cel rus şi cel otoman odinioară) – şi prin actuala ei plasare pe linia de falie geopolitică postcomunistă (între CSI şi UE), Basarabia rămâne un punct de întâlnire a civilizaţiilor. Ea era astfel, împreună cu restul Moldovei, şi în secolul al XVIII-lea, când, undeva prin Galiţia-Bucovina-Basarabia, la întâlnirea ortodoxiei cu Islamul şi cu tradiţia talmudică, sensibilitatea ebraică a dat naştere hasidismului (după cum îmi atrăgea atenţia într-un interviu expertul în Kabala Moshe Idel). Teritoriu al sintezelor culturale, Basarabia – ca şi zonele învecinate – a fost şi este în continuare şi o zonă în care tendinţele geopolitice contradictorii se întâlnesc şi nasc tensiuni în interiorul cărora noul şi vechiul, binele şi răul se acumulează şi răbufnesc endemic.

            Înainte de a tăia nodul gordian al explicaţiilor istorice, se cuvine, prin urmare, să se încerce o analiză de mai mare fineţe şi pe mai multe tronsoane decât cea pe care o oferă Paul Goma în cele 140 p. ale Săptămânii Roşii. Dând vina aproape în exclusivitate pe evrei în ceea ce priveşte atentatele la adresa armatei române şi a administraţiei româneşti în retragere, manifestând tendinţa de a generaliza activităţile de acest fel la nivelul întregii evreimi, folosind un stil flamboaiant şi profund emoţional la adresa evreilor, Paul Goma se lasă identificat, de astă dată, fără echivoc, cu un antisemit. Este regretabil că această metamorfoză are loc, dar, de vreme ce ea este probată de luări repetate de poziţie, se cuvine să fie înregistrată ca atare.

            Retragerea lui Paul Goma din avangarda democrată românească trebuie înregistrată cu mâhnire, ca o demisie. După ce s-a împotrivit mai multe decenii dictaturii cu mijloacele scrisului şi a devenit o instanţă civică singulară, după ce a fost una dintre vocile de autoritate ale exilului cultural şi politic românesc din vremea comunismului, prin romanul Basarabia şi prin Săptămâna Roşie scriitorul vădeşte una dintre limitele serioase ale gândirii lui. Opţiunea actuală pare să survină după ani de meditaţie pe tema dată şi, reprezentând rezultatul unui efort documentar şi de lectură critică ce nu trebuie să treacă neremarcat, e de luat cât se poate de în serios.

            Există câteva concluzii către care conduce examinarea de mai sus. Ele nu sunt neapărat noutăţi şi nici nu aduc clarificări majore, dar sunt, vreau să cred, rezultatul unei argumentări mai coerente şi mai calme decât se obişnuieşte atunci când în cauză sunt discutate probleme ca Holocaustul sau responsabilitatea evreilor în declanşarea violenţelor la adresa lor.

            Prima încheiere este că, oricât ar părea de ciudat, fostul militant pentru drepturile omului Paul Goma a devenit antisemit din... patriotism. Acuzele formulate în acest sens de Gabriel Andreescu, Radu Ioanid, Laszlo Alexandru se dovedesc – odată probate pe terenul eseului istoric, şi nu al literaturii de ficţiune – întemeiate. Pe de altă parte, ceea ce se întâmplă astăzi cu Goma este pilduitor pentru excesele la care poate conduce patriotismul asumat emoţional, nefiltrat critic. Încă o dată: injustiţia suferită de poporul meu nu îmi îndreptăţeşte poporul să comită, la rându-i, injustiţii.

            O altă concluzie este aceea că problematica intrării României în cel de-al doilea război mondial este încă departe de a fi fost elucidată, o serie de aspecte ale cedărilor teritoriale şi ale măsurilor luate de guvernele României pe urma acestor cataclisme istorice trebuind să stea pe viitor în atenţia istoriografiei. Din acest punct de vedere, atenţia lui Paul Goma faţă de respectivul moment din istoria noastră contemporană este salutară, atrăgând atenţia specialiştilor şi publicului asupra unei priorităţi de neocolit în studiul trecutului. Curajul intelectual al abordării chestiunii – cu conştiinţa priorităţii istoriografice sau cu orgoliul ignorării corectitudinii politice? – nu este, din păcate, dublat nici de o atitudine calmă, favorabilă cercetării raţionale, şi nici de o pregătire de specialitate care să-l fi ferit pe scriitor de excesele unor judecăţi parţiale şi partizane. De aici, o terţă concluzie: chiar dacă anchetele istoriografice pot fi făcute de nespecialişti, succesul lor este asigurat de o bună specializare în munca istoricului. Totodată, contează mult ca istoriografia să nu fie pusă în slujba unor scopuri revanşarde, să nu devină un instrument de luptă – aşa cum a fost atâta vreme, în condiţiile presiunilor ideologice –, să nu fie subordonată unor scopuri exterioare dorinţei de a cunoaşte trecutul aşa cum a fost el.

