DESTINE SI TRAIECTORII DE SCRIITORI

DESTINE ŞI TRAIECTORII DE SCRIITORI

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

Destinul nostru comun este România

O.P.: Parcă nu-mi vine să cred că e a cincea oară cînd ne întîlnim în jurul acestui reportofon, stimate domnule Gheorghe Grigurcu şi dragă domnule Laszlo Alexandru. N-o facem lipsiţi de vreun program. O facem în mod programatic, cred că vrem să reinventăm tradiţia colocviilor prieteneşti, exigente şi avînd o anumită altitudine intelectuală. Ne dăm în lucru cîte o temă. Tema noastră de azi (nu vreau să-l parafrazez pe distinsul critic Nicolae Manolescu, folosind conceptul de Teme pe care l-a monopolizat, în mod salutar de altminteri) ar fi Destine şi traiectorii de scriitori, de oameni publici, de spirite marcante. Să vedem în ce direcţie ne poartă fluxul şi refluxul discuţiei.

G.G.: Să încercăm să lămurim într-un fel conceptul de destin. El prezintă în primul rînd un sens metafizic. Tragicii greci vorbeau despre destin. Pentru stoici, aceasta semnifica o ordine, o raţiune a lumii care nu poate fi niciodată încălcată. Despre destin, într-un mod la fel de sumbru, vorbeau şi acei catolici disidenţi cunoscuţi sub numele de jansenişti, în frunte cu Pascal şi Racine, considerînd că există o predeterminare a vieţii umane în cadrul căreia liberul arbitru joacă un rol restrîns. Însă, evident, putem aborda noţiunea de destin şi printr-o prismă pozitivă, referindu-ne la structura psihică şi biologică a individului, ca şi la contextul social, politic, economic, într-un cuvînt: istoric, în care se plasează acesta.

L.A.: Dacă tragicii greci înţelegeau un anumit lucru prin destin, în zilele noastre cu siguranţă destinul este modelat de istorie. E imposibil să nu observăm că marile răsturnări istorice provoacă de asemeni vrînd-nevrînd mari răsturnări în destinele indivizilor şi ale personalităţilor. Noi sîntem contemporanii unor transformări spectaculoase la care am asistat pînă în prezent, care încă se mai produc poate sub ochii noştri. Ar fi interesant să ne referim şi la anumite destine, cum au fost ele afectate de unda de şoc.

G.G.: Cred că în linii mari putem vorbi de două situaţii ale scriitorului român, în a doua jumătate a secolului trecut. Este vorba mai întîi de scriitorii care au rămas consecvenţi cu ei înşişi, care nu au făcut concesii ideologice şi politice regimului comunist, de felul lui Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu, Dan Botta, Constant Tonegaru, Dinu Pillat. Ca şi de scriitorii care într-o măsură mai mare sau mai mică, într-un mod mai mult sau mai puţin desfigurator, au servit opresiunea totalitară. Aci distingem de asemenea două clase generice de autori. Sînt cei care au început relativ bine şi au sfîrşit rău, ca de pildă Beniuc, Maria Banuş, Jebeleanu, chiar dacă au încercat o redresare după 1965. Şi alţii care au început rău şi au sfîrşit bine, ca de pildă Dan Deşliu sau A.E. Baconsky, scriitori foarte deosebiţi unul de celălalt, însă care au făcut efortul unei recuperări de conştiinţă.

L.A.: Trebuie să observăm totuşi un punct de contact. Vorbiţi de scriitori care au început bine şi au sfîrşit rău şi invers, scriitori care au început rău şi au sfîrşit bine. Dar intervalul acela de rău la care vă referiţi, pentru ambele categorii, a coincis! A fost etapa anilor 1945-1965. Beniuc a avut timp să înceapă bine pentru că era în perioada interbelică, i se permitea să înceapă bine. Dan Deşliu nu ştiu dacă a avut răgazul de a începe bine. El a fost obligat să înceapă rău. Vreau să spun că destinul istoric îi influenţează enorm pe scriitori, impunîndu-le o anumită conduită (acesta e aspectul tragic al situaţiei). Autori care au devenit stimabili din anii 70 încoace au început-o destul de colţuros, dacă au insistat să debuteze înainte de 1965. Îmi amintesc cu dezamăgire articole semnate la începutul anilor 60 de Eugen Simion, care elogiau colectivizarea, noua viaţă a ţăranului pe ogoarele patriei socialiste ş.a.m.d. Chiar Nicolae Manolescu, deşi a folosit bisturiul cu multă prudenţă, încercînd să evite discreditarea catastrofală, are cîteva texte stridente pe linia regimului comunist, care au fost comentate poate cu o duritate cam exagerată de M. Niţescu. Aici este punctul tragic: că nu se putea scrie decît pe un anumit ton, pînă la un moment dat! Scriitorii n-au avut dreptul la opţiune. Istoria a venit, le-a pus călcîiul în gît şi singura alternativă la scrisul aservit a devenit tăcerea publicistică. A fost o barbarie şi puţini au acceptat sacrificiul de a tăcea.

O.P.: Mă gîndesc recuperînd replicile pe care le-am scăpat pînă acum că destinul nostru comun, al celor trei de faţă, este România. Sună foarte strident ce spun eu. Dar dacă pînă în 1989 România era un destin obligatoriu, după 89 cred că fiecare am ales într-un fel sau altul ca România să fie destinul nostru. Eu de pildă puteam pleca şi mai pot pleca oricînd. Sîntem cetăţeni într-o ţară liberă, într-o lume deja liberalizată. Avem acces la spaţiul Schengen şi cu un mic efort poate chiar la spaţiul de dincolo de ocean. Mulţi au plecat, mulţi dintre prietenii mei, poeţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, precum Gabriel Stănescu, romancieri ca Norman Manea ori Mirela Roznoveanu etc. Eu chiar am ales să rămîn! M-a interesat foarte mult ce se întîmplă aici şi mi s-a părut, dintr-o naivă pasiune, dintr-o răbufnire adolescentină nu neapărat regretabilă, că vocea mea contează în context şi aş putea chiar să contribui la un alt demaraj. Sper să nu fi contribuit la un derapaj dar asta-i o altă problemă. Aş insista pe acest lucru, fiindcă îl consider important. Blaga putea să plece la un moment dat, dar nu a plecat, a rămas, a fost într-un fel eroismul lui şi destinul lui. E la fel de adevărat că Blaga rămîne amendabil, pe alocuri, de pildă pentru acel text despre Cioran, care i-a fost comandat. Se poate spune fireşte că lui Blaga nu i-a plăcut pur şi simplu Cioran. Doar atît că, dacă nu i-a plăcut Cioran şi a spus-o într-un context în care presiunea ideologică era de aşa natură încît era foarte bine să nu-ţi placă Cioran, zic eu, fără a-l acuza de colaboraţionism, că Blaga se mai putea gîndi, putea să se abţină! Şi ar mai fi alte exemple de dat.

Dar e totdeauna uşor să le dai post festum, e mai greu să trăieşti în acele timpuri, cu toată nuanţarea şi înţelegerea de care e nevoie. Dar fiindcă tot vorbim despre Blaga, aş aminti că, referindu-se la faptul istoric, filosoful îl definea ca fiind acel fapt care poartă o amprentă stilistică. Ar fi oare prea mult să descifrăm în stil stilul operei artistice, dar şi stilul din viaţă , în cazul scriitorilor, o marcă de destin? Vreţi să spuneţi ceva, probabil

G.G.: Da, aş dori să revin la ceea ce spunea prietenul Laszlo. Înainte de a aborda tema exilului, care desigur va reveni pe parcursul consideraţiilor noastre, să-l luăm pe Mihai Beniuc. Evoluţia lui a fost destul de tulbure. El a început ca un poet tradiţionalist ardelean, pe linia mesianică, deci legat de

O.P.: Aron Cotruş

G.G.: George Coşbuc, Aron Cotruş, Octavian Goga. A trecut prin poezia lui Ady Endre, din care a luat cîteva motive celebre. La sfîrşitul anilor 30, poezia lui era receptată ca un ecou al extremei drepte. După cum relatează nişte amici ai săi, el era chiar un admirator al lui Corneliu Zelea Codreanu. În anii războiului, Beniuc a fost promovat de Revista Fundaţiilor Regale, ajunsă sub conducerea lui Dumitru Caracostea, care se bizuia pe o linie naţionalistă, de nuanţă antonesciană. Era un fel de poet favorit al zilei. De asemenea Beniuc (ceea ce multă lume nu ştie) a lucrat în timpul războiului la cenzură! Drept care a fost exclus din partidul comunist. După cum a fost exclus şi Zaharia Stancu, pentru că s-a descoperit că a fost agent al Siguranţei. Pe de altă parte, există un alt fenomen, al unor scriitori de după 1965 (iar unii şi înainte), care au avut aerul unor deschizători de drumuri rezonabile, au părut a se situa sub semnul liberalizării. De fapt, ei nu căutau o ruptură cu regimul comunist, o împotrivire, ci un fel de ameliorare a acestuia, o perestroika, pentru a folosi termenul apărut mult mai tîrziu. Adică în fond serveau regimul, căutînd a-l perfecţiona, a-l face mai comestibil pe plan ideologic şi cultural. A-i forja o faţă umană, dar şi a-i oferi proptele.În această categorie intră în primul rînd A.E. Baconsky, cu minirevoluţia sa culturală din Steaua anilor 1956-1958, apoi Alexandru Ivasiuc, Marin Preda care, nota bene, denunţînd spiritul primar agresiv, nu-i opunea spiritul democratic, ci spiritul revoluţionar. Adică un fel de comunism purificat, mai eficace. Aici desigur intră şi alţi scriitori, de pildă cei care au abordat tema naţionalistă resuscitată de Ceauşescu: Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Ion Gheorghe. Îndrăznelile lor, aparentele lor îndrăzneli şi iarăşi mă gîndesc în primul rînd la Marin Preda pe de o parte încercau să consolideze imaginea unui conducător comunist de omenie, ilustrat de persoana genialului Ceauşescu, condamnînd ororile foarte reale ale erei Dej; iar pe de altă parte, aşa cum spuneam, încercau a distila şi a eficientiza comunismul, care intra în colaps. Era, fireşte, o ambiguitate pe care unii analişti naivi ori făţiş interesaţi o abordează exclusiv pe latura ei pozitivă, înclinaţi a-i idealiza pe totuşi foarte prudenţii săi exponenţi.

