Laszlo Alexandru

 

 

TOATE PÎNZELE SUS!

 

 

 

 

“După o generaţie ce refuză castrarea totală, vine o generaţie ce se castrează singură, īn sunet de tobe şi trīmbiţe, ca apoi să urmeze a treia generaţie care se naşte deja castrată gata.”

I.D. Sîrbu

 

 

            Eram pregătit să īntīmpin cu bucurie vocile tinere ce se īnscriu īn dezbaterea privind rejudecarea literaturii romāne. Era nevoie de suflul proaspăt, ţinuta verticală, dezinhibată, privirea nepervertită de compromisurile biografice ale etapei comuniste. Da, aşteptam cu nerăbdare o mīnă de ajutor din partea mai tinerilor mei confraţi. Fremătam de speranţa de a-i regăsi umăr la umăr līngă mine, pe aceeaşi parte a baricadei. Traseul lor existenţial neaservit ar fi trebuit să le confere ascendenţa morală, seninătatea judecăţilor casante.

            Mai bine īmi vedeam de treabă. Īn ultima vreme fac eforturi disproporţionate să-mi revin din stupoare, comparīnd ceea ce speram cu ceea ce mi-a fost dat să găsesc. Două intervenţii pe tema atīt de fierbinte a colaboraţionismului scriitorilor romāni mi-au readus īn minte vechea zicală: “De unde nu-i, nu cere nici Dumnezeu”.

            Articolul zgomotos publicat de Cristian Bădiliţă īn apărarea lui Constantin Noica (rev. 22, nr. 717/2003, p. 10-11) depăşeşte, prin parada sofismelor, toate neadevărurile propagandistice pe care mi-a fost dat a le răsfoi īn ultimul timp. Rareori am avut prilejul de a cunoaşte un text atīt de artificial, īnşelător şi viclean. Minciuna īncearcă să te doboare aici prin fluxul ei debordant: vine peste tine īn torente şi parcă ţi-e greu să te mai aperi, nu-i aşa? Să citeşti o exhibiţie sofistă ce debutează cu premise false, evoluează cu argumente strīmbe şi se stinge īn contrafacere nu e lucru de toate zilele. Aş fi preferat să mă lipsesc de asemenea senzaţii tari.

            “Noi aşteptam procesul comunismului – se lamentează Bădiliţ㠖 şi pīnă la urmă au revenit «procesele» lui Eliade, Cioran, Noica, Ionesco. Aşteptam judecarea neīntīrziată a stīngii şi ne-am trezit cu re-judecarea fără menajamente a dreptei, ca şi cum ne-am afla după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu după căderea Zidului Berlinului…”. Mi-e greu să pricep, īn primul rīnd, cine este acest “Noi” īn numele căruia clameaz㠖 şi īncă de la ce īnălţime! – tīnărul expatriat. Se include cumva şi pe sine īnsuşi? Dar de ce a stat să aştepte cu atīta răbdare delicatul Bădiliţă? Nu avea oare la dispoziţie īntreaga libertate a cuvīntului? De ce nu s-a avīntat (fie şi din spaţiul catifelat al Occidentului) īn “procesul comunismului” romānesc, dacă tot se plīnge de rezultatele străvezii ale demersului? Īn ce mă priveşte pe mine (nu pe “noi”, īn numele cărora nu-mi permit să vorbesc neautorizat), am “aşteptat” atīt procesul extremei stīngi (al comunismului şi al scriitorilor care l-au susţinut), cīt şi procesul extremei drepte (al legionarismului fascist şi al scriitorilor care l-au susţinut). Cenzura comunistă de pīnă la 1989 a interzis ambele direcţii de analiză onestă, condamnarea ambelor enormităţi ale secolului XX: ciuma roşie şi ciuma brună. Cine-şi īnchipuia oare că va veni la īnceputul secolului XXI un tīnăr furios care, prin hocus-pocus-uri viclene, va īncerca să ne distragă atenţia dinspre o culoare a crimei īnspre cealaltă?! Care ne va interzice să judecăm la dreapta, sub pretextul mincinos că avem de lucru doar la stīnga?! Iar dacă ne gīndim că obiectul devoţiunii lui C. Bădiliţă, gīnditorul Constantin Noica, a pus umărul succesiv atīt la gloria mişcării legionare cīt şi la manevrele propagandistice comuniste, realizăm pe deplin ce ridicole sīnt icnetele partizanului său improvizat de azi.

