2. Vină individuală, vină colectivă

            Discutarea romanului Basarabia, survenită într-un context social-politic cum a fost cel al anului 2003, marcat de negarea Holocaustului românesc de unele dintre cele mai înalte voci oficiale ale statului român, dar însemnat şi datorită anumitor măsuri menite să conducă la investigarea circumstanţelor de odinioară şi la asumarea vinei, nici mai multă, nici mai puţină decât este cazul, nu avea însă cum să se oprească aici. Pornind de la o afirmaţie, care mi s-a părut necesar a fi investigată suplimentar, a lui Ion Solacolu („... nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportaţi în Transnistria [între 1940-1944 – n. O. P.]. Asta e dincolo de orice discuţie"), m-am referit, în prelungirea discuţiei despre Goma şi romanul său, la împrejurările istorice la care trimitea materia narativă, adică tocmai la realitatea evocată de Ion Solacolu. Atrăgeam, astfel, atenţia că românii din Basarabia nu pot fi, nici integral, nici categoric absolviţi de participarea la tristele, înfiorătoarele evenimente. Subînţelegeam – lesne de sesizat, mi s-a părut mie –, desigur, că unii dintre românii basarabeni au luat parte la excesele antisemite ale momentului, nefiind de gândit că toţi basarabenii, cu mic, cu mare, ar fi perpetrat activităţi cu caracter antisemit. Argumente în acest sens se găseau în istoria începutului de secol al XX-lea, şi pe unele le-am şi aşezat în pagină, trimiţând la cercetări notorii din domeniu, spre a nu părea că vorbesc în vânt. Datorită, pesemne, impreciziei formulării mele, Ion Solacolu a înţeles însă că aruncam anatema asupra întregii comunităţi a românilor basarabeni, ceea ce, precizez măcar acum într-o manieră explicită, nu era deloc cazul. Într-adevăr, vina, cred şi eu ca şi domnia sa, este, în principala ei ipostază, individuală şi strict personalizată şi este cazul să ne ferim, pe cât ne stă în putinţă, de generalizările pripite, nedrepte. Mai departe însă nu îl pot urma pe Ion Solacolu care pune problema în termeni statistici, apelând la cifre. Mă tem că în chestiuni de etică nu cifrele decid verdictele. Este, fireşte, o mare diferenţă între a ucide un om, zece oameni, o sută sau... zece milioane! Dar sub raport etic, în toate cazurile este vorba despre omucideri, de crime; adică de încălcarea unui precept moral fundamental şi punerea de sine sub semnul culpei morale. Verdictul nu lasă nici o îndoială. Dacă, deci, din totalul de evrei ucişi în Basarabia, doar „... câteva sute, poate o mie...” au pierit asasinaţi de unii români din Basarabia se poate spune că românii basarabeni nu au participat deloc la crimele împotriva evreilor? Nu.

            Să presupunem însă că aceşti români basarabeni nu au făcut decât să beneficieze, aidoma unei gloate rudimentare şi hămesite, de urmările crimelor săvârşite de alţii (armata, de pildă). Să fim de acord cu Ion Solacolu că „După ce [evreii – n. O. P.] au fost evacuaţi de militari sau jandarmi din locuinţe, acestea, rămase goale, au fost jefuite de localnici”. Oare localnicii respectivi sunt altceva decât nişte complici la săvârşirea răului? Răspunsul nu poate fi, iarăşi, decât nu.