Mitul situaţiei ireversibile

L.A.: Am citit la apariţie un volum interesant al lui Adrian Marino, cu eseuri dedicate Europei, prin 1996. Ştiu că mi-a reţinut atenţia mai ales un text foarte bine articulat, care vorbea despre mitul situaţiei ireversibile. Marino analiza detaliat faptul că intelectualii români nici măcar nu-şi închipuiau că se va termina vreodată comunismul. Mulţi adoptaseră soluţii de supravieţuire, făcînd compromisuri mai mici pentru a evita compromisurile mai mari, dar în mentalul colectiv al intelectualilor nu exista o alternativă la comunism! Ideea de democraţie şi liberalism, care a explodat după 1989, era de neimaginat. Îmi amintesc răspunsul şugubăţ din antologicul interviu acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, cînd el s-a propulsat de altminteri în mod deschis ca disident, în 89. Una din întrebările provocatoare ale ziaristului francez era: ce veţi face după ce Ceauşescu nu va mai fi? Iar Dinescu poate şi din prudenţă, dar şi cu sarcasm a dat un răspuns laconic: această ipoteză este de neînchipuit; Domnia Sa este nemuritor! Revin acum. Pot să confirm eu însumi, ca unul care am crescut pînă la un punct sub regimul comunist, că exista psihoza respectivă, acel mit al situaţiei ireversibile. Mai ales la scriitorii în vîrstă, sau între două vîrste. Ei nu se mai puteau închipui altfel decît în comunism. La acest mit a contribuit şi ideologia marxistă, care vedea istoria ca pe o perpetuă evoluţie legică, necesară, dinspre feudalism spre burghezie şi capitalism, iar de acolo spre proletariat şi comunism, faza ultimă, de aur etc. Va să zică noi asistam, dragă Doamne, la o evoluţie legică, logică, organică, implacabilă, care ne lega de mîini şi de picioare. Nu mai exista soluţie la marşul triumfal. Marino deplînge existenţa acestui mit pe care îl identifică în mod foarte acut. Dar am impresia că-l foloseşte ca pe un fel de scuză oferită intelectualilor. Iată, noi, scriitorii, nu ne-am implicat, deoarece nici nu ne-am închipuit că poate exista altceva

G.G.: Sau cumva e o scuză pe care Marino şi-o adresează sie însuşi? Pentru că d-sa a fost departe de orice protest politic, complăcîndu-se într-o expectativă suficient de comodă şi chiar îngînînd autarhia şi izolaţionismul regimului totalitar, printr-o teorie a policentrismului cultural, precum un antidot la deschiderea faţă de Occident.

L.A.: Aici am vrut să ajung. Pe de o parte el are dreptate că intelectualii nu şi-au închipuit o soluţie şi din acest motiv n-au acţionat. Nu şi-au imaginat că poate exista o etapă postcomunistă. Dar eu unul aş vrea să mă refer la celălalt versant al teoriei lui Adrian Marino, pe care el îl neglijează complet. Cum s-a creat oare acest mit al situaţiei ireversibile? Asta ar fi interesant de văzut! Păi s-a creat tot cu sprijinul intelectualilor, care au pus cărămidă peste cărămidă. Nu doar cei care îl adulau făţiş pe Ceauşescu şi care erau dispreţuiţi de obştea scriitoricească, nu doar ei au fost vinovaţi. O doză (sigur, mai mică) de vină o poartă cei care au acceptat să atenueze tonul, au preluat tematica propusă de regim în scrierile lor, s-au pliat pe anumite exigenţe de natură stilistică, de natură tematică, ale cenzorilor. Marin Preda a prins din zbor ideea că regimului i-a convenit la un moment dat să relanseze figura mareşalului Antonescu. Şi iată cum a apărut romanul Delirul. Şi iată cum Marin Preda şi-a umplut valiza cu teancuri de bancnote de o sută de lei pe care le-a depus la CEC, însoţit de Mircea Dinescu, după cum îşi aminteşte azi poetul. Exista o complicitate mai eterică, nu foarte stridentă, care la prima impresie poate fi oarecum inocentă, dar care pe etape mai lungi venea să contribuie la mitul situaţiei ireversibile. Acest mit a fost consolidat pas cu pas de către scriitorii care l-au acceptat şi l-au construit, sau poate invers, l-au construit şi apoi l-au acceptat.

G.G.: Aş putea să dezvolt ideea, observînd că a funcţionat ceea ce s-ar numi un oportunism de catifea, mai abil. Exista un oportunism fără îndoială abrupt, foarte uşor de descifrat ca atare, practicat de scriitorii cei mai legaţi de Partid şi de Securitate. Dar pe de altă parte avem oportunismul unor scriitori care au încercat să stea, cum se spune, în două luntri: să se pună bine şi cu regimul, şi cu Europa liberă. Şi cu nomenclatura, şi cu conştiinţa lor. Sînt, în primul rînd, autorii care şi-au dat arama pe faţă după 1989, de felul lui Eugen Simion, al răposatului Marin Sorescu, al lui Andrei Pleşu şi mai cu seamă al lui Augustin Buzura. Însă, vorbind despre oportunismul de catifea, gîndul ne merge şi spre alţi autori care sub Ceauşescu au cultivat o oponenţă extrem de precaută. Un fel de dans cu cenzura şi cu autorităţile, cărora le ofereau doar replici graţioase şi, pe de altă parte, doreau să apară ca bravi exponenţi ai unei linii liberale, ai unei concepţii democratice. După 1989, autorii din această categorie s-au conservat pe o linie de echilibru, altfel spus: pe o linie pasivă, refuzînd să se implice în procesul frămîntat al depolitizării şi al dezideologizării, preferînd ambiguităţile care le permit în continuare să figureze pe un dublu eşichier al conştiinţei.

O.P.: M-aş întoarce o clipă la prima abordare, care are un nivel de generalitate mai vizibil: a ideii de destin. Aş trimite la romanul care mie îmi place foarte mult Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, pe care în contextul discuţiei noastre îl putem citi ca pe un roman al samizdatului metafizic. Maestrul scrie un roman, merge cu el la Uniunea Scriitorilor, iar acolo este declarat automat duşman al poporului. Atunci el îşi arde manuscrisul, dar noroc că vin diavolii puşi în slujba binelui (îmi cer iertare pentru rezumatul un pic burlesc şi încropit pe care-l dau acum), iar Maestrul, sărmanul, internat la azilul psihiatric, află că manuscrisele nu ard, cărţile nu ard. Aşadar cineva tot citise manuscrisul, chiar dacă într-un alt spaţiu decît cel căruia îi fusese destinat, cel strict uman şi contemporan. Noi n-avem nici un Maestru, din acest punct de vedere, în literatura noastră.

L.A.: Ba da, avem, avem.

O.P.: Există oameni care au scris ştiind absolut sigur că nu vor publica?

L.A.: Este cel mai strălucit reprezentant: Paul Goma!

O.P.: Bine, el a publicat un prim volum de nuvele în ţară, dar şi ulterior, după punerea sub interdicţie în România, a fost publicat în străinătate

L.A.: Paul Goma a avut o primă etapă, a tentativelor de acomodare, cînd a încercat să fenteze chingile ideologice printr-o scriitură de tip modernist, jucăuş (mă gîndesc la Ostinato), unde prelua şi dinspre onirism anumite artificii formale. Am rezervele mele, în calitate de să zic o vorbă mare critic literar (dacă sînt cumva aşa ceva), nu văd cu ochi buni aceste tentative ale lui Goma, deşi Ostinato a avut un răsunet important

G.G.: A avut o presă bună la momentul respectiv!

L.A.: Dar îndrăznesc să afirm că a fost un răsunet de conjunctură! Eu unul citesc Ostinato cu dificultate, datorită cantităţii mari de text oarecum greoi, a numeroaselor piruete tehniciste executate cu scopul de a păcăli cenzura. Goma s-a străduit să publice Ostinato în ţară. Jignit, înfuriat de obstacolele artificiale care i se puneau în cale, a hotărît să sfideze sistemul şi a trimis manuscrisul în străinătate. Intrînd în confruntare deschisă cu regimul comunist, şi-a tăiat toate punţile sau i-au fost retezate toate punţile, iar atunci el a luat o hotărîre eroică: va scrie pentru posteritate! Găsim mărturisirea limpede a acestei decizii în interviurile şi în jurnalul lui. Între Ostinato, care a fost terminat în a doua jumătate a anilor 60, şi Gherla, datînd de la începutul anilor 70, în acest interval de trei-patru-cinci ani, Goma a cunoscut un salt calitativ absolut spectaculos. S-a găsit pe sine însuşi. În clipa în care a luat hotărîrea că nu va mai accepta nici un tîrg sau şantaj în vederea publicării, Goma s-a dezlănţuit pe linia sa autentică. Între Ostinato şi Gherla există o enormă evoluţie. Celelalte scriituri deja, Din calidor, Astra, Arta refugii, tot ciclul autobiografic, ca să nu mai vorbim de capodopera Culoarea curcubeului, sînt adevăratul Paul Goma, cel care a dat cu piciorul oricărei îngrădiri externe

G.G.: A dat cu piciorul limbajului esopic!

