Ovidiu Pecican

1. Sărăcie economică şi sărăcie socială în România de astăzi

            În vremuri de război, sărăcia este o realitate aproape obligatorie. Şi cum în societăţile de odinioară războiul era o permanenţă, paupertatea îl însoţea în forma ei clasică: a penuriei materiale. După pacea din Westphalia (1648) şi, mai apoi, după revoluţiile burgheze şi după finalul războaielor napoleoniene (1815), în Europa s-au configurat insule geografice şi temporale de pace. Pentru primele, pilduitor este exemplul Suediei, unde vikingii de odinioară au devenit unii dintre cei mai paşnici locuitori ai continentului până astăzi. Pentru celelalte, se pot menţiona epoca dintre 1866 şi 1914, anii interbelici (doar două decenii!) şi, în linii mari, era comunistă (caracterizată doar metaforic drept „război rece” şi întreruptă de intervenţiile armatei roşii din 1956 şi 1968). În toate aceste insule, separată de distrugerile materiale şi spirituale presupuse de orice campanie militară, sărăcia a devenit principalul duşman de anihilat şi, în orice caz, cel mai vizibil dintre vizitatorii hidoşi ai vieţii omeneşti. Pentru mulţi dintre locuitorii Lumii Vechi, capitalismul şi cursa lui au însemnat lichidarea sărăciei, cel puţin pentru segmente însemnate de populaţie. Pentru alţii, paradoxal, şi măcar pentru câte o etapă, comunismul a condus la o reîmpărţire a controlului resurselor şi o redistribuire a valorilor, antrenând într-o manieră diferită de cea tradiţională mulţimi noi de indivizi în circuitul producţiei şi consumului. O analiză pas cu pas ar arăta în ce măsură secolul al XX-lea a constituit etapa tatonării unor noi formule de lichidare – sau măcar restricţionare – a sărăciei şi dacă marile sale crize (de la războaiele mondiale la altele zonale ori locale, şi de la schimbările de regim politic până la intervenţiile „reglatoare” în alte ţări) au indus mai multă sărăcie decât o prosperitate subsecventă. Chestiunea ar merita o interogaţie serioasă, atât la nivelul global, cât şi la cel continental ori naţional.

            Pentru a o putea aborda însă este nevoie de o bună înţelegere a noţiunii însăşi de sărăcie. La urma urmei, ce înseamnă să fii sărac? Să fii lipsit de resurse sau să fii incapabil să le gestionezi judicios? Există economii prospere întemeiate pe un capital relativ precar de bogăţii materiale (Elveţia, Japonia), după cum există şi economii în picaj, deşi posedă o moştenire naturală considerabilă (România). Or, dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că sărăcia nu este în nici un caz o chestiune de strictă economie, ea depăşind prin implicaţii domeniul oarecum restrictiv al acesteia. Devine evident acest fapt într-un moment în care discuţia despre resursele umane ca principală zestre a unei ţări, zone etc. devine tot mai sonoră. Este bine că s-a ajuns şi la această recunoaştere a valorii omului, după ce multă vreme etalonul a fost ba cantitatea de aur din depozitele statului, ba un etalon abstract, ba ridicarea preţului petrolului. Ea permite evidenţierea faptului că, mai devreme sau mai târziu, economia debuşează în social şi că acesta, la rândul lui, se comportă ca un recipient colector. Subliniată de umanismul care a marcat o limită între medieval şi modern, reiterată în documente solemne de revoluţia franceză de la 1789 („Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”) şi de constituţia americană, valoarea elementului uman se regăseşte, în sfârşit, iată, şi în calculele privind bogăţia unei macrocomunităţi (ţară, continent).