            “Īn loc să se cureţe după 1989, Romānia n-a făcut decīt să-şi scoată la suprafaţă, să-şi etaleze abcesul”, scrie strīmbīnd din nas Bădiliţă. Dar nu cumva, pentru a curăţa rana, medicul e dator să scoată la suprafaţă abcesul şi să-l examineze? Cum poţi vindeca, fără a studia? Cum poţi curăţa, fără a manevra lopata şi mătura? Ce-ar fi aşteptat Cristian Bădiliţă? Să stăm īn continuare zīmbitori şi indiferenţi, cu scheletul īn dulap?!

            După asemenea premise cariate, junele incendiar īşi suflecă mīnecile şi trece hotărīt la treabă. Tabăra revizionistă care, īn cazul de faţă, viza extremismele de dreapta, le-a reproşat unor intelectuali străluciţi – Eliade, Cioran, Noica etc. – trecutul lamentabil. Īn ce fel răspunde C. Bădiliţă la aceste acuze apăsătoare, īntemeiate pe cercetări īndelungate (mă gīndesc că un Z. Ornea, bunăoară, a parcurs din doască īn doască presa vremii şi a publicat studii răsunătoare īn domeniu)? Prin… infatuare, gogomănie şi violenţe de limbaj: “Parte din criticii noştri (mai ales goşiştii tineri) sīnt de-o incultură patentă, dublată de un tupeu ieşit din comun. Cum să nu fie Sebastian o sursă «preţioasă» de informaţii pentru cineva care n-a petrecut nici o zi din viaţa lui īn arhivele unei biblioteci serioase, care n-a avut curiozitatea să cunoască nici un martor interbelic, care n-a deschis nici o colecţie de reviste sau de ziare din anii ‘30?”. Īn pasaje cum e cel abia citat scīrţīie nu doar flagranta inadecvare la faptele realităţii, cīt mai ales viclenia scandalagiului de a răspunde la reproşuri prin… atacuri la adresa acuzatorilor. Ignoratio elenchi ad hominem, aşa se cheamă această şiretenie de doi bani şi e cunoscută din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă toţi criticii lui Eliade s-ar sprijini doar pe mărturiile cutremurătoare ale lui Mihail Sebastian (deşi lucrurile nu stau astfel), chiar dacă ei nu şi-ar lua informaţiile decīt din surse de mīna a doua, s-ar transforma prin asta automat Mircea Eliade īn candidat la premiul Albă ca Zăpada? Ar trece pe dată īn nefiinţă opţiunea sa concretă, febrilitatea sa legionară? Supărarea (trucată) a unui polemist sofist poate schimba retroactiv istoria noastră interbelică?