            În fine, o ultimă propoziţie concluzivă, a cărei utilitate nu mai trebuie, mi se pare, subliniată: antisemitismul, aidoma altor prejudecăţi (gender, confesionale, naţionale, rasiale, culturale), nu este un ghid bun în căutarea adevărului istoric în probleme controversate ale trecutului.

            Punând punct dezbaterii cu privire la credibilitatea istoricului Paul Goma realizez că nu am încheiat nici pe departe discuţia referitoare la Săptămâna Roşie. Fiindcă una este să araţi caracterul subiectiv al interpretărilor, excesele şi perspectiva eronată, şi alta este să conteşti faptele la care se referă acestea. Or, faptele subliniate de autor – măcar unele dintre ele – sunt regăsite şi în alte lucrări tratând perioada respectivă. Iată cum evocă acelaşi moment istoric Iulian Fruntaşu, în cea mai bună sinteză de istoria Basarabiei de la căderea comunismului încoace: „Existau semnale multiple referitoare la pregătirile ruşilor de război, districtele militare Kiev şi Odesa fiind trecute în stare de alertă şi fiind format frontul de sud în componenţa a trei armate sub conducerea generalului Jukov. Însă comportamentul autorităţilor [româneşti – n. O. P.], atât în perioada premergătoare, cât şi la 27-28 iunie 1940, a fost sub nivelul profesionalismului şi al decenţei, chiar dacă luăm în consideraţie [sic!] circumstanţele internaţionale nefavorabile [subl. O. P.]. «Au fost serioase motive şi temeiuri care recomandau ca atunci să se fi optat pentru soluţia cea mai firesc recomandabilă pentru un stat suveran şi independent – respingerea necondiţionată a notelor ultimative ale Kremlinului şi acceptarea riscului unui război cu URSS, în ciuda disproporţiilor cunoscute de forţe, pentru apărarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei». // Retragerea administraţiei şi a armatei a fost mai degrabă o fugă în faţa trupelor sovietice care nici nu au respectat termenele oferite pentru operaţiunea în cauză. Imediat după anexare, circa 90.000 de oameni au devenit victime ale execuţiilor şi deportărilor sumare. O dată cu ocupaţia Basarabiei de către ruşi, în funcţiile de «preşedinţi şi secretari ai ispolcomurilor sunt numite persoane venite de peste Nistru, care aproape toţi sunt evrei» [subl. O. P.]” (O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002, Chişinău, Ed. Cartier, 2002, p. 162).

            Din citatul amplu de mai sus, care, la rândul lui, include un alt citat, dintr-o lucrare a lui Gh. Buzatu, rezultă, cred, două lucruri pe care Paul Goma nu a încetat să le pomenească în opera sa. Primul (singurul pe care îl voi discuta aici), este acela că asupra statului român din acel moment – care era încă cel al dictaturii regale, în care partidele politice fuseseră anihilate, iar regele Carol al II-lea crease, prin Frontul Renaşterii Naţionale, prima variantă a partidului unic în România – a reacţionat inadecvat, dezonorant, nebărbăteşte, cu laşitate, la provocarea URSS. Oricât de gravă poate părea acuzaţia, exemplul opoziţiei Finlandei cu arma în mână la agresiunea sovietică a demonstrat că într-o confruntare armată nu întotdeauna este decisivă forţa şi tehnica de luptă. Va mai trece însă, pesemne, o vreme până când istoricii români ai contemporaneităţii îşi vor lua inima în dinţi pentru a păşi pe calea investigării acestei demoralizatoare demisii a vârfurilor politicii româneşti din acea vreme. Deschiderea în acest sens făcută de Gh. Buzatu în 1995 – citatul provine din cartea lui Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995, vol. II, p. 256 –, de pe poziţiile unui critic al slăbiciunii regalităţii şi ale unui naţionalist dezamăgit de defetismul de odinioară, poate fi susţinută şi din perspectiva unui statalism pragmatic, dezamăgit de lipsa de eficienţă a aparatului. Este, de altfel, tocmai abordarea propusă – oricât de sumar – de Iulian Fruntaşu.