            Cu aceasta, semnalarea faptului că discuţia privitoare la sărăcie trebuie să-şi lărgească şi flexibilizeze baza, îmbogăţindu-şi datele, devine un fapt împlinit. Într-adevăr, explicarea noţiunii de sărăcie poate – aş zice chiar trebuie – să includă şi o dimensiune socială marcată. Într-o asemenea abordare, sărăcia poate fi definită ca stagnare, imobilitate, lipsă a schimburilor materiale, dar şi a contactelor la nivelul întregii societăţi şi pe unele dintre tronsoanele acesteia. Autoizolarea, înţepenirea în vechile reflexe sociale şi culturale, refuzul intrării în legătură cu alţi indivizi, alte comunităţi, cu diferite micro şi macrostructuri instituţionale pot prezerva într-o mai mare măsură o anume fizionomie identitară proprie la un moment dat. Costurile vor fi însă enorme, câtă vreme această repliere va semnifica decuplare de la un anume traseu al dezvoltării, insularizare, segregare şi opacizare socială. În trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat, românii au optat de multe ori, cel puţin în unele zone de locuire şi pe anumite segmente de timp, pentru această strategie care a fost identificată de Lucian Blaga cu „boicotarea istoriei” şi retragerea în subistorie. Atitudinile autarhice induc, în cele din urmă – atunci când acesta nu este încă din start ţelul principal urmărit – reproducerea stereotipă a comportamentelor sociale, rezultatul lor fiind stagnarea, inerţia, devitalizarea. Oricâte resurse materiale şi umane ar avea o asemenea societate, principala ei caracteristică va fi sărăcia.

            Războiul din Irak – dar şi atâtea alte cazuri – a(u) arătat cu limpezime că sărăcia poate fi identificată şi cu un monopol al resurselor, oricât de bine reprezentate, de către un grup social restrâns, o elită conducătoare, o oligarhie. Nu altul a fost cazul ţării noastre în anii comunismului (1947-1989), cu o agravare în timpul dictaturii ceauşiste. Această agravare a avut însă, ca efect în planul imaginii, creşterea vizibilităţii caracterului oligarhic şi ştergerea oricărei iluzii cu privire la caracterul regimului, ca şi referitor la izvorul sărăciei cvasigeneralizate. Rezultatul excluderii treptate de la actul de decizie şi de la distribuirea resurselor a tuturor celor care, deşi membri ai PCR sau artizani ai serviciilor secrete, nu făceau parte dintre rudele directe ori dintre acoliţii imediaţi ai perechii de la conducere, a fost folosirea – de către eşalonul doi al partidului şi de către ierarhia statului (birocraţi şi şefi ai armatei) şi a serviciilor secrete – a ocaziei marii răsturnări europene din finalul lui 1989 şi a răbufnirii populare începute la Timişoara (16 decembrie 1989) şi continuată la Bucureşti (21 decembrie 1989) pentru a schimba regimul. În actuala etapă se pune problema dacă abolirea ideologiei marxiste şi executarea cuplului dictatorial a modificat suficient caracterul regimului politic românesc pentru a sfărâma caracterul lui oligarhic şi a înlesni accesul la resurse al unei majorităţi a populaţiei. Cum reforma economică trenează de mai bine de un deceniu (restructurarea şi privatizarea industriei, modernizarea şi aducerea agriculturii la standarde europene, asanarea şi reformarea sistemului bancar, recondiţionarea, reorganizarea şi dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor), iar monopolul resurselor materiale şi al relaţiilor economico-social-politice relevante îl deţine tot o oligarhie, de astă dată ceva mai largă, alcătuită din foşti membri de partid, din vârfuri ale armatei şi serviciilor secrete de ieri şi de azi, se poate observa că regimul de tip oligarhic nu a fost înlăturat din România, în pofida anumitor restructurări şi adaptări la care modificarea contextului istoric l-a obligat. În aceste condiţii, lipsa de transparenţă se explică prin bariera existentă între membrii oligarhiei şi restul populaţiei, între beneficiarii şi „dispecerii” acestei formule, pe de o parte, şi păguboşii ei, pe de alta. Este vorba despre o barieră invizibilă, însă pregnantă, între bogaţi şi săraci, tot mai greu de trecut şi tot mai constrângătoare, care creează o polaritate socială împinsă către extreme. Bogaţii sunt de-acum ultrabogaţi, iar săracii, tot mai mulţi şi din ce în ce mai săraci. Ocrotite de instituţii ale statului lipsite de independenţă şi instrumentalizate politic (procuratura a fost în repetate rânduri nominalizată printre acestea), relaţiile de la etajul superior al societăţii noastre iau, adeseori, forma complicităţii frauduloase, iar cele dintre cel superior şi celălalt, inferior, sunt condiţionate de schimbul permanent de resurse în afara regulilor jocului politic al democraţiei şi legalităţii. Am definit astfel corupţia, înţelegând prin ea alocarea de resurse ori servicii dinspre „manageri” către populaţie nu în limitele negociate ale constituţionalităţii şi legislaţiei, ci condiţionându-le de transferuri de resurse către deţinătorii acestora. Datorită complicităţilor de pe palierul superior al societăţii orice tentativă neconcertată de a demantela sistemul ilicit astfel instaurat se dovedeşte şi se va dovedi ineficientă. Ea nu se poate înfăptui decât sub control internaţional şi prin permanenta acţiune de control a societăţii civile interne. Circumstanţa integrării României în NATO şi a perspectivei aderării ei la UE măresc şansele unei supravegheri internaţionale legitime şi eficiente. Tentativele repetate şi insistente ale guvernanţilor de a limita şi controla societatea civilă, denunţate nu numai de exponenţii români ai acesteia, ci şi de personalităţi ale vieţii internaţionale (George Soros în intervenţia recentă de la OSCE), periclitează însă controlul cetăţenesc, mai slab astăzi decât ieri. La acestea se adaugă şi exodul semnificativ, şi deci îngrijorător, al unui segment de populaţie – mai ales tineri instruiţi şi ambiţioşi –, dornici să-şi încerce norocul pe cont propriu într-o societate unde regulile convieţuirii le acordă şanse suplimentare.

