MANIFEST PENTRU NORMALITATEA CRITICII LITERARE




Constatăm cu tristeţe un fenomen avīnd rezonanţe īn sfera īntregii culturi şi chiar a īntregii vieţi sociale romāneşti din prezent: scăderea şi degradarea spiritului critic.

E drept, apar multe comentarii şi s-ar părea, la suprafaţă, că totul e “īn regulă”, dar adesea ele nu vădesc decīt o eschivă, ocolirea sau distorsionarea temelor majore, dureroase, care se impun actualmente conştiinţelor responsabile. Parcă privim o elice care se īnvīrte īn gol, fără a propulsa vreun vehicul. Atunci cīnd nu sīnt de-a dreptul trecute sub tăcere, aceste teme esenţiale sīnt īnecate īntr-o frazeologie fără finalitate, īntr-o stereotipie de fond, fie şi dichisită speculativ ori stilistic, īmpinse īntr-o zonă a desemnificării. Īn cel mai bun caz, īn cerneala analiştilor picură oboseala, lehamitea. Nervul critic devine tot mai aton. Ne referim cu precădere la conflictul dintre mentalitatea conservatoare, retrogradă prin natura sa, şi cea democratică, unica deschizătoare de drumuri spre viitor. De soluţionarea acestui conflict depinde destinul creaţiei şi al conştiinţei de sine a poporului romān. Dar atunci de ce i se dă atīt de puţină atenţie? De ce se vede cel mult proiectat, īntr-o manieră defetistă, pe ecranul unui trecut īndepărtat, numit frecvent “obsedantul deceniu”, ca şi cum n-ar avea nici o legătură cu prezentul? De ce, atunci cīnd e īn cauză prezentul, această īncleştare de principii e minimalizată, negată, cīnd nu pur şi simplu calomniată? Subliniem că nu se află īn chestiune un impact īntre doctrine sau şcoli critice la fel de stimabile, sau īntre generaţii, ci o confruntare īntre libertatea conştiinţei şi servituţile ei, un mod de a fi sau a nu fi al spiritului critic. Acei critici, puţini la număr, care exprimă puncte de vedere cu un grad mai mare al diferenţierii necomplezente, tranşante, apar din nefericire tot mai izolaţi, nefiind “selectaţi” de mediu, cum ar fi spus G. Ibrăileanu, de un mediu tot mai aplatizat, mai apatic, mai convenţional.

Să indicăm cīteva aspecte ale anomaliei. O recunoaştere pur teoretică, de faţadă, a necesităţii revizuirilor, fără ca ele să fie traduse īn fapt, ci dimpotrivă, frīnate, īmpiedicate prin persistenţa discursului critic fabricat īnainte de 1989 (īn condiţii de cenzură şi obligaţii ideologice), constituie o manifestare reprobabilă, o figură a duplicităţii. Se īncearcă astfel menţinerea cu orice preţ a unor sancţiuni discutabile, a unei scări de valori īn bună parte perimate, īn defavoarea unor nume ce n-au fost īn graţia regimului totalitar şi īn favoarea altora, supralicitate inclusiv prin oficializare. E continuată politica de protejare a unor autori despre care, practic, nu se poate scrie decīt elogios, orice abatere de la “ortodoxia” apologetică, orice rezervă fiind tratată ca un act de negativism ruşinos, ca un gest de demolare. Nu o dată, cīnd este vorba despre scriitori aflaţi īn viaţă, aceştia se văd cu atīt mai “periaţi” cu cīt au atins cote mai īnalte de carieră. Īn loc de-a se micşora, aria descurajării, ca să nu zicem a interdicţiei critice, īn favoarea unor “vedete”, sporeşte īngrijorător.

Apoi avem de-a face cu o interpretare tendenţioasă, evident mistificatoare, a īnsuşi conceptului de revizuire, aşa cum a fost statuat de E. Lovinescu şi cum, īn chip rezonabil, se cuvine īnţeles şi pus īn aplicare. Unii pretind că mentorul Sburătorului s-ar fi limitat la a-şi revizui propriile opinii, şi extinderea lor la întregul cîmp al criticii n-ar reprezenta decīt o “trădare” a concepţiei lovinesciene. Lăsīnd la o parte aberaţia de-a folosi numele lui E. Lovinescu īn scopul scandalos de a limita libertatea dezbaterii, fapt ce implică şi īncălcarea principiului indicat de marele predecesor drept “mutaţia valorilor estetice”, iată cuvintele criticului: “Revizuirile nu īnseamnă revenirea asupra părerilor mele din trecut, ci revizuirea şi, deci, fixarea īntr-o nouă scară a unor valori literare stabilite mai de mult şi propagate apoi prin rutină īn masele publicului”.