            La fel de grosolan tratează C. Bădiliţă şi cazul gīnditorului de la Păltiniş, atunci cīnd īi citează la bară, īn pledoaria sa, exclusiv pe martorii apărării: “Cei mai credibili martori şi interpreţi īntr-un eventual proces al «colaboraţionismului» său mi se par a fi īn mod normal propriii săi discipoli. Iubirea nu orbeşte pīnă acolo īncīt să nu te poţi desprinde de cel iubit, dacă acesta se dovedeşte un aliat al ticăloşilor. Or un asemenea lucru e pur şi simplu de negīndit. Dacă nu facem credit fiilor spirituali ai lui Noica, atunci cui facem credit? (…) I-a interzis vreunul dintre ei să-i mai calce pragul casei? I-a īntors vreunul spatele? L-a tras vreunul de mīnecă? I-a arătat vreunul obrazul?”. Iată desfăşurată īn faţa ochilor noştri īntrega subiectivitate a unui judecător ce le dă cuvīntul doar amicilor şi susţinătorilor “inculpatului”. Cītă credibilitate īi putem acorda unui asemenea sofist? Este prea pompos şirul īntrebărilor sale găunoase pentru a nu-l vedea spulberat de īnsăşi realitatea faptelor. Da, din cīte relatează Gabriel Liiceanu, filosoful Alexandru Dragomir a refuzat o vreme să-l mai vadă pe C. Noica, deoarece l-a considerat responsabil de aruncarea īn detenţie a primului său grup de discipoli. Da, criticul I. Negoiţescu i-a arătat lui C. Noica obrazul, īn replica dată scrisorii sale antioccidentale, şi i-a imputat sfīrşitul tragic din detenţie al lui Mihai Rădulescu. Da, eseistul N. Steinhardt şi-a exprimat (īn Jurnalul fericirii) decepţia faţă de conduita lamentabilă a lui C. Noica atīt īn cadrul anchetei, cīnd s-a dovedit penibil de cooperant cu sistemul, cīt şi īn timpul procesului. Da, memorialista Monica Lovinescu a consemnat cu stupoare şi amărăciune manevrele propagandistice procomuniste desfăşurate de C. Noica īn rīndurile exilului. Mai are nevoie C. Bădiliţă de răspunsuri ţintite, pentru īntrebările sale despletite şi incoerente? Sau continuă să-şi īnchipuie că tupeul ţine locul adevărului?

            Şi nu alonja inflamată este vina cea mai gravă a lui Cristian Bădiliţă. Aceasta mai poate fi explicată prin gīndirea lui necoaptă. Dar lipsa de onestitate a discursului său īl descalifică īn orice comunitate intelectuală superioară căminului cultural sătesc. Īn loc de a dezbate argumentele adversarilor săi de idei, Bădiliţă face eforturi schimonosite de a-i elimina pe cei indezirabili din peisaj, de a le interzice dreptul la cuvīnt, de a le limita sfera de activitate. Prin ce şoproane prăfuite o fi aflat că asta īnseamn㠓dialog”? “Fără să vreau să pun la punct pe nimeni [?!], consider că a venit vremea ca istoricii şi criticii literari să-şi asume doar rolul care este strict al lor īntr-un peisaj variat şi pitoresc, anume, acela de relee īntre autorii de literatură şi cititori. Depăşirea acestui rol riscă să-i facă adesea caraghioşi.” Singurul caraghios īn context este īnsuşi C. Bădiliţă, care se opinteşte cu bisturiul să separe esteticul de etic, īn studiul literaturii, īncredinţīndu-l pe primul grijii limitate a criticilor şi rezervīndu-l pe al doilea propriilor sale adnotări mincinoase. E surprinzătoare suficienţa cu care un neliterat se pronunţă tăios despre colaboraţionismul scriitorilor Sadoveanu, Călinescu sau Gala Galaction, īn schimb interzice accesul criticilor şi istoricilor literari la colaboraţionismul scriitorilor Eliade, Noica sau Cioran. Coerenţa logică nu se află printre armele secrete ale lui Cristian Bădiliţă!

