Laszlo7

Laszlo Alexandru

TOATE PÎNZELE SUS!

După o generaţie ce refuză castrarea totală, vine o generaţie ce se castrează singură, în sunet de tobe şi trîmbiţe, ca apoi să urmeze a treia generaţie care se naşte deja castrată gata.

I.D. Sîrbu

Eram pregătit să întîmpin cu bucurie vocile tinere ce se înscriu în dezbaterea privind rejudecarea literaturii române. Era nevoie de suflul proaspăt, ţinuta verticală, dezinhibată, privirea nepervertită de compromisurile biografice ale etapei comuniste. Da, aşteptam cu nerăbdare o mînă de ajutor din partea mai tinerilor mei confraţi. Fremătam de speranţa de a-i regăsi umăr la umăr lîngă mine, pe aceeaşi parte a baricadei. Traseul lor existenţial neaservit ar fi trebuit să le confere ascendenţa morală, seninătatea judecăţilor casante.

Mai bine îmi vedeam de treabă. În ultima vreme fac eforturi disproporţionate să-mi revin din stupoare, comparînd ceea ce speram cu ceea ce mi-a fost dat să găsesc. Două intervenţii pe tema atît de fierbinte a colaboraţionismului scriitorilor români mi-au readus în minte vechea zicală: De unde nu-i, nu cere nici Dumnezeu.

Articolul zgomotos publicat de Cristian Bădiliţă în apărarea lui Constantin Noica (rev. 22, nr. 717/2003, p. 10-11) depăşeşte, prin parada sofismelor, toate neadevărurile propagandistice pe care mi-a fost dat a le răsfoi în ultimul timp. Rareori am avut prilejul de a cunoaşte un text atît de artificial, înşelător şi viclean. Minciuna încearcă să te doboare aici prin fluxul ei debordant: vine peste tine în torente şi parcă ţi-e greu să te mai aperi, nu-i aşa? Să citeşti o exhibiţie sofistă ce debutează cu premise false, evoluează cu argumente strîmbe şi se stinge în contrafacere nu e lucru de toate zilele. Aş fi preferat să mă lipsesc de asemenea senzaţii tari.

Noi aşteptam procesul comunismului se lamentează Bădiliţă şi pînă la urmă au revenit «procesele» lui Eliade, Cioran, Noica, Ionesco. Aşteptam judecarea neîntîrziată a stîngii şi ne-am trezit cu re-judecarea fără menajamente a dreptei, ca şi cum ne-am afla după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu după căderea Zidului Berlinului. Mi-e greu să pricep, în primul rînd, cine este acest Noi în numele căruia clamează şi încă de la ce înălţime! tînărul expatriat. Se include cumva şi pe sine însuşi? Dar de ce a stat să aştepte cu atîta răbdare delicatul Bădiliţă? Nu avea oare la dispoziţie întreaga libertate a cuvîntului? De ce nu s-a avîntat (fie şi din spaţiul catifelat al Occidentului) în procesul comunismului românesc, dacă tot se plînge de rezultatele străvezii ale demersului? În ce mă priveşte pe mine (nu pe noi, în numele cărora nu-mi permit să vorbesc neautorizat), am aşteptat atît procesul extremei stîngi (al comunismului şi al scriitorilor care l-au susţinut), cît şi procesul extremei drepte (al legionarismului fascist şi al scriitorilor care l-au susţinut). Cenzura comunistă de pînă la 1989 a interzis ambele direcţii de analiză onestă, condamnarea ambelor enormităţi ale secolului XX: ciuma roşie şi ciuma brună. Cine-şi închipuia oare că va veni la începutul secolului XXI un tînăr furios care, prin hocus-pocus-uri viclene, va încerca să ne distragă atenţia dinspre o culoare a crimei înspre cealaltă?! Care ne va interzice să judecăm la dreapta, sub pretextul mincinos că avem de lucru doar la stînga?! Iar dacă ne gîndim că obiectul devoţiunii lui C. Bădiliţă, gînditorul Constantin Noica, a pus umărul succesiv atît la gloria mişcării legionare cît şi la manevrele propagandistice comuniste, realizăm pe deplin ce ridicole sînt icnetele partizanului său improvizat de azi.

În loc să se cureţe după 1989, România n-a făcut decît să-şi scoată la suprafaţă, să-şi etaleze abcesul, scrie strîmbînd din nas Bădiliţă. Dar nu cumva, pentru a curăţa rana, medicul e dator să scoată la suprafaţă abcesul şi să-l examineze? Cum poţi vindeca, fără a studia? Cum poţi curăţa, fără a manevra lopata şi mătura? Ce-ar fi aşteptat Cristian Bădiliţă? Să stăm în continuare zîmbitori şi indiferenţi, cu scheletul în dulap?!