Alţii fac uz de o interpretare “purist㔠a esteticului (īn mod amuzant, conservatorismul e nu o dată… acrobatic, īnfăţişīnd postulatele ideologiei cu capul īn jos!). Din punctul lor de vedere, esteticul n-ar fi compatibil, vezi Doamne, cu o apreciere etică. E clar că se află la mijloc dorinţa lor de-a muşamaliza compromisul sub diversele-i faţete, īn esenţă un compromis mixt, estetic şi etic, al oamenilor de litere care, punīndu-se īn slujba ideologiilor totalitare, au păcătuit prin text. Nu ne interesează biografia ca atare a autorilor (cu toate că, potrivit lui Roland Barthes, şi aceasta poate fi luată īn considerare ca un text!), ci reflexul oportunismului lor īn operă, cu rezultate nefaste pentru respectiva operă. Iarăşi e bine să ne aducem aminte de cīteva cuvinte limpezitoare ale lui E. Lovinescu, promotorul de căpetenie al autonomiei esteticului, care a găsit totuşi de cuviinţă, īn circumstanţe istorice vitrege, să recurgă la criteriul moral, intrinsec oricărei activităţi umane, inclusiv creaţiei ce se cade a rămīne egală cu propria-i substanţă: “Īn clipa unică prin care trecem, scriitorii ar fi trebuit să aibă un cuvīnt hotărītor īn destinele neamului”. Ca şi: “…n-am socotit de prisos a īntreprinde deci şi o «revizuire morală»”. Īndemnuri de-o actualitate ce nu mai trebuie demonstrată.

Lipsa de vlagă şi de curaj a criticii noastre, care se fereşte progresiv de abordarea chestiunilor “spinoase”, cufundīndu-se īntr-un conformism confortabil, īn spaţiul gri al indeciziei, se asociază, din păcate, cu un lucru grav, impardonabil, şi anume cu resurecţia cenzurii. Abolită ca instituţie totalitară, ea reapare şi se consolidează la o seamă de periodice, chiar dintre cele mai cunoscute, sub īnfăţişarea “cenzurii de casă”, filtru nu doar al idiosincraziilor sau al… obligaţiilor personale ori de grup restrīns, ci şi al concepţiei antiliberale, ce nu permite pluralitatea opiniilor. Dacă intervenţiile tale nu respectă o anumită orientare a convenţiilor şi a intereselor de grup, te trezeşti refuzat la publicare prin tactica aluziei, sau prin cea a tergiversării, sau chiar făţiş. Intoleranţa īşi scoate capul sub pretexte mai mult ori mai puţin astuţioase, favorizīnd inerţia, prejudecăţile, conjuncturalismul, carierismul. Am avut suficiente experienţe personale īn acest sens pentru a ne rosti, cu stupefacţie şi amărăciune, īn deplină cunoştinţă de cauză. Iată că acum, cīnd mass media, īn speţă ziariştii, luptă cu oficialitatea politică, dornică de a le pune căluşul īn gură, confraţii noştri ne oferă surpriza concurenţei complice cu poftele antidemocratice ale autorităţilor restauraţioniste. Situaţia este cu atīt mai lamentabilă, cu cīt scriitorul foloseşte cuvīntul ca instrument de exprimare a propriei sale personalităţi. Ce fel de scriitori sīnt aceia care īşi permit să stīlcească personalitatea aproapelui lor?

Noi, semnatarii prezentului Manifest, n-am apărut prin generaţie spontanee. Ne propunem să urmăm orientarea unei critici estetice, militante cīnd e nevoie, apelīnd la instrumentele moralităţii şi ale moralei netranzacţionale. Ne asumăm riscurile unei poziţii incomode, dar care a fost īmpărtăşită de nume prestigioase, pornind de la Titu Maiorescu şi E. Lovinescu, venind spre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Incontestabil, literatura romānă cuprinde şi alţi critici importanţi şi stimabili, īnsă aceasta e linia specifică pe care īnţelegem noi să ne situăm. O asemenea poziţie de principiu ne īncurajează să exprimăm rezerve – substanţiale sau de amănunt – inclusiv la adresa amintitelor personalităţi admirate.

Nu sīntem resentimentari sau invidioşi (cum i-am putea invidia pe cei ce ne decepţionează?), nu sīntem dornici de parvenire (dacă am fi fost, ne-am fi manifestat altminteri, de mai demult!), nu sīntem un grup de tinerei capricioşi şi răsfăţaţi, care nu cunosc greutăţile vieţii, marginalizarea sau sărăcia. Facem aceste delimitări pentru a pretinde să fim scutiţi de replicile facile sau de prost gust. Ne mărturisim simţămīntul de-a ne aşeza pe terenul unei atitudini critice responsabile, care se bizuie, după cum afirma Titu Maiorescu, pe recunoaşterea dreptului şi datoriei “cel puţin a cītorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din cīnd īn cīnd fără nici o cruţare: «aici aţi greşit» – dacă īntr-adevăr au greşit”. Nici mai mult, dar nici mai puţin de atīt.

Nu sīntem manevraţi de resorturi oculte, nu avem nimic de ascuns – dar avem multe de dezvăluit! Nu intenţionăm nici pe departe, prin analizele, consideraţiile şi judecăţile noastre, să ne asumăm monopolul adevărului. Intervenţia noastră se doreşte o invitaţie la discuţia liberă, conştienţi fiind de faptul c㠓īn dialectica unei culturi”, progresele “nu ies decīt din ciocniri contradictorii” (E. Lovinescu). Nădăjduim că semnalul de alarmă pe care l-am tras va fi receptat cum se cuvine, căci e reacţia naturală la o sumă de realităţi pe cīt de jenante, pe atīt de evidente, pretinzīnd, pe calea democratică a schimbului de opinii, o energie corectivă.

Sîntem pentru reaşezarea tablei de valori literare, pentru realizarea unui acord īntre etic şi estetic, pentru curajul civic al literaturii şi civismul curajos al esteticului.

 

Gheorghe Grigurcu

Laszlo Alexandru

Ovidiu Pecican