            Cu aceasta ajung iar la chestiunea vinei, ridicată de Ion Solacolu. Domnia sa susţine că „... vina pentru genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial nu e o vină colectivă, ci una individuală (subl. I. S.)”. Ca istoric, nu pot fi de acord cu o asemenea poziţie. Aplicată la cazuri istorice specifice, această aserţiune s-ar putea traduce astfel: doar Hitler şi încă vreo câţiva inşi (Goebbels, Göring) sunt de vină pentru Shoah, datorită unor porniri strict personale care nu privesc pe nimeni altcineva; doar Ceauşescu şi încă vreo câţiva tovarăşi (Elena, Nicu, Ilie şi vasalii lor direcţi) sunt vinovaţi pentru mizeria ubicuă din România anilor ‘80, deoarece impulsurile strict individuale care i-au condus înspre luarea deciziilor de maximă austeritate răsfrânte asupra României întregi nu pot fi atribuite şi altora. Aceasta ar însemna însă să se ignore, de fiecare dată, faptul că Hitler, respectiv Ceauşescu s-au bucurat de suportul moral şi afectiv al unei secţiuni consistente din societatea germană, respectiv din cea românească a timpului. Totodată, explicaţia istorică a faptelor s-ar reduce, într-o viziune voluntaristă, la desemnarea câte unui ţap ispăşitor. Oricât de important ar fi fost – şi, într-adevăr, a fost – rolul lui Hitler, respectiv al lui Ceauşescu în generarea situaţiilor evocate, este absolut cert că singuri, izolaţi, fără sprijinul unor pârghii semnificative ale statului, fără ajutorul sau măcar consimţământul tacit al unui contingent semnificativ de concetăţeni, nu ar fi putut îndeplini nimic din ororile pe care, fiecare în felul şi la scara lui, le-au pus în mişcare.

            Revenind la crimele asupra evreilor în Basarabia şi Transnistria din timpul conflagraţiei mondiale secunde şi trecând acum pe un alt plan al discuţiei, anume cel etic, aş adăuga că nici aşa nu pot fi acuzaţi de excese numai indivizi izolaţi. Dacă acesta ar fi fost cazul, statul, forţele de ordine, opinia publică, colectivitatea i-ar fi izolat, judecat şi pedepsit, s-ar fi desolidarizat de ei. Or, faptul respectiv nu s-a întâmplat întotdeauna. Dimpotrivă, există mărturii că, atunci când, dintr-un motiv sau altul, statul nu-şi ducea la îndeplinire misiunea, se ofereau voluntari care să o facă. Voi cita aici parte dintr-un alineat epistolar care incriminează români, şi nu basarabeni. Dar citatul interesează în contextul dat nu pentru identitatea protagoniştilor, ci pentru mentalitatea care domina în acel moment pe frontul de răsărit, în tabăra românească. Fragmentul provine din scrisoarea lui Radu Cioculescu trimisă lui Aurel Buteanu din Novo Şampalovi – deci de pe frontul răsăritean - în noiembrie 1941 (vezi 22, an. XV, nr. 722, 6-12 ianuarie 2004, p. 8). „...Bătrâni, copii, femei, [cu toţii evrei – n. O. P.] care rămăseseră pe drum şi nu mai erau în stare să se ţie de restul convoiului, erau împuşcaţi pe loc. [...] Unul din soldaţii [din armata română – n. O. P.] care însoţeau convoiul nu mai avea asupra lui cartuşele necesare pentru împlinirea ritualului. Pesemne că le consumase pe drum, în acelaşi scop oribil. Atunci s-a oferit spontan un soldat de la o unitate din localitate ca să-l substituie cu muniţie proaspătă şi a tras în văzul meu asupra unei copile de 3-4 ani. Când l-am luat la rost, căci scena se petrecuse instantaneu, a sosit şi un locotenent şi, cu toate protestele mele, mi s-a administrat o lecţie meritată de patriotism şi românism. Aveam şi nevoie de o asemenea lecţie. Printre deportaţi, mulţi oameni bine, intelectuali etc., aproape goi, dezbrăcaţi şi despuiaţi literalmente de populaţia germană din satele pe care le parcurseseră, încât nu-i mai duceau picioarele. Soldaţii care-i împuşcau, nu-mi făcea impresia că-şi îndeplinesc o datorie grea şi odioasă, ci ceteai pe faţa lor o plăcere sadică”. Zguduitor în forţa lui de evocare şi dezvăluirile pe care le aduce sub ochii cititorilor, citatul de mai sus mi se pare ilustrativ pentru aspectul moral al chestiunii pentru că: 1. surprinde tipul de „contagiune mentală” – ca să folosesc un termen împrumutat de la Şcoala istorică franceză a Analelor, care însă acolo este sinonim cu mentalitatea – care îi înrobise pe mulţi dintre români în urma anilor de îndoctrinare ideologică antisemită practicată în perioada interbelică şi chiar înainte; 2. descrie foarte bine arcul complicităţilor – de la ostaşul care împuşca din ordin şi din rutină la cel zelos şi convins de justeţea actelor sale şi la ofiţerul care întemeia pe o adevărată filosofie a patriotismului naţionalist crima împotriva unei fetiţe de 3-4 ani; 3. totodată, arată şi reacţia – elocventă pentru sentimentele unei majorităţi (vreau să cred) româneşti – a autorului epistolei, care a căutat să sancţioneze etic omuciderea. În acest ultim sens merită citat şi finalul alineatului respectiv, pentru că el conţine o condamnare neechivocă a acestor fapte, împreună cu premoniţia dezastrelor pe care trebuia să le atragă după sine: „... de data asta ororile nu erau patronate şi executate de bestia verde [= Garda de Fier, n. O. P.], ci de oficialitate şi armată, care se întinează inutil cu sânge nevinovat, care mă tem că se va răzbuna odată şi poate chiar curând pe noi, cei nevinovaţi, la rândul nostru”. Delimitarea de actul criminal, de politica oficială, de impulsul sadic şi criminal care pusese stăpânire pe unii dintre camarazi şi de filosofia politică ce subîntindea, pretinzând să o justifice, o asemenea cruzime şi inumanitate se face aici tranşant, net şi chiar cu o întemeiată spaimă faţă de consecinţele pe care vina – colectivă, totuşi – le putea atrage asupra poporului din care se trăgeau cei ce săvârşeau flagrantele injustiţii.