            Oricât de frugală, analiza de mai sus demonstrează, cred, că România este săracă mai curând datorită unei anumite tradiţii a lipsei legăturilor sociale şi datorită controlului oligarhic al societăţii. Din nefericire, asemenea fenomene de profundă rezonanţă afectează şi cercurile intelectuale, tocmai acele grupări care s-ar cuveni – în virtutea unei misiuni liber asumate – să contribuie în prima linie la asanarea şi schimbarea moravurilor din societatea noastră, sau măcar la exercitarea funcţiei critice, dar argumentate, a gândirii libere şi creatoare, construind alternative, testându-le teoretic fiabilitatea. Astfel de grupuri – precum GDS – au devenit de mai mult timp nişte organisme relativ închise şi, în orice caz, mai curând reactive la adresa iniţiativelor legislativelor şi executivelor existente. Altele, de tipul Societăţii Academice Române, pretind să ofere expertize riguroase, întemeiate pe fapte ştiinţific recoltate şi interpretate, dar rolul lor în dezbaterea civică a priorităţilor momentului este relativ redus şi, câteodată, neconcludent. Alianţa Civică pare şi ea resemnată să organizeze mai curând accesul muzeal la memoria recentă, odinioară obliterată ideologic, decât elaborarea de soluţii pe termen mediu şi lung. Răsună mai pregnant voci precum cele ale constelaţiei de ONG-uri răsărite de sub mantaua Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, ale Ligii Pro Europa din Târgu Mureş, ale APADOR-CH, ale altora. Personalităţi ale vieţii noastre publice care sunt semnificative tocmai prin faptul că elaborează analize şi emit puncte de vedere adeseori pertinente în calitatea lor de simpli membri ai societăţii şi, după caz, de experţi, rămân cazuri izolate. Remarcând cvasităcerea unor foste mari voci (de la Doina Cornea la Ana Blandiana), i-aş menţiona aici pe Gabriel Andreescu, Smaranda Enache, Cristian Pârvulescu, Renate Weber ş. a. Memorabilă în sine, bătălia pentru transparenţa CNSAS – deschisă de H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi susţinută de Gabriel Liiceanu – rămâne întrucâtva tardivă şi stângace, pe fundalul indiferenţei majorităţii şi a relei-voinţe a actorilor politici implicaţi în dispută. Lipsesc aproape total din zona dezbaterilor civice vocile autorizate ale economiştilor. Deşi pot fi uneori auziţi Ilie Şerbănescu, Daniel Dăianu, Mircea Coşea ş. a., practic nici unul dintre ei nu a izbutit, mi se pare, să se facă auzit în păturile largi de populaţie cu vreo analiză comprehensivă a stării de fapt şi cu nişte soluţii pentru o relansare viitoare, rezumându-se la diagnostice formulate esoteric, în limbaj specializat, sau la soluţii punctuale.[1]