            “Procesul colaboraţionismului noician (…) mi se pare de prost gust īn contextul īn care Romānia continuă să fie condusă de o liotă de comunişti neruşinaţi, iar foştii securişti zburdă inocenţi şi veseli prin natură. Mulţi dintre «puritanii» care-l urecheau acum trei ani pe «comunistul» Pleşu i-au votat apoi cu amīndouă mīinile pe Iliescu şi trupa lui de măscărici, fără prea multe mustrări de conştiinţă. Iliescu nu vă miroase, domnilor? Vă miroase Noica? Naţionalistul Noica e mai impardonabil decīt naţionalistul Iorga, mai bun de luat la refec decīt naţionalistul Vadim Tudor?” Incredibil, dar această deşănţată paradă de sofisme e publicată īntr-o revistă de calitate intelectuală, īn Bucureştiul anului 2003. Tactica argumentării prin schimbarea planului de referinţă am “savurat-o” din plin pe vremea ceauşismului. De fiecare dată cīnd sistemul dictatorial era chestionat īn legătură cu problema libertăţilor individuale şi a drepturilor omului, se găsea un propagandist arogant care contesta dreptul la critică al societăţii capitaliste, întrucīt acolo… şomajul e īn floare, iar muncitorii revendică salarii mai mari. Exista şi varianta īn care, pe ton suav, se admitea că se poate şi mai bine pe plaiurile noastre, dar să nu ne plīngem, căci… īn Kenya se moare de foame! În Bangladesh lumea e nefericită! Ignoratio elenchi ad rem se cheamă viclenia transparentă prin care propagandiştii comunişti de odinioară ne trimiteau cu gīndul īn Africa subsahariană, iar Cristian Bădiliţă ne flutură azi prin faţa ochilor efigia lui Iliescu şi a lui Vadim Tudor, pentru a atenua critica legitimă la adresa lui Constantin Noica!

            “Cīnd ai ales să trăieşti īn ţara guvernării comuniste, cīnd accepţi un parlament şi un senat de unde nu lipsesc Păunescu sau Vadim Tudor, īţi mai temperezi «puritanismul» justiţiar. Vous êtes carrément à côté de la plaque. Eu aş avea dreptul să fiu revoltat pe colaboraţionişti, pentru că refuz să trăiesc şi să votez īntr-o ţară a puterii nelegitime. Dar cei care au ales resemnarea şi compromisul, colaboraţionismul pasiv de astăzi, cei care trăiesc īn Romānia neocomunistă nu au dreptul să-l īncolţească nici măcar pe Sadoveanu.” A côté de la plaque, şi īncă īntr-un mod violent obraznic, care pe oricare altul l-ar face să se ascundă sub pămīnt de ruşine, este īnsuşi Bădiliţă. Nu toţi cei care am ales să trăim īn Romānia sīntem azi resemnaţi şi compromişi. Sau ce alternative ne propune insolentul condeier? Are cumva la Rouen un loc călduţ pentru 22 de milioane de concetăţeni?! Ne sugerează cumva soluţia anarhică a grenadelor şi cocteilurilor Molotov, īmpotriva parlamentului romān?! Ne cere cumva să ne retezăm spiritul critic, īn semn de penitenţă faţă de meandrele vieţii politice?! Tot atītea soluţii imbecile!

            Dacă l-aş judeca prin prisma gogomăniilor sale franţuzite, l-aş acuza eu īnsumi pe C. Bădiliţă că a dezertat de la locul datoriei sale de intelectual. Invectiva surescitată a dezertorului ce-i biciuie pe soldaţii rămaşi īn tranşee se explică oare prin mustrările sale de conştiinţă? Laşitatea se răscumpără oare prin impertinenţă?

            Dar limba lui Bădiliţă a īnvăţat deja să fie bifurcată: aspru intransigentă cīnd īi izbeşte pe promotorii marginalizaţi ai revizuirilor, o vedem īn schimb unduitor mătăsoasă cīnd piaptănă vedetele influente ale momentului. Īndată ce vine vorba – fără a fi vorba – despre Eugen Simion, aflăm că acela e “nici mai mult nici mai puţin decīt preşedintele actual al Academiei”. Efectiv. Mai aflăm că a scris “o scrisoare pe care eu aş pune-o urgent īn manualele şcolare, pentru dezintoxicarea tinerelor generaţii”. Textual. Īndată ce alunecă vorba spre Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu, junele magistru ne transmite: “E absolut evident că Romānia nu are īntre graniţele ei oameni mai bine pregătiţi decīt discipolii lui Noica. Cei din Occident avem o măsură netrucată a competenţei culturale”. Pur şi simplu.