            O astfel de atitudine, depăşind limitele raţionalităţii prin temerea de o pedeapsă transcendentă îndreptată împotriva colectivităţii, nu avea nimic profetic. Ea se întemeia, foarte probabil, pe simpla cunoaştere şi apropriere a mesajului veterotestamentar. Încălcarea poruncii „să nu ucizi” arăta clar că actele respective se situau în afara eticii creştine. Dar să ucizi femei, bătrâni şi copii neînarmaţi pentru simpla vină de a se fi născut evrei nu putea însemna decât să comiţi acte calificabile drept „strigătoare la cer”, prin urmare demne să atragă asupra celor care le aduceau la îndeplinire cele mai severe sancţiuni celeste; asupra lor, dar şi asupra aparţinătorilor; asupra tribului sau neamului. Când poporul lui Israel a stârnit mânia lui Yahveh nu a fost pedepsit în întregime, cu mic şi cu mare, născuţi şi nenăscuţi? Nu a urmat robia babiloniană şi cea egipteană? Nu a coborât urgia divină asupra sa deşi era poporul ales prin excelenţă? Existau, deci, motive destule pentru ca un creştin – nu neapărat rigorist –, cum era Radu Cioculescu să presimtă hăurile metafizice care se deschideau nu doar pentru a-i absorbi pe netrebnicii înşişi, ci pentru a face să coboare asupra românilor un timp al damnării. Judecând în această perspectivă cei cincizeci de ani de domnie a comunismului ateu, cu spulberarea ordinii burgheze şi chiar a unei populaţii consistente a vremurilor interbelice (prin execuţii, arestări, deportări şi lipsuri) se poate spune că premoniţia s-a îndeplinit.

            Ştiau şi oamenii Vechiului Testament cum ar trebui să o ştim şi noi: vina individuală nu este unica ce antrenează răspunderi şi sancţiuni etice. Dacă cele juridice nu pot fi codificate altminteri, sancţiunile morale survin însă. Ce să mai vorbim despre cele economice, care sunt adeseori cele mai vizibile dintre toate? Oare România nu a plătit despăgubiri de război URSS ani în şir?

            Cred, aşadar, că – o vrem sau nu – există tipuri de vină care transcend dimensiunea individuală a existenţei, solidarizând, oportun sau inoportun, de la caz la caz, în jurul lor micro sau macrocomunităţi întregi. Dacă nu ar fi aşa, la ce bun ritualul cererii de scuze publice de câte un om de stat – reprezentant al unei naţiuni vinovate – pentru ororile celui de-al doilea război mondial faţă de partea vătămată?