2. Stat şi guvernare. Modelul valah

            La 24 ianuarie 1859, când, printr-un act de mare ingeniozitate politică, românii găseau modalitatea cea mai potrivită împrejurărilor – dificile – ale momentului pentru a se unifica, se puneau, cum se ştie, bazele statului român modern. Tot atunci, practic, tocmai legat de aceste evoluţii, se formula, pentru prima dată sistematic şi imperativ, întrebarea despre cum să se organizeze acest stat. Istoricii români nu s-au învrednicit încă să elaboreze o sinteză privitoare la evoluţia administraţiei româneşti de-a lungul timpului. Dacă ar fi făcut-o, ei nu s-ar fi putut împiedica să constate că, odată cu unificarea instituţiilor ţării şi mutarea capitalei la Bucureşti, s-a putut înregistra o anumită preponderenţă a sudului în viaţa publică a ţării.

            Când spun aceasta, nu am în vedere veşnica – şi, de altfel, contestabila – marotă a “balcanizării” vieţii noastre politice. Întâi, pentru că nu asociez balcanismului doar valori peiorative, ci şi elemente axiologice pozitive. Apoi, pentru că Moldova era la fel de expusă acestui curent orientalizant, după expediţia lui Suleyman Kanuni împotriva lui Petru Rareş (1538). În fine, pentru că nici Ardealul nu a fost scutit de intrarea într-o logică a subalternului, chiar şi atunci când unii dintre românii de aici au fost cooptaţi la vreuna dintre pârghiile puterii (princiare sau imperiale). Cum turcii au ajuns până la Viena, înaintând chiar şi la sfârşitul secolului al XVII-lea în inima Europei Centrale (1683), orice discuţie prea tranşantă a diferenţelor, la acest nivel, între Ardeal şi Valahia ori Moldova s-ar dovedi exagerată.

            Totuşi, este un fapt că, deja pe vremea lui Matei Basarab, sudul actualei Românii începea să dea semne de întâietate geopolitică în raport cu statul de la răsărit de Carpaţi. Explicaţia ar putea consta tocmai în ceea ce a putut părea un dezavantaj într-o primă etapă: proximitatea faţă de Imperiul Otoman. Intrată mai curând în orbita marii puteri de la Bosfor, Valahia[2] a avut un răgaz suplimentar pentru a învăţa mecanismele noii subordonări şi a le utiliza, eventual, atunci când se putea, în folos propriu. Trăind cu iluzia că Polonia este o putere zonală care ar avea capacitatea de a contracara avansul Islamului în Europa, Moldova a întârziat întrucâtva în alinierea ei la noile realităţi; fapt de civilizaţie salutar, sub raport religios şi cultural, dar inducător de inerţie întrucâtva, din perspectiva logicii capacităţii de a exploata, prin adaptare selectivă şi dibace, noua vasalitate. Adaug că este posibil ca trecerea iniţiativei la statul din sudul Carpaţilor să se fi petrecut în vremea tumultoasei domnii a lui Mihai Viteazul, când acţiunea militară şi diplomatică a domnitorului a modificat radical viziunea politică din spaţiul românesc.