            Într-adevăr, nimic din ceea ce a apărut ca document cu privire la săptămâna roşie discutată de Paul Goma nu arată clar că armata română, poliţia, oficialităţile noastre din Basarabia în general, ar fi făcut faţă cu prea multă demnitate situaţiei dificile în care, peste noapte, s-au descoperit. Faţă de mărturiile recoltate de romancierul devenit istoric, adaug altele, recoltate din primul volum (1939-1941), partea întâi, a culegerii de documente coordonată de locotenent-colonelul Alesandru Duţu şi de dr. Constantin Botoran, Al doilea război mondial. Situaţia evreilor din România, apărută – parţial! – la Cluj-Napoca, sub egida Fundaţiei Culturale Române şi a Centrului de Studii Transilvane din cadrul acesteia, a cărei apariţie a fost ulterior sistată[2]. Între paginile 55 şi 107 sunt reproduse o serie de documente oficiale şi trei relatări jurnalistice, numerotate de la 8 la 31, după cum urmează (reiau aici lista lor completă tocmai datorită faptului că volumul la care trimit este astăzi greu accesibil):

            „8. 1940 iunie 28. Raport al Statului Major al Corpului Grănicerilor către Marele Stat Major referitor la manifestările antiromâneşti ale evreilor şi comuniştilor din Basarabia în timpul evacuării.

            9. 1940 iunie 28. Situaţia numerică întocmită de Biroul Poliţiei din Inspectoratul de Jandarmi Chişinău privind numărul populaţiei, pe naţionalităţi, rămasă în Basarabia.

            10. 1940 iunie 30. Notă informativă cu privire la actele de ostilitate ale populaţiei evreieşti, ruseşti şi ucrainene din Basarabia şi nordul Bucovinei (abuzuri, devastări şi asasinate) faţă de autorităţile civile şi militarii români în timpul retragerii din 1940.

            11. 1940 iunie 30. Telegramă a şefului Biroului Statistic Militar Iaşi, locotenent-colonelul Ion Palade, cu privire la atitudinea ostilă şi sfidătoare a grupurilor de comunişti evrei din Basarabia faţă de autorităţile militare şi civile româneşti în timpul retragerii şi entuziasmul cu care o parte a populaţiei evreieşti a întâmpinat armata sovietică de ocupaţie.

            12. 1940 iulie 1. Articolul intitulat Tragedia evacuării Basarabiei, publicat în ziarul Universul, referitor la devastările şi jafurile săvârşite de ruşi şi evrei asupra bunurilor populaţiei româneşti din Chişinău.

            13. 1940 iulie 1. Notă a Serviciului Special de Informaţii cu privire la abuzurile şi actele teroriste săvârşite de grupuri de evrei împotriva militarilor români în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord.

            14. 1940 iulie 1. Raport informativ al Subcentrului nr. 3 referitor la comportarea autorităţilor militare sovietice şi a populaţiei evreieşti faţă de Brigada de cavalerie comandată de colonelul Postelnicescu pe durata retragerii din Basarabia.

            15. 1940 iulie 1. Telegramă a maiorului Bădărău către Marele Stat Major referitoare la retragerea trupelor române din Basarabia şi la manifestările ostile ale evreilor.

            16. 1940 iulie 2. Sinteză referitoare la manifestările antiromâneşti ale evreilor din Basarabia şi din nordul Bucovinei după ocuparea acestor provincii de către armatele sovietice.

            17. 1940 iulie 2. Raport confidenţial al Biroului Statistic Militar din Bucureşti cu privire la actele de agresiune ale unor grupuri de evrei din Basarabia şi Bucovina de Nord şi ale militarilor sovietici faţă de autorităţile şi militarii români în retragere, precum şi la îngrijorarea evreilor din România faţă de eventuale represalii.

            18. 1940 iulie 2. Raport contrainformativ al colonelului Ion Eftimiu către Marele Stat Major referitor la comportamentul ostil al trupelor sovietice şi al evreilor în timpul retragerii trupelor române din Basarabia.