După asemenea premise cariate, junele incendiar îşi suflecă mînecile şi trece hotărît la treabă. Tabăra revizionistă care, în cazul de faţă, viza extremismele de dreapta, le-a reproşat unor intelectuali străluciţi Eliade, Cioran, Noica etc. trecutul lamentabil. În ce fel răspunde C. Bădiliţă la aceste acuze apăsătoare, întemeiate pe cercetări îndelungate (mă gîndesc că un Z. Ornea, bunăoară, a parcurs din doască în doască presa vremii şi a publicat studii răsunătoare în domeniu)? Prin infatuare, gogomănie şi violenţe de limbaj: Parte din criticii noştri (mai ales goşiştii tineri) sînt de-o incultură patentă, dublată de un tupeu ieşit din comun. Cum să nu fie Sebastian o sursă «preţioasă» de informaţii pentru cineva care n-a petrecut nici o zi din viaţa lui în arhivele unei biblioteci serioase, care n-a avut curiozitatea să cunoască nici un martor interbelic, care n-a deschis nici o colecţie de reviste sau de ziare din anii 30?. În pasaje cum e cel abia citat scîrţîie nu doar flagranta inadecvare la faptele realităţii, cît mai ales viclenia scandalagiului de a răspunde la reproşuri prin atacuri la adresa acuzatorilor. Ignoratio elenchi ad hominem, aşa se cheamă această şiretenie de doi bani şi e cunoscută din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă toţi criticii lui Eliade s-ar sprijini doar pe mărturiile cutremurătoare ale lui Mihail Sebastian (deşi lucrurile nu stau astfel), chiar dacă ei nu şi-ar lua informaţiile decît din surse de mîna a doua, s-ar transforma prin asta automat Mircea Eliade în candidat la premiul Albă ca Zăpada? Ar trece pe dată în nefiinţă opţiunea sa concretă, febrilitatea sa legionară? Supărarea (trucată) a unui polemist sofist poate schimba retroactiv istoria noastră interbelică?

La fel de grosolan tratează C. Bădiliţă şi cazul gînditorului de la Păltiniş, atunci cînd îi citează la bară, în pledoaria sa, exclusiv pe martorii apărării: Cei mai credibili martori şi interpreţi într-un eventual proces al «colaboraţionismului» său mi se par a fi în mod normal propriii săi discipoli. Iubirea nu orbeşte pînă acolo încît să nu te poţi desprinde de cel iubit, dacă acesta se dovedeşte un aliat al ticăloşilor. Or un asemenea lucru e pur şi simplu de negîndit. Dacă nu facem credit fiilor spirituali ai lui Noica, atunci cui facem credit? () I-a interzis vreunul dintre ei să-i mai calce pragul casei? I-a întors vreunul spatele? L-a tras vreunul de mînecă? I-a arătat vreunul obrazul?. Iată desfăşurată în faţa ochilor noştri întrega subiectivitate a unui judecător ce le dă cuvîntul doar amicilor şi susţinătorilor inculpatului. Cîtă credibilitate îi putem acorda unui asemenea sofist? Este prea pompos şirul întrebărilor sale găunoase pentru a nu-l vedea spulberat de însăşi realitatea faptelor. Da, din cîte relatează Gabriel Liiceanu, filosoful Alexandru Dragomir a refuzat o vreme să-l mai vadă pe C. Noica, deoarece l-a considerat responsabil de aruncarea în detenţie a primului său grup de discipoli. Da, criticul I. Negoiţescu i-a arătat lui C. Noica obrazul, în replica dată scrisorii sale antioccidentale, şi i-a imputat sfîrşitul tragic din detenţie al lui Mihai Rădulescu. Da, eseistul N. Steinhardt şi-a exprimat (în Jurnalul fericirii) decepţia faţă de conduita lamentabilă a lui C. Noica atît în cadrul anchetei, cînd s-a dovedit penibil de cooperant cu sistemul, cît şi în timpul procesului. Da, memorialista Monica Lovinescu a consemnat cu stupoare şi amărăciune manevrele propagandistice procomuniste desfăşurate de C. Noica în rîndurile exilului. Mai are nevoie C. Bădiliţă de răspunsuri ţintite, pentru întrebările sale despletite şi incoerente? Sau continuă să-şi închipuie că tupeul ţine locul adevărului?