            Procesul iniţiat atunci şi-a vădit roadele mai târziu, atât la 1821, când Eteria şi-a găsit colaboratorul esenţial în Oltenia, şi la 1848, când sudul a avut, iarăşi, meritul deciziei rapide şi a acţiunii politice neezitante. Aşa se face că alegerea Bucureştiului drept capitală a noului stat unificat român a survenit nu ca un accident istoric, ci mai curând pentru a consimţi o prioritate a sudului cât priveşte naşterea unui stil al acţiunii politice mai pragmatic şi mai eficient. De altfel, până astăzi, sudul ţării se remarcă tocmai prin acest tip de abordare cu merite subliniate tocmai de continuitatea şi capacitatea lui istorică de a se impune.

            Cum era şi firesc însă, modelul sudic în sfera publică a adus cu sine, pretutindeni unde el a ajuns – adică şi în Moldova, şi în zonele intrate în componenţa statului român la sfârşitul anului 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul şi Partium) – toate caracteristicile sale, bune şi mai puţin bune. Dinamica lui putea apărea astfel în ochii criticilor săi moldoveni ca fiind nereflexivă, pripită sau chiar eronată, fiindcă neorganică (incriminarea liberalismului europenizant de la 1848 de către junimism şi, ulterior, de Nae Ionescu, s-a făcut de pe aceste poziţii), propunându-se, în schimb, un ruralism pasivist (sămănătorismul) sau un narodnicism adaptat la condiţiile locului (poporanismul, gherismul). Aceeaşi formulă li se înfăţişa ardelenilor ca superficială şi laxă, prea concesivă cu năravurile orientale (răbufnirile endemice ale PNR din Transilvania, ale lui Traian Vuia, reprezentant al socialiştilor români bănăţeni, ale PNŢ prin Iuliu Maniu ş.a.). Dubla sinteză a reacţiei moldo-ardeleneşti rămâne revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-lea, scoasă la Bucureşti de ardeleni dar cunoscându-şi momentul de glorie – reacţionară, de altfel, prin anticitadinism, paseism, elogiul idilic al satului ş.a. – odată cu direcţia moldoveanului Nicolae Iorga. Însă nu trebuie uitat că extremismul de dreapta şi-a găsit exponenţi vivace în Iaşiul universitar (LANC) şi în mediile preoţeşti din Ardeal (familia Moţa din Orăştie).

            Trecută cu vederea până astăzi în cheia interpretativă din textul de faţă, mişcarea spiritului civic şi a ideilor în direcţia evocată a fost, totuşi, o realitate capabilă să explice câte ceva din lucrurile pe care tocmai le trăim. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, odată acceptată instalarea procesuală a unui soi de dominaţie (să nu-i spun supremaţie) a capitalei asupra provinciei (de fapt, mai exact, a provinciilor!) s-ar cuveni înţeles ce anume aducea ea, de fapt. Nu discut acum chestiunea modelului politic modern de inspiraţie franceză (unificarea cu strădania de a nivela diferenţele şi chiar specificităţile fundamentale, ici şi colo, cum a fost cazul aromânilor puşi să înveţe nu limba lor, ci pe a noastră). Nu voi aborda nici mijloacele prin care această decizie politică a fost urmărită în diferitele momente istorice survenite de la 1859 încoace (România carlist-brătienistă, România Mare, republica comunistă şi cea actuală). Ceea ce mă interesează aici este ce model mai profund de coexistenţă social-economică şi politică a impus sudul odată cu accederea lui în poziţia de lider al comunităţii provinciilor istorice româneşti.