            19. 1940 iulie 3. Telegramă a generalului de armată adjutant Constantin Ilasievici şi a generalului Nicolae Tătăranu către Marele Stat Major, Secţia a 2-a, referitoare la măsurile luate pentru a preveni actele agresive ale unor militari români faţă de evrei.

            20. 1940 iulie 3. Telegramă a generalului de corp de armată Nicolae Ciupercă referitoare la atitudinea ostilă a populaţiei evreieşti faţă de români, în special în judeţele din zona Prutului, măsurile luate pentru menţinerea ordinii.

            21. 1940 iulie 3. Raport informativ întocmit de locotenent-colonelul Ion Palade, şeful Biroului Statistic Militar Iaşi, către Marele Stat Major, Secţia a 2-a, referitor la incidentele petrecute în Moldova, la 2 iulie, între soldaţi români şi populaţia evreiască.

            22. 1940 iulie 3. Articolul publicat în Pesti Ujság referitor la condamnarea de către presa italiană a actelor provocatoare săvârşite de evrei faţă de populaţia românească din Basarabia şi din nordul Bucovinei.

            23. 1940 iulie 3. Raport informativ al comandantului Corpului de grăniceri, generalul de divizie Th. Şerb, referitor la comportarea ostilă a trupelor sovietice şi a grupurilor de comunişti evrei de pe teritoriul Basarabiei faţă de forţele române în retragere.

            24. 1940 iulie 3. Telegramă a generalului Nicolae Tătăranu către Marele Stat Major cu privire la împuşcarea mortală a 40 de evrei şi rănirea altor 15 la Dorohoi de către grănicerii români.

            25. 1940 iulie 4. Telegramă a Grupului de Armate nr. 1 referitoare la agresiunile săvârşite de militari români la Dorohoi împotriva evreilor.

            26. 1940 iulie 4. Raport contrainformativ referitor la agresiunile săvârşite de militarii români împotriva unor evrei în trenurile din Moldova.

            27. 1940 iulie 4. Raport informativ referitor la unele acţiuni şi agresiuni săvârşite împotriva evreilor.

            28. 1940 iulie 4. Sinteză întocmită de comandantul Corpului de grăniceri referitoare la manifestările antiromâneşti ale evreilor din Cernăuţi după retragerea trupelor române.

            29. 1940 iulie 4. Sinteză referitoare la actele de terorism săvârşite de evreii comunişti din Basarabia şi din nordul Bucovinei faţă de autorităţile militare şi civile române în timpul retragerii, precum şi protestul unor conducători evrei din capitală şi alte oraşe ale ţării faţă de aceste manifestări.

            30. 1940 iulie 4. Telegramă a colonelului Socrate Mardari referitoare la starea de spirit antievreiască a populaţiei româneşti şi a militarilor în timpul retragerii din Basarabia.

            31. Articolul Scene tragice în Basarabia şi Bucovina, publicat în Journal de Genève, în care sunt descrise violenţele săvârşite împotriva autorităţilor româneşti din Cernăuţi şi Chişinău de agitatori extremişti de stânga, inclusiv evrei” [3].

            Cele circa cincizeci de pagini de documente şi relatări din presă publicate de locotenent-colonelul Alesandru Duţu şi de dr. Constantin Botoran sunt, din câte ştiu eu, singurele apărute până astăzi în România, prin grija unor istorici români, referitoare la acţiunile duşmănoase la adresa oficialităţilor româneşti în retragere din Basarabia proaspăt cedată URSS. Lipsesc, în schimb, analizele româneşti pe marginea acestor documente şi a altor mărturii. Practic, Paul Goma vine primul la întâlnirea cu această temă, asigurându-şi astfel o preţioasă prioritate. El îmbogăţeşte literatura problemei cu citate din mărturii memorialistice şi încearcă, după cum s-a văzut, să înţeleagă ce s-a întâmplat în intervalul menţionat.