Şi nu alonja inflamată este vina cea mai gravă a lui Cristian Bădiliţă. Aceasta mai poate fi explicată prin gîndirea lui necoaptă. Dar lipsa de onestitate a discursului său îl descalifică în orice comunitate intelectuală superioară căminului cultural sătesc. În loc de a dezbate argumentele adversarilor săi de idei, Bădiliţă face eforturi schimonosite de a-i elimina pe cei indezirabili din peisaj, de a le interzice dreptul la cuvînt, de a le limita sfera de activitate. Prin ce şoproane prăfuite o fi aflat că asta înseamnă dialog? Fără să vreau să pun la punct pe nimeni [?!], consider că a venit vremea ca istoricii şi criticii literari să-şi asume doar rolul care este strict al lor într-un peisaj variat şi pitoresc, anume, acela de relee între autorii de literatură şi cititori. Depăşirea acestui rol riscă să-i facă adesea caraghioşi. Singurul caraghios în context este însuşi C. Bădiliţă, care se opinteşte cu bisturiul să separe esteticul de etic, în studiul literaturii, încredinţîndu-l pe primul grijii limitate a criticilor şi rezervîndu-l pe al doilea propriilor sale adnotări mincinoase. E surprinzătoare suficienţa cu care un neliterat se pronunţă tăios despre colaboraţionismul scriitorilor Sadoveanu, Călinescu sau Gala Galaction, în schimb interzice accesul criticilor şi istoricilor literari la colaboraţionismul scriitorilor Eliade, Noica sau Cioran. Coerenţa logică nu se află printre armele secrete ale lui Cristian Bădiliţă!

Procesul colaboraţionismului noician () mi se pare de prost gust în contextul în care România continuă să fie condusă de o liotă de comunişti neruşinaţi, iar foştii securişti zburdă inocenţi şi veseli prin natură. Mulţi dintre «puritanii» care-l urecheau acum trei ani pe «comunistul» Pleşu i-au votat apoi cu amîndouă mîinile pe Iliescu şi trupa lui de măscărici, fără prea multe mustrări de conştiinţă. Iliescu nu vă miroase, domnilor? Vă miroase Noica? Naţionalistul Noica e mai impardonabil decît naţionalistul Iorga, mai bun de luat la refec decît naţionalistul Vadim Tudor? Incredibil, dar această deşănţată paradă de sofisme e publicată într-o revistă de calitate intelectuală, în Bucureştiul anului 2003. Tactica argumentării prin schimbarea planului de referinţă am savurat-o din plin pe vremea ceauşismului. De fiecare dată cînd sistemul dictatorial era chestionat în legătură cu problema libertăţilor individuale şi a drepturilor omului, se găsea un propagandist arogant care contesta dreptul la critică al societăţii capitaliste, întrucît acolo şomajul e în floare, iar muncitorii revendică salarii mai mari. Exista şi varianta în care, pe ton suav, se admitea că se poate şi mai bine pe plaiurile noastre, dar să nu ne plîngem, căci în Kenya se moare de foame! În Bangladesh lumea e nefericită! Ignoratio elenchi ad rem se cheamă viclenia transparentă prin care propagandiştii comunişti de odinioară ne trimiteau cu gîndul în Africa subsahariană, iar Cristian Bădiliţă ne flutură azi prin faţa ochilor efigia lui Iliescu şi a lui Vadim Tudor, pentru a atenua critica legitimă la adresa lui Constantin Noica!

Cînd ai ales să trăieşti în ţara guvernării comuniste, cînd accepţi un parlament şi un senat de unde nu lipsesc Păunescu sau Vadim Tudor, îţi mai temperezi «puritanismul» justiţiar. Vous êtes carrément à côté de la plaque. Eu aş avea dreptul să fiu revoltat pe colaboraţionişti, pentru că refuz să trăiesc şi să votez într-o ţară a puterii nelegitime. Dar cei care au ales resemnarea şi compromisul, colaboraţionismul pasiv de astăzi, cei care trăiesc în România neocomunistă nu au dreptul să-l încolţească nici măcar pe Sadoveanu. A côté de la plaque, şi încă într-un mod violent obraznic, care pe oricare altul l-ar face să se ascundă sub pămînt de ruşine, este însuşi Bădiliţă. Nu toţi cei care am ales să trăim în România sîntem azi resemnaţi şi compromişi. Sau ce alternative ne propune insolentul condeier? Are cumva la Rouen un loc călduţ pentru 22 de milioane de concetăţeni?! Ne sugerează cumva soluţia anarhică a grenadelor şi cocteilurilor Molotov, împotriva parlamentului român?! Ne cere cumva să ne retezăm spiritul critic, în semn de penitenţă faţă de meandrele vieţii politice?! Tot atîtea soluţii imbecile!