3. Agitaţii antisemite, pogrom, genocid

            Continuându-şi eseul Instigare – pogrom – genocid, Ion Solacolu încearcă o trecere în revistă şi o definire a principalelor tipuri de acţiuni îndreptate împotriva evreilor. Astfel, „Cel mai de jos este nivelul agitaţiilor şi tulburărilor antisemite, care nu au neapărat un caracter criminal, în sensul că nu implică uciderea unor oameni vinovaţi numai pentru faptul că s-au născut evrei. Aceste agitaţii şi tulburări ar putea să apară şi spontan, adică venind de jos, de la populaţia ne-evreiască, cu toate că de cele mai multe ori fenomenul este indus, provocat, instigat, dirijat, adică venind de sus”. În cazul tulburărilor şi agitaţiilor antisemite, deci, în majoritatea cazurilor, ar fi diagnosticabilă şi caracteristică intervenţia – fie şi disimulată – a statului (administraţie, poliţie, armată sau chiar biserică, în pofida despărţirii ei formale de statul propriu-zis, în cazul modernităţii). La rândul său, pogromul ar fi „Treapta următoare de manifestare violentă a antisemitismului, care atinge deja nivelul criminal... De cele mai multe ori indus, instigat, fenomenul se poate totuşi naşte şi spontan. Dar totdeauna el se desfăşoară «sub ochii îngăduitori ai autorităţii de stat»... [...] Pogromul apare ca fiind o acţiune «populară», dar de fapt e condusă din umbră de forţe interesate şi nu se poate desfăşura fără implicarea autorităţii de stat, chiar dacă numai prin atitudinea ei pasivă”. Şi în cazul pogromului, aşadar, statul intervine, numai că de astă dată manipularea are efecte mai drastice, criminale. În fine, „Pe treapta superioară de manifestare violentă a antisemitismului criminal, în genocid, autoritatea de stat e direct implicată, atât ca ordonator, cât şi ca executant al genocidului. [...] Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acţionează haotic, ci de forţe militare ce acţionează disciplinat”.

            Practic, conform definiţiilor formulate de Ion Solacolu, tulburările antisemite, pogromul şi genocidul sunt, toate, emanaţii de sus. Diferă între ele doar prin natura intensităţii manifestărilor şi consecinţelor lor (de la umilire şi bătaie până la omucidere haotică în cazul pogromului şi sistematic urmărită în cazul genocidului) şi prin caracterul parţial sau total, moderat sau radical prin care statul programează lichidarea comunităţilor evreieşti. Cred însă că, privind în trecut, se pot găsi destule pogromuri care au fost duse la îndeplinire dintr-un elan antisemit pornit de jos. Totodată, dacă nu dorim limitarea aplicaţiilor definiţiilor la acea parte a modernităţii caracterizată prin existenţa statelor naţionale, ar fi mai potrivit să nu vorbim numai de cazul implicării autorităţii de stat ci, pur şi simplu, de autoritate. O autoritate – şi deci o răspundere – în incitarea la pogromuri a avut-o, de-a lungul timpului, şi papalitatea care, chiar dacă a deţinut un stat, contează mai degrabă ca înaltă autoritate ecleziastică. La fel, pogromuri s-au petrecut şi în diferitele formaţiuni politice conduse de duci, principi etc. ce nu ajunseseră încă – sau nu au mai ajuns niciodată – să se constituie în state de sine stătătoare, bucurându-se de privilegiul unei autonomii oarecare în contexte statale mai ample (imperiile, de pildă).

            Ar mai fi de adăugat, pentru a distinge mai bine cele trei tipuri de „abordare” antisemită, că unul dintre factorii care le disting tranşant este, fără îndoială, natura participanţilor direcţi. În cazul tulburărilor antisemite se pot distinge atât siluete civile, cât şi unele aparţinând autorităţii (cum a fost cazul rabinului aruncat din tren, într-un... elan spontan, de câţiva militari ai armatei noastre, în Moldova românească, în timpul conflagraţiei secunde), important fiind că întotdeauna iniţiativa le revine înfăptuitorilor (desigur însă că pe fondul unei îndoctrinări ideologice şi a unei mentalităţi antisemite achiziţionate anterior). Pogromul este realizat din iniţiativa particularilor sau la instigarea – discretă ori faţişă – a autorităţii, dar întotdeauna de către civili. În fine, genocidul este pus în operă oficial, la adăpostul unor legi sau decrete, oroarea dobândind aparenţa legalităţii, de către militari, poliţişti şi funcţionari subordonaţi puterii politice.