            De fapt, din câte se poate constata încă de la nivelul descrierii documentelor, majoritatea lor emană de la autorităţi militare române. Faptele sunt relatate cu toată fidelitatea de care se putea dispune în acele condiţii tulburi, dar ele sunt filtrate de mentalitatea scribilor educaţi într-o Românie al cărei antisemitism atinsese cote apreciabile în ultimii ani. Este astfel simptomatică formularea care conţine trimiterea la evrei în diverse combinaţii: „actele de ostilitate ale populaţiei evreieşti, ruseşti şi ucrainene”, „manifestările antiromâneşti ale evreilor şi comuniştilor” „ruşi şi evrei”, „grupurilor de comunişti evrei”, „evreii comunişti”, „evrei şi comunişti”, „agitatori extremişti de stânga, inclusiv evrei”. Cum se vede, inamicul insidios şi ostil pe faţă abia la ceas de ananghie, este desemnat uneori prin trimitere la originea lui etnică, alteori prin referire la culoarea sa politică, sau, în fine, printr-o combinare a celor două elemente. Cum nu este de aşteptat ca respectivii foşti cetăţeni ai României, acţionând acum duşmănos, să fi fost legitimaţi de către ofiţerii, ostaşii ori funcţionarii în retragere, adică tocmai de subiecţii hărţuielilor, şicanelor şi umilirilor care au alimentat apoi rapoartele păstrate de arhive, trebuie conchis că relatările, conservând intactă frica şi incertitudinea cauzate de noua situaţie, s-au întemeiat pe estimări prin extrapolarea unei impresii de ansamblu. Astfel, identificarea, să zicem, a unuia sau mai multor membri ai unui grup de inşi înarmaţi care îi somau pe soldaţi să se predea ca evrei putea duce cu uşurinţă la concluzia că întregul grup era format din evrei. Or, cum se şi consemnează în alte documente, esenţială în cazul unui asemenea grup era tocmai organizarea sa în funcţie de dorinţa de a se debarasa de calitatea de cetăţeni ai României şi de persoanele care întruchipau statul român (armată, poliţie, administraţie). Au existat grupuri de evrei, ruşi şi ucraineni, grupuri de comunişti – care înglobau sau nu şi evrei –, sau, pur şi simplu, grupuri de inşi ostili României, din speranţa că ordinea sovietică pretins egalitară le va aduce o viaţă mai bună. Cu toate acestea, dintr-un reflex şi o convingere suficient de adânc înrădăcinate, autorii rapoartelor, ai notelor informative sau ai informărilor orale care au condus la redactarea acestora nu uită nici o clipă să îi menţioneze pe evrei, uneori chiar ca unici făptuitori.

            Este neîndoielnic că unii evrei au participat la provocările notate cu amărăciune în documente. Însă esenţială nu era, în acest context, calitatea lor de evrei, ci aceea de comunişti ce vedeau în statul român statalitatea capitalistă prin excelenţă. Dar poate că nici comuniştii nu erau decât o minoritate, căci este ştiut că în România interbelică membrii acestui partid nu au depăşit cifra de câteva sute. Dacă nu erau, aşadar, nici comunişti, atunci ei puteau acţiona în virtutea profundei nemulţumiri faţă de o administraţie coruptă, îmbâcsită de prejudecăţi (dintre care cea antisemită nu era cea mai mică) sau din pur spirit de aventură. Cu toate acestea, toate rapoartele îi reţin printre vinovaţi pe evrei ca evrei, nu în funcţie de opţiunea lor politică ori de atitudinea lor antiromânească, pur şi simplu, numindu-i, eventual, prin formula arhicunoscută, „elemente ostile”.

            În acest punct al analizei mele, mă întâlnesc cu Jean Ancel care, departe de a nega participarea unora dintre evrei la cele care li se atribuie, o notează scrupulos fără a o scoate însă din contextul atât de complex al momentului (Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol 1, partea întâi, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2001, trad. de Carol Bines, p. 204-211). „Oare evreii din Basarabia şi din nordul Bucovinei au participat la acţiuni antiromâneşti, aşa cum afirmă rapoartele armatei şi ale poliţiei?” – se întreabă autorul menţionat. Şi continuă: – „Răspunsul este da, însă trebuie să avem rezerve în privinţa generalizărilor; mai trebuie subliniat că majoritatea evreilor s-au închis în casele lor, înfricoşaţi de schimbarea brutală care i-a despărţit de rude şi le schimba cursul vieţii” (J. Ancel, op. cit., p. 207). Aşa trebuie să fi fost. Nu este, în orice caz, de crezut că armata română în retragere a fost şicanată de prea multe femei, de copii, bătrâni şi nici de... rabini ori hahami.