            Referindu-se expres la statalitatea sud-carpatină, căreia îi dedică o carte recent tradusă la noi (Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Corint, 2002), Daniel Chirot o încadrează într-un model teoretizat chiar de sine însuşi. „La vremea constituirii sale ca stat, Valahia a avut un sistem politico-economic pe care îl putem numi «comunitar-comercial». Principala sursă de venituri a statului provenea nu din surplusul prelevat de la satele libere, cu o proprietate comună asupra pământului, ci din controlul exercitat asupra drumurilor comerciale internaţionale. Ca urmare a deplasării rutelor comerciale şi a cuceririi otomane în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Valahia s-a transformat într-o societate semi-colonială. Sistemul politico-economic protocolonial era caracterizat printr-o formă aparte de «a doua iobăgie». Prin aceasta înţelegem că a avut loc o evoluţie către un tip de societate în care surplusul este produs de o formă de muncă agrară servilă (ne-liberă), o parte semnificativă a sa fiind destinată comercializării în exterior, către o societate dominantă politic şi economic. Forţa de muncă servilă era controlată de o aristocraţie a cărei putere se baza pe stăpânirea pământurilor. Satele libere, devălmaşe, au dispărut”. [3]

            După Daniel Chirot, statul comunitar-comercial este caracterizabil în şapte puncte. El are un aparat statal care impune un tribut populaţiei săteşti, dar e relativ mic, iar aparatul interferează puţin cu viaţa obştilor rurale. Satele exercită o proprietate comună sau de tip tribal, sunt relativ autarhice şi închise faţă de exterior. Sursa esenţială de venituri este, pentru stat, impozitarea comerţului. Membrii aparatului său deţin monopolul comerţului şi al tributului, fiind, în consecinţă, nişte războinici redutabili. Diferenţierea socială este mai accentuată la etajele superioare ale ierarhiei statale, în timp ce la sate societatea este relativ nediferenţiată şi neimplicată în viaţa politică şi economică a statului. Ca o consecinţă a tuturor acestor trăsături, statul comercial pur este în acelaşi timp mai centralizat şi mai superficial decât statul feudal.[4] O trăsătură importantă a acestui tip de alcătuiri sociale ar fi aceea că în interiorul unui stat comercial pot coexista modele culturale şi economice variate, o parte a populaţiei nefiind constituită din agricultori, ci din nomazi sau vânători-culegători. [5]

            Nu rămâne, acum, decât să se observe continuităţile modelului valah extinse, de astă dată, odată cu guvernarea sudului peste întreaga ţară şi asupra restului provinciilor. Întâi de toate, crevasa care separă marea majoritate a populaţiei de instituţiile care, împreună, formează statul. Provenind dintr-o tradiţie statală care avea la bază suprapunerea elitei sociale şi politice peste o mulţime de comunităţi locale ai căror membri erau în principal de extracţie rurală, statul are alte interese şi alte mobiluri decât mulţimea cetăţenilor pe care îi reprezintă. În principal, aceste mobiluri sunt: asigurarea perpetuării păturii conducătoare şi a prosperităţii acesteia, precum şi monopolul puterii legitime. În vederea atingerii ţelurilor în cauză, statul român actual practică o fiscalitate usturătoare (cum, de altfel, făceau şi C. Brâncoveanu, un bun român, şi fanarioţii care i-au urmat, ceea ce demonstrează că relevant este modelul, nu atât etnia ori poziţionarea politică a celui care îl perpetuează) şi emite legi protective în raport cu propriile interese mai degrabă decât cu cele ale întregii societăţi româneşti (rămâne notorie lentoarea şi parţialitatea cu care s-a rezolvat, ieri şi azi, problema crucială a proprietăţii asupra pământului în România, fundament al întregii evoluţii social-economice de la noi).