L.A.: Literatura română de după 1989, aşa cum o vedem, dezinhibată, lipsită de autocenzură, sfîşietoare în sinceritatea şi provocările sale, ei bine, ea începe cu Paul Goma care a scris Gherla în primii ani 70. Este o situaţie uimitoare şi incitantă. Dar nu e singurul caz! O împrejurare asemănătoare, în direcţia studiilor de istorie literară, ne este oferită de M. Niţescu. Cercetarea sa consacrată analizei proletcultismului este de o dezinvoltură şi de o libertate interioară spectaculoase. Eu sînt convins că Ion D. Sîrbu a avut aceeaşi tresărire de orgoliu jignit, văzînd că nu i se publică Dansul ursului sau Lupul şi catedrala, romane palide, cuprinzînd anumite concesii acceptate de autor tocmai de dragul de a se vedea între două coperţi. Ofensat că nici măcar astfel nu reuşeşte să-şi facă drum spre litera tipărită, el a scris Adio, Europa!, cu care este clar că nu-şi mai făcea nici un fel de iluzii că o va vedea publicată în timpul vieţii. O şi mărturiseşte în corespondenţa către Negoiţescu, de pildă, o spune limpede că li se adresează urmaşilor, posterităţii. Iată că mitul situaţiei ireversibile n-a înghiţit chiar toate spiritele creatoare. Scriitorii care şi-au luat în mîini libertatea conştiinţei sînt tocmai aceia despre care azi putem vorbi senin şi cu fruntea sus.

G.G.: Aici trebuie să-l amintim neapărat pe Nicolae Steinhardt, care de asemeni are o vastă operă postumă, pe care o putem citi într-o serie de volume apărute abia după evenimentele din decembrie şi care ilustrează o ipostază fundamentală a spiritului creator, cea de homo religiosus.

L.A.: Steinhardt este o personalitate complexă, un erudit, un spirit enciclopedic

G.G.: Enciclopedic, dar fără a fi un Adrian Marino!

L.A.: Nu este Adrian Marino, el are în plus faţă de comparatistul clujean spiritul ludic şi simţul umorului. Un umor foarte fin şi rafinat, edulcorat. Din păcate, Adrian Marino cred că este de cele mai multe ori lipsit complet de simţul umorului. Asta e în defavoarea scriiturii sale. Dar revenind la Steinhardt, în ciuda admiraţiei mele pentru personalitatea sa poliedrică şi polivalentă, ca scriitor îndrăznesc să-l văd ca pe omul unei singure opere. Nu ştiu dacă e chiar scriitorul monocotiledon, cum era considerat Andrei Mureşanu, dar eu zic că Steinhardt este în deosebi autorul Jurnalului fericirii. Opera sa de pretins critic literar păcătuieşte prin conjuncturisme, plecăciuni la adresa unor amici periferici din punct de vedere valoric, distinşi preponderent prin diverse favoruri banale pe care i le-au înlesnit vreodată.

O.P.: Rămîn totuşi predicile din Dăruind vei dobîndi, un volum ce poate fi calificat drept eseistic strălucit, adunînd în jurul axului tematic religios, preluat din Evanghelii, o erudiţie, un şarm, o oralitate care împreună dau savoarea ce face din această carte, pentru mine, o operă care stă înaintea Jurnalului fericirii.

G.G.: Oricum, Steinhardt e departe de-a fi autorul unei singure cărţi. După 1989, volumele sale, relevînd o substanţă unică, au curs ca dintr-un corn al abundenţei şi e cu putinţă să nu se fi epuizat încă.

L.A.: Am citit în presa literară un comentariu al cuiva (îmi scapă numele) care observa că N. Steinhardt şi Mihail Sebastian n-ar avea priză la publicul occidental ambele jurnale ale lor au fost traduse, dar fără un ecou consistent în apus pasămite din cauza abjurării religioase de care s-ar face vinovaţi. Cititorii evrei nu le-ar putea-o ierta Dacă această ipoteză ar fi adevărată, atunci ar fi foarte trist în lume. Atît Steinhardt cît şi Sebastian se află printre vîrfurile scrisului românesc

G.G.: eseistic

L.A.: eseistic şi diaristic. Jurnalele acestor doi autori consider că pot figura printre capodoperele literaturii române din toate timpurile. Iar faptul că ei abjură sau se menţin în propria religie este o caracteristică absolut periferică. Ar fi degradant ca cineva să orienteze judecata literară după faptul că autorul poartă sau nu barbă, are sau nu cravată

G.G.: poartă sau nu steaua lui David!

L.A.: Exact! Să discutăm cărţile, şi nu credinţa lor religioasă!

G.G.: Am citit un comentariu amar, plin de reproşuri la adresa religiei trădate de Steinhardt, sub semnătura unui scriitor inteligent, din păcate puţin cunoscut, Alexandru Sever (născut în 1921, actualmente cred că domiciliat în Israel), care-l situează pe Steinhardt într-un inevitabil orizont dialectic. Disputa dintre iudaism şi creştinism se înteţeşte graţie cazului său, despre care neîndoios că se va mai vorbi.

O.P.: Aici aş zice că merită un salut din partea noastră efortul lui N. Steinhardt de a-şi rescrie jurnalul; un efort pe care-l găseam şi la un alt coetnic al său, Belu Zilber. Şi el şi-a rescris Monarhia de drept dialectic, după ce primul manuscris i-a fost confiscat. Nu discutăm acum diferenţele

G.G.: L-a considerat pierdut şi a avut tăria de a-şi rescrie memoriile într-o altă variantă.

Traiul tihnit nu inspiră performanţa teologică

O.P.: Acum daţi-mi voie să intervin foarte pe scurt cu un punct de vedere ortodox asupra lui Steinhardt. Am pomenit acele predici care, aparţinînd unui monah ortodox, ar putea respinge de la început anumite categorii ale publicului. Totuşi remarc că în România care se consideră o ţară ortodoxă, supraortodoxă, paraortodoxă nu avem mari gînditori, mari teologi şi mari contributori la o dezvoltare a literaturii ortodoxe de calitate. Sînt cîteva nume, e adevărat, de la Antim Ivireanul pînă la, iată, Steinhardt, trecînd şi prin poeziile celor de la revista Gîndirea

L.A.: Stăniloaie era supărat pe Blaga

O.P.: Stăniloaie era supărat pe Blaga, ştim de ce, ştia şi el, ştia şi Blaga. Dar vreau să spun că e ciudat faptul că unii din marii ortodocşi români ai unei ortodoxii care se consideră foarte naţională sînt din Iviria, adică din Georgia, sau de origine evreiască (situaţia lui Steinhardt). E ciudat cum ortodoxia românească nu are această forţă poate că n-o văd eu! , dar care există în ortodoxia rusă, de pildă, ce se asumă ca atare şi îi dă pe Berdiaev, Soloviov, Bulgakov tatăl, Losski, Rozanov, Leontiev şi toţi ceilalţi. Iar la noi cînd apare un puseu de energie, el provine de la un evreu convertit. Socotesc că situaţia văzută în aceşti termeni rămîne provocatoare pentru ortodoxia autohtonă, care s-ar cuveni să se legitimeze mai curînd aşa decît secondînd în planul ideologiei naţionalismului o dreaptă nu neapărat meritorie, ci prea adeseori exclusivistă. În acelaşi timp, îl admir pe Steinhardt pentru sclipirea pe care a ştiut să o dea unei opţiuni foarte personale, strălucire care poate fi la fel de bine masca geniului sau o amprentă genetică-etnică.

L.A.: Poate că fibra intelectuală este mai stimulată în condiţii vitrege. Biserica Ortodoxă a făcut de zeci de ani efortul de a se adapta şi de a se mula pe realităţile politice. Traiul tihnit nu inspiră performanţa teologică.

G.G.: Acest fel de trai să fie o cauză ori o consecinţă a mediocrităţii spirituale?

O.P.: Îl vedeam pe Ioan Alexandru, cu traiul tihnit, sărmanul, pe la casele de creaţie?! ale Bisericii Dar în mintea mea nu rezistă nici evlavia etnicizantă a lui Nichifor Crainic, teolog şi ministru cu propaganda în acelaşi timp. Şi rămîne o evidenţă pentru mine că poetul religios Vasile Voiculescu s-a validat literar mai ales prin creaţia lui în proză, ulterioară detenţiei sale din perioada stalinismului.

L.A.: Dar dacă avansăm o comparaţie, iată că puşcăria a inspirat martiriul în cazul Bisericii Greco-Catolice. Punînd în paralel cifrele, procentajele ortodoxiei şi ale greco-catolicismului, ultimul pare un hobby. Însă cînd punem în balanţă intensitatea trăirii religioase, capacitatea de jertfă, martiriul şi acestea ar trebui să fie coordonatele care să stea la temelia credinţei nu ştiu dacă raportul este tot de 8 la 1.

O.P.: A dat cineva această cifră?

L.A.: Păi la peste 80% ortodocşi există mai puţin de 10% greco-catolici. Nu ştiu însă dacă se menţine raportul de 8 la 1 şi pe linia spirituală

G.G.: a eroismului, a rezistenţei faţă de comunism

L.A.: Nu cred că în acest domeniu e la fel de privilegiat ortodoxismul.

G.G.: Eu aş vrea să-i iau apărarea lui Steinhardt, într-un punct enunţat

O.P.: L-am atacat oare?

G.G.: nu în termenii cei mai potriviţi de către domnul Laszlo, care a spus că Steinhardt a fost conjuncturalist. Este un conjuncturalism candid, de ordin sentimental

L.A.: în scrierile de critică literară

G.G.: în scrierile aşa-zicînd de critică literară, unde sigur că a abordat un punct de vedere creştin, caritabil, atoateiertător. Dovadă nu numai relaţiile sale cu anumiţi amici literari, de altminteri onorabili, cît şi cunoscuta interpretare pe care i-o oferă lui Caragiale, potrivit căreia marele satiric ar fi fost de fapt un purtător al duhului creştin, un om care scălda totul într-o privire de iertare şi chiar de umilinţă

O.P.: Nu e o neînţelegere oare?

G.G.: ceea ce e un paradox, însă este un punct de vedere coerent cu mentalitatea, cu psihologia şi cu stilul personal ale lui Nicolae Steinhardt. El este un mare scriitor sub acest unghi, al întîlnirii consideraţiilor consacrate creaţiei literare şi creaţiei artistice cu perspectiva religioasă.