            Încă o dată, prin urmare: nu evreii (în general, la nivelul întregii lor comunităţi) i-au hărţuit pe românii în retragere. Nu a fost vorba despre un conflict interetnic. O serie de cetăţeni români din Basarabia aparţinând altor etnii (ucraineni, evrei) i-au hărţuit pe reprezentanţii statului român din motive care se întrezăresc: unii, pentru că era un stat burghez, păzind ordinea inegalităţilor sociale şi a discriminărilor; alţii, pentru că era un stat corupt, ori, mai bine zis, pentru că fenomenul corupţiei, observat la nivelul întregii ţări, în Basarabia atingea, prin slujbaşii statului din această provincie răsăriteană, cote greu de suportat. În ambele cazuri, mesajul este unul de critică socială, iar vehemenţa cu care el a fost transmis se datorează credinţei – din păcate dezminţită prompt de realităţi – că URSS ar fi un alt fel de stat, mai incoruptibil şi purtător al altui mesaj social, unul egalitar.

            În ce priveşte corupţia statului român, nu există nici un dubiu în această privinţă. Ea fusese diagnosticată încă de la începutul secolului al XX-lea, de gazetarul trimis din Rusia ţaristă să scrie despre războaiele balcanice; l-am numit pe Lev Troţki. Iată-l reţinând tradiţia fiscalităţii statului nostru modern, într-un articol publicat în Kievskaia Mâsl, nr. 218, apărut în 9 august 1913: „S-a primenit numai personalul stăpânitor; formele economice şi metodele de exploatare a ţărănimii au rămas aceleaşi. // Nu se mai plăteşte bir turcilor, dar a crescut birul pe care poporul trebuie să-l plătească statului birocratic şi militarist” (Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Iaşi, Ed. Polirom, 1998, trad. de Radu Părpăuţă, p. 42). În numărul 257 din 17 septembrie 1913 al aceleiaşi publicaţii, Troţki notează, în mod frapant pentru cititorul de astăzi, lipsa de disponibilitate pentru reformă a oligarhiei statale din România: „Întreaga istorie politică a României s-a redus în final la faptul că «Europa» a cerut reforme interne, iar casta guvernantă nu a făcut aceste reforme” (ibidem, p. 65). Cu un alt prilej, el observă nivelul înalt atins de corupţia românească: „E puţin probabil să existe altă ţară în lume în care corupţia politică, de toate genurile şi formele, să joace un asemenea rol ca în viaţa României” (ibidem, p. 81; loc. cit., nr. 252, 12 septembrie 1913).

            Frapante în citatele din 1913 sunt asemănările cu epoca strictă în care scriu aceste rânduri. A trecut de la publicarea lor aproape un secol, şi totuşi, remarcile lui Troţki par să descrie cu pregnanţă realităţile acestui moment istoric, al nostru, marcat de prezenţa în prim-planul vieţii publice şi al imaginarului politic românesc a unor organizaţii internaţionale ca NATO şi UE.

            Important de constatat în raport cu aserţiunile lui Troţki citate mai sus nu este doar forţa lor oraculară, de a surprinde nişte trăsături de durată ale vieţii noastre politice, ci şi faptul că diagnosticul pe care îl conţin se regăseşte şi la antipodul extremei stângi pe care o ilustra autorul. Doar câţiva ani mai târziu, Corneliu Zelea-Codreanu se ridica împotriva vieţii politice interbelice tocmai pornind de la constatarea corupţiei şi a lipsei de etică în rândurile elitelor politice. Or, „Căpitanul” ilustra tocmai extrema dreaptă a politicii româneşti, cum se ştie, şi nu poate fi suspectat de bună înţelegere cu bolşevismul. Dincolo de asemănările care au putut fi descifrate de diverşi analişti între extremismul de stânga şi extremismul de dreapta, este foarte probabil că fenomenul corupţiei la nivelul statului şi al politicienilor era vizibil pentru mulţi dintre cetăţenii lucizi ai momentului, după cum este vizibil şi astăzi. Chiar românii basarabeni vedeau în slujitorii statului român nişte inşi abuzivi. Însuşi Eufimie Goma, tatăl naratorului din romanul Din calidor, îşi aminteşte: „În gara Cernăuţi, Nemţii mă predau Românilor. Când văd uniforma românească – chit că era a Jandarmeriei – îmi dau lacrimile, mă apropii cu mâinile întinse, gata să îmbrăţişez un frate. Ofiţerul de jandarmi îmi arde o pereche de palme. Şi-mi ordonă să iau poziţie de drepţi. Şi nu mă mai scoate din „bolşevic”. Mă duce cu el, într-un birou, începe ancheta: în ce scop m-au trimis Ruşii? Sabotaj? Spionaj? Şi una şi alta? Le-am spus, le-am re-spus ce şi cum se întâmplase – nimic! Mi-au pus cătuşe” (Din calidor, Bucureşti, Ed. Albatros, 1990, p. 168-169).