            Lui Cristian Bădiliţă īi prevăd un succes fulminant īn carieră. Observ că ştie să se dezlănţuie atunci cīnd are de combătut adevărul, raţiunea lucidă şi spiritul critic. Īn acest scop uzează fără rezerve o amplă varietate a tehnicilor propagandistice: măsluirea probelor, audierea parţială, răuvoitoare, a martorilor, atacarea acuzatorilor, negarea faptelor evidente, delegitimarea adversarilor de idei, deplasarea vicleană a mizei discuţiei, violenţa insolentă a stilului. Forţa lui stă în zigzagul între minciuna flagrantă şi linguşeala flatantă. Un profil inconfundabil pentru a se lansa īn zgomotoase afaceri de conştiinţă. Toate pīnzele sus, Cristian Bădiliţă!

*

            O altă voce tīnără se năpusteşte desculţ īn discuţia legată de colaboraţionismul scriitorilor. În revista Luceafărul (nr. 3/2004, p. 24), Claudiu Komartin dă sfaturi pe un ton semeţ: Pe marginea unor inepţii. Neo-gălăgiosul se referă la episodul II al dialogului dintre Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, publicat īn Columna de la Tīrgu Jiu (nr. 5-6/2003). Inepţiile, cīte sīnt, nu le aparţin īnsă celor trei, ci lui Komartin īn carne şi oase, care se află nu pe margine, ci chiar īn centrul aberaţiei.

            Ca simplu element de decor, mi-a sărit în ochi ridicola infatuare a proaspătului debutant: “…Am făcut această paranteză pentru a le explica domnilor Pecican, Laszlo şi Grigurcu cîteva chestiuni pe care eu le credeam elementare…”. Nici mai mult, nici mai puţin! Ce pierdere pe noi, dacă nu ne-ar fi explicat el acele chestiuni! Am notat apoi, cu un zîmbet fugar, că absolut toate replicile şi ideile reproşate colegului meu (“în opinia lui Pecican”, “îi reamintesc domnului Pecican” etc.) vizează invariabil replici şi idei rostite de mine însumi (Laszlo Alexandru). Strabismul face ravagii în rîndul tinerei generaţii…

            Imberbul autor īncepe prin a constata “lipsa de solidaritate şi de curaj colectiv” din timpul comunismului. Atomizarea vieţii publice “a īmpiedicat şi după decembrie 1989 necesara lustraţie, care ar fi putut grăbi cu vreo cincisprezece ani progresul şi reaşezarea Romāniei īnfeudate…”. Acelaşi element – lipsa de solidaritate – pare a sta şi la originea eşecului răsunător al intelectualilor romāni īn politica postdecembristă, unde “au dat greş īn cam toate īncercările lor de a sparge baricadele noii aristocraţii cripto-comuniste”. Pīnă aici toate bune şi frumoase: resimţim cu toţii nevoia de solidaritate, frăţietate şi comunitate. Dar solidaritate īn jurul căror valori? Frăţietate īn jurul căror principii? Comunitate īn preajma căror personaje? Cum am putea realiza “necesara lustraţie”? Prin puparea unsuroasă īn Piaţa Endependenţi, făcīndu-ne că uităm cu cine stăm agăţaţi de gīt? Ascunzînd scheletul īn dulap şi jucînd periniţa īn faţa uşii? Solidaritatea se construieşte īn jurul unor valori convergente. Frăţietatea īn jurul unor principii transparente. Comunitatea în jurul ideii de justiţie. Toate aceste “detalii” nu par să frămînte spiritul condeierului bucureştean, care ignoră cauzele crizei şi deplînge doar efectele sale.