L.A.: De aici deduc cu un zîmbet că adevăratul critic literar ar trebui să fie nedus la biserică. Ceea ce se cuvine spus este mai degrabă că un critic autentic nu se poate lăsa călăuzit de simpatiile şi obligaţiile personale, dacă vrea să rămînă cu adevărat credibil. Criticul trebuie să-şi spună răspicat rezervele, făcînd abstracţie de persoana autorului. Or Steinhardt n-a făcut asta, el poate fi acceptat ca un eseist interesant, dar nu poate fi considerat cu seriozitate critic literar. Ar greşi cel care ar pune bază pe judecăţile lui valorice, pe judecăţile lui de natură literară.

G.G.: Dar el nici n-a vrut să fie critic literar!

L.A.: Da, însă riscul este tocmai că unii neavizaţi s-ar grăbi să-l considere astfel. Partea cu adevărat consistentă şi valoroasă a scrierilor lui Steinhardt se găseşte de fapt în meditaţiile sale de natură etică, morală. Pe de altă parte, prietenul Ovidiu Pecican a făcut adineauri o paralelă între rescrierea jurnalului lui Steinhardt şi rescrierea însemnărilor lui Belu Zilber. Sigur, ambii şi le-au refăcut, după ce le-au fost confiscate manuscrisele originale, dar între cei doi este o diferenţă de la cer la pămînt: e diferenţa dintre o victimă şi un complice al călăului.

G.G.: Cu toate că Zilber a fost pînă la urmă tot o victimă

L.A.: Distanţele trebuie marcate cu mare pregnanţă.

O.P.: E adevărat. Singura comparaţie pe care o făceam era cea a situaţiei tehnice în care s-au aflat. Dar revenind la şirul de autori pe care domnul Grigurcu îi pomenea la începutul discuţiei noastre, Beniuc, A.E. Baconsky etc., mă întrebam ascultîndu-vă dacă nu cumva am devenit nişte arheologi care frecventează straturi de moloz la care nu mai ajunge nimeni altcineva. Astăzi eu nu mai observ să se discute despre ei. Ultima mea aşa-zisă revelaţie a fost cea produsă de domnul Ion Cristoiu, care a tipărit prin intermediul editurii sale memoriile lui Mihai Beniuc. Eu nu le-am citit ca dovadă că n-a fost o revelaţie pentru toată lumea Dar mă întreb dacă despre aceşti autori va mai vorbi altcineva decît istoricul literar pasionat în reconstituirea unei atmosfere de epocă şi a unor tendinţe contradictorii, altminteri foarte interesant de analizat. Mă întreb dacă Maria Banuş mai poate interesa pe cineva. (Îmi cer iertare dacă exprim cumva o erezie, dar cred că am temeiuri pentru asemenea temeri.) Mi se pare mult mai important faptul că am dat aici prilejul unei reveniri asupra creaţiei lui Paul Goma. Eu am impresia că el nu s-a despărţit numai de contemporaneitate, cum spuneai, Alex, ci, într-un fel, s-a despărţit şi de România, chiar rămînînd conectat la cultura română. Din jurnalele lui, din tematicile pe care le-a abordat persecuţia politică, refugiul, detenţia politică, Basarabia din scrisorile pe care le-a trimis celor doi preşedinţi ai celor două ţări, rezultă că românitatea şi basarabenitatea lui sînt cumva distilate, sînt scoase din contextul istoric, poate şi datorită stării sale de exil, care a fost numit dacă ne amintim bine o posteritate contemporană. Cred că despărţirea a fost mai complexă. O despărţire aparentă şi o recuperare pe uşa din dos (sau poate chiar pe uşa din faţă, e dificil de spus în acest moment). Dar distanţarea s-a produs în etape şi de asemeni printr-o schimbare a omului, ceea ce-i şi permite un spaţiu de manevră mult mai amplu. Îi oferă mari beneficii, pe care le observăm în abordările lui Paul Goma, care dau şi pe dinafară din cînd în cînd, cum se întîmplă cu romanul Basarabia, dar despre asta am discutat deja. Spaţiul de manevră al lui Paul Goma şi beneficiile lui provin tocmai dintr-o resituare a scriitorului în afara acestei spaţialităţi etnice şi statale care este descifrată în bună măsură ca una paradisiacă (Din calidor) decăzută la rangul de univers concentraţionar.

G.G.: Nu cumva se cade să relaxăm conceptul de patrie? Să-l îmbogăţim cu propriile-i valenţe aparent negatoare? Vă daţi seama că mă gîndesc în primul rînd la Cioran, dar nu-i trec cu vederea nici pe emuli ai săi ce recidivează întru antipatriotism, precum Patapievici

L.A.: Haideţi să schimbăm contextul cronologic şi cultural, pentru a sublinia mai pregnant ideea respectivă. Nu fac în acest moment o comparaţie valorică. Dante a fost exilat din Florenţa, a trăit douăzeci de ani în afara patriei sale şi n-a făcut decît să se revolte împotriva situaţiei existente în Florenţa, să-i invectiveze pe florentini, să încerce să-şi impună cu forţa cuvîntului şi chiar a diatribei importanţa propriei personalităţi. Pe de altă parte, noii conducători ai Florenţei fuseseră înscăunaţi printr-o lovitură de stat, executată prin intermediul armatei franceze conduse de prinţul Charles de Valois şi cu sprijinul papei Bonifaciu al VIII-lea, marele inamic al lui Dante.

O.P.: Faimoasa luptă dintre guelfi şi ghibelini, într-una din ipostazele ei.

L.A.: Erau guelfii albi şi guelfii negri, cele două facţiuni politice rivale. Dar pînă la urmă cine este mai legitim, cine reprezintă Florenţa? Conducătorii ei politici de facto, care au venit acolo pe cale violentă, uzurpatoare, sau Dante cel din exil, care vede foarte bine anumite lucruri şi le exprimă tăios, pe baza unor principii ferme? Istoria, istoria literară, talentul personal al autorului şi toate celelalte argumente înclin să cred că îi dau dreptate celui mai important poet italian şi nu anonimilor care l-au persecutat, l-au trimis în exil şi i-au făcut viaţa amară. Repet, nu fac o comparaţie valorică, dar eu am motive să cred că peste cîteva decenii, cînd praful se va aşeza şi perspectivele se vor clarifica, România pe care o zugrăveşte Goma va fi mult mai credibilă, iar imaginea promovată de Goma va avea o autoritate morală infinit mai pregnantă decît România zugrăvită de Beniuc, Baconsky, Banuş sau alte fantome ale proletcultismului, ca să nu ne referim la nume din anii 70, 80 sau chiar 90 pentru că Paul Goma şi-a continuat filipicele pînă în ziua de azi. Iată o sfidare pentru istoricii viitorului: să pună în balanţă cele două Românii, poate incompatibile, şocant de neasemănătoare, între care una oferă mitul situaţiei ireversibile a intelectualilor din ţară şi cealaltă propune lipsa de mit zugrăvită de scrierile lui Paul Goma. Eu sînt convins că autorul exilat îşi va găsi calea triumfală de întoarcere în literele româneşti, în ciuda vitregiilor sale biografice din chiar acest moment.

G.G.: Aş vrea să revin la întrebarea pe care şi-o punea cu cîteva momente în urmă domnul Pecican, şi anume ce rămîne din scriitori precum Beniuc, Maria Banuş etc. Sigur că aceşti autori nu vor avea un loc central în literele româneşti, dar vor trebui analizaţi de la caz la caz. Beniuc a fost un poet dintre cei buni ai noştri, la finele anilor 30 şi începutul anilor 40, apreciat ca atare şi de I. Negoiţescu. Maria Banuş a avut un debut fulminant cu Ţara fetelor, Nina Cassian cu La scara 1/1, Baconsky a scris cîteva versuri suprarealiste la începutul carierei sale care n-au prea contat, însă contează revirimentul său de conştiinţă şi de formulă artistică, după 1965. Revirimentul a fost absent în cazul lui Beniuc, în pofida cîtorva poezii de sertar anticeauşiste, scoase la iveală după decembrie 89. Nina Cassian persistă şi acum într-o atitudine de nostalgie comunistă, cu toate că şi-a primenit limbajul proletcultist. E un soi de hetairă comunistă pensionată Iată deci că sînt situaţii diferite şi istoria literară va trebui să cearnă textele respective, pentru a rămîne cu grăunţele de valoare, atîtea cîte sînt. Dar eu aş dori să mut puţin unghiul discuţiei noastre şi să vorbesc despre oficializare. Oficializarea a fost un morb al literaturii române, impus de către regimul comunist, în sensul că ierarhia literară trebuia să oglindească oarecum ierarhia politică şi autoritarismul ei, piramida valorilor literare mai mult ori mai puţin autentice avînd drept paradigmă piramida din planul politic-administrativ. Au fost scriitori oficializaţi în anii 50, în deceniul pe care Preda l-a numit obsedant (de fapt au fost aproape două decenii, între 45 şi 65, dominate de realismul socialist - dar autorul Moromeţilor avea interesul de-a culpabiliza doar perioada Dej!), apoi au fost poeţii oficializaţi imediat după 1965, este vorba de primul val al generaţiei 60, care a fost îmbrăţişat şi de către autoritatea comunistă, de către foruri, cum se spunea, cu scopul de a marca o sumă de realizări în sectorul cultural, şi din păcate asistăm la o nouă oficializare după 1989. Această oficializare este destul de eterogenă. Ea conţine atît nume ale unor aşa-zişi disidenţi din epoca de aur, precum Buzura, Sorescu, Pleşu, într-o oarecare măsură Simion, cît şi din păcate pe agenţii cei mai virulenţi ai cultului personalităţii lui Ceauşescu, în frunte cu Adrian Păunescu, dar şi cu Mihai Ungheanu, ambii fiind senatori, deci nişte factori cu responsabilităţi ale vieţii politice, cu Dinu Săraru care este directorul Teatrului Naţional şi aşa mai departe. Este un fel de monstruoasă coaliţie între disidenţii renegaţi şi reprezentanţii propagandei comuniste la vîrf. O regrupare în temeiul intereselor evidente de carieră de genul celei ce se produce adesea în momentele de criză politică şi socială cînd reacţie a slăbiciunii se întîmplă a se ralia elemente disparate, chiar cu alură antinomică. De exemplu, în etapa de agonie a comunismului, pactizarea exponenţilor acestuia cu cei ai naţionalismului, prin transgresarea fără păs a ideologiei internaţionaliste.