            Alături de „tributalismul” statului nostru, cealaltă trăsătură fundamentalmente neschimbată încă este interesul faţă de comerţ şi relaţiile de schimb, ca şi monopolul asupra acestora. Într-adevăr, nu trebuie o acuitate deosebită pentru a observa că, după 1989, marele domeniu a cărui dinamică aproape că înlocuieşte lentoarea, ezitările sau chiar stagnarea din celelalte zone de activitate (agricultură, industrie etc.) este comerţul. La fel, singurul domeniu de activitate unde, de bine, de rău, relansarea s-a produs din 1990 încoace este recondiţionarea drumurilor, lărgirea lor, interesul pentru anumite trasee ale transporturilor. Prioritatea absolută în domeniul căilor de tranzit terestre este acordată, aparent, direcţiei Bucureşti-Curtici (Nădlac) şi, în general, legăturilor capitalei cu vestul ţării. Nici direcţia nord-sud, importantă pentru traficul dinspre teritoriile fostului Imperiu Sovietic cu Balcanii, nu este neglijată. În schimb, dacă vrei să ajungi de la Timişoara la Cluj şi apoi la Iaşi, străbătând, altfel spus, capitalele provinciale ale Banatului, Transilvaniei şi Moldovei, ai la dispoziţie un singur tren diurn şi unul nocturn ceea ce, pentru o putere care clamează sus şi tare unionismul şi caracterul unitar al statului, rămâne aparent inexplicabil şi uimitor. Adevărul este însă că, în împrejurările politice de astăzi, traseul spre vest a devenit mai important şi mai aducător de potenţiale profituri, ceea ce explică relativul dezinteres momentan faţă de celălalt traiect, nord-sud, legat în memoria colectivă mai curând de dependenţa politică de Moscova. Racordarea politică la Europa, deziderat care poate motiva o asemenea opţiune, nu este, de fapt, decât rezultatul dorinţei statului român de a-şi asigura accesul la pieţele muncii şi de mărfuri occidentale, iar speranţele legate de rolul de intermediar al României între Răsărit şi Apus (strategie aducătoare de beneficii în vremea lui Ceauşescu, de la care se mai aşteaptă – van – ceva şi pe termen scurt), teoretizate şi în plan cultural, exprimă, de fapt, aceeaşi ideologie a privilegierii propriului interes al birocraţilor şi politicienilor care alcătuiesc statul. Am pomenit doar birocraţii şi clasa politică, dar se cuvenea să amintesc şi armata, aparatul de ordine şi clerul. Deşi una dintre primele reforme legate de modernizarea accelerată încercată de Cuza şi Kogălniceanu a fost secularizarea averilor mănăstireşti, biserica în România este departe de a fi străină de stat. Separaţia de facto între cele două entităţi este incompletă, ceea ce face ca Biserica Ortodoxă să rămână, dintr-un anume punct de vedere, deocamdată, mai aproape de clasa conducătoare decât de cetăţeni (relevante în acest sens sunt atât pretenţia la titlul de „biserică naţională”, discriminând între locul ei şi al celorlalte biserici din România, în pofida egalităţii confesionale prevăzute de constituţie, cât şi discuţia din jurul proiectului „catedralei neamului”, care egalează în grandomanie şi completează simbolic megaloproiectul ceauşist al Casei Poporului). Faptul măreşte şi mai mult distanţa dintre majoritatea populaţiei şi casta liderilor.

            Primei şi celei de a doua iobăgii de odinioară îi corespunde astăzi – metaforic vorbind – o a treia. Ea se exprimă prin noul tip de subordonare a cetăţenilor pe care îl încearcă statul. Străduindu-se să îşi instaleze controlul asupra societăţii civile – oricum, relativ precară, deşi într-o continuă diversificare şi dezvoltare –, practicând migraţia politică dintr-un partid într-altul într-un joc de simplă combinatorică ce exclude înnoirea de fond, membrii clasei politice operează permutări nesubstanţiale care permit unui fost premier dintr-un partid să se regăsească peste un timp într-un partid opus ca doctrină primului. La fel, clientela şi chiar filiale întregi ale partidului „x” se transferă în partidul „y” fără nici o legătură cu doctrina, din pure interese demagogic-conjuncturale. Pe ansamblu însă, la treisprezerce ani de la decembrie 1989, aceiaşi oameni continuă să guverneze, revenind, aproape transparent, la formula partidului-stat.