            Dar, fie şi cu aceste amendamente, definiţiile date de Ion Solacolu – care surprind altminteri cu destulă precizie fenomenele sociale pe care le evocă – par nişte instrumente nu îndeajuns de perfecţionate pentru viziunea celui care le propune. Astfel, te poţi întreba: dacă toate cele trei forme de manifestare concretă, prin acţiune îndreptată împotriva evreilor, reprezintă antisemitismul promovat de autoritate, atunci nu este vorba oare de un singur antisemitism cu trei tipuri de „variaţiuni pe scala potenţiometrului său”? Cred că disctincţii suplimentare, cum sunt cele încercate mai sus, pot ajuta la cântărirea mai judicioasă a faptelor. Mă tem însă că nici ele nu sunt destule.

            Dacă acceptăm, de exemplu, teza că particularii neevrei care participă la acţiuni antisemite sunt doar victimele manipulării autorităţii, nu cumva absolvim dintru început pe oricine vădeşte prin actele sale scopuri antisemite? Trebuie să concedem că individul uman are înzestrarea naturală care să-i permită să discearnă între bine şi rău, fiind, deci, responsabil moral şi juridic şi trebuind să îşi asume responsabilitatea pentru deciziile şi actele sale. Acesta este, de altfel, principiul în virtutea căruia Eichman şi atâţia alţii au fost duşi la Ierusalim în faţa tribunalului şi judecaţi pentru faptele lor.

            Pe de altă parte, însă, dacă toate aceste fapte sunt instigate de autoritate, cum poate fi vina pentru oricare dintre formele respective de comportament antisemit imputată individual? Interpretarea propusă de Ion Solacolu s-ar putea dovedi în acest punct inoportună, ca una invocabilă întru absolvirea indivizilor. Practic, orice participant la un pogrom poate, întocmai ca şi soldaţii care au primit ordin de la superiorii lor ierarhici, să spună în apărarea sa că a făcut ceea ce autoritatea i-a sugerat sau indicat expres să facă.

            După toate adagiile de natură conceptuală menite să intre în dialog cu propunerile de definiţii înaintate de Ion Solacolu voi spune că există, cum se ştie, contribuţii de-acum notorii ale unor jurişti de faimă în domeniu. Menţionez aici doar definiţia dată de Raphael Lemkin, în 1944, genocidului: „Prin genocid înţelegem distrugerea unei naţiuni sau a unui grup etnic [...]. În mod general, genocid nu înseamnă obligatoriu distrugerea imediată a unei naţiuni, decât atunci când e realizat prin asasinarea în masă a tuturor membrilor unei naţiuni. El îşi propune mai curând să fie un plan coordonat al diferitelor acţiuni vizând distrugerea fundamentelor esenţiale ale vieţii grupurilor naţionale, pentru a aneantiza înseşi aceste grupuri. Obiectivele unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, a culturii, a limbii, a sentimentelor naţionale, şi distrugerea securităţii personale, a libertăţii, a sănătăţii, a demnităţii şi chiar a vieţilor indivizilor care aparţin unor asemenea grupuri. Genocidul e dirijat contra grupului naţional [considerat] ca entitate, iar acţiunile pe care le antrenează sunt îndreptate contra indivizilor, nu din cauza calităţilor lor individuale, ci pentru că ei sunt membrii grupului naţional” (citat după Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Iaşi, Institutul European, 2002, trad. de Ovidiu Pecican, Liliana Popovici şi Iuliana Doboşi, p. 23). Cum se vede şi la o simplă privire, caracteristicile genocidului stabilite de Lemkin sunt relativ diferite de cele discutate aici. Totuşi, în pofida existenţei unei literaturi juridice relativ abundente pe tema dată, socotesc salutară dezbaterea chestiunii de către reprezentanţi ai unor categorii intelectuale dinafara domeniului jurisprudenţei, fie ei gânditori social-politici, literaţi ori istorici. Datorită complexităţii ei, problematica nu a fost deplin şi definitiv elucidată, fapt menit să permită punerea în valoare a întregului potenţial creator al gândirii vii. În plus, dezbaterea cazului românesc, presupunând experienţe istorice specifice, poate îmbogăţi şi nuanţa cu elemente neaşteptate cunoaşterea generală despre pogrom şi genocid. Strădania lui Ion Solacolu este cu atât mai salutară, cu cât, deocamdată, juriştii români nu se înghesuie în avanscena recuperării critice a părţii neconvenabile de trecut contemporan. Nu ştiu să avem încă nici o lucrare critică pe tema legislaţiei antisemite, cum nu avem nici una despre statutul juridic al evreilor din România de la războiul de independenţă până azi în lumina legislaţiei româneşti.

