MANIFEST PENTRU NORMALITATEA CRITICII LITERARE

Constatăm cu tristeţe un fenomen avînd rezonanţe în sfera întregii culturi şi chiar a întregii vieţi sociale româneşti din prezent: scăderea şi degradarea spiritului critic.

E drept, apar multe comentarii şi s-ar părea, la suprafaţă, că totul e “în regulă”, dar adesea ele nu vădesc decît o eschivă, ocolirea sau distorsionarea temelor majore, dureroase, care se impun actualmente conştiinţelor responsabile. Parcă privim o elice care se învîrte în gol, fără a propulsa vreun vehicul. Atunci cînd nu sînt de-a dreptul trecute sub tăcere, aceste teme esenţiale sînt înecate într-o frazeologie fără finalitate, într-o stereotipie de fond, fie şi dichisită speculativ ori stilistic, împinse într-o zonă a desemnificării. În cel mai bun caz, în cerneala analiştilor picură oboseala, lehamitea. Nervul critic devine tot mai aton. Ne referim cu precădere la conflictul dintre mentalitatea conservatoare, retrogradă prin natura sa, şi cea democratică, unica deschizătoare de drumuri spre viitor. De soluţionarea acestui conflict depinde destinul creaţiei şi al conştiinţei de sine a poporului român. Dar atunci de ce i se dă atît de puţină atenţie? De ce se vede cel mult proiectat, într-o manieră defetistă, pe ecranul unui trecut îndepărtat, numit frecvent “obsedantul deceniu”, ca şi cum n-ar avea nici o legătură cu prezentul? De ce, atunci cînd e în cauză prezentul, această încleştare de principii e minimalizată, negată, cînd nu pur şi simplu calomniată? Subliniem că nu se află în chestiune un impact între doctrine sau şcoli critice la fel de stimabile, sau între generaţii, ci o confruntare între libertatea conştiinţei şi servituţile ei, un mod de a fi sau a nu fi al spiritului critic. Acei critici, puţini la număr, care exprimă puncte de vedere cu un grad mai mare al diferenţierii necomplezente, tranşante, apar din nefericire tot mai izolaţi, nefiind “selectaţi” de mediu, cum ar fi spus G. Ibrăileanu, de un mediu tot mai aplatizat, mai apatic, mai convenţional.

Să indicăm cîteva aspecte ale anomaliei. O recunoaştere pur teoretică, de faţadă, a necesităţii revizuirilor, fără ca ele să fie traduse în fapt, ci dimpotrivă, frînate, împiedicate prin persistenţa discursului critic fabricat înainte de 1989 (în condiţii de cenzură şi obligaţii ideologice), constituie o manifestare reprobabilă, o figură a duplicităţii. Se încearcă astfel menţinerea cu orice preţ a unor sancţiuni discutabile, a unei scări de valori în bună parte perimate, în defavoarea unor nume ce n-au fost în graţia regimului totalitar şi în favoarea altora, supralicitate inclusiv prin oficializare. E continuată politica de protejare a unor autori despre care, practic, nu se poate scrie decît elogios, orice abatere de la “ortodoxia” apologetică, orice rezervă fiind tratată ca un act de negativism ruşinos, ca un gest de demolare. Nu o dată, cînd este vorba despre scriitori aflaţi în viaţă, aceştia se văd cu atît mai “periaţi” cu cît au atins cote mai înalte de carieră. În loc de-a se micşora, aria descurajării, ca să nu zicem a interdicţiei critice, în favoarea unor “vedete”, sporeşte îngrijorător.

Apoi avem de-a face cu o interpretare tendenţioasă, evident mistificatoare, a însuşi conceptului de revizuire, aşa cum a fost statuat de E. Lovinescu şi cum, în chip rezonabil, se cuvine înţeles şi pus în aplicare. Unii pretind că mentorul Sburătorului s-ar fi limitat la a-şi revizui propriile opinii, şi extinderea lor la întregul cîmp al criticii n-ar reprezenta decît o “trădare” a concepţiei lovinesciene. Lăsînd la o parte aberaţia de-a folosi numele lui E. Lovinescu în scopul scandalos de a limita libertatea dezbaterii, fapt ce implică şi încălcarea principiului indicat de marele predecesor drept “mutaţia valorilor estetice”, iată cuvintele criticului: “Revizuirile nu înseamnă revenirea asupra părerilor mele din trecut, ci revizuirea şi, deci, fixarea într-o nouă scară a unor valori literare stabilite mai de mult şi propagate apoi prin rutină în masele publicului”.