Exemple transparente, pline de sare şi piper

O.P.: Mă întrebam acum ascultîndu-vă dacă oficializarea nu vizează cumva şi tînăra generaţie, de după 1990? Desigur, un alt tip de oficializare, neguvernată de umorile partidului aflat la conducere, dar o oficializare pe care o mediază anumite cercuri literare, culturale. Este cunoscută analiza făcută de doi jurnalişti francezi care spuneau că dacă la ora 12 eşti în cafeneaua La Coupole şi bei la o masă alăturată de cea a directorului de la Radio France, dacă la ora 14 iei masa în restaurantul Les Deux Magots în aceeaşi sală cu doi dintre marii şefi ai reţelelor presei pariziene, dacă apoi mai frecventezi seara un salon unde poţi întîlni un critic monden, ai foarte mari şanse să intri într-un flux care te va duce pe podium, foarte departe: să fii editat, să fii invitat şi promovat cu tot aparatul enorm de propagandă al culturii. Eu cred că asta se întîmplă, mai mult sau mai puţin, şi la noi. Lucrul e vizibil în provincie, acolo unde cîte un mic potentat literar, cu mai mult sau mai puţin talent, reuşeşte să se impună prin gazetele locale, prin cenacluri, să dea binecuvîntarea sa care n-ar trebui să fie obligatorie unor tineri înzestraţi sau nu, să dea telefoanele de rigoare la Bucureşti etc. Dar e foarte vizibil, în opinia mea, în avanscena vieţii noastre literare. Dacă ai scris la o revistă studenţească din Iaşi sau din Cluj sau din Timişoara, dacă ai nimerit în ambianţa unui critic cum e Radu G. Ţeposu, la începutul anilor 90 cînd scotea o revistă importantă, dacă ai făcut glumiţe cu băieţii de la Divertis şi te-ai simţit foarte bine cu ei, dacă ai prins apoi mîţa de coadă intrînd la postul de radio Europa liberă să faci două-trei reportaje şi să iei nişte bănuţi, dacă ai făcut toate astea, ai mari şanse astăzi să fii un poet sau un prozator important. Slavă Domnului că unii din tinerii la care mă gîndesc au dat de gustul banilor şi s-au lăsat de fleacuri cum ar fi literatura, poezia etc. Le plac şi fetele de la Praga sau Viena sau Vladivostok, nu contează

L.A.: Din Vladiwoodstock

G.G.: Vă referiţi cumva la Emil Hurezeanu? Ce spuneţi? Sau este o iluzie a mea?

O.P.: Nu ştiu. Cine este domnul Hurezeanu? Vă referiţi la poetul de la Echinox?

L.A.: Sau te gîndeai la Ioan T. Morar?

O.P.: E realizatorul emisiunii televizate România mea? Sau vorbim despre consilierul

L.A.: ex-consilierul (s)ex-consilierul

O.P.: lui Adi Năstase Nu ştiu la cine mă refer

G.G.: Poate sînt mai multe chipuri, ca la Fernando Pessoa.

O.P.: De fapt, mă gîndeam la bunul meu prieten de mare bun-simţ Mircea Ţicudean, care face parte din flancul celălalt. S-a lăsat de literatură.

L.A.: Îl regret mult pe Mircea Ţicudean, am fost colegi de liceu şi apoi de facultate.

O.P.: Un tip colosal şi foarte talentat.

L.A.: Era cel mai talentat dintre noi toţi.

G.G.: În ce domeniu era talentat?

O.P.: Critică literară, dar la un moment dat scria şi poezie parodică.

L.A.: I-am pierdut urmele de cîţiva ani şi regret sincer că s-a convertit într-o direcţie anodină, în ciuda adolescenţei sale explozive şi atît de fermecătoare.

O.P.: Să vă dau două exemple transparente, pline de sare şi piper. O doamnă care a studiat medicină sau psihologie la Iaşi vine la Bucureşti şi cucereşte dramaturgia română, devine mare eseist, iar actualmente, în fruntea unui O.N.G. prestigios care nu e foarte independent secondează guvernul (dar pe bani americani) , este un soi de papesă a sociologiei româneşti, fără să aibă pregătire în domeniu (totuşi).

G.G.: Alina Mungiu?

O.P.: Nu ştiu. Nu-mi amintesc numele. Nu cunosc.

L.A.: Haide, fă un efort de memorie!

O.P.: Nu e relevant pentru ce vreau eu să evidenţiez. Şi, de altfel, amnezia asta a mea e un procedeu literar. Vorbim alegoric

L.A.: Crezi că te va detesta mai puţin dacă nu-i pronunţi numele?

O.P.: Dar nu-i semnificativ ce crede dînsa între două mese, dacă mă detestă sau nu Istoria culturii contemporane aborigene nu are de ce să se intereseze de aşa ceva.

G.G.: Vă închipuiţi că toţi cei vizaţi de noi vor citi paginile noastre?!

O.P.: Sînt absolut convins că nu!

L.A.: Eu sînt sigur că da! Sau le vor fi povestite, chiar deformat şi exagerat.

O.P.: Tocmai! Sau un alt caz: un fizician de mare talent, un reputat critic al moravurilor autohtone care a scris în prima parte a anilor 90 nişte articole ultra-liberale într-un săptămînal din Capitală, după care şi-a recuperat brusc o altă dimensiune a personalităţii, devenind un ultra-conservator extrem de interesant, rafinat, seducător asta atunci cînd nu produce proze licenţioase în revista unui alt poet, fost disident. Ei bine, aceşti oameni care au valoarea lor

L.A.: Ovidiu Pecican e cu descrierile. Eu sînt cu numirile, chiar dacă nomina odiosa: e vorba de Patapievici.

O.P.: Da? Crezi? Nu ştiu, nu-mi amintesc. Ei bine, aceşti oameni care au un talent real, mi se pare că sînt pe coama unui trend care-i poartă şi instituţional acolo unde, poate, nu au treabă cu adevărat Nu ştiu dacă, de pildă, treaba unor asemenea actori ai scenei culturale este neapărat să devină arhivari ai Securităţii ori, în celălalt caz, sfătuitori ai guvernului în te miri ce Early Morning Reports.

G.G.: Patapievici este puternic afirmat şi pe bună dreptate, nu cred că putem să-l considerăm pe toboganul unei ratări

O.P.: Nu, nu! Cine vorbeşte de ratare?! Mă refeream la mecanismele de facilitare şi amplificare a afirmării care, de astă dată, nu mai vin dinspre un control ideologic, ci dinspre forţa de impunere a unor grupuri culturale prestigioase şi puternic poziţionate în viaţa noastră publică. În loc să fie jurnalistul liberal care părea să se afirme strălucit pe la mijlocul anilor 90, sau în loc să-şi urmeze vocaţia de ideolog al unui conservatorism fecundat teologic afirmată prin Omul recent, acest coleg pierde vremea şi încă profund ineficient girînd false, parţiale, amputate dezvăluiri despre poliţia politică şi practicile ei. Dar despre asta am mai vorbit noi

G.G.: Eu vreau să adaug altceva. În şirul de exemple pe care le-a oferit domnul Pecican, doresc să mai adaug unul, în proximitatea noastră clujeană, şi anume al unei reviste care şi-a cucerit o anume notorietate prin retractilitate, prin defetism, printr-un oportunism care poate deveni impertinent

O.P.: Dar care că sînt mai multe?

L.A.: Vă rog s-o numiţi, că

G.G.: aflîndu-se în umbra

L.A.: pe urmă le iau eu la rînd pe toate şi le numesc

G.G.: în umbra postideologică a unui feroce ideolog de odinioară ce poartă numele de Ion Ianoşi

O.P.: Ah, vă referiţi la da am înţeles adică

L.A.: Vă referiţi cumva la Echinoxul Stelei Apostrofice?

G.G.: Un fel de struţo-cămilă a presei literare româneşti

L.A.: Păi aţi spus că e o revistă din Cluj

G.G.: Da, există două moduri de a te impune. Ori intrînd într-o actualitate fie şi de culise, anecdotică, efemer mondenă (e cazul presei de oarecare scandal), ori a afirmării printr-o retragere ipocrită, o neutralitate de falsă elevaţie culturală, prin evitarea temelor fierbinţi ale actualităţii, însă cu ochii îndreptaţi spre oamenii puternici ai zilei, dispensatori de etichete favorabile, care simt că din această direcţie nu îi paşte nici un pericol de a fi contrazişi, ci doar un fel de ron-ron aprobativ.

L.A.: Vreau să nuanţez cuvintele lui Ovidiu Pecican. Pe mine personal nu mă deranjează convertirile profesionale ale unor colegi scriitori, faptul că au studii de fizică şi scriu filosofie, că au studii mai ştiu eu de care

G.G.: Sau că n-au nici un fel de studii.

L.A.: Da, sînt autodidacţi.

G.G.: Alexandru George, de pildă, e un strălucit autodidact.

L.A.: Da, şi este un enervant eseist (în sensul bun al cuvîntului), care nu te lasă indiferent la opiniile lui, atunci cînd, desigur, nu bate cîmpii, cum se mai întîmplă uneori.

G.G.: Mie îmi place foarte mult! E din speţa autorilor de-o inteligenţă generoasă, care-ţi oferă prilejul nu doar de a-i aproba, ci şi de a-i contrazice, cu un cîştig de ambele părţi

L.A.: Dar în ce-l priveşte pe Patapievici, pe mine nu mă deranjează că din fizician a devenit filosof, mă deranjează faptul că îl simt oarecum cu un complex de inferioritate pe linie filologică şi, încercînd să-şi acopere aceste temeri, face paradă de o terminologie strident aulică, pentru a impresiona galeria de cucoane şi pentru a fabrica imagini supraponderale intelectului său. Scrie uneori de parcă l-ar strînge pantofii.