Dacă l-aş judeca prin prisma gogomăniilor sale franţuzite, l-aş acuza eu însumi pe C. Bădiliţă că a dezertat de la locul datoriei sale de intelectual. Invectiva surescitată a dezertorului ce-i biciuie pe soldaţii rămaşi în tranşee se explică oare prin mustrările sale de conştiinţă? Laşitatea se răscumpără oare prin impertinenţă?

Dar limba lui Bădiliţă a învăţat deja să fie bifurcată: aspru intransigentă cînd îi izbeşte pe promotorii marginalizaţi ai revizuirilor, o vedem în schimb unduitor mătăsoasă cînd piaptănă vedetele influente ale momentului. Îndată ce vine vorba fără a fi vorba despre Eugen Simion, aflăm că acela e nici mai mult nici mai puţin decît preşedintele actual al Academiei. Efectiv. Mai aflăm că a scris o scrisoare pe care eu aş pune-o urgent în manualele şcolare, pentru dezintoxicarea tinerelor generaţii. Textual. Îndată ce alunecă vorba spre Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu, junele magistru ne transmite: E absolut evident că România nu are între graniţele ei oameni mai bine pregătiţi decît discipolii lui Noica. Cei din Occident avem o măsură netrucată a competenţei culturale. Pur şi simplu.

Lui Cristian Bădiliţă îi prevăd un succes fulminant în carieră. Observ că ştie să se dezlănţuie atunci cînd are de combătut adevărul, raţiunea lucidă şi spiritul critic. În acest scop uzează fără rezerve o amplă varietate a tehnicilor propagandistice: măsluirea probelor, audierea parţială, răuvoitoare, a martorilor, atacarea acuzatorilor, negarea faptelor evidente, delegitimarea adversarilor de idei, deplasarea vicleană a mizei discuţiei, violenţa insolentă a stilului. Forţa lui stă în zigzagul între minciuna flagrantă şi linguşeala flatantă. Un profil inconfundabil pentru a se lansa în zgomotoase afaceri de conştiinţă. Toate pînzele sus, Cristian Bădiliţă!

O altă voce tînără se năpusteşte desculţ în discuţia legată de colaboraţionismul scriitorilor. În revista Luceafărul (nr. 3/2004, p. 24), Claudiu Komartin dă sfaturi pe un ton semeţ: Pe marginea unor inepţii. Neo-gălăgiosul se referă la episodul II al dialogului dintre Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, publicat în Columna de la Tîrgu Jiu (nr. 5-6/2003). Inepţiile, cîte sînt, nu le aparţin însă celor trei, ci lui Komartin în carne şi oase, care se află nu pe margine, ci chiar în centrul aberaţiei.

Ca simplu element de decor, mi-a sărit în ochi ridicola infatuare a proaspătului debutant: Am făcut această paranteză pentru a le explica domnilor Pecican, Laszlo şi Grigurcu cîteva chestiuni pe care eu le credeam elementare. Nici mai mult, nici mai puţin! Ce pierdere pe noi, dacă nu ne-ar fi explicat el acele chestiuni! Am notat apoi, cu un zîmbet fugar, că absolut toate replicile şi ideile reproşate colegului meu (în opinia lui Pecican, îi reamintesc domnului Pecican etc.) vizează invariabil replici şi idei rostite de mine însumi (Laszlo Alexandru). Strabismul face ravagii în rîndul tinerei generaţii

Imberbul autor începe prin a constata lipsa de solidaritate şi de curaj colectiv din timpul comunismului. Atomizarea vieţii publice a împiedicat şi după decembrie 1989 necesara lustraţie, care ar fi putut grăbi cu vreo cincisprezece ani progresul şi reaşezarea României înfeudate. Acelaşi element lipsa de solidaritate pare a sta şi la originea eşecului răsunător al intelectualilor români în politica postdecembristă, unde au dat greş în cam toate încercările lor de a sparge baricadele noii aristocraţii cripto-comuniste. Pînă aici toate bune şi frumoase: resimţim cu toţii nevoia de solidaritate, frăţietate şi comunitate. Dar solidaritate în jurul căror valori? Frăţietate în jurul căror principii? Comunitate în preajma căror personaje? Cum am putea realiza necesara lustraţie? Prin puparea unsuroasă în Piaţa Endependenţi, făcîndu-ne că uităm cu cine stăm agăţaţi de gît? Ascunzînd scheletul în dulap şi jucînd periniţa în faţa uşii? Solidaritatea se construieşte în jurul unor valori convergente. Frăţietatea în jurul unor principii transparente. Comunitatea în jurul ideii de justiţie. Toate aceste detalii nu par să frămînte spiritul condeierului bucureştean, care ignoră cauzele crizei şi deplînge doar efectele sale.