            Pentru constituirea unor valori şi principii coerente – iar în baza acestora a unei comunităţi mature –, e nevoie în primul rînd de consecvenţă ideatică. Nu poţi să vituperezi indignat împotriva comunismului şi a fascismului, să lansezi apeluri către lichele, după care să sari cu aceeaşi fervoare în apărarea magistrului tău din tinereţe care a fost, pe rînd, şi aderent al legionarismului, şi agent de influenţă al comunismului. Mă gîndesc desigur la eforturile de azi ale lui Gabriel Liiceanu de a-l scoate basma curată pe Constantin Noica. Nu va fi auzit deviza antică: “Amicus Plato, sed magis amica veritas”. Devoţiunea lui G. Liiceanu faţă de mentorul său este de înţeles cînd evoluează acasă, între patru pereţi, dar devine pernicioasă cînd este folosită pentru a induce în eroare judecata publică şi a propune ca normă colectivă, raţională, rezultatul unor impulsuri de recunoştinţă subiectivă, personală. Nu poţi să întemeiezi un partid anticomunist, să te propui ca lider al fostei opoziţii a anilor ‘90, după care să patronezi în România literară, sub semnătura unui adjunct (altminteri ţărănist), recuperarea marilor scriitori compromişi din vremea ceauşismului. Mă gîndesc desigur la Nicolae Manolescu şi la serpentinele sale atît de decepţionante din ultimii ani. Acestea erau cîteva din temele de reflecţie pe care le-am lansat în dialogul Grigurcu-Laszlo-Pecican şi pe care junele Komartin binevoieşte a le considera… “aberaţii”.

            Şi-ar fi permis oare vreun Komartin să iasă în presa liberă, după al doilea război mondial, şi să ia apărarea scriitorilor francezi colaboraţionişti, a propagandiştilor hitlerişti? Fireşte că nu! Acest lucru e posibil doar în România contemporană, unde un nou-venit ne ţine predici despre “opera compozit㔠a unor “autori controversaţi, care au încheiat, într-un anumit moment al existenţei, pactul cu cei ce deţineau puterea…” şi ne îndeamnă băţos la indulgenţă faţă de marii compromişi. Ce-i drept chiar idolii săi (N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu) pun semnul egalităţii īntre fascism şi comunism, dar, pe de altă parte, îi tratează diferit pe colaboraţioniştii celor două regimuri criminale: e normal ca Louis-Ferdinand Céline să fie marginalizat după al doilea război mondial, dar nu e normal ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga să fie lăsată măcar o vreme să se reculeagă în pace la mănăstire.

            Asemenea inconsecvenţe nu-i dau nici un vertij tînărului lefegiu. Pentru el judecata etică reprezintă doar “o dovadă de obtuzitate” şi reflexul unor amintiri dureroase la care nu pot renunţa o mînă de nostalgici. A face un strop de curăţenie īn ograda literaturii, pentru a evita repetarea altor nelegiuiri propagandistice, înseamn㠓a suge cu neobrăzare de la osul unor morţi celebri” (stilul e omul…). Singura care contează pentru acest analfabet moral este judecata estetică, planînd castă, pură şi intangibilă deasupra vremurilor: “De-abia începînd de-acum, şi mai ales în următorii 10-15 ani, se va putea discuta din nou relaxat şi coerent, şi reevalua corect, fără idiosincrazii şi porniri justiţiare, opera scriitorilor romāni importanţi din anii ‘50, ‘60, ‘70, ‘80”.

            Foarte bine. În ciuda îndemnurilor komartiniene, eu voi continua să scriu despre compromis, laşitate, minciună şi duplicitate în literatura română. Îi las preopinentului meu întreaga plăcere ca, prin anii 2020, să pregătească ample şi sensibile şi delicate şi rafinate analize estetice ale autorilor săi preferaţi, pe care ni-i pomeneşte în contrapartidă: Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Ion Gheorghe, Fănuş Neagu. Tels maîtres, tel valet!

            Spor la treabă, Claudiu Komartin, vînt din pupă şi toate pînzele sus!

            (Cluj, februarie 2004)