            Mai important decât aceste strategii ale prezervării şi transferului puterii în cadrul aceloraşi cercuri este jocul de putere instituit cu restul societăţii. În acest sens rămâne important de observat pretenţia – mai curând neofeudală decât paternalist-comunistă – a statului de a asuma parte din datoriile întreprinderilor, ale cetăţenilor incapabili să-şi achite nota de plată curentă, programul „cornul şi laptele” (o miluire a copiilor în locul asigurării unor slujbe corespunzător remunerate părinţilor prin relansare economică). Astfel, statul „cumpără” diverse categorii de cetăţeni, instituind privilegii şi, desigur, relaţii vasalice şi clientelare care nu au nimic de a face cu democraţia, separaţia puterilor şi statul de drept. Controlul resurselor de către stat continuă astfel aproape nestingherit de vreun factor intern, instituţiile puse în slujba comunităţii propriu-zise fiind puţine şi slabe (avocatul poporului, instanţele de control a calităţii produselor, CNSAS). Jafurile făţişe la adresa simplilor cetăţeni, prin intermediul sau cu complicitatea unor organisme ale statului, au loc periodic (menţionez la acest capitol căderea repetată a mai multor fonduri de investiţii, cazul Bancorex, implicarea CEC-ului şi t ăcerea, vinovată, a Băncii Naţionale în toate aceste epopei financiare păguboase sugerând conexiuni neinocente între actori).

            O altă chestiune de urmărit este aceea a coexistenţei, în interiorul statului comunitar-comercial, a mai multor tipuri de modele culturale şi economice. Dacă prin acestea înţelegem diferenţele tradiţionale dintre rural şi citadin, pe de o parte, şi dintre comunităţile de la munte, cele din zona subcarpatică împădurită şi cele de la şes, astăzi încă le mai regăsim urmele foarte marcate, într-un grad care transformă orice ieşire din marile metropole regionale într-o călătorie în trecut, făcând din ascensiunea de la câmpie la munte o adevărată descindere în istorie. Se cheamă, aşadar, că diversitatea modelelor funcţionează pe acest palier în continuare, deşi mediile moderne de comunicare (radio, televiziune, internet) au unificat, pe anumite dimensiuni, diversitatea civilizaţională moştenită. Nu la fel se pune problema în raport cu comunităţile etnoculturale existente în România. Faţă de acest tip de diversitate, odată cu agregarea statului naţional modern român, s-a început o politică mai mult sau mai puţin intransigentă, de asimilare ori respingere. Ea corespondea amintirii traumatizate a existenţei în cadrele unor state multietnice străine (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic). În virtutea respingerii alterităţii etnice printr-o confundare a acesteia cu dominaţia străină, în cadrul unei concepţii naţionaliste etnice militante şi a unor strategii subsecvente, s-a considerat dezirabilă îngrădirea libertăţilor civice ale neromânilor. Evreilor li s-a refuzat naturalizarea, în timpul dictaturilor brune au fost supuşi pogromurilor, şicanelor şi chiar au fost deportaţi în Transnistria, iar în anii postbelici li s-a acordat contra cost dreptul la emigrare în Israel. Tot aşa, germanii – saşi şi şvabi – au fost vânduţi Republicii Federale Germane, după ce anterior, în anii stalinismului, mulţi au fost deportaţi în Siberia sau în Bărăgan, ca prezumtivi foşti aliaţi ori chiar reprezentanţi ai nazismului. Maghiarii sunt trataţi ambiguu, atitudinea oficială oscilând între momente de colaborare şi altele de suspiciune extremă. Cât despre romi, după ce generaţia paşoptistă i-a eliberat din robie, urmând o conduită de avangardă din politica guvernelor europene, ei au fost, la rându-le, deportaţi în Transnistria de către guvernul român al mareşalului Ion Antonescu, fiind până astăzi discriminaţi