Pentru constituirea unor valori şi principii coerente iar în baza acestora a unei comunităţi mature , e nevoie în primul rînd de consecvenţă ideatică. Nu poţi să vituperezi indignat împotriva comunismului şi a fascismului, să lansezi apeluri către lichele, după care să sari cu aceeaşi fervoare în apărarea magistrului tău din tinereţe care a fost, pe rînd, şi aderent al legionarismului, şi agent de influenţă al comunismului. Mă gîndesc desigur la eforturile de azi ale lui Gabriel Liiceanu de a-l scoate basma curată pe Constantin Noica. Nu va fi auzit deviza antică: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Devoţiunea lui G. Liiceanu faţă de mentorul său este de înţeles cînd evoluează acasă, între patru pereţi, dar devine pernicioasă cînd este folosită pentru a induce în eroare judecata publică şi a propune ca normă colectivă, raţională, rezultatul unor impulsuri de recunoştinţă subiectivă, personală. Nu poţi să întemeiezi un partid anticomunist, să te propui ca lider al fostei opoziţii a anilor 90, după care să patronezi în România literară, sub semnătura unui adjunct (altminteri ţărănist), recuperarea marilor scriitori compromişi din vremea ceauşismului. Mă gîndesc desigur la Nicolae Manolescu şi la serpentinele sale atît de decepţionante din ultimii ani. Acestea erau cîteva din temele de reflecţie pe care le-am lansat în dialogul Grigurcu-Laszlo-Pecican şi pe care junele Komartin binevoieşte a le considera aberaţii.

Şi-ar fi permis oare vreun Komartin să iasă în presa liberă, după al doilea război mondial, şi să ia apărarea scriitorilor francezi colaboraţionişti, a propagandiştilor hitlerişti? Fireşte că nu! Acest lucru e posibil doar în România contemporană, unde un nou-venit ne ţine predici despre opera compozită a unor autori controversaţi, care au încheiat, într-un anumit moment al existenţei, pactul cu cei ce deţineau puterea şi ne îndeamnă băţos la indulgenţă faţă de marii compromişi. Ce-i drept chiar idolii săi (N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu) pun semnul egalităţii între fascism şi comunism, dar, pe de altă parte, îi tratează diferit pe colaboraţioniştii celor două regimuri criminale: e normal ca Louis-Ferdinand Céline să fie marginalizat după al doilea război mondial, dar nu e normal ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga să fie lăsată măcar o vreme să se reculeagă în pace la mănăstire.

Asemenea inconsecvenţe nu-i dau nici un vertij tînărului lefegiu. Pentru el judecata etică reprezintă doar o dovadă de obtuzitate şi reflexul unor amintiri dureroase la care nu pot renunţa o mînă de nostalgici. A face un strop de curăţenie în ograda literaturii, pentru a evita repetarea altor nelegiuiri propagandistice, înseamnă a suge cu neobrăzare de la osul unor morţi celebri (stilul e omul). Singura care contează pentru acest analfabet moral este judecata estetică, planînd castă, pură şi intangibilă deasupra vremurilor: De-abia începînd de-acum, şi mai ales în următorii 10-15 ani, se va putea discuta din nou relaxat şi coerent, şi reevalua corect, fără idiosincrazii şi porniri justiţiare, opera scriitorilor români importanţi din anii 50, 60, 70, 80.

Foarte bine. În ciuda îndemnurilor komartiniene, eu voi continua să scriu despre compromis, laşitate, minciună şi duplicitate în literatura română. Îi las preopinentului meu întreaga plăcere ca, prin anii 2020, să pregătească ample şi sensibile şi delicate şi rafinate analize estetice ale autorilor săi preferaţi, pe care ni-i pomeneşte în contrapartidă: Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Ion Gheorghe, Fănuş Neagu. Tels maîtres, tel valet!

Spor la treabă, Claudiu Komartin, vînt din pupă şi toate pînzele sus!

(Cluj, februarie 2004)