Alţii fac uz de o interpretare “purist㔠a esteticului (în mod amuzant, conservatorismul e nu o dată… acrobatic, înfăţişînd postulatele ideologiei cu capul în jos!). Din punctul lor de vedere, esteticul n-ar fi compatibil, vezi Doamne, cu o apreciere etică. E clar că se află la mijloc dorinţa lor de-a muşamaliza compromisul sub diversele-i faţete, în esenţă un compromis mixt, estetic şi etic, al oamenilor de litere care, punîndu-se în slujba ideologiilor totalitare, au păcătuit prin text. Nu ne interesează biografia ca atare a autorilor (cu toate că, potrivit lui Roland Barthes, şi aceasta poate fi luată în considerare ca un text!), ci reflexul oportunismului lor în operă, cu rezultate nefaste pentru respectiva operă. Iarăşi e bine să ne aducem aminte de cîteva cuvinte limpezitoare ale lui E. Lovinescu, promotorul de căpetenie al autonomiei esteticului, care a găsit totuşi de cuviinţă, în circumstanţe istorice vitrege, să recurgă la criteriul moral, intrinsec oricărei activităţi umane, inclusiv creaţiei ce se cade a rămîne egală cu propria-i substanţă: “În clipa unică prin care trecem, scriitorii ar fi trebuit să aibă un cuvînt hotărîtor în destinele neamului”. Ca şi: “…n-am socotit de prisos a întreprinde deci şi o «revizuire morală»”. Îndemnuri de-o actualitate ce nu mai trebuie demonstrată.

Lipsa de vlagă şi de curaj a criticii noastre, care se fereşte progresiv de abordarea chestiunilor “spinoase”, cufundîndu-se într-un conformism confortabil, în spaţiul gri al indeciziei, se asociază, din păcate, cu un lucru grav, impardonabil, şi anume cu resurecţia cenzurii. Abolită ca instituţie totalitară, ea reapare şi se consolidează la o seamă de periodice, chiar dintre cele mai cunoscute, sub înfăţişarea “cenzurii de casă”, filtru nu doar al idiosincraziilor sau al… obligaţiilor personale ori de grup restrîns, ci şi al concepţiei antiliberale, ce nu permite pluralitatea opiniilor. Dacă intervenţiile tale nu respectă o anumită orientare a convenţiilor şi a intereselor de grup, te trezeşti refuzat la publicare prin tactica aluziei, sau prin cea a tergiversării, sau chiar făţiş. Intoleranţa îşi scoate capul sub pretexte mai mult ori mai puţin astuţioase, favorizînd inerţia, prejudecăţile, conjuncturalismul, carierismul. Am avut suficiente experienţe personale în acest sens pentru a ne rosti, cu stupefacţie şi amărăciune, în deplină cunoştinţă de cauză. Iată că acum, cînd mass media, în speţă ziariştii, luptă cu oficialitatea politică, dornică de a le pune căluşul în gură, confraţii noştri ne oferă surpriza concurenţei complice cu poftele antidemocratice ale autorităţilor restauraţioniste. Situaţia este cu atît mai lamentabilă, cu cît scriitorul foloseşte cuvîntul ca instrument de exprimare a propriei sale personalităţi. Ce fel de scriitori sînt aceia care îşi permit să stîlcească personalitatea aproapelui lor?

Noi, semnatarii prezentului Manifest, n-am apărut prin generaţie spontanee. Ne propunem să urmăm orientarea unei critici estetice, militante cînd e nevoie, apelînd la instrumentele moralităţii şi ale moralei netranzacţionale. Ne asumăm riscurile unei poziţii incomode, dar care a fost împărtăşită de nume prestigioase, pornind de la Titu Maiorescu şi E. Lovinescu, venind spre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Incontestabil, literatura română cuprinde şi alţi critici importanţi şi stimabili, însă aceasta e linia specifică pe care înţelegem noi să ne situăm. O asemenea poziţie de principiu ne încurajează să exprimăm rezerve – substanţiale sau de amănunt – inclusiv la adresa amintitelor personalităţi admirate.

Nu sîntem resentimentari sau invidioşi (cum i-am putea invidia pe cei ce ne decepţionează?), nu sîntem dornici de parvenire (dacă am fi fost, ne-am fi manifestat altminteri, de mai demult!), nu sîntem un grup de tinerei capricioşi şi răsfăţaţi, care nu cunosc greutăţile vieţii, marginalizarea sau sărăcia. Facem aceste delimitări pentru a pretinde să fim scutiţi de replicile facile sau de prost gust. Ne mărturisim simţămîntul de-a ne aşeza pe terenul unei atitudini critice responsabile, care se bizuie, după cum afirma Titu Maiorescu, pe recunoaşterea dreptului şi datoriei “cel puţin a cîtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din cînd în cînd fără nici o cruţare: «aici aţi greşit» – dacă într-adevăr au greşit”. Nici mai mult, dar nici mai puţin de atît.

Nu sîntem manevraţi de resorturi oculte, nu avem nimic de ascuns – dar avem multe de dezvăluit! Nu intenţionăm nici pe departe, prin analizele, consideraţiile şi judecăţile noastre, să ne asumăm monopolul adevărului. Intervenţia noastră se doreşte o invitaţie la discuţia liberă, conştienţi fiind de faptul c㠓în dialectica unei culturi”, progresele “nu ies decît din ciocniri contradictorii” (E. Lovinescu). Nădăjduim că semnalul de alarmă pe care l-am tras va fi receptat cum se cuvine, căci e reacţia naturală la o sumă de realităţi pe cît de jenante, pe atît de evidente, pretinzînd, pe calea democratică a schimbului de opinii, o energie corectivă.

Sîntem pentru reaşezarea tablei de valori literare, pentru realizarea unui acord între etic şi estetic, pentru curajul civic al literaturii şi civismul curajos al esteticului.

 

Gheorghe Grigurcu

Laszlo Alexandru

Ovidiu Pecican