O.P.: Să spun doar atît, că n-am pomenit despre aceste formaţiuni diverse, în raport cu cea literară (la urma urmelor sînt şi eu istoric de meserie!), decît în contextul încercării de a evidenţia nişte mecanisme de promovare. Adică se ia un inginer, se vîră în ou, se dă cu puţin pesmet şi ceea ce rezultă dacă-l promovăm bine la ghişeele noastre este un etalon pentru toţi ceilalţi ingineri! Sau pentru toate şniţelele din cartier!

L.A.: Te referi cumva la Cristian Tudor Popescu? El pesmet are destul!

G.G.: Apropo de Patapievici, eu aş înclina balanţa în favoarea lui. Mi se pare un om onest, cu o fervoare pe care o au puţini din eseiştii noştri actuali, blazaţi şi indecişi în a lua o poziţie. El încă nu este contaminat de bizantinismul defetist al unui Pleşu, cu toate că se află în proximitatea lui, şi cred că va fi mai ferm, mai consecvent în conştiinţă şi în comportament decît cel care l-a lansat, adică Gabriel Liiceanu. Poate că mă deosebesc de dumneavoastră, dragii mei interlocutori, dar mă simt apropiat de Patapievici mai cu seamă pentru opţiunea sa conservatoare, pentru spiritualismul pe care-l promovează într-un mediu laic şi excesiv de sceptic, adică pentru valorile cu precădere demonizate de propaganda comunistă. Mesajul său umple un gol mutilant.

O.P.: Mai zic o dată: şi unii, şi alţii au talent cu toptanul, iar locul lor este în mod clar în literatura română. Exemplele le-am dat însă în legătură cu mecanismele de promovare, nu pentru a-i invalida în vreun fel pe cei care au profitat de generozitatea lor. Drept care am preferat să nici nu-i numesc, tocmai pentru a nu deturna discuţia

G.G.: Totuşi, între învăţăcei şi mentori se pot stabili, şi uneori menţine, des liaisons dangereuses!

L.A.: Domnule Grigurcu, au existat în perioada postdecembristă momente de maximă tensiune, care impuneau o opţiune tranşantă. Unul din aceste momente s-a legat de apariţia Jurnalului lui Paul Goma, cu enormul scandal şi cu campania de presă orchestrată artificial. Jurnalul lui Goma a oferit şi o circumstanţă interesantă de a-i cunoaşte pe ceilalţi, care se pronunţau despre el.

G.G.: Ca o hîrtie de turnesol! Turnesolul conştiinţelor!

L.A.: Exact! Unde a fost Patapievici atunci? De ce nu şi-a spus părerea şi de ce nu şi-a arătat verticalitatea? Unde a fost Patapievici atunci cînd s-a creat scandalul legat de candidatura la C.N.S.A.S. a lui Pleşu şi Dinescu, deşi era clar pentru toată lumea că nu aveau ce căuta acolo, nu aveau o justificare nici măcar legală. Patapievici a fost de partea lor! Există situaţii-cheie în care tăcerea spune multe. Nu totdeauna tăcerea este de aur.

G.G.: În ceea ce priveşte atitudinea faţă de Goma a lui Patapievici, eu nu l-am urmărit sistematic, deci nu ştiu dacă s-a produs sau nu o asemenea atitudine. Însă dacă dumneavoastră l-aţi urmărit şi confirmaţi că nu a luat o poziţie articulată

L.A.: A strălucit prin prudenţă

G.G.: atunci nu pot decît să regret împrejurarea.

L.A.: El a participat, printre altele, la o emisiune Serata muzicală a lui Iosif Sava, împreună cu colegi din G.D.S., unde s-a ilustrat cu pregnanţă Gabriela Adameşteanu prin nişte neadevăruri insultătoare şi revoltătoare rostite la adresa lui Goma şi a Jurnalului său. Lidera 22-ului a fost secondată armonios de Andrei Cornea şi aprobată prin clătinări îndurerate de capete de Gabriel Andreescu, Rodica Palade şi Horia Roman Patapievici. E drept, acesta din urmă n-a avut o poziţie deschisă împotriva lui Goma, cred că jena l-a împiedicat să meargă atît de departe. Însă mă întorc cu mintea la concepţia lui Dante, care pe oamenii neutri, gli ignavi, adică cei ce nu îndrăznesc să se exprime tranşant în favoarea adevărului, i-a condamnat tot la Infern!

G.G.: Pe tepidus, pe căldicei, despre care vorbeşte Apocalipsa Mă exprim în principiu, căci nu e nici locul, nici momentul spre a-i caracteriza diferenţiat pe cei pe care i-aţi numit şi pe care nu i-aş putea condamna în fuga vorbirii noastre. Dincolo de un moment sau altul (eventual lunecos), un autor se cade judecat în globalitatea acţiunii sale, nu-i aşa?

L.A.: A nu face binele echivalează cu a face răul, pentru Dante. Şi pentru judecata morală, în general. Dacă Patapievici se vrea un moralist, nu-şi poate permite să fie tepidus, căldicel. O spun şi Scripturile: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

G.G.: Cred că noi, cei care sîntem de regulă pro-Goma, sau dorim cel puţin o discuţie leală a paginilor lui Goma, avem dreptul moral de a regreta tăcerea lui Patapievici într-o chestiune fierbinte, cu atît mai mult cu cît de atîtea alte ori el s-a dovedit dispus să discute chestiunile fierbinţi şi să emită nişte puncte de vedere demne.

L.A.: Eu l-aş aştepta pe Patapievici cu opinii casante şi tranşante de condamnare nu a postmodernismului democratizant, a egalităţii de şanse şi a deschiderilor sociale, ci împotriva unor ierarhii înţepenite, a unei aristocraţii ce poate părea dubioasă. Patapievici, cînd o porneşte pe drumul deschis de Păltinişul lui Noica, se împotmoleşte într-un flagrant anacronism. Un asemenea model poate fi privit ca o bizarerie, ca o dovadă de excentricitate, dar în nici un caz ca o propunere viabilă pentru timpul nostru.

G.G.: În ce-l priveşte pe Patapievici, aş dori ca el să se pronunţe dacă nu-i cer prea mult şi asupra mentorilor săi, Pleşu şi Liiceanu. Evident, în afară de recunoaşterea firească a calităţilor lor şi a ralierii la unele din poziţiile lor, să le poată eventual detecta şi punctele vulnerabile. Măcar cele ce se văd cu ochiul liber.Atunci într-adevăr Patapievici ar da dovada unei corectitudini care s-ar impune şi care i-ar omogeniza demersul.

O.P.: Dacă tot îl ţintuim pe Patapievici la crucea corozivă a judecăţii noastre, ceea ce repet nu intenţionam de altfel să fac, aş zice doar că cel mai deranjat am fost, la rîndul meu, de atitudinea pe care a avut-o faţă de aşa-numita minoritate imperială, referitor la maghiari. Era acolo, în acea sintagmă, o suficienţă, o trufie, o gogomănie românească vanitoasă, care mie îmi displăcea.

G.G.: Un mic-provincialism românesc de prost gust bine că mi-aţi amintit acest aspect oricum vulnerabil al discursului lui Patapievici!

O.P.: Însă n-aş vrea să ne despărţim de Patapievici

L.A.: zîmbind

O.P.: nici zîmbind, nici plîngînd

G.G.: Ridendo castigat mores, totuşi.

L.A.: Sorridendo castigat mores

O.P.: Adică rîsul castrează umorile În orice caz, ideea era să-l lăsăm în pace pe Patapievici, care are o carieră strălucită. Nu mă deranjează, pentru că este un real talent, sînt de acord cu dumneavoastră, dar aveam un dinte împotriva stilului de promovare practicat cîteodată de unele cercuri din Bucureşti.

G.G.: Aş vrea să adaug ceva care ar putea să aibă aerul unei paranteze, fără a fi totuşi astfel. Dacă Patapievici este atît de mediatizat, atît de cunoscut, atît de comentat, ce putem spune despre un autor extrem de substanţial şi de interesant şi de onorant prin opţiunile sale, care nu mi se pare mai prejos, dar care este mult mai puţin în atenţia publicului şi al cărui nume este Luca Piţu. Ce părere aveţi, dragi confraţi?

O.P.: Am onoarea să mă număr printre oamenii cu care Luca Piţu pare să schimbe cîteva cuvinte cu plăcere şi cu umor. Preţuiesc foarte mult umorul lui. Cred că e un unicat.

G.G.: Nu este oare o nedreptate, această denivelare de apreciere a celor două personalităţi tinere contemporane?

L.A.: Luca Piţu cu siguranţă are un nonconformism şi un jemanfichism zîmbitor care lui Patapievici îi lipsesc cu desăvîrşire. De altminteri, critica pe care i-o aduceam adineaori unui pontif clujean i se potriveşte ca o mănuşă şi lui Patapievici: mi se pare complet lipsit de simţul umorului, de componenta ludicului. Dacă unii spuneau pe vremuri că se tem de omul unei singure cărţi, eu mă tem de intelectualul, de gînditorul, de scriitorul care nu ştie să zîmbească.

G.G.: cu un singur registru sufletesc, supărător, limitativ. Paleologu cel cu frivolitatea-i filosofică (panaş aristocratic în paradoxală asociere cu naturaleţea) v-ar aplauda cu siguranţă.

L.A.: Poate aici se potrivesc cei doi, Liiceanu cu Patapievici, patinează ambii pe acelaşi patetism exacerbat, lipsit complet de seninătate şi zîmbet. Or excesele în acest domeniu pot duce la prost-gust şi la depreciere, la devalorizare.

G.G.: Riscă să alunece în clovnerie. Există imaginea clovnului alb, ţeapăn, solemn, aulic

O.P.: Buster Keaton.

G.G.: Exact. Gravitatea în exces, compactă, riscă a aluneca în automatismul hazliu. Se desubstanţiază devenind o poză, căzînd în contrariul său.