            La aceste mărturii o mai adaug pe cea a ţărănistului Zaharia Boilă care, în Memoriile sale postume, de curând apărute, evocă reacţia de la vârful monarhiei în momentul cedării Basarabiei după cum urmează: „... Pentru a învederea [sic!] ce stofă de «domnitor» era Carol II, voi cita o scenă povestită mie – cu câţiva ani în urmă – de profesorul Silviu Dragomir, ministrul minorităţilor în guvernul Tătărescu, cărui guvern i-a fost adresată nota [ultimativă – n. O. P.] sovietică. // «În consiliul de miniştri unde s-a discutat şi s-a acceptat ultimatumul sovietic, după ce Tătărescu şi-a prezentat demisia, la plecarea miniştrilor, regele i s-a adresat ministrului de finanţe, Mitiţă Constantinescu: ‘Mitiţă, rămâi, că am ceva să-ţi spun’. // Noi, ceilalţi miniştri – a continuat Silviu Dragomir –, am privit unul la altul, ne-am oprit în foaierul Palatului, deoarece eram curioşi ce a putut să spună regele lui Mitiţă? Unul dintre noi a riscat părerea: ‘Să ştiţi că are să-i ofere formarea noului guvern. Vodă ţine foarte mult la Mitiţă’. Peste puţin timp, a apărut Mitiţă între noi şi s-a dezlegat enigma. Colegul nostru, de acum fostul ministru de finanţe, ne-a spus: ‘Regele mi-a cerut următoarele: «Apropos, Mitiţă, să-ţi baţi capul cum m-aş putea despăgubi în urma pierderii fabricilor mele de zahăr din Basarabia?... Ai putea eventual la repezeală să vii cu un decret – adică cu un contract de cumpărare pe seama statului antedatat [subl. aut.]»’. ‘Ce i-ai răspuns?’, l-am întrebat pe Mitiţă. ‘Ce să-i răspund la asemenea sugestie? Am considerat cele spuse de rege drept un banc’»” (Memorii, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003, p. 225-226).

            Dacă şi extrema stângă rusă antebelică, şi extrema dreaptă românească interbelică, şi învăţătorul de ţară basarabean dintre cele două războaie observă abuzul şi corupţia aparatului de stat (precum noi, astăzi), de ce le-ar fi scăpat ele tocmai evreului din Basarabia? Tolerat, dar fără drept de cetăţenie, într-un perpetuu climat de insecuritate, la bunul plac al jandarmului, ofiţerului, ostaşului, notarului ori primarului, victima abuzurilor şi, din când în când, a linşajului ori a pogromului, evreul nu prea avea multe motive să iubească statul care îl trata astfel sau pe reprezentanţii acestuia. Că unii dintre evrei, mai tineri şi mai permeabili la ideologia internaţionalismului egalitar sovietic, şi-au exprimat îndată după 26 iunie 1940 frustrarea îndelung reprimată, este regretabil prin consecinţe, dar posibil de înţeles raţional în condiţiile date. Oricum, pentru mulţi dintre români, ei erau aprioric coloana a cincea, ameninţarea din interior, alteritatea producătoare de repulsie şi anxietate.

            Mă opresc aici cu tentativa mea de a înţelege ce anume s-a întâmplat în timpul Săptămânii Roşii. Cât de mult sau de puţin am izbutit în această întreprindere, nu pot şti decât cei care au trăit atunci, acolo, dacă mai sunt cumva în viaţă. Cred însă că, pornind de la aceleaşi premise cu Paul Goma, am demonstrat măcar că interpretările domniei sale nu sunt obligatorii, că lucrurile pot fi înţelese şi altfel. Mai departe, discuţia poate continua.