            În încheierea acestui punct al discuţiei nu pot deci decât să repet: răspunderea individuală este esenţială în stabilirea vinei şi sancţiunii. Dar există şi răspunderi colective, a căror eliminare din discuţie ar fi o eroare. Rămâne important în asemenea cazuri cum circumscriem vina, cum o corelăm cu sistemul de sancţiuni (morale, juridice, economice etc.) şi, pentru cazul din urmă, cum delimităm colectivităţile culpabile. Este limpede astfel că nu putem spune că întreaga colectivitate a românilor din Basarabia a fost vinovată de participarea, fie şi subalternă, la Holocaust. Dar este la fel de clar că putem – cel puţin teoretic – delimita, mai mult sau mai puţin riguros o colectivitate a românilor basarabeni vinovată de coparticipare, oricât de mică ar fi ea în ansamblul cetăţenilor români ai Basarabiei (cei circa 1% avuţi în vedere de Ion Solacolu o compun fără nici un dubiu).

4. Genocid... cu sprijin popular?

            Există în textul Instigare – pogrom – genocid, semnat de Ion Solacolu, mai multe negări ale rolului unor persoane civile din rândul populaţiilor locale în pregătirea şi punerea în acţiune a „soluţiei finale”. Într-un loc, domnia sa spune: „Genocidul petrecut în anii războiului, exterminarea cvasi-totală a populaţiei evreieşti din zone întinse de către nazişti şi unii din aliaţii lor n-a fost rezultatul vreunui antisemitism local (subl. O. P.)...”. Într-altul, autorul adaugă: „... în toată această desfăşurare a evenimentelor, nici basarabenii lui Goma şi nici vreo altă populaţie ne-evreiască din acest spaţiu uriaş nu a avut nici un cuvânt de spus (subl. O. P.)”. Apoi: „... De genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial, soldat cu dispariţia a şase milioane de evrei, nu pot fi făcute vinovate populaţiile ne-evreieşti din zonele în care au fost exterminaţi evreii, oricât de puternic ar fi fost antisemitismul în sânul acestor populaţii şi chiar dacă, uneori, la masacrarea evreilor au participat şi localnici ne-evrei (subl. O. P.)”.

            În fine, atribuindu-mi afirmaţii pe care nu le-am făcut (şi pe care s-ar cuveni să le probeze cu citate exacte), Ion Solacolu formulează: „... dacă lucrurile ar sta aşa cum le prezintă Ovidiu Pecican, şi anume că populaţiile din ţările ale căror autorităţi au comis genocidul (germani, români, maghiari, slovaci, croaţi) ar fi răspunzătoare de uciderea în masă a evreilor...”. Singurul care a putut afirma aşa ceva a fost Ion Solacolu însuşi. Ceea ce am adus eu în discuţie a fost coparticiparea unor inşi din rândul populaţiei Basarabiei la actele antisemite din timpul celui de-al doilea război mondial. Totodată, am invocat şi episodul – de-acum celebru – din Jedwabne, unde localnicii polonezi, profitând de retragerea sovieticilor şi de răstimpul rămas până la preluarea frâielor de către nazişti, au lapidat în chinuri comunitatea evreiască. Aceasta nu înseamnă că toţi basarabenii şi toţi polonezii au dat dovadă de barbarie antievreiască şi nici că basarabenii ori polonezii în general au fost antisemiţi.

            Notez aici, în fine, că i-am luat în discuţie pe civilii români din Basarabia celui de-al doilea război mondial doar pentru că discuţia a pornit de la romanul lui Paul Goma despre Basarabia. Altfel spus, nu stătea în intenţia nimănui ca basarabenii să fie incriminaţi, eventual pentru a arunca pisica în ograda lor spre a evita discuţiile despre români şi implicarea lor. Nu am urmărit asta nici o clipă. Din acest punct de vedere, asupra românilor (iarăşi, a unora dintre ei!) planează răspunderi mult mai mari, datorită strădaniilor genocidare obstinate ale mareşalului Ion Antonescu şi, totodată, pentru că unii dintre cetăţenii României s-au simţit chemaţi să se alăture, la rându-le, politicii antisemite a statului, uneori dovedind chiar un anume exces de zel. Aceasta nu permite, totuşi, să se considere nici că civilii români în general au fost antisemiţi şi că au participat la Holocaust, nici că ei pot fi absolviţi principial, in corpore.