L.A.: Revenind la Luca Piţu, el are în plus faţă de cele două nume anterior amintite tocmai seninătatea, plăcerea jocului, în general, a jocului scriiturii, în special. Se joacă mai ales cu stilul, dar şi cu tematica. Însă calitatea sa fundamentală îşi subsumează şi micul reproş ce i s-ar putea face. În ceea ce mă priveşte, consider că întîi de toate trebuie să exprim şi doar pe urmă să mă joc. Luca Piţu de multe ori întîi se joacă şi apoi exprimă.

G.G.: Nu ştiu dacă e chiar aşa. Este, cum să zic, o dorlotare de scriitor care totuşi are nişte idei şi poziţii foarte ferme, ce se înscriu în perimetrul unei moralităţi căreia nu-i pot cel puţin deocamdată găsi vreo scădere.

L.A.: Fără îndoială, judecata civică a lui Luca Piţu este admirabilă şi ireproşabilă.

O.P.: Şi e un stilist.

L.A.: Este un mare stilist, cu siguranţă.

O.P.: Aşadar şi ca scriitor este viabil, este inconfundabil, este magistrul din Cajvana.

G.G.: Domnule Pecican, cu Luca Piţu ne-am îndreptat în mod firesc spre polul pe care l-am neglijat pînă acum al discuţiei noastre, şi anume spre cazurile pozitive. Hai să ne gîndim la cei care au reprezentat cu demnitate conştiinţa noastră critică şi implicit civică, începînd cu oamenii exilului: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Paul Goma şi Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici şi alţii, continuînd cu cei din ţară, care de asemeni n-au făcut concesii. L-am amintit pe M. Niţescu. I. Negoiţescu a trăit cea mai mare parte în România, dar şi-a sfîrşit zilele în exil. Cu îngăduinţa dumneavoastră îi amintesc şi pe scriitorii care, desigur, sînt discutabili, însă, din fericire, cîtuşi de puţin neglijabili, Alexandru Paleologu şi Alexandru George. Lista rămîne deschisă dar nu prea mult.

L.A.: Şi Gheorghe Grigurcu!

G.G.: Vă mulţumesc!

Cei care au trecut prin închisoare sînt cu precădere nişte victime

O.P.: Fiindcă tot vorbim despre destine, biografii, traiectorii şi impasurile lor, poate că n-ar strica să abordăm această chestiune oferită pe tavă de Adrian Păunescu în mania nouă şi răsturnată a dosariadelor, chestiunea colaboraţionismului bardului care a fost Ştefan Augustin Doinaş. De altfel el n-a fost singurul menţionat, e vorba şi de Ion Caraion, care figura cu ani în urmă, prin pagini de jurnal într-o manieră ciudată ajunse la redacţia revistei Săptămîna figura printre oamenii care fac un joc dublu, denigrînd, scuipînd mîna care îl mîngîiase, respectiv pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. Lucrurile sînt mult mai complexe, îmi amintesc că acum un an sau doi, un istoric ca Dan Amedeo Lăzărescu a fost adus în faţa naţiunii de Cristian Tudor Popescu la televizor şi spurcat ca un colaboraţionist infect.

L.A.: Dar şi de către Dinescu, de altminteri

O.P.: Şi de către Dinescu.

G.G.: Paleologu a avut parte de un tratament similar, dacă nu mă înşel.

L.A.: Din partea lui Ţepeneag, care i-a reproşat sinceritatea de a-şi fi confesat colaborarea cu Securitatea

O.P.: Ignoram acest lucru. În orice caz avem deja o listă. E simptomatic că în faţa publicului sînt aduse nume de scriitori, de oameni de cultură, în timp ce Ristea Priboi şi adevăraţii securişti, cei cu contribuţii extrem de contondente la instaurarea climatului de suspiciune poate nu totdeauna de teroare dar de frică, nesiguranţă şi mizerie, aceştia sînt lăsaţi deoparte. Nu se discută, practic. Nici măcar acum, după ce Marius Oprea a publicat deja două cărţi de documente şi au mai apărut între timp altele, care cuprind organigrame ale Securităţii, nume şi prenume, dezvăluie proceduri etc., nici măcar acum lumea nu are curajul sau pur şi simplu nu consideră convenabil să discute despre asta. În schimb s-a făcut mare tapaj despre colaboraţionismul autorilor menţionaţi. Ce părere aveţi, domnilor?

G.G.: Trebuie să ţinem cont în primul rînd de circumstanţa că acest colaboraţionism extrem, acut, care este cooperarea cu Securitatea a unor scriitori şi intelectuali de seamă ai noştri, nu s-a produs de cele mai multe ori din iniţiativa, sau cu bucuria, sau chiar cu acceptul acestora, ci a avut loc ca un rezultat al unei poziţii de şantaj, ameninţare şi chiar de teroare. Fără îndoială, Ion Caraion nu a avut o conştiinţă comunistă. Fără îndoială, Ştefan Augustin Doinaş nu a avut un suflet de delator. Dacă au fost siliţi să devină astfel, trebuie în primul rînd să ţinem cont de maşina monstruoasă a Securităţii, care le-a mutilat conştiinţele, care le-a desfigurat vieţile. Apoi trebuie să restabilim în ce măsură ei au dat informaţii importante sau minore călăilor lor, în ce proporţie au făcut sau nu rău semenilor lor. Oricum, cei care au trecut prin închisoare sînt cu precădere nişte victime. Iar faptul că au ajuns postum oameni de talia lui Ion Caraion şi Ştefan Augustin Doinaş, sau în prezent Alexandru Paleologu şi Dan Amedeo Lăzărescu să figureze drept informatori dovedeşte vitregia unei istorii şi distorsionarea dramatică a unor biografii. Mă mai gîndesc şi la următorul lucru: de ce aceşti străluciţi intelectuali, oameni în vîrstă, care au trecut, cei mai mulţi, prin închisori (iar Ion Caraion, asemeni lui Dostoievski, a fost şi condamnat la moarte), de ce ei sînt arătaţi cu degetul ca nişte Iude şi nu cunosc nici un caz analog în tabăra numeroasă a guvernanţilor, a parlamentarilor, a liderilor centrali şi locali ai partidului de guvernămînt? De ce nici unul din scriitorii care s-au afiliat puterii restauraţioniste fie din rîndul aşa-zişilor disidenţi, fie chiar din rîndul celor care au fost aserviţi în mod nemijlocit şi neruşinat propagandei totalitare, nu a fost analizat şi sub raportul posibilelor şi mai mult decît probabilelor relaţii cu poliţia politică? De ce?

L.A.: Aş vrea să spun cîteva cuvinte pe această temă. Mă gîndesc că după 1990, cînd vocea extrem de critică a scriitorilor deranja puterea fesenistă, în contextul în care se tot vorbea despre economie de piaţă, privatizare etc., s-a hotărît să se demareze privatizarea. Unde? Păi în cultură! Şi ca atare cultura s-a prăbuşit, pentru că statul şi-a retras sprijinul financiar, preţurile au luat-o razna, hîrtia s-a scumpit peste noapte

G.G.: Onorariile au secat!

L.A.: Onorariile au dispărut şi au fost luni întregi, în prima jumătate a anilor 90, cînd n-a mai apărut nici o revistă culturală, tocmai datorită acestei crize artificial create. Cred că acum asistăm din nou la o criză artificială, în care ni se spune: ah, vreţi informatorii, vreţi lista colaboratorilor cu Securitatea? Bine, hai să privatizăm problema. Iată, vine micul investitor (mic ca anvergură morală şi gigantic ca statură) Adrian Păunescu şi scoate nişte dosare de sub şezut. Eu nu cred în această campanie în care Păunescu ne spune nouă cine au fost informatorii. De mult ar fi fost de datoria statului să permită ca scoaterea la lumină a colaboraţioniştilor să se facă în mod instituţionalizat, legiferat, temeinic, nu în funcţie de ranchiunele personale ale unor indivizi discreditaţi. Trebuia văzut în mod limpede cine a fost, ce a făcut, să se publice dosare în facsimil, nu să se arunce vorbe pe culoarele Parlamentului, şoapte pe sub surtucul ponosit şi aşa mai departe. Iată, s-a spus despre Doinaş sau despre Caraion că au fost colaboratori ai Securităţii. N-am văzut reproduceri olografe ale semnăturilor lor, dosare cu informaţiile pe care le-au oferit. Vreau să le văd şi abia după aceea voi putea să mă pronunţ în sensul respectiv. Nu cred că aceasta este adevărata desconspirare a colaboratorilor Securităţii, cînd Păunescu şi Cristoiu şi Vadim Tudor vin cu dezvăluiri Accesul la dosare trebuie să-i aparţină în mod liber oricărui cercetător onest şi independent, care să publice facsimile cu dosare şi documente edificante. Abia după aceea se pot trage concluzii. Pînă atunci, toate aceste zvonuri, din punctul meu de vedere, reprezintă doar calomnii.

G.G.: Trebuie refăcute biografiile autorilor, ei trebuie situaţi în împrejurările concrete în care au fost siliţi să facă anumite lucruri în mod evident, în cazurile citate, împotriva conştiinţei lor pentru că, aşa cum spunea undeva Nicolae Steinhardt, ceea ce s-a făcut sub teroare nu exprimă fiinţa şi nu poate sta la baza unei condamnări a oamenilor în cauză. Pe de altă parte, această răfuială a unor indivizi ca Păunescu împotriva celor care au reprezentat poziţia opusă nu este decît încă o manevră a vechiului regim şi a mîinii sale lungi, care a fost şi este Securitatea, o reglare de conturi, de-o perfidie şi cruzime mafiotă, cu adversarii săi. Mi se înfăţişează mai mult decît suspect dureros şi revoltător faptul că se încearcă scoaterea din uz moral a unor persoane ce alcătuiesc floarea intelectualităţii româneşti.

