DESTINE ŞI TRAIECTORII DE SCRIITORI

 

Dialog īn trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

 



“Destinul nostru comun este România”


O.P.: Parcă nu-mi vine să cred că e a cincea oară cīnd ne īntīlnim īn jurul acestui reportofon, stimate domnule Gheorghe Grigurcu şi dragă domnule Laszlo Alexandru. N-o facem lipsiţi de vreun program. O facem īn mod programatic, cred că vrem să reinventăm tradiţia colocviilor prieteneşti, exigente şi avīnd o anumită altitudine intelectuală. Ne dăm īn lucru cīte o temă. Tema noastră de azi (nu vreau să-l parafrazez pe distinsul critic Nicolae Manolescu, folosind conceptul de Teme pe care l-a monopolizat, în mod salutar de altminteri) ar fi Destine şi traiectorii de scriitori, de oameni publici, de spirite marcante. Să vedem īn ce direcţie ne poartă fluxul şi refluxul discuţiei.

G.G.: Să īncercăm să lămurim īntr-un fel conceptul de destin. El prezintă īn primul rīnd un sens metafizic. Tragicii greci vorbeau despre destin. Pentru stoici, aceasta semnifica o “ordine”, o “raţiune a lumii” care nu poate fi niciodată încălcată. Despre destin, īntr-un mod la fel de sumbru, vorbeau şi acei catolici disidenţi cunoscuţi sub numele de jansenişti, īn frunte cu Pascal şi Racine, considerīnd că există o predeterminare a vieţii umane īn cadrul căreia liberul arbitru joacă un rol restrīns. Īnsă, evident, putem aborda noţiunea de destin şi printr-o prismă pozitivă, referindu-ne la structura psihică şi biologică a individului, ca şi la contextul social, politic, economic, īntr-un cuvīnt: istoric, īn care se plasează acesta.

L.A.: Dacă tragicii greci īnţelegeau un anumit lucru prin destin, īn zilele noastre cu siguranţă destinul este modelat de istorie. E imposibil să nu observăm că marile răsturnări istorice provoacă de asemeni vrīnd-nevrīnd mari răsturnări īn destinele indivizilor şi ale personalităţilor. Noi sīntem contemporanii unor transformări spectaculoase la care am asistat pīnă īn prezent, care īncă se mai produc poate sub ochii noştri. Ar fi interesant să ne referim şi la anumite destine, cum au fost ele afectate de unda de şoc.

G.G.: Cred că īn linii mari putem vorbi de două situaţii ale scriitorului romān, īn a doua jumătate a secolului trecut. Este vorba mai īntīi de scriitorii care au rămas consecvenţi cu ei īnşişi, care nu au făcut concesii ideologice şi politice regimului comunist, de felul lui Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu, Dan Botta, Constant Tonegaru, Dinu Pillat. Ca şi de scriitorii care īntr-o măsură mai mare sau mai mică, īntr-un mod mai mult sau mai puţin desfigurator, au servit opresiunea totalitară. Aci distingem de asemenea două clase generice de autori. Sīnt cei care au īnceput relativ bine şi au sfīrşit rău, ca de pildă Beniuc, Maria Banuş, Jebeleanu, chiar dacă au īncercat o redresare după 1965. Şi alţii care au īnceput rău şi au sfīrşit bine, ca de pildă Dan Deşliu sau A.E. Baconsky, scriitori foarte deosebiţi unul de celălalt, īnsă care au făcut efortul unei recuperări de conştiinţă.

L.A.: Trebuie să observăm totuşi un punct de contact. Vorbiţi de scriitori care au īnceput bine şi au sfīrşit rău şi invers, scriitori care au īnceput rău şi au sfīrşit bine. Dar intervalul acela de “rău” la care vă referiţi, pentru ambele categorii, a coincis! A fost etapa anilor 1945-1965. Beniuc a avut timp să īnceapă bine pentru că era īn perioada interbelică, i se “permitea” să īnceapă bine. Dan Deşliu nu ştiu dacă a avut răgazul de a īncepe bine. El a fost obligat să īnceapă rău. Vreau să spun că destinul istoric īi influenţează enorm pe scriitori, impunīndu-le o anumită conduită (acesta e aspectul tragic al situaţiei). Autori care au devenit stimabili din anii ‘70 īncoace au început-o destul de colţuros, dacă au insistat să debuteze īnainte de 1965. Īmi amintesc cu dezamăgire articole semnate la īnceputul anilor ‘60 de Eugen Simion, care elogiau colectivizarea, noua viaţă a ţăranului pe ogoarele patriei socialiste ş.a.m.d. Chiar Nicolae Manolescu, deşi a folosit bisturiul cu multă prudenţă, īncercīnd să evite discreditarea catastrofală, are cīteva texte stridente pe linia regimului comunist, care au fost comentate – poate cu o duritate cam exagerat㠖 de M. Niţescu. Aici este punctul tragic: că nu se putea scrie decīt pe un anumit ton, pīnă la un moment dat! Scriitorii n-au avut dreptul la opţiune. Istoria a venit, le-a pus călcīiul īn gīt şi singura alternativă la scrisul aservit a devenit tăcerea publicistică. A fost o barbarie şi puţini au acceptat sacrificiul de a tăcea.

O.P.: Mă gīndesc – recuperīnd replicile pe care le-am scăpat pīnă acum – că destinul nostru comun, al celor trei de faţă, este Romānia. Sună foarte strident ce spun eu. Dar dacă pīnă īn 1989 Romānia era un destin obligatoriu, dup㠑89 cred că fiecare am ales īntr-un fel sau altul ca Romānia să fie destinul nostru. Eu de pildă puteam pleca şi mai pot pleca oricīnd. Sīntem cetăţeni īntr-o ţară liberă, īntr-o lume deja liberalizată. Avem acces la spaţiul Schengen şi cu un mic efort poate chiar la spaţiul de dincolo de ocean. Mulţi au plecat, mulţi dintre prietenii mei, poeţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, precum Gabriel Stănescu, romancieri ca Norman Manea ori Mirela Roznoveanu etc. Eu chiar am ales să rămīn! M-a interesat foarte mult ce se īntīmplă aici şi mi s-a părut, dintr-o naivă pasiune, dintr-o răbufnire adolescentină nu neapărat regretabilă, că vocea mea contează īn context şi aş putea chiar să contribui la un alt demaraj. Sper să nu fi contribuit la un derapaj… dar asta-i o altă problemă. Aş insista pe acest lucru, fiindcă īl consider important. Blaga putea să plece la un moment dat, dar nu a plecat, a rămas, a fost īntr-un fel eroismul lui şi destinul lui. E la fel de adevărat că Blaga rămīne amendabil, pe alocuri, de pildă pentru acel text despre Cioran, care i-a fost comandat. Se poate spune fireşte că lui Blaga nu i-a plăcut pur şi simplu Cioran. Doar atīt că, dacă nu i-a plăcut Cioran şi a spus-o īntr-un context īn care presiunea ideologică era de aşa natură īncît era foarte bine să nu-ţi placă Cioran, zic eu, fără a-l acuza de colaboraţionism, că Blaga se mai putea gīndi, putea să se abţină! Şi ar mai fi alte exemple de dat.…

Dar e totdeauna uşor să le dai post festum, e mai greu să trăieşti īn acele timpuri, cu toată nuanţarea şi īnţelegerea de care e nevoie. Dar fiindcă tot vorbim despre Blaga, aş aminti că, referindu-se la faptul istoric, filosoful īl definea ca fiind acel fapt care poartă o… amprentă stilistică. Ar fi oare prea mult să descifrăm īn stil – stilul operei artistice, dar şi stilul din viaţ㠖, īn cazul scriitorilor, o marcă de destin? Vreţi să spuneţi ceva, probabil…

G.G.: Da, aş dori să revin la ceea ce spunea prietenul Laszlo. Īnainte de a aborda tema exilului, care desigur va reveni pe parcursul consideraţiilor noastre, să-l luăm pe Mihai Beniuc. Evoluţia lui a fost destul de tulbure. El a īnceput ca un poet tradiţionalist ardelean, pe linia mesianică, deci legat de…

O.P.: …Aron Cotruş…

G.G.: …George Coşbuc, Aron Cotruş, Octavian Goga. A trecut prin poezia lui Ady Endre, din care a luat cīteva motive celebre. La sfīrşitul anilor ‘30, poezia lui era receptată ca un ecou al extremei drepte. După cum relatează nişte amici ai săi, el era chiar un admirator al lui Corneliu Zelea Codreanu. Īn anii războiului, Beniuc a fost promovat de Revista Fundaţiilor Regale, ajunsă sub conducerea lui Dumitru Caracostea, care se bizuia pe o linie naţionalistă, de nuanţă antonesciană. Era un fel de poet favorit al zilei. De asemenea Beniuc (ceea ce multă lume nu ştie) a lucrat īn timpul războiului la cenzură! Drept care a fost exclus din partidul comunist. După cum a fost exclus şi Zaharia Stancu, pentru că s-a descoperit că a fost agent al Siguranţei. Pe de altă parte, există un alt fenomen, al unor scriitori de după 1965 (iar unii şi īnainte), care au avut aerul unor deschizători de drumuri rezonabile, au părut a se situa sub semnul liberalizării. De fapt, ei nu căutau o ruptură cu regimul comunist, o īmpotrivire, ci un fel de ameliorare a acestuia, o perestroika, pentru a folosi termenul apărut mult mai tīrziu. Adică īn fond serveau regimul, căutīnd a-l “perfecţiona”, a-l face mai comestibil pe plan ideologic şi cultural. A-i forja o “faţă umană”, dar şi a-i oferi proptele.Īn această categorie intră īn primul rīnd A.E. Baconsky, cu minirevoluţia sa culturală din Steaua anilor 1956-1958, apoi Alexandru Ivasiuc, Marin Preda – care, nota bene, denunţīnd spiritul primar agresiv, nu-i opunea spiritul democratic, ci spiritul revoluţionar. Adică un fel de comunism purificat, mai eficace. Aici desigur intră şi alţi scriitori, de pildă cei care au abordat tema naţionalistă resuscitată de Ceauşescu: Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Ion Gheorghe. Īndrăznelile lor, aparentele lor īndrăzneli – şi iarăşi mă gīndesc īn primul rīnd la Marin Preda – pe de o parte īncercau să consolideze imaginea unui conducător comunist “de omenie”, ilustrat de persoana “genialului” Ceauşescu, condamnīnd ororile foarte reale ale erei Dej; iar pe de altă parte, aşa cum spuneam, īncercau a distila şi a eficientiza comunismul, care intra īn colaps. Era, fireşte, o ambiguitate pe care unii analişti “naivi” ori făţiş interesaţi o abordează exclusiv pe latura ei pozitivă, înclinaţi a-i idealiza pe totuşi foarte prudenţii săi exponenţi.



“Mitul situaţiei ireversibile”


L.A.: Am citit la apariţie un volum interesant al lui Adrian Marino, cu eseuri dedicate Europei, prin 1996. Ştiu că mi-a reţinut atenţia mai ales un text foarte bine articulat, care vorbea despre “mitul situaţiei ireversibile”. Marino analiza detaliat faptul că intelectualii romāni nici măcar nu-şi īnchipuiau că se va termina vreodată comunismul. Mulţi adoptaseră soluţii de supravieţuire, făcīnd compromisuri mai mici pentru a evita compromisurile mai mari, dar īn mentalul colectiv al intelectualilor nu exista o alternativă la comunism! Ideea de democraţie şi liberalism, care a explodat după 1989, era de neimaginat. Īmi amintesc răspunsul şugubăţ din antologicul interviu acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, cînd el s-a propulsat de altminteri īn mod deschis ca disident, īn ‘89. Una din īntrebările provocatoare ale ziaristului francez era: ce veţi face după ce Ceauşescu nu va mai fi? Iar Dinescu – poate şi din prudenţă, dar şi cu sarcasm – a dat un răspuns laconic: această ipoteză este de neīnchipuit; Domnia Sa este nemuritor! Revin acum. Pot să confirm eu īnsumi, ca unul care am crescut pīnă la un punct sub regimul comunist, că exista psihoza respectivă, acel “mit al situaţiei ireversibile”. Mai ales la scriitorii īn vīrstă, sau īntre două vīrste. Ei nu se mai puteau īnchipui altfel decīt īn comunism. La acest mit a contribuit şi ideologia marxistă, care vedea istoria ca pe o perpetuă evoluţie legică, necesară, dinspre feudalism spre burghezie şi capitalism, iar de acolo spre proletariat şi comunism, faza ultimă, de aur etc. Va să zică noi asistam, dragă Doamne, la o evoluţie legică, logică, organică, implacabilă, care ne lega de mīini şi de picioare. Nu mai exista soluţie la marşul triumfal. Marino deplînge existenţa acestui mit pe care īl identifică īn mod foarte acut. Dar am impresia că-l foloseşte ca pe un fel de scuză oferită intelectualilor. Iată, noi, scriitorii, nu ne-am implicat, deoarece nici nu ne-am īnchipuit că poate exista altceva…

G.G.: Sau cumva e o scuză pe care Marino şi-o adresează sie īnsuşi? Pentru că d-sa a fost departe de orice protest politic, complăcîndu-se într-o expectativă suficient de comodă şi chiar îngînînd autarhia şi izolaţionismul regimului totalitar, printr-o teorie a policentrismului cultural, precum un antidot la deschiderea faţă de Occident.

L.A.: …Aici am vrut să ajung. Pe de o parte el are dreptate că intelectualii nu şi-au īnchipuit o soluţie şi din acest motiv n-au acţionat. Nu şi-au imaginat că poate exista o etapă postcomunistă. Dar eu unul aş vrea să mă refer la celălalt versant al teoriei lui Adrian Marino, pe care el īl neglijează complet. Cum s-a creat oare acest “mit al situaţiei ireversibile”? Asta ar fi interesant de văzut! Păi s-a creat tot cu sprijinul intelectualilor, care au pus cărămidă peste cărămidă. Nu doar cei care īl adulau făţiş pe Ceauşescu şi care erau dispreţuiţi de obştea scriitoricească, nu doar ei au fost vinovaţi. O doză (sigur, mai mică) de vină o poartă cei care au acceptat să atenueze tonul, au preluat tematica propusă de regim īn scrierile lor, s-au pliat pe anumite exigenţe de natură stilistică, de natură tematică, ale cenzorilor. Marin Preda a prins din zbor ideea că regimului i-a convenit la un moment dat să relanseze figura mareşalului Antonescu. Şi iată cum a apărut romanul Delirul. Şi iată cum Marin Preda şi-a umplut valiza cu teancuri de bancnote de o sută de lei pe care le-a depus la CEC, īnsoţit de Mircea Dinescu, după cum īşi aminteşte azi poetul. Exista o complicitate mai eterică, nu foarte stridentă, care la prima impresie poate fi oarecum inocentă, dar care pe etape mai lungi venea să contribuie la “mitul situaţiei ireversibile”. Acest mit a fost consolidat pas cu pas de către scriitorii care l-au acceptat şi l-au construit, sau poate invers, l-au construit şi apoi l-au acceptat.

G.G.: Aş putea să dezvolt ideea, observīnd că a funcţionat ceea ce s-ar numi un oportunism de catifea, mai abil. Exista un oportunism fără īndoială abrupt, foarte uşor de descifrat ca atare, practicat de scriitorii cei mai legaţi de Partid şi de Securitate. Dar pe de altă parte avem oportunismul unor scriitori care au īncercat să stea, cum se spune, īn două luntri: să se pună bine şi cu regimul, şi cu Europa liberă. Şi cu nomenclatura, şi cu conştiinţa lor. Sīnt, īn primul rīnd, autorii care şi-au dat arama pe faţă după 1989, de felul lui Eugen Simion, al răposatului Marin Sorescu, al lui Andrei Pleşu şi mai cu seamă al lui Augustin Buzura. Īnsă, vorbind despre oportunismul de catifea, gīndul ne merge şi spre alţi autori care sub Ceauşescu au cultivat o oponenţă extrem de precaută. Un fel de dans cu cenzura şi cu autorităţile, cărora le ofereau doar replici graţioase şi, pe de altă parte, doreau să apară ca bravi exponenţi ai unei linii liberale, ai unei concepţii democratice. După 1989, autorii din această categorie s-au conservat pe o linie de “echilibru”, altfel spus: pe o linie pasivă, refuzīnd să se implice īn procesul frămīntat al depolitizării şi al dezideologizării, preferīnd ambiguităţile care le permit īn continuare să figureze pe un dublu eşichier al conştiinţei.

O.P.: M-aş īntoarce o clipă la prima abordare, care are un nivel de generalitate mai vizibil: a ideii de destin. Aş trimite la romanul – care mie īmi place foarte mult – Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, pe care īn contextul discuţiei noastre īl putem citi ca pe un roman al samizdatului metafizic. Maestrul scrie un roman, merge cu el la Uniunea Scriitorilor, iar acolo este declarat automat duşman al poporului. Atunci el īşi arde manuscrisul, dar noroc că vin diavolii puşi īn slujba binelui (īmi cer iertare pentru rezumatul un pic burlesc şi īncropit pe care-l dau acum), iar Maestrul, sărmanul, internat la azilul psihiatric, află că manuscrisele nu ard, cărţile nu ard. Aşadar cineva tot citise manuscrisul, chiar dacă īntr-un alt spaţiu decīt cel căruia īi fusese destinat, cel strict uman şi contemporan. Noi n-avem nici un Maestru, din acest punct de vedere, īn literatura noastră.

L.A.: Ba da, avem, avem.

O.P.: Există oameni care au scris ştiind absolut sigur că nu vor publica?

L.A.: Este cel mai strălucit reprezentant: Paul Goma!

O.P.: Bine, el a publicat un prim volum de nuvele īn ţară, dar şi ulterior, după punerea sub interdicţie īn Romānia, a fost publicat īn străinătate…

L.A.: Paul Goma a avut o primă etapă, a tentativelor de acomodare, cīnd a īncercat să fenteze chingile ideologice printr-o scriitură de tip modernist, jucăuş (mă gīndesc la Ostinato), unde prelua şi dinspre onirism anumite artificii formale. Am rezervele mele, īn calitate de – să zic o vorbă mare – critic literar (dacă sīnt cumva aşa ceva), nu văd cu ochi buni aceste tentative ale lui Goma, deşi Ostinato a avut un răsunet important…

G.G.: A avut o presă bună la momentul respectiv!

L.A.: Dar īndrăznesc să afirm că a fost un răsunet de conjunctură! Eu unul citesc Ostinato cu dificultate, datorită cantităţii mari de text oarecum greoi, a numeroaselor piruete tehniciste executate cu scopul de a păcăli cenzura. Goma s-a străduit să publice Ostinato īn ţară. Jignit, īnfuriat de obstacolele artificiale care i se puneau īn cale, a hotărīt să sfideze sistemul şi a trimis manuscrisul īn străinătate. Intrīnd īn confruntare deschisă cu regimul comunist, şi-a tăiat toate punţile sau i-au fost retezate toate punţile, iar atunci el a luat o hotărīre eroică: va scrie pentru posteritate! Găsim mărturisirea limpede a acestei decizii īn interviurile şi īn jurnalul lui. Īntre Ostinato, care a fost terminat īn a doua jumătate a anilor ‘60, şi Gherla, datînd de la începutul anilor ‘70, în acest interval de trei-patru-cinci ani, Goma a cunoscut un salt calitativ absolut spectaculos. S-a găsit pe sine īnsuşi. Īn clipa īn care a luat hotărīrea că nu va mai accepta nici un tīrg sau şantaj īn vederea publicării, Goma s-a dezlănţuit pe linia sa autentică. Īntre Ostinato şi Gherla există o enormă evoluţie. Celelalte scriituri deja, Din calidor, Astra, Arta refugii, tot ciclul autobiografic, ca să nu mai vorbim de capodopera Culoarea curcubeului, sīnt adevăratul Paul Goma, cel care a dat cu piciorul oricărei īngrădiri externe…

G.G.: A dat cu piciorul limbajului esopic!

L.A.: Literatura romānă de după 1989, aşa cum o vedem, dezinhibată, lipsită de autocenzură, sfīşietoare īn sinceritatea şi provocările sale, ei bine, ea īncepe cu Paul Goma care a scris Gherla în primii ani ‘70. Este o situaţie uimitoare şi incitantă. Dar nu e singurul caz! O īmprejurare asemănătoare, īn direcţia studiilor de istorie literară, ne este oferită de M. Niţescu. Cercetarea sa consacrată analizei proletcultismului este de o dezinvoltură şi de o libertate interioară spectaculoase. Eu sīnt convins că Ion D. Sīrbu a avut aceeaşi tresărire de orgoliu jignit, văzīnd că nu i se publică Dansul ursului sau Lupul şi catedrala, romane palide, cuprinzînd anumite concesii acceptate de autor tocmai de dragul de a se vedea īntre două coperţi. Ofensat că nici măcar astfel nu reuşeşte să-şi facă drum spre litera tipărită, el a scris Adio, Europa!, cu care este clar că nu-şi mai făcea nici un fel de iluzii că o va vedea publicată īn timpul vieţii. O şi mărturiseşte īn corespondenţa către Negoiţescu, de pildă, o spune limpede că li se adresează urmaşilor, posterităţii. Iată c㠓mitul situaţiei ireversibile” n-a īnghiţit chiar toate spiritele creatoare. Scriitorii care şi-au luat īn mīini libertatea conştiinţei sīnt tocmai aceia despre care azi putem vorbi senin şi cu fruntea sus.

G.G.: Aici trebuie să-l amintim neapărat pe Nicolae Steinhardt, care de asemeni are o vastă operă postumă, pe care o putem citi īntr-o serie de volume apărute abia după evenimentele din decembrie şi care ilustrează o ipostază fundamentală a spiritului creator, cea de homo religiosus.

L.A.: Steinhardt este o personalitate complexă, un erudit, un spirit enciclopedic…

G.G.: Enciclopedic, dar fără a fi un Adrian Marino!

L.A.: Nu este Adrian Marino, el are īn plus faţă de comparatistul clujean spiritul ludic şi simţul umorului. Un umor foarte fin şi rafinat, edulcorat. Din păcate, Adrian Marino cred că este de cele mai multe ori lipsit complet de simţul umorului. Asta e īn defavoarea scriiturii sale. Dar revenind la Steinhardt, īn ciuda admiraţiei mele pentru personalitatea sa poliedrică şi polivalentă, ca scriitor īndrăznesc să-l văd ca pe omul unei singure opere. Nu ştiu dacă e chiar “scriitorul monocotiledon”, cum era considerat Andrei Mureşanu, dar eu zic că Steinhardt este în deosebi autorul Jurnalului fericirii. Opera sa de pretins critic literar păcătuieşte prin conjuncturisme, plecăciuni la adresa unor amici periferici din punct de vedere valoric, distinşi preponderent prin diverse favoruri banale pe care i le-au īnlesnit vreodată.

O.P.: Rămīn totuşi predicile din Dăruind vei dobīndi, un volum – ce poate fi calificat drept eseistic – strălucit, adunīnd īn jurul axului tematic religios, preluat din Evanghelii, o erudiţie, un şarm, o oralitate care īmpreună dau savoarea ce face din această carte, pentru mine, o operă care stă īnaintea Jurnalului fericirii.

G.G.: Oricum, Steinhardt e departe de-a fi “autorul unei singure cărţi”. După 1989, volumele sale, relevînd o substanţă unică, au curs ca dintr-un corn al abundenţei şi e cu putinţă să nu se fi epuizat încă.

L.A.: Am citit īn presa literară un comentariu al cuiva (īmi scapă numele) care observa că N. Steinhardt şi Mihail Sebastian n-ar avea priză la publicul occidental – ambele jurnale ale lor au fost traduse, dar fără un ecou consistent īn apus – pasămite din cauza abjurării religioase de care s-ar face vinovaţi. Cititorii evrei nu le-ar putea-o ierta… Dacă această ipoteză ar fi adevărată, atunci ar fi foarte trist īn lume. Atīt Steinhardt cīt şi Sebastian se află printre vīrfurile scrisului romānesc…

G.G.: …eseistic…

L.A.: …eseistic şi diaristic. Jurnalele acestor doi autori consider că pot figura printre capodoperele literaturii romāne din toate timpurile. Iar faptul că ei abjură sau se menţin īn propria religie este o caracteristică absolut periferică. Ar fi degradant ca cineva să orienteze judecata literară după faptul că autorul poartă sau nu barbă, are sau nu cravată…

G.G.: …poartă sau nu steaua lui David!

L.A.: Exact! Să discutăm cărţile, şi nu credinţa lor religioasă!

G.G.: Am citit un comentariu amar, plin de reproşuri la adresa religiei “trădate” de Steinhardt, sub semnătura unui scriitor inteligent, din păcate puţin cunoscut, Alexandru Sever (născut în 1921, actualmente cred că domiciliat în Israel), care-l situează pe Steinhardt într-un inevitabil orizont dialectic. Disputa dintre iudaism şi creştinism se înteţeşte graţie cazului său, despre care neîndoios că se va mai vorbi.

O.P.: Aici aş zice că merită un salut din partea noastră efortul lui N. Steinhardt de a-şi rescrie jurnalul; un efort pe care-l găseam şi la un alt coetnic al său, Belu Zilber. Şi el şi-a rescris Monarhia de drept dialectic, după ce primul manuscris i-a fost confiscat. Nu discutăm acum diferenţele…

G.G.: L-a considerat pierdut şi a avut tăria de a-şi rescrie memoriile īntr-o altă variantă.



“Traiul tihnit nu inspiră performanţa teologică”


O.P.: Acum daţi-mi voie să intervin foarte pe scurt cu un punct de vedere ortodox asupra lui Steinhardt. Am pomenit acele predici care, aparţinīnd unui monah ortodox, ar putea respinge de la īnceput anumite categorii ale publicului. Totuşi remarc că īn Romānia care se consideră o ţară ortodoxă, supraortodoxă, paraortodoxă nu avem mari gīnditori, mari teologi şi mari contributori la o dezvoltare a literaturii ortodoxe de calitate. Sīnt cīteva nume, e adevărat, de la Antim Ivireanul pīnă la, iată, Steinhardt, trecīnd şi prin poeziile celor de la revista Gîndirea…

L.A.: Stăniloaie era supărat pe Blaga…

O.P.: Stăniloaie era supărat pe Blaga, ştim de ce, ştia şi el, ştia şi Blaga. Dar vreau să spun că e ciudat faptul că unii din marii ortodocşi romāni – ai unei ortodoxii care se consideră foarte naţional㠖 sīnt din Iviria, adică din Georgia, sau de origine evreiască (situaţia lui Steinhardt). E ciudat cum ortodoxia romānească nu are această forţ㠖 poate că n-o văd eu! –, dar care există īn ortodoxia rusă, de pildă, ce se asumă ca atare şi īi dă pe Berdiaev, Soloviov, Bulgakov tatăl, Losski, Rozanov, Leontiev şi toţi ceilalţi. Iar la noi cīnd apare un puseu de energie, el provine de la un evreu convertit. Socotesc că situaţia văzută īn aceşti termeni rămīne provocatoare pentru ortodoxia autohtonă, care s-ar cuveni să se legitimeze mai curīnd aşa decīt secondīnd īn planul ideologiei naţionalismului o dreaptă nu neapărat meritorie, ci prea adeseori exclusivistă. Īn acelaşi timp, īl admir pe Steinhardt pentru sclipirea pe care a ştiut să o dea unei opţiuni foarte personale, strălucire care poate fi la fel de bine “masca geniului” sau o amprentă genetică-etnică.

L.A.: Poate că fibra intelectuală este mai stimulată īn condiţii vitrege. Biserica Ortodoxă a făcut de zeci de ani efortul de a se adapta şi de a se mula pe realităţile politice. Traiul tihnit nu inspiră performanţa teologică.

G.G.: Acest fel de trai să fie o cauză ori o consecinţă a mediocrităţii spirituale?

O.P.: Īl vedeam pe Ioan Alexandru, cu traiul tihnit, sărmanul, pe la casele – de creaţie?! – ale Bisericii… Dar īn mintea mea nu rezistă nici evlavia etnicizantă a lui Nichifor Crainic, teolog şi ministru cu propaganda īn acelaşi timp. Şi rămīne o evidenţă pentru mine că poetul religios Vasile Voiculescu s-a validat literar mai ales prin creaţia lui īn proză, ulterioară detenţiei sale din perioada stalinismului.

L.A.: …Dar dacă avansăm o comparaţie, iată că puşcăria a inspirat martiriul īn cazul Bisericii Greco-Catolice. Punīnd īn paralel cifrele, procentajele ortodoxiei şi ale greco-catolicismului, ultimul pare un hobby. Īnsă cīnd punem īn balanţă intensitatea trăirii religioase, capacitatea de jertfă, martiriul – şi acestea ar trebui să fie coordonatele care să stea la temelia credinţei – nu ştiu dacă raportul este tot de 8 la 1.

O.P.: A dat cineva această cifră?

L.A.: Păi la peste 80% ortodocşi există mai puţin de 10% greco-catolici. Nu ştiu īnsă dacă se menţine raportul de 8 la 1 şi pe linia spirituală…

G.G.: …a eroismului, a rezistenţei faţă de comunism…

L.A.: Nu cred că īn acest domeniu e la fel de privilegiat ortodoxismul.

G.G.: Eu aş vrea să-i iau apărarea lui Steinhardt, īntr-un punct enunţat…

O.P.: L-am atacat oare?

G.G.: …nu īn termenii cei mai potriviţi de către domnul Laszlo, care a spus că Steinhardt a fost conjuncturalist. Este un conjuncturalism candid, de ordin sentimental…

L.A.: …īn scrierile de critică literară…

G.G.: …īn scrierile aşa-zicīnd de critică literară, unde sigur că a abordat un punct de vedere creştin, caritabil, atoateiertător. Dovadă nu numai relaţiile sale cu anumiţi amici literari, de altminteri onorabili, cīt şi cunoscuta interpretare pe care i-o oferă lui Caragiale, potrivit căreia marele satiric ar fi fost de fapt un purtător al duhului creştin, un om care scălda totul īntr-o privire de iertare şi chiar de umilinţă…

O.P.: Nu e o neīnţelegere oare?

G.G.: …ceea ce e un paradox, īnsă este un punct de vedere coerent cu mentalitatea, cu psihologia şi cu stilul personal ale lui Nicolae Steinhardt. El este un mare scriitor sub acest unghi, al īntīlnirii consideraţiilor consacrate creaţiei literare şi creaţiei artistice cu perspectiva religioasă.

L.A.: De aici deduc cu un zīmbet că adevăratul critic literar ar trebui să fie nedus la biserică. Ceea ce se cuvine spus este mai degrabă că un critic autentic nu se poate lăsa călăuzit de simpatiile şi obligaţiile personale, dacă vrea să rămīnă cu adevărat credibil. Criticul trebuie să-şi spună răspicat rezervele, făcīnd abstracţie de persoana autorului. Or Steinhardt n-a făcut asta, el poate fi acceptat ca un eseist interesant, dar nu poate fi considerat cu seriozitate critic literar. Ar greşi cel care ar pune bază pe judecăţile lui valorice, pe judecăţile lui de natură literară.

G.G.: Dar el nici n-a vrut să fie critic literar!

L.A.: Da, īnsă riscul este tocmai că unii neavizaţi s-ar grăbi să-l considere astfel. Partea cu adevărat consistentă şi valoroasă a scrierilor lui Steinhardt se găseşte de fapt īn meditaţiile sale de natură etică, morală. Pe de altă parte, prietenul Ovidiu Pecican a făcut adineauri o paralelă īntre rescrierea jurnalului lui Steinhardt şi rescrierea īnsemnărilor lui Belu Zilber. Sigur, ambii şi le-au refăcut, după ce le-au fost confiscate manuscrisele originale, dar īntre cei doi este o diferenţă de la cer la pămīnt: e diferenţa dintre o victimă şi un complice al călăului.

G.G.: Cu toate că Zilber a fost pīnă la urmă tot o victimă…

L.A.: Distanţele trebuie marcate cu mare pregnanţă.

O.P.: E adevărat. Singura comparaţie pe care o făceam era cea a situaţiei tehnice īn care s-au aflat. Dar revenind la şirul de autori pe care domnul Grigurcu īi pomenea la īnceputul discuţiei noastre, Beniuc, A.E. Baconsky etc., mă īntrebam ascultīndu-vă dacă nu cumva am devenit nişte arheologi care frecventează straturi de moloz la care nu mai ajunge nimeni altcineva. Astăzi eu nu mai observ să se discute despre ei. Ultima mea aşa-zisă revelaţie a fost cea produsă de domnul Ion Cristoiu, care a tipărit prin intermediul editurii sale memoriile lui Mihai Beniuc. Eu nu le-am citit – ca dovadă că n-a fost o revelaţie pentru toată lumea… Dar mă īntreb dacă despre aceşti autori va mai vorbi altcineva decīt istoricul literar pasionat īn reconstituirea unei atmosfere de epocă şi a unor tendinţe contradictorii, altminteri foarte interesant de analizat. Mă īntreb dacă Maria Banuş mai poate interesa pe cineva. (Īmi cer iertare dacă exprim cumva o erezie, dar cred că am temeiuri pentru asemenea temeri.) Mi se pare mult mai important faptul că am dat aici prilejul unei reveniri asupra creaţiei lui Paul Goma. Eu am impresia că el nu s-a despărţit numai de contemporaneitate, cum spuneai, Alex, ci, īntr-un fel, s-a despărţit şi de Romānia, chiar rămīnīnd conectat la cultura romānă. Din jurnalele lui, din tematicile pe care le-a abordat – persecuţia politică, refugiul, detenţia politică, Basarabia – din scrisorile pe care le-a trimis celor doi preşedinţi ai celor două ţări, rezultă că romānitatea şi basarabenitatea lui sīnt cumva distilate, sīnt scoase din contextul istoric, poate şi datorită stării sale de exil, care a fost numit – dacă ne amintim bine – o posteritate contemporană. Cred că despărţirea a fost mai complexă. O despărţire aparentă şi o recuperare pe uşa din dos (sau poate chiar pe uşa din faţă, e dificil de spus īn acest moment). Dar distanţarea s-a produs īn etape şi de asemeni printr-o schimbare a omului, ceea ce-i şi permite un spaţiu de manevră mult mai amplu. Īi oferă mari beneficii, pe care le observăm īn abordările lui Paul Goma, care dau şi pe dinafară din cīnd īn cīnd, cum se īntīmplă cu romanul Basarabia, dar despre asta am discutat deja. Spaţiul de manevră al lui Paul Goma şi beneficiile lui provin tocmai dintr-o resituare a scriitorului īn afara acestei spaţialităţi etnice şi statale care este descifrată īn bună măsură ca una paradisiacă (Din calidor) decăzută la rangul de univers concentraţionar.

G.G.: Nu cumva se cade să relaxăm conceptul de patrie? Să-l îmbogăţim cu propriile-i valenţe aparent negatoare? Vă daţi seama că mă gîndesc în primul rînd la Cioran, dar nu-i trec cu vederea nici pe emuli ai săi ce recidivează întru “antipatriotism”, precum Patapievici…

L.A.: Haideţi să schimbăm contextul cronologic şi cultural, pentru a sublinia mai pregnant ideea respectivă. Nu fac īn acest moment o comparaţie valorică. Dante a fost exilat din Florenţa, a trăit douăzeci de ani īn afara patriei sale şi n-a făcut decīt să se revolte īmpotriva situaţiei existente īn Florenţa, să-i invectiveze pe florentini, să īncerce să-şi impună cu forţa cuvīntului şi chiar a diatribei importanţa propriei personalităţi. Pe de altă parte, noii conducători ai Florenţei fuseseră īnscăunaţi printr-o lovitură de stat, executată prin intermediul armatei franceze conduse de prinţul Charles de Valois şi cu sprijinul papei Bonifaciu al VIII-lea, marele inamic al lui Dante.

O.P.: Faimoasa luptă dintre guelfi şi ghibelini, īntr-una din ipostazele ei.

L.A.: Erau guelfii albi şi guelfii negri, cele două facţiuni politice rivale. Dar pīnă la urmă cine este mai legitim, cine reprezintă Florenţa? Conducătorii ei politici de facto, care au venit acolo pe cale violentă, uzurpatoare, sau Dante cel din exil, care vede foarte bine anumite lucruri şi le exprimă tăios, pe baza unor principii ferme? Istoria, istoria literară, talentul personal al autorului şi toate celelalte argumente īnclin să cred că īi dau dreptate celui mai important poet italian şi nu anonimilor care l-au persecutat, l-au trimis īn exil şi i-au făcut viaţa amară. Repet, nu fac o comparaţie valorică, dar eu am motive să cred că peste cīteva decenii, cīnd praful se va aşeza şi perspectivele se vor clarifica, Romānia pe care o zugrăveşte Goma va fi mult mai credibilă, iar imaginea promovată de Goma va avea o autoritate morală infinit mai pregnantă decīt Romānia zugrăvită de Beniuc, Baconsky, Banuş sau alte fantome ale proletcultismului, ca să nu ne referim la nume din anii ‘70, ‘80 sau chiar ‘90 – pentru că Paul Goma şi-a continuat filipicele pīnă īn ziua de azi. Iată o sfidare pentru istoricii viitorului: să pună īn balanţă cele două Romānii, poate incompatibile, şocant de neasemănătoare, īntre care una ofer㠓mitul situaţiei ireversibile” a intelectualilor din ţară şi cealaltă propune lipsa de mit zugrăvită de scrierile lui Paul Goma. Eu sīnt convins că autorul exilat īşi va găsi calea triumfală de īntoarcere īn literele romāneşti, īn ciuda vitregiilor sale biografice din chiar acest moment.

G.G.: Aş vrea să revin la īntrebarea pe care şi-o punea cu cīteva momente īn urmă domnul Pecican, şi anume ce rămīne din scriitori precum Beniuc, Maria Banuş etc. Sigur că aceşti autori nu vor avea un loc central īn literele romāneşti, dar vor trebui analizaţi de la caz la caz. Beniuc a fost un poet dintre cei buni ai noştri, la finele anilor ‘30 şi īnceputul anilor ‘40, apreciat ca atare şi de I. Negoiţescu. Maria Banuş a avut un debut fulminant cu Ţara fetelor, Nina Cassian cu La scara 1/1, Baconsky a scris cîteva versuri suprarealiste la începutul carierei sale care n-au prea contat, īnsă contează revirimentul său de conştiinţă şi de formulă artistică, după 1965. Revirimentul a fost absent īn cazul lui Beniuc, īn pofida cītorva poezii de sertar anticeauşiste, scoase la iveală după decembrie ‘89. Nina Cassian persistă şi acum īntr-o atitudine de nostalgie comunistă, cu toate că şi-a primenit limbajul proletcultist. E un soi de hetairă comunistă pensionată… Iată deci că sīnt situaţii diferite şi istoria literară va trebui să cearnă textele respective, pentru a rămīne cu grăunţele de valoare, atītea cīte sīnt. Dar eu aş dori să mut puţin unghiul discuţiei noastre şi să vorbesc despre oficializare. Oficializarea a fost un morb al literaturii romāne, impus de către regimul comunist, īn sensul că ierarhia literară trebuia să oglindească oarecum ierarhia politică şi autoritarismul ei, piramida valorilor literare mai mult ori mai puţin autentice avînd drept paradigmă piramida din planul politic-administrativ. Au fost scriitori oficializaţi īn anii ‘50, īn deceniul pe care Preda l-a numit “obsedant” (de fapt au fost aproape două decenii, īntre ‘45 şi ‘65, dominate de realismul socialist - dar autorul Moromeţilor avea interesul de-a culpabiliza doar perioada Dej!), apoi au fost poeţii oficializaţi imediat după 1965, este vorba de primul val al generaţiei ‘60, care a fost īmbrăţişat şi de către autoritatea comunistă, de către “foruri”, cum se spunea, cu scopul de a marca o sumă de realizări īn sectorul cultural, şi din păcate asistăm la o nouă oficializare după 1989. Această oficializare este destul de eterogenă. Ea conţine atīt nume ale unor aşa-zişi disidenţi din epoca de aur, precum Buzura, Sorescu, Pleşu, īntr-o oarecare măsură Simion, cīt şi – din păcate – pe agenţii cei mai virulenţi ai cultului personalităţii lui Ceauşescu, īn frunte cu Adrian Păunescu, dar şi cu Mihai Ungheanu, ambii fiind senatori, deci nişte factori cu responsabilităţi ale vieţii politice, cu Dinu Săraru care este directorul Teatrului Naţional şi aşa mai departe. Este un fel de “monstruoasă coaliţie” īntre disidenţii renegaţi şi reprezentanţii propagandei comuniste la vīrf. O regrupare în temeiul intereselor evidente de carieră de genul celei ce se produce adesea în momentele de criză politică şi socială cînd – reacţie a slăbiciunii – se întîmplă a se ralia elemente disparate, chiar cu alură antinomică. De exemplu, în etapa de agonie a comunismului, pactizarea exponenţilor acestuia cu cei ai naţionalismului, prin transgresarea fără păs a ideologiei internaţionaliste.



“Exemple transparente, pline de sare şi piper”


O.P.: Mă īntrebam acum ascultīndu-vă dacă oficializarea nu vizează cumva şi tīnăra generaţie, de după 1990? Desigur, un alt tip de oficializare, neguvernată de umorile partidului aflat la conducere, dar o oficializare pe care o mediază anumite cercuri literare, culturale. Este cunoscută analiza făcută de doi jurnalişti francezi care spuneau că dacă la ora 12 eşti īn cafeneaua “La Coupole” şi bei la o masă alăturată de cea a directorului de la “Radio France”, dacă la ora 14 iei masa īn restaurantul “Les Deux Magots” īn aceeaşi sală cu doi dintre marii şefi ai reţelelor presei pariziene, dacă apoi mai frecventezi seara un salon unde poţi īntīlni un critic monden, ai foarte mari şanse să intri īntr-un flux care te va duce pe podium, foarte departe: să fii editat, să fii invitat şi promovat cu tot aparatul enorm de propagandă al culturii. Eu cred că asta se īntīmplă, mai mult sau mai puţin, şi la noi. Lucrul e vizibil īn provincie, acolo unde cīte un mic potentat literar, cu mai mult sau mai puţin talent, reuşeşte să se impună prin gazetele locale, prin cenacluri, să dea binecuvīntarea sa – care n-ar trebui să fie obligatorie – unor tineri īnzestraţi sau nu, să dea telefoanele de rigoare la Bucureşti etc. Dar e foarte vizibil, īn opinia mea, īn avanscena vieţii noastre literare. Dacă ai scris la o revistă studenţească din Iaşi sau din Cluj sau din Timişoara, dacă ai nimerit în ambianţa unui critic cum e Radu G. Ţeposu, la īnceputul anilor ‘90 cīnd scotea o revistă importantă, dacă ai făcut glumiţe cu băieţii de la Divertis şi te-ai simţit foarte bine cu ei, dacă ai prins apoi mīţa de coadă intrīnd la postul de radio Europa liberă să faci două-trei reportaje şi să iei nişte bănuţi, dacă ai făcut toate astea, ai mari şanse astăzi să fii un poet sau un prozator important. Slavă Domnului că unii din tinerii la care mă gīndesc au dat de gustul banilor şi s-au lăsat de fleacuri cum ar fi literatura, poezia etc. Le plac şi fetele de la Praga sau Viena sau Vladivostok, nu contează…

L.A.: Din Vladiwoodstock…

G.G.: Vă referiţi cumva la Emil Hurezeanu? Ce spuneţi? Sau este o iluzie a mea?

O.P.: Nu ştiu. Cine este domnul Hurezeanu? Vă referiţi la poetul de la Echinox…?

L.A.: Sau te gîndeai la Ioan T. Morar?

O.P.: …E realizatorul emisiunii televizate România mea? Sau vorbim despre consilierul…

L.A.: …ex-consilierul… (s)ex-consilierul…

O.P.: …lui Adi Năstase… Nu ştiu la cine mă refer…

G.G.: Poate sînt mai multe chipuri, ca la Fernando Pessoa.

O.P.: De fapt, mă gīndeam la bunul meu prieten de mare bun-simţ Mircea Ţicudean, care face parte din flancul celălalt. S-a lăsat de literatură.

L.A.: Īl regret mult pe Mircea Ţicudean, am fost colegi de liceu şi apoi de facultate.

O.P.: Un tip colosal şi foarte talentat.

L.A.: Era cel mai talentat dintre noi toţi.

G.G.: În ce domeniu era talentat?

O.P.: Critică literară, dar la un moment dat scria şi poezie parodică.

L.A.: I-am pierdut urmele de cīţiva ani şi regret sincer că s-a convertit īntr-o direcţie anodină, īn ciuda adolescenţei sale explozive şi atīt de fermecătoare.

O.P.: Să vă dau două exemple transparente, pline de sare şi piper. O doamnă care a studiat medicină sau psihologie la Iaşi vine la Bucureşti şi cucereşte dramaturgia romānă, devine mare eseist, iar actualmente, īn fruntea unui O.N.G. prestigios care nu e foarte independent – secondează guvernul (dar pe bani americani) –, este un soi de papesă a sociologiei romāneşti, fără să aibă pregătire īn domeniu (totuşi).

G.G.: Alina Mungiu?

O.P.: Nu ştiu. Nu-mi amintesc numele. Nu cunosc.

L.A.: Haide, fă un efort de memorie!…

O.P.: Nu e relevant pentru ce vreau eu să evidenţiez. Şi, de altfel, amnezia asta a mea e un procedeu literar. Vorbim alegoric…

L.A.: Crezi că te va detesta mai puţin dacă nu-i pronunţi numele?

O.P.: Dar nu-i semnificativ ce crede dīnsa īntre două mese, dacă mă detestă sau nu… Istoria culturii contemporane aborigene nu are de ce să se intereseze de aşa ceva.

G.G.: Vă īnchipuiţi că toţi cei vizaţi de noi vor citi paginile noastre?!

O.P.: Sīnt absolut convins că nu!

L.A.: Eu sīnt sigur că da! Sau le vor fi povestite, chiar deformat şi exagerat.

O.P.: Tocmai! Sau un alt caz: un fizician de mare talent, un reputat critic al moravurilor autohtone care a scris īn prima parte a anilor ‘90 nişte articole ultra-liberale īntr-un săptămīnal din Capitală, după care şi-a recuperat brusc o altă dimensiune a personalităţii, devenind un ultra-conservator extrem de interesant, rafinat, seducător – asta atunci cīnd nu produce proze licenţioase īn revista unui alt poet, fost disident. Ei bine, aceşti oameni care au valoarea lor…

L.A.: Ovidiu Pecican e cu descrierile. Eu sīnt cu numirile, chiar dacă nomina odiosa: e vorba de Patapievici.

O.P.: Da? Crezi? Nu ştiu, nu-mi amintesc. Ei bine, aceşti oameni care au un talent real, mi se pare că sīnt pe coama unui trend care-i poartă şi instituţional acolo unde, poate, nu au treabă cu adevărat… Nu ştiu dacă, de pildă, treaba unor asemenea actori ai scenei culturale este neapărat să devină arhivari ai Securităţii ori, īn celălalt caz, sfătuitori ai guvernului în te miri ce Early… Morning Reports.

G.G.: Patapievici este puternic afirmat şi pe bună dreptate, nu cred că putem să-l considerăm pe toboganul unei ratări…

O.P.: Nu, nu! Cine vorbeşte de ratare?! Mă refeream la mecanismele de facilitare şi amplificare a afirmării care, de astă dată, nu mai vin dinspre un control ideologic, ci dinspre forţa de impunere a unor grupuri culturale prestigioase şi puternic poziţionate în viaţa noastră publică. În loc să fie jurnalistul liberal care părea să se afirme strălucit pe la mijlocul anilor ‘90, sau în loc să-şi urmeze vocaţia de ideolog al unui conservatorism fecundat teologic afirmată prin Omul recent, acest coleg pierde vremea – şi încă profund ineficient – girînd false, parţiale, amputate dezvăluiri despre poliţia politică şi practicile ei. Dar despre asta am mai vorbit noi…

G.G.: Eu vreau să adaug altceva. Īn şirul de exemple pe care le-a oferit domnul Pecican, doresc să mai adaug unul, īn proximitatea noastră clujeană, şi anume al unei reviste care şi-a cucerit o anume notorietate prin retractilitate, prin defetism, printr-un oportunism care poate deveni impertinent…

O.P.: Dar care – că sīnt mai multe?…

L.A.: Vă rog s-o numiţi, că…

G.G.: …aflîndu-se în umbra…

L.A.: …pe urmă le iau eu la rīnd pe toate şi le numesc…

G.G.: …īn umbra postideologică a unui feroce ideolog de odinioară ce poartă numele de Ion Ianoşi…

O.P.: Ah, vă referiţi la… da… am īnţeles… adică…

L.A.: Vă referiţi cumva la Echinoxul Stelei Apostrofice?

G.G.: Un fel de struţo-cămilă a presei literare romāneşti…

L.A.: Păi aţi spus că e o revistă din Cluj…

G.G.: Da, există două moduri de a te impune. Ori intrīnd īntr-o actualitate fie şi de culise, anecdotică, efemer mondenă (e cazul presei de oarecare scandal), ori a afirmării printr-o retragere ipocrită, o neutralitate de falsă elevaţie culturală, prin evitarea temelor fierbinţi ale actualităţii, īnsă cu ochii īndreptaţi spre oamenii puternici ai zilei, dispensatori de etichete favorabile, care simt că din această direcţie nu īi paşte nici un pericol de a fi contrazişi, ci doar un fel de ron-ron aprobativ.

L.A.: Vreau să nuanţez cuvintele lui Ovidiu Pecican. Pe mine personal nu mă deranjează convertirile profesionale ale unor colegi scriitori, faptul că au studii de fizică şi scriu filosofie, că au studii mai ştiu eu de care…

G.G.: Sau că n-au nici un fel de studii.

L.A.: Da, sīnt autodidacţi.

G.G.: Alexandru George, de pildă, e un strălucit autodidact.

L.A.: Da, şi este un enervant eseist (īn sensul bun al cuvīntului), care nu te lasă indiferent la opiniile lui, atunci cīnd, desigur, nu bate cīmpii, cum se mai īntīmplă uneori.

G.G.: Mie îmi place foarte mult! E din speţa autorilor de-o inteligenţă generoasă, care-ţi oferă prilejul nu doar de a-i aproba, ci şi de a-i contrazice, cu un cîştig de ambele părţi…

L.A.: Dar īn ce-l priveşte pe Patapievici, pe mine nu mă deranjează că din fizician a devenit filosof, mă deranjează faptul că īl simt oarecum cu un complex de inferioritate pe linie filologică şi, īncercīnd să-şi acopere aceste temeri, face paradă de o terminologie strident aulică, pentru a impresiona galeria de cucoane şi pentru a fabrica imagini supraponderale intelectului său. Scrie uneori de parcă l-ar strīnge pantofii.

O.P.: Să spun doar atīt, că n-am pomenit despre aceste formaţiuni diverse, īn raport cu cea literară (la urma urmelor sīnt şi eu istoric de meserie!), decīt īn contextul īncercării de a evidenţia nişte mecanisme de promovare. Adică se ia un inginer, se vīră īn ou, se dă cu puţin pesmet şi ceea ce rezult㠖 dacă-l promovăm bine la ghişeele noastre – este un etalon pentru toţi ceilalţi ingineri! Sau pentru toate şniţelele din cartier!

L.A.: Te referi cumva la Cristian Tudor Popescu? El pesmet are destul!

G.G.: Apropo de Patapievici, eu aş īnclina balanţa īn favoarea lui. Mi se pare un om onest, cu o fervoare pe care o au puţini din eseiştii noştri actuali, blazaţi şi indecişi īn a lua o poziţie. El īncă nu este contaminat de bizantinismul defetist al unui Pleşu, cu toate că se află īn proximitatea lui, şi cred că va fi mai ferm, mai consecvent īn conştiinţă şi īn comportament decīt cel care l-a lansat, adică Gabriel Liiceanu. Poate că mă deosebesc de dumneavoastră, dragii mei interlocutori, dar mă simt apropiat de Patapievici mai cu seamă pentru opţiunea sa conservatoare, pentru spiritualismul pe care-l promovează într-un mediu laic şi excesiv de sceptic, adică pentru valorile cu precădere demonizate de propaganda comunistă. Mesajul său umple un gol mutilant.

O.P.: Mai zic o dată: şi unii, şi alţii au talent cu toptanul, iar locul lor este în mod clar īn literatura romānă. Exemplele le-am dat însă în legătură cu mecanismele de promovare, nu pentru a-i invalida în vreun fel pe cei care au profitat de generozitatea lor. Drept care am preferat să nici nu-i numesc, tocmai pentru a nu deturna discuţia…

G.G.: Totuşi, între învăţăcei şi mentori se pot stabili, şi uneori menţine, des liaisons dangereuses!

L.A.: Domnule Grigurcu, au existat īn perioada postdecembristă momente de maximă tensiune, care impuneau o opţiune tranşantă. Unul din aceste momente s-a legat de apariţia Jurnalului lui Paul Goma, cu enormul scandal şi cu campania de presă orchestrată artificial. Jurnalul lui Goma a oferit şi o circumstanţă interesantă de a-i cunoaşte pe ceilalţi, care se pronunţau despre el.

G.G.: Ca o hīrtie de turnesol! Turnesolul conştiinţelor!

L.A.: Exact! Unde a fost Patapievici atunci? De ce nu şi-a spus părerea şi de ce nu şi-a arătat verticalitatea? Unde a fost Patapievici atunci cīnd s-a creat scandalul legat de candidatura la C.N.S.A.S. a lui Pleşu şi Dinescu, deşi era clar pentru toată lumea că nu aveau ce căuta acolo, nu aveau o justificare nici măcar legală. Patapievici a fost de partea lor! Există situaţii-cheie īn care tăcerea spune multe. Nu totdeauna tăcerea este de aur.

G.G.: Īn ceea ce priveşte atitudinea faţă de Goma a lui Patapievici, eu nu l-am urmărit sistematic, deci nu ştiu dacă s-a produs sau nu o asemenea atitudine. Īnsă dacă dumneavoastră l-aţi urmărit şi confirmaţi că nu a luat o poziţie articulată…

L.A.: A strălucit prin prudenţă…

G.G.: …atunci nu pot decīt să regret īmprejurarea.

L.A.: El a participat, printre altele, la o emisiune Serata muzicală a lui Iosif Sava, īmpreună cu colegi din G.D.S., unde s-a ilustrat cu pregnanţă Gabriela Adameşteanu prin nişte neadevăruri insultătoare şi revoltătoare rostite la adresa lui Goma şi a Jurnalului său. Lidera 22-ului a fost secondată armonios de Andrei Cornea şi aprobată prin clătinări īndurerate de capete de Gabriel Andreescu, Rodica Palade şi Horia Roman Patapievici. E drept, acesta din urmă n-a avut o poziţie deschisă īmpotriva lui Goma, cred că jena l-a īmpiedicat să meargă atīt de departe. Īnsă mă īntorc cu mintea la concepţia lui Dante, care pe oamenii neutri, gli ignavi, adică cei ce nu īndrăznesc să se exprime tranşant īn favoarea adevărului, i-a condamnat tot la Infern!

G.G.: Pe tepidus, pe căldicei, despre care vorbeşte Apocalipsa… Mă exprim în principiu, căci nu e nici locul, nici momentul spre a-i caracteriza diferenţiat pe cei pe care i-aţi numit şi pe care nu i-aş putea condamna în fuga vorbirii noastre. Dincolo de un moment sau altul (eventual lunecos), un autor se cade judecat în globalitatea acţiunii sale, nu-i aşa?

L.A.: A nu face binele echivalează cu a face răul, pentru Dante. Şi pentru judecata morală, īn general. Dacă Patapievici se vrea un moralist, nu-şi poate permite să fie tepidus, căldicel. O spun şi Scripturile: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici īn clocot. O, dacă ai fi rece sau īn clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici īn clocot, am să te vărs din gura Mea”.

G.G.: Cred că noi, cei care sīntem de regulă pro-Goma, sau dorim cel puţin o discuţie leală a paginilor lui Goma, avem dreptul moral de a regreta tăcerea lui Patapievici īntr-o chestiune fierbinte, cu atīt mai mult cu cīt de atītea alte ori el s-a dovedit dispus să discute chestiunile fierbinţi şi să emită nişte puncte de vedere demne.

L.A.: Eu l-aş aştepta pe Patapievici cu opinii casante şi tranşante de condamnare nu a postmodernismului democratizant, a egalităţii de şanse şi a deschiderilor sociale, ci īmpotriva unor ierarhii īnţepenite, a unei aristocraţii ce poate părea dubioasă. Patapievici, cīnd o porneşte pe drumul deschis de Păltinişul lui Noica, se īmpotmoleşte īntr-un flagrant anacronism. Un asemenea model poate fi privit ca o bizarerie, ca o dovadă de excentricitate, dar īn nici un caz ca o propunere viabilă pentru timpul nostru.

G.G.: Īn ce-l priveşte pe Patapievici, aş dori ca el să se pronunţe – dacă nu-i cer prea mult – şi asupra mentorilor săi, Pleşu şi Liiceanu. Evident, īn afară de recunoaşterea firească a calităţilor lor şi a ralierii la unele din poziţiile lor, să le poată eventual detecta şi punctele vulnerabile. Măcar cele ce se văd cu ochiul liber.Atunci īntr-adevăr Patapievici ar da dovada unei corectitudini care s-ar impune şi care i-ar omogeniza demersul.

O.P.: Dacă tot īl ţintuim pe Patapievici la crucea corozivă a judecăţii noastre, ceea ce – repet – nu intenţionam de altfel să fac, aş zice doar că cel mai deranjat am fost, la rīndul meu, de atitudinea pe care a avut-o faţă de aşa-numita “minoritate imperială”, referitor la maghiari. Era acolo, īn acea sintagmă, o suficienţă, o trufie, o gogomănie romānească vanitoasă, care mie īmi displăcea.

G.G.: Un mic-provincialism romānesc de prost gust – bine că mi-aţi amintit acest aspect oricum vulnerabil al discursului lui Patapievici!

O.P.: Īnsă n-aş vrea să ne despărţim de Patapievici…

L.A.: …zîmbind…

O.P.: …nici zîmbind, nici plîngînd…

G.G.: Ridendo castigat mores, totuşi.

L.A.: Sorridendo castigat mores…

O.P.: Adică rīsul castrează umorile… Īn orice caz, ideea era să-l lăsăm īn pace pe Patapievici, care are o carieră strălucită. Nu mă deranjează, pentru că este un real talent, sīnt de acord cu dumneavoastră, dar aveam un dinte īmpotriva stilului de promovare practicat cīteodată de unele cercuri din Bucureşti.

G.G.: Aş vrea să adaug ceva care ar putea să aibă aerul unei paranteze, fără a fi totuşi astfel. Dacă Patapievici este atīt de mediatizat, atīt de cunoscut, atīt de comentat, ce putem spune despre un autor extrem de substanţial şi de interesant şi de onorant prin opţiunile sale, care nu mi se pare mai prejos, dar care este mult mai puţin īn atenţia publicului şi al cărui nume este Luca Piţu. Ce părere aveţi, dragi confraţi?

O.P.: Am onoarea să mă număr printre oamenii cu care Luca Piţu pare să schimbe cīteva cuvinte cu plăcere şi cu umor. Preţuiesc foarte mult umorul lui. Cred că e un unicat.

G.G.: Nu este oare o nedreptate, această denivelare de apreciere a celor două personalităţi tinere contemporane?

L.A.: Luca Piţu cu siguranţă are un nonconformism şi un jemanfichism zīmbitor care lui Patapievici īi lipsesc cu desăvīrşire. De altminteri, critica pe care i-o aduceam adineaori unui pontif clujean i se potriveşte ca o mănuşă şi lui Patapievici: mi se pare complet lipsit de simţul umorului, de componenta ludicului. Dacă unii spuneau pe vremuri că se tem de omul unei singure cărţi, eu mă tem de intelectualul, de gīnditorul, de scriitorul care nu ştie să zīmbească.

G.G.: …cu un singur registru sufletesc, supărător, limitativ. Paleologu cel cu frivolitatea-i filosofică (panaş aristocratic în paradoxală asociere cu naturaleţea) v-ar aplauda cu siguranţă.

L.A.: Poate aici se potrivesc cei doi, Liiceanu cu Patapievici, patinează ambii pe acelaşi patetism exacerbat, lipsit complet de seninătate şi zīmbet. Or excesele īn acest domeniu pot duce la prost-gust şi la depreciere, la devalorizare.

G.G.: Riscă să alunece īn clovnerie. Există imaginea clovnului alb, ţeapăn, solemn, aulic…

O.P.: Buster Keaton.

G.G.: Exact. Gravitatea în exces, compactă, riscă a aluneca în automatismul hazliu. Se desubstanţiază devenind o poză, căzînd în contrariul său.

L.A.: Revenind la Luca Piţu, el are īn plus faţă de cele două nume anterior amintite tocmai seninătatea, plăcerea jocului, īn general, a jocului scriiturii, īn special. Se joacă mai ales cu stilul, dar şi cu tematica. Īnsă calitatea sa fundamentală īşi subsumează şi micul reproş ce i s-ar putea face. Īn ceea ce mă priveşte, consider că īntīi de toate trebuie să exprim şi doar pe urmă să mă joc. Luca Piţu de multe ori īntīi se joacă şi apoi exprimă.

G.G.: Nu ştiu dacă e chiar aşa. Este, cum să zic, o dorlotare de scriitor care totuşi are nişte idei şi poziţii foarte ferme, ce se īnscriu īn perimetrul unei moralităţi căreia nu-i pot – cel puţin deocamdat㠖 găsi vreo scădere.

L.A.: Fără īndoială, judecata civică a lui Luca Piţu este admirabilă şi ireproşabilă.

O.P.: Şi e un stilist.

L.A.: Este un mare stilist, cu siguranţă.

O.P.: Aşadar şi ca scriitor este viabil, este inconfundabil, este… magistrul din Cajvana.

G.G.: Domnule Pecican, cu Luca Piţu ne-am īndreptat īn mod firesc spre polul pe care l-am neglijat pīnă acum al discuţiei noastre, şi anume spre cazurile pozitive. Hai să ne gīndim la cei care au reprezentat cu demnitate conştiinţa noastră critică şi implicit civică, īncepīnd cu oamenii exilului: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Paul Goma şi Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici şi alţii, continuīnd cu cei din ţară, care de asemeni n-au făcut concesii. L-am amintit pe M. Niţescu. I. Negoiţescu a trăit cea mai mare parte īn Romānia, dar şi-a sfīrşit zilele īn exil. Cu īngăduinţa dumneavoastră īi amintesc şi pe scriitorii care, desigur, sīnt discutabili, însă, din fericire, cîtuşi de puţin neglijabili, Alexandru Paleologu şi Alexandru George. Lista rămīne deschis㠖 dar nu prea mult.

L.A.: Şi Gheorghe Grigurcu!

G.G.: Vă mulţumesc!



“Cei care au trecut prin īnchisoare sīnt cu precădere nişte victime”


O.P.: Fiindcă tot vorbim despre destine, biografii, traiectorii şi impasurile lor, poate că n-ar strica să abordăm această chestiune oferită pe tavă de Adrian Păunescu īn mania nouă şi răsturnată a dosariadelor, chestiunea colaboraţionismului bardului care a fost Ştefan Augustin Doinaş. De altfel el n-a fost singurul menţionat, e vorba şi de Ion Caraion, care figura cu ani īn urmă, prin pagini de jurnal – īntr-o manieră ciudată ajunse la redacţia revistei Săptămīna – figura printre oamenii care fac un joc dublu, denigrīnd, scuipīnd mīna care īl mīngīiase, respectiv pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. Lucrurile sīnt mult mai complexe, īmi amintesc că acum un an sau doi, un istoric ca Dan Amedeo Lăzărescu a fost adus īn faţa naţiunii de Cristian Tudor Popescu la televizor şi spurcat ca un colaboraţionist infect.

L.A.: Dar şi de către Dinescu, de altminteri…

O.P.: Şi de către Dinescu.

G.G.: Paleologu a avut parte de un tratament similar, dacă nu mă īnşel.

L.A.: Din partea lui Ţepeneag, care i-a reproşat sinceritatea de a-şi fi confesat colaborarea cu Securitatea…

O.P.: Ignoram acest lucru. Īn orice caz avem deja o listă. E simptomatic că īn faţa publicului sīnt aduse nume de scriitori, de oameni de cultură, īn timp ce Ristea Priboi şi adevăraţii securişti, cei cu contribuţii extrem de contondente la instaurarea climatului de suspiciune – poate nu totdeauna de teroare – dar de frică, nesiguranţă şi mizerie, aceştia sīnt lăsaţi deoparte. Nu se discută, practic. Nici măcar acum, după ce Marius Oprea a publicat deja două cărţi de documente şi au mai apărut īntre timp altele, care cuprind organigrame ale Securităţii, nume şi prenume, dezvăluie proceduri etc., nici măcar acum lumea nu are curajul sau pur şi simplu nu consideră convenabil să discute despre asta. Īn schimb s-a făcut mare tapaj despre colaboraţionismul autorilor menţionaţi. Ce părere aveţi, domnilor?

G.G.: Trebuie să ţinem cont īn primul rīnd de circumstanţa că acest colaboraţionism extrem, acut, care este cooperarea cu Securitatea a unor scriitori şi intelectuali de seamă ai noştri, nu s-a produs de cele mai multe ori din iniţiativa, sau cu bucuria, sau chiar cu acceptul acestora, ci a avut loc ca un rezultat al unei poziţii de şantaj, ameninţare şi chiar de teroare. Fără īndoială, Ion Caraion nu a avut o conştiinţă comunistă. Fără īndoială, Ştefan Augustin Doinaş nu a avut un suflet de delator. Dacă au fost siliţi să devină astfel, trebuie īn primul rīnd să ţinem cont de maşina monstruoasă a Securităţii, care le-a mutilat conştiinţele, care le-a desfigurat vieţile. Apoi trebuie să restabilim īn ce măsură ei au dat informaţii importante sau minore călăilor lor, īn ce proporţie au făcut sau nu rău semenilor lor. Oricum, cei care au trecut prin īnchisoare sīnt cu precădere nişte victime. Iar faptul că au ajuns postum oameni de talia lui Ion Caraion şi Ştefan Augustin Doinaş, sau īn prezent Alexandru Paleologu şi Dan Amedeo Lăzărescu să figureze drept informatori dovedeşte vitregia unei istorii şi distorsionarea dramatică a unor biografii. Mă mai gīndesc şi la următorul lucru: de ce aceşti străluciţi intelectuali, oameni īn vīrstă, care au trecut, cei mai mulţi, prin īnchisori (iar Ion Caraion, asemeni lui Dostoievski, a fost şi condamnat la moarte), de ce ei sīnt arătaţi cu degetul ca nişte Iude şi nu cunosc nici un caz analog īn tabăra numeroasă a guvernanţilor, a parlamentarilor, a liderilor centrali şi locali ai partidului de guvernămīnt? De ce nici unul din scriitorii care s-au afiliat puterii restauraţioniste – fie din rīndul aşa-zişilor disidenţi, fie chiar din rīndul celor care au fost aserviţi īn mod nemijlocit şi neruşinat propagandei totalitare, nu a fost analizat şi sub raportul posibilelor şi mai mult decīt probabilelor relaţii cu poliţia politică? De ce?

L.A.: Aş vrea să spun cīteva cuvinte pe această temă. Mă gīndesc că după 1990, cīnd vocea extrem de critică a scriitorilor deranja puterea fesenistă, īn contextul īn care se tot vorbea despre economie de piaţă, privatizare etc., s-a hotărīt să se demareze privatizarea. Unde? Păi īn cultură! Şi ca atare cultura s-a prăbuşit, pentru că statul şi-a retras sprijinul financiar, preţurile au luat-o razna, hīrtia s-a scumpit peste noapte…

G.G.: Onorariile au secat!

L.A.: Onorariile au dispărut şi au fost luni īntregi, īn prima jumătate a anilor ‘90, cīnd n-a mai apărut nici o revistă culturală, tocmai datorită acestei crize artificial create. Cred că acum asistăm din nou la o criză artificială, īn care ni se spune: ah, vreţi informatorii, vreţi lista colaboratorilor cu Securitatea? Bine, hai s㠓privatizăm” problema. Iată, vine micul investitor (mic ca anvergură morală şi gigantic ca statură) Adrian Păunescu şi scoate nişte dosare de sub şezut. Eu nu cred īn această campanie īn care Păunescu ne spune nouă cine au fost informatorii. De mult ar fi fost de datoria statului să permită ca scoaterea la lumină a colaboraţioniştilor să se facă īn mod instituţionalizat, legiferat, temeinic, nu īn funcţie de ranchiunele personale ale unor indivizi discreditaţi. Trebuia văzut īn mod limpede cine a fost, ce a făcut, să se publice dosare īn facsimil, nu să se arunce vorbe pe culoarele Parlamentului, şoapte pe sub surtucul ponosit şi aşa mai departe. Iată, s-a spus despre Doinaş sau despre Caraion că au fost colaboratori ai Securităţii. N-am văzut reproduceri olografe ale semnăturilor lor, dosare cu informaţiile pe care le-au oferit. Vreau să le văd şi abia după aceea voi putea să mă pronunţ īn sensul respectiv. Nu cred că aceasta este adevărata desconspirare a colaboratorilor Securităţii, cīnd Păunescu şi Cristoiu şi Vadim Tudor vin cu dezvăluiri… Accesul la dosare trebuie să-i aparţină īn mod liber oricărui cercetător onest şi independent, care să publice facsimile cu dosare şi documente edificante. Abia după aceea se pot trage concluzii. Pīnă atunci, toate aceste zvonuri, din punctul meu de vedere, reprezintă doar calomnii.

G.G.: Trebuie refăcute biografiile autorilor, ei trebuie situaţi īn īmprejurările concrete īn care au fost siliţi să facă anumite lucruri – īn mod evident, īn cazurile citate, īmpotriva conştiinţei lor – pentru că, aşa cum spunea undeva Nicolae Steinhardt, ceea ce s-a făcut sub teroare nu exprimă fiinţa şi nu poate sta la baza unei condamnări a oamenilor în cauză. Pe de altă parte, această răfuială a unor indivizi ca Păunescu īmpotriva celor care au reprezentat poziţia opusă nu este decīt īncă o manevră a vechiului regim şi a mīinii sale lungi, care a fost şi este Securitatea, o reglare de conturi, de-o perfidie şi cruzime mafiotă, cu adversarii săi. Mi se înfăţişează mai mult decît suspect – dureros şi revoltător – faptul că se încearcă scoaterea din uz moral a unor persoane ce alcătuiesc floarea intelectualităţii romāneşti.

L.A.: Vreau să vă dau un exemplu despre ce īnseamnă să privim nuanţat această problemă. Eu īl cred pe Ion D. Sīrbu care spune – uneori implicit, alteori perifrastic – că Doinaş n-a fost chiar exemplar īn perioada detenţiei, că are motive să-l bănuiască şi după aceea. Īl cred pe Ion D. Sîrbu şi probabil că Doinaş are anumite pete īn biografie. Dar nu-l cred pe Adrian Păunescu, atunci cīnd īmi spune acelaşi lucru despre Doinaş! De pildă eu īl cred pe Paul Goma, atunci cīnd ne spune īn Culoarea curcubeului că īn timpul anchetei de la Securitate, din 1977, şi-a văzut dosarul, iar īn interior figurau note informative şi caracterizări ostile īmpotriva lui semnate de Alexandru Ivasiuc. Īl cred pe Goma. Dar cīnd aflu de la Păunescu faptul că Ion Caraion l-ar fi turnat pe el la Securitate şi că Ion Caraion ar fi fost omul Securităţii, nu-l cred pe Păunescu. Asta este deosebirea! Din ce direcţie ne vine informaţia!

O.P.: Sursa trebuie să fie credibilă.

G.G.: Să ne gīndim la următorul lucru. Aş propune un criteriu mai simplu şi poate mai util, pentru depistarea adevăraţilor şi nocivilor informatori, nu a celor improvizaţi īntr-un climat mai mult sau mai puţin tulbure. Acest criteriu este promovarea īn carieră. Bunăoară Alexandru Ivasiuc, după ce a ieşit din īnchisoare, a devenit imediat funcţionar la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti. George Ivaşcu, imediat ce a ieşit din īnchisoare, a devenit şef al revistei Contemporanul şi a avut de asemeni alte funcţii şi onoruri importante.

O.P.: Īn timp ce alţii n-au avut nimic din toate acestea.

L.A.: Destinul personal, evoluţia profesională a indivizilor pot fi un indiciu indirect legat de anumite compromisuri la care au fost dispuşi.

G.G.: De pildă Ion Caraion, īn pofida acelor pagini descumpănitoare,foarte dureroase care au apărut sub semnătura lui īn revista Săptămīna, a fost un tip suspectat, marginalizat, atacat īn regimul trecut, deci nu corespunde principiului că un bun informator are parte de o recompensă din partea instituţiei care īl promovează şi care se foloseşte de el. Sau măcar de o promovare spre a putea fi exploatat cu randament superior.

L.A.: Eu nici în acest moment, cînd sîntem în ziua de 24 noiembrie 2003, nu sīnt īncredinţat de faptul că paginile publicate de Săptămīna şi reluate cu “pomp㔠– de fapt cu dezonoare – de Romānia literară, ar reprezenta note informative. Nu avem o dovadă a faptului că au fost semnate de Ion Caraion, există doar o dactilogramă, nu există dovada olografă…

G.G.: Au apărut totuşi şi nişte facsimile ale acestor texte.

L.A.: Facsimilele erau dactilograme! Nu erau manuscrise…

G.G.: …după cīte ştiu, erau chiar manuscrise, dar sigur, orice manuscris este pasibil de contrafacere.

L.A.: Conceptul de manuscris, dacă-l luăm alla lettera, īnseamnă scris cu mīna.

G.G.: Da, au apărut scrise cu mīna, după cīte īmi aduc aminte!

L.A.: Au apărut nişte scrisori către un anumit Virgil – despre care s-a zis că era Ierunca, şi n-a fost Ierunca, era alt Virgil – s-au publicat tot felul de combinaţii, iar textele preponderent acuzate ca fiind note informative erau īn realitate nişte dactilograme, nu erau nicidecum scrise cu mīna de Ion Caraion! Dovada lipseşte īn continuare! Tot aşa cum nu-l cred pe Păunescu atunci cīnd īl acuză pe Caraion, nu-l cred nici pe Mihai Pelin, care vine să-mi spună aceleaşi bazaconii. Pelin n-are ce căuta să-mi vorbească despre informatori! Cum să-mi deconspire mie Securitatea un om cu trecutul şi prezentul lui Pelin?!…

G.G.: Pelin, īn mod predestinat, lasă un gust amar!

L.A.: Pot să conced că, eventual, fragmentar, pagini īn urma cărora Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma se vor fi putut simţi jigniţi la publicarea lor – pe alocuri, stilistic vorbind, aduc a scriitura lui Ion Caraion. Este o ipoteză, o probabilitate. Dar nu avem o dovadă că el le-a scris cu adevărat! Īn al doilea rīnd: nicidecum nu avem proba clară, pīnă īn acest moment, că el le-ar fi scris cu scopul de a furniza o delaţiune la Securitate! Putea fi vorba de un jurnal cu īnsemnări maliţioase, acre, pe alocuri chiar respingătoare, repugnante, un jurnal personal, īn legătură cu conţinutul căruia fiecare autor are libertate de conştiinţă şi trebuie să răspundă īn faţa propriei conştiinţe. Dar – subliniez: să consemnezi anumite lucruri īntr-un jurnal intim, iar apoi să-ţi fie publicate aceste īnsemnări, fără consimţămīntul tău ca autor, ba chiar īmpotriva voinţei tale, drept delaţiuni deliberate pe līngă poliţia politică, distanţa este de la cer la pămīnt! Repet: toată discuţia se face pe nisip mişcător, nu avem dosare, nu avem copii olografe, nu avem semnături, avem speculaţiile lui Pelin, avem speculaţiile lui Păunescu. Indivizii īncearcă să ne inducă īn eroare cu tot dinadinsul. Am şi o dovadă īn acest sens. Īn 1995 am publicat un amplu text polemic în paginile centrale ale României literare, în care protestam împotriva unei manevre a Adevărului literar şi artistic. Vă reamintesc contextul politic: Paul Goma tocmai īşi anunţase candidatura la Preşedinţia Romāniei. Eram curios cine va sări primul să ponegrească faima incontestabilă a fostului mare disident. A fost Cristian Tudor Popescu. A fost revista Adevărul literar şi artistic. Printre materialele publicate s-a aflat o delaţiune semnată de Alexandru Ivasiuc. Am comentat aceste texte, le-am interpretat, am dovedit īn ce măsură ele nu au suport şi credibilitate. Un an mai tīrziu s-a tipărit Cartea albă a Securităţii, volumul 5, care se ocupa de scriitori şi apărea sub “īngrijirea” lui Mihai Pelin. Ce găsesc īntr-o notă finală? “Paul Goma s-a obstinat să-l prezinte pe Alexandru Ivasiuc drept colaborator al Securităţii. Sīntem īn drept să precizăm [?!] că Alexandru Ivasiuc nu a avut această calitate.” Adică după ce Goma a citit cu ochii lui nota informativă īn propriul dosar de la Securitate, după ce Adevărul literar şi artistic a publicat-o cu semnătura īn clar şi după ce eu am analizat-o īn Romānia literară, vine Pelin şi īmi spune că nu se confirmă… Aceştia sīnt “cercetătorii” pe care să punem temelie?! Pelin? Păunescu? Vadim Tudor? Să ne scutească!

G.G.: Deci lucrurile se leagă. Ivasiuc a fost nu īntīmplător unul din pionii acelei tentative de “purificare” a ideologiei, a racordării ei la nişte repere culturale, cu scopul ca politica partidului să se poată realiza cu un spor mai mare. Ivasiuc – aşa cum spuneam – a fost nu numai angajat la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti, la foarte scurt timp de la eliberarea sa din detenţie, ci şi orientat pe pista unei ideologizări, īntr-o etap㠓superioar㔠care urmărea atragerea intelectualilor, un fel de spălare a chipului regimului de păcatele sale din trecut, păcate īn realitate indelebile.

L.A.: Cine ne vorbea despre farmecul intelectual şi despre subtilităţile filosofice ale marxismului? Despre modernitatea gīndirii lui Marx şi despre voluptăţile marxiene din Romānia ceauşistă? Răspuns: interminabilele episoade din pagina 2 a României literare, lungite pīnă la exasperare de adorabilul Saşa Ivasiuc.

O.P.: Pīnă la urmă, destinul – aşa cum se aplică el, īn perioada comunistă şi chiar postcomunist㠖 locului unde ne aflăm, al Romāniei, al scriitorilor şi al oamenilor publici, pare destul de complicat. Totuşi din acest ghem se iţesc cīteva fire şi ele pot fi urmate. Moralitatea e posibilă īn literatură şi īn conduita zilnică, īn viaţa publică. Pe de altă parte există scriitori aparent mici care devin tot mai mari, există scriitori odinioară mari care devin tot mai puţin vizibili, pe zi ce trece. Cred că noi, īn cīteva luări de cuvīnt din cadrul acestei convorbiri, am evidenţiat relieful, uneori abrupt şi accidentat, al acestui peisaj uman.

G.G.: Chiar dacă aderăm la aceleaşi principii şi idei generale, opiniile noastre pot fi – şi sînt de facto – individual diversificate în jocul lor caleidoscopic. Eu unul resping uniformizarea, oricît de seducătoare alibiuri ar prezenta. N-ar putea suporta nici o uniformă pielea mea prea sensibilă!

L.A.: Acuza predilectă care li se aruncă puţinilor gīnditori ce mai īncearcă să aplice o reflecţie morală asupra contemporaneităţii este că operează cu o judecată īn alb şi negru. Vă rog, dragi cititori, să daţi paginile īnapoi şi veţi observa toate culorile curcubeului īn discuţiile noastre. Nici pomeneală de alb şi negru. Toate nuanţele pe care le-am aşezat pot fi deplasate īntr-o direcţie sau alta, exagerate sau diminuate, dar există o confruntare de păreri īntre noi, puteţi lesne observa că nu sīntem fixaţi pe aceleaşi detalii. Sīntem foarte departe de un banal alb şi negru. Foarte departe.

O.P.: Īn orice caz n-am fost niciodată ranchiunoşi sau de rea-credinţă.

G.G.: Sīntem acuzaţi de tendenţionism, dar cred că singurele tendinţe care ne-au animat – īn pofida faptului că vom fi greşit uneori, īntrucīt eroarea este uman㠖 au fost dorinţa de a restabili adevărul şi de a aplica un principiu justiţiar acelor fapte care īn mod vădit se abat de la prescripţiile morale.

L.A.: Pentru cine a uitat cumva, “justiţiar” provine de la “just”, “justiţie”. Sīnt cuvinte de care noi nu ne ruşinăm.

G.G.: Îmi aduc aminte că Joubert definea justiţia drept “adevăr în acţiune”…

(Cluj, 24 noiembrie 2003)