            Pentru a nu focaliza într-o manieră prea subliniată atenţia doar asupra basarabenilor şi ca să înălţăm discuţia la un alt nivel de generalitate, nişte întrebări trebuie, totuşi, formulate (iar Ion Solacolu poate încerca, dacă doreşte, să le dea un răspuns propriu): un eventual pogrom care are loc în timpul acţiunilor concertate cu specific de genocid înfăptuite de autorităţi rămâne un simplu pogrom sau devine, prin însuşi contextul dat, un element al genocidului însuşi? Dar o crimă înfăptuită de un particular asupra unui evreu în timpul operaţiunilor genocidare din vremea celui de-al doilea război mondial, dacă izvorăşte din antisemitism, este o simplă crimă antisemită sau devine un element al aceluiaşi genocid? Altfel spus, în cazurile crimelor individuale antisemite sau cel al pogromurilor contextul macrocomunitar este indiferent?

            Eu cred că nu.

5. Amintiri

            O observaţie judicioasă a publicistului Ion Solacolu este aceea că „După ultimul război mondial [în context, primul – n. O. P.], în toate statele democratice din Europa, antisemitismul n-a putut atinge faza criminală decât numai după ce unele instituţii ale statului de drept, poliţia şi justiţia în primul rând, n-au mai funcţionat”. Sigur, înainte de orice altceva ar fi benefică – fiindcă lămuritoare – o analiză substanţială a crizei instituţiilor statului modern democratic. Au intrat ele în blocaj ori degringoladă datorită tendinţelor totalitare, sau acestea din urmă s-au configurat tot mai radical fiindcă instituţiile statului nu au mai funcţionat? În orice caz, faptul că primul pogrom, cel din 1938, de la Dorohoi, a avut loc în condiţiile schimbate de după instalarea dictaturii regale nu schimbă radical datele problemei decât în ce priveşte regimul politic şi funcţionarea instituţiilor. Nimeni dintre cetăţeni nu era obligat în România dictaturii regale să ucidă evrei, chiar dacă statul totalitar înţelegea să adopte acum legi antievreieşti. În calitate de creştini – ortodocşi, greco-catolici, protestanţi sau neoprotestanţi (majoritar ortodocşi, însă) – românii şi-ar fi putut aminti comandamentul biblic „să nu ucizi!”. Nu aş trece prea repede peste această oroare, şi nu din pricină că m-aş erija într-un judecător intransigent al acelor vremuri, ci pentru că vreau să înţeleg. Cum a fost posibil că, în loc să propage creştinismul, preoţimea s-a raliat câteodată – nu spun că mereu şi nici peste tot – extremei drepte, punând naţionalismul intransigent înaintea religiei lui Dumnezeu? Oare rictusul hâd al unui naţionalism exclusivist, revanşard, purist, fobic la alteritate, care admite şi legitimează uciderea unor copii inocenţi de 3-4 ani (ca în coşmarul la care a asistat Radu Cioculescu), nu este şi el unul dintre chipurile cioplite la altarul căruia lumea s-a închinat în ultimele vreo două secole şi, în bună măsură, încă se mai închină?

            Preţul supravieţuirii, nu doar în faţa ameninţării duşmanului (căci, aşa cum avertizau afişele din epocă, „Taci, inamicul ascultă!”), ci şi în faţa sinelui fiecăruia dintre martori şi participanţi, a fost legea amuţirii, omertà. Nu a fost deloc o supravieţuire uşoară şi senină, acum sunt convins. Am patruzeci şi cinci de ani şi abia în ultimii doi-trei ani am început să aflu câte ceva, destul de vag, despre dimensiunile ororii în ţara noastră. Să-mi fie iertat deci dacă aduc, în acest context, o mărturie personală, oricât de vagă şi de incompletă.