L.A.: Vreau să vă dau un exemplu despre ce înseamnă să privim nuanţat această problemă. Eu îl cred pe Ion D. Sîrbu care spune uneori implicit, alteori perifrastic că Doinaş n-a fost chiar exemplar în perioada detenţiei, că are motive să-l bănuiască şi după aceea. Îl cred pe Ion D. Sîrbu şi probabil că Doinaş are anumite pete în biografie. Dar nu-l cred pe Adrian Păunescu, atunci cînd îmi spune acelaşi lucru despre Doinaş! De pildă eu îl cred pe Paul Goma, atunci cînd ne spune în Culoarea curcubeului că în timpul anchetei de la Securitate, din 1977, şi-a văzut dosarul, iar în interior figurau note informative şi caracterizări ostile împotriva lui semnate de Alexandru Ivasiuc. Îl cred pe Goma. Dar cînd aflu de la Păunescu faptul că Ion Caraion l-ar fi turnat pe el la Securitate şi că Ion Caraion ar fi fost omul Securităţii, nu-l cred pe Păunescu. Asta este deosebirea! Din ce direcţie ne vine informaţia!

O.P.: Sursa trebuie să fie credibilă.

G.G.: Să ne gîndim la următorul lucru. Aş propune un criteriu mai simplu şi poate mai util, pentru depistarea adevăraţilor şi nocivilor informatori, nu a celor improvizaţi într-un climat mai mult sau mai puţin tulbure. Acest criteriu este promovarea în carieră. Bunăoară Alexandru Ivasiuc, după ce a ieşit din închisoare, a devenit imediat funcţionar la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti. George Ivaşcu, imediat ce a ieşit din închisoare, a devenit şef al revistei Contemporanul şi a avut de asemeni alte funcţii şi onoruri importante.

O.P.: În timp ce alţii n-au avut nimic din toate acestea.

L.A.: Destinul personal, evoluţia profesională a indivizilor pot fi un indiciu indirect legat de anumite compromisuri la care au fost dispuşi.

G.G.: De pildă Ion Caraion, în pofida acelor pagini descumpănitoare,foarte dureroase care au apărut sub semnătura lui în revista Săptămîna, a fost un tip suspectat, marginalizat, atacat în regimul trecut, deci nu corespunde principiului că un bun informator are parte de o recompensă din partea instituţiei care îl promovează şi care se foloseşte de el. Sau măcar de o promovare spre a putea fi exploatat cu randament superior.

L.A.: Eu nici în acest moment, cînd sîntem în ziua de 24 noiembrie 2003, nu sînt încredinţat de faptul că paginile publicate de Săptămîna şi reluate cu pompă de fapt cu dezonoare de România literară, ar reprezenta note informative. Nu avem o dovadă a faptului că au fost semnate de Ion Caraion, există doar o dactilogramă, nu există dovada olografă

G.G.: Au apărut totuşi şi nişte facsimile ale acestor texte.

L.A.: Facsimilele erau dactilograme! Nu erau manuscrise

G.G.: după cîte ştiu, erau chiar manuscrise, dar sigur, orice manuscris este pasibil de contrafacere.

L.A.: Conceptul de manuscris, dacă-l luăm alla lettera, înseamnă scris cu mîna.

G.G.: Da, au apărut scrise cu mîna, după cîte îmi aduc aminte!

L.A.: Au apărut nişte scrisori către un anumit Virgil despre care s-a zis că era Ierunca, şi n-a fost Ierunca, era alt Virgil s-au publicat tot felul de combinaţii, iar textele preponderent acuzate ca fiind note informative erau în realitate nişte dactilograme, nu erau nicidecum scrise cu mîna de Ion Caraion! Dovada lipseşte în continuare! Tot aşa cum nu-l cred pe Păunescu atunci cînd îl acuză pe Caraion, nu-l cred nici pe Mihai Pelin, care vine să-mi spună aceleaşi bazaconii. Pelin n-are ce căuta să-mi vorbească despre informatori! Cum să-mi deconspire mie Securitatea un om cu trecutul şi prezentul lui Pelin?!

G.G.: Pelin, în mod predestinat, lasă un gust amar!

L.A.: Pot să conced că, eventual, fragmentar, pagini în urma cărora Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma se vor fi putut simţi jigniţi la publicarea lor pe alocuri, stilistic vorbind, aduc a scriitura lui Ion Caraion. Este o ipoteză, o probabilitate. Dar nu avem o dovadă că el le-a scris cu adevărat! În al doilea rînd: nicidecum nu avem proba clară, pînă în acest moment, că el le-ar fi scris cu scopul de a furniza o delaţiune la Securitate! Putea fi vorba de un jurnal cu însemnări maliţioase, acre, pe alocuri chiar respingătoare, repugnante, un jurnal personal, în legătură cu conţinutul căruia fiecare autor are libertate de conştiinţă şi trebuie să răspundă în faţa propriei conştiinţe. Dar subliniez: să consemnezi anumite lucruri într-un jurnal intim, iar apoi să-ţi fie publicate aceste însemnări, fără consimţămîntul tău ca autor, ba chiar împotriva voinţei tale, drept delaţiuni deliberate pe lîngă poliţia politică, distanţa este de la cer la pămînt! Repet: toată discuţia se face pe nisip mişcător, nu avem dosare, nu avem copii olografe, nu avem semnături, avem speculaţiile lui Pelin, avem speculaţiile lui Păunescu. Indivizii încearcă să ne inducă în eroare cu tot dinadinsul. Am şi o dovadă în acest sens. În 1995 am publicat un amplu text polemic în paginile centrale ale României literare, în care protestam împotriva unei manevre a Adevărului literar şi artistic. Vă reamintesc contextul politic: Paul Goma tocmai îşi anunţase candidatura la Preşedinţia României. Eram curios cine va sări primul să ponegrească faima incontestabilă a fostului mare disident. A fost Cristian Tudor Popescu. A fost revista Adevărul literar şi artistic. Printre materialele publicate s-a aflat o delaţiune semnată de Alexandru Ivasiuc. Am comentat aceste texte, le-am interpretat, am dovedit în ce măsură ele nu au suport şi credibilitate. Un an mai tîrziu s-a tipărit Cartea albă a Securităţii, volumul 5, care se ocupa de scriitori şi apărea sub îngrijirea lui Mihai Pelin. Ce găsesc într-o notă finală? Paul Goma s-a obstinat să-l prezinte pe Alexandru Ivasiuc drept colaborator al Securităţii. Sîntem în drept să precizăm [?!] că Alexandru Ivasiuc nu a avut această calitate. Adică după ce Goma a citit cu ochii lui nota informativă în propriul dosar de la Securitate, după ce Adevărul literar şi artistic a publicat-o cu semnătura în clar şi după ce eu am analizat-o în România literară, vine Pelin şi îmi spune că nu se confirmă Aceştia sînt cercetătorii pe care să punem temelie?! Pelin? Păunescu? Vadim Tudor? Să ne scutească!

G.G.: Deci lucrurile se leagă. Ivasiuc a fost nu întîmplător unul din pionii acelei tentative de purificare a ideologiei, a racordării ei la nişte repere culturale, cu scopul ca politica partidului să se poată realiza cu un spor mai mare. Ivasiuc aşa cum spuneam a fost nu numai angajat la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti, la foarte scurt timp de la eliberarea sa din detenţie, ci şi orientat pe pista unei ideologizări, într-o etapă superioară care urmărea atragerea intelectualilor, un fel de spălare a chipului regimului de păcatele sale din trecut, păcate în realitate indelebile.

L.A.: Cine ne vorbea despre farmecul intelectual şi despre subtilităţile filosofice ale marxismului? Despre modernitatea gîndirii lui Marx şi despre voluptăţile marxiene din România ceauşistă? Răspuns: interminabilele episoade din pagina 2 a României literare, lungite pînă la exasperare de adorabilul Saşa Ivasiuc.

O.P.: Pînă la urmă, destinul aşa cum se aplică el, în perioada comunistă şi chiar postcomunistă locului unde ne aflăm, al României, al scriitorilor şi al oamenilor publici, pare destul de complicat. Totuşi din acest ghem se iţesc cîteva fire şi ele pot fi urmate. Moralitatea e posibilă în literatură şi în conduita zilnică, în viaţa publică. Pe de altă parte există scriitori aparent mici care devin tot mai mari, există scriitori odinioară mari care devin tot mai puţin vizibili, pe zi ce trece. Cred că noi, în cîteva luări de cuvînt din cadrul acestei convorbiri, am evidenţiat relieful, uneori abrupt şi accidentat, al acestui peisaj uman.

G.G.: Chiar dacă aderăm la aceleaşi principii şi idei generale, opiniile noastre pot fi şi sînt de facto individual diversificate în jocul lor caleidoscopic. Eu unul resping uniformizarea, oricît de seducătoare alibiuri ar prezenta. N-ar putea suporta nici o uniformă pielea mea prea sensibilă!

L.A.: Acuza predilectă care li se aruncă puţinilor gînditori ce mai încearcă să aplice o reflecţie morală asupra contemporaneităţii este că operează cu o judecată în alb şi negru. Vă rog, dragi cititori, să daţi paginile înapoi şi veţi observa toate culorile curcubeului în discuţiile noastre. Nici pomeneală de alb şi negru. Toate nuanţele pe care le-am aşezat pot fi deplasate într-o direcţie sau alta, exagerate sau diminuate, dar există o confruntare de păreri între noi, puteţi lesne observa că nu sîntem fixaţi pe aceleaşi detalii. Sîntem foarte departe de un banal alb şi negru. Foarte departe.

O.P.: În orice caz n-am fost niciodată ranchiunoşi sau de rea-credinţă.

G.G.: Sîntem acuzaţi de tendenţionism, dar cred că singurele tendinţe care ne-au animat în pofida faptului că vom fi greşit uneori, întrucît eroarea este umană au fost dorinţa de a restabili adevărul şi de a aplica un principiu justiţiar acelor fapte care în mod vădit se abat de la prescripţiile morale.

L.A.: Pentru cine a uitat cumva, justiţiar provine de la just, justiţie. Sînt cuvinte de care noi nu ne ruşinăm.

G.G.: Îmi aduc aminte că Joubert definea justiţia drept adevăr în acţiune

(Cluj, 24 noiembrie 2003)