            Tatăl meu, născut în 1921, a luptat pe frontul de est. În adolescenţa şi mai apoi în tinereţea mea, am avut adeseori discuţii aprinse pe teme de principiu. Tata se considera un patriot. Încarcerat de regimul Antonescu în perioada imediat succesivă rebeliunii legionare, el a profitat de apelul mareşalului către toţi patrioţii de a lupta pentru reîntregirea ţării şi, în locul închisorii, s-a avântat fără nici o rezervă în luptele de pe frontul de răsărit. Deşi mareşalul îl arestase, a luptat pentru mareşal şi l-a preţuit până la sfârşitul vieţii (care a survenit târziu, în 1998). În 1944, a căzut prizonier, rămânând mai mulţi ani în Siberia, în diverse lagăre de muncă. Mai târziu, în 1991, pe când mă temeam că, grav afectat de boli, ne va părăsi, l-am înregistrat pe o casetă amintindu-şi despre vremurile zbuciumate ale conflagraţiei devastatoare. Transcrierea am publicat-o, ulterior, în broşura Un român în lagărele sovietice. A evocat, atunci, ca în alte dăţi, presiunile făcute în lagăr asupra lui de către comisarii evrei sovietici pentru a-şi mărturisi crimele împotriva civililor. Nu le săvârşise, mi-a spus, şi l-am crezut. Totuşi, nu mi-a vorbit niciodată despre atmosfera degajată de scrisoarea lui Radu Cioculescu şi de tot mai multe documente recuperate de prin arhive. Nu mi-a vorbit niciodată despre lagărele destinate evreilor în cuprinsul României. Despre unul dintre ele (Miniş?), aflat în judeţul Arad, am aflat anul trecut, de la o colegă istorică din oraşul de pe Mureş. Un altul, aflat pe Mureşul mediu (la Ilia), a fost menţionat în treacăt cu un prilej de către unul dintre foştii mei profesori universitari, astăzi decedat.

            Asemenea detalii mă întăresc în convingerea că secretele revoluţiei din 1989 sunt nişte bagatele în raport cu maniera cvasi-etanşă în care s-a tabuizat trecutul interbelic şi din perioada celui de-al doilea război mondial. Observ, apoi, că nici un istoric român nu a încercat încă să străpungă, dacă nu arhivele, pentru care prohibiţia se întinde în urmă pe durata a şaptezeci şi cinci de ani, atunci măcar depozitele revuistice, care este imposibil să nu fi consemnat câte ceva pe tema aceasta. Nu cred că acest lucru se datorează lipsei de competenţă a istoriografiei actuale. Este vorba mai curând despre altceva: viziunea pe care fiecare dintre noi o are despre ce înseamnă să îţi pese.

            Şi eu mă consider, precum tata, un patriot, în felul meu. Numai că vremurile sunt altele, felul în care definesc eu patriotismul e altul, eu sunt altcineva. Pentru mulţi – ca pentru tata – a spune adevărul cât mai complet e o impudoare, o lipsă de respect, o condamnare a patriei şi poporului. În viziunea acestora, trebuie să fim deplin solidari cu trecutul, măcar pentru că un om inteligent ştie că vremurile de odinioară nu mai pot fi schimbate. Pentru mine, tocmai dimpotrivă, căutarea şi redescoperirea adevărurilor de altădată este respectul suprem. Sunt convins că doar reţinând partea luminoasă a trecutului şi amendându-i licenţele funeste poţi decide un viitor mai bun, care să nu repete vremuri demne de tot regretul. Cred cu putere că responsabilitatea a devenit altceva decât tăcerea. Ea învăluie într-un calm protector nu doar durerile suferite de noi, ci şi adevărurile incomode care ne dezavantajează. Aş fi preferat şi eu ca generaţia dinaintea mea să nu fi consumat atâta ură, intoleranţă, agresivitate în asasinate motivate politic; trist final al epocii interbelice, cu dictaturi, represiuni, pogromuri şi genocid, asasinate asupra unor români iluştri (N. Iorga, I. G. Duca ş. a.). N-am nici o îndoială că sunt de aceeaşi parte a baricadei cu Ion Solacolu. Erorile, ca şi victoriile pe care le repurtăm în desluşirea violentei cromatici a Holocaustului deschid, îmi vine să cred, un drum. Oricât de ezitantă, mişcarea pe care deopotrivă o descriem, pare să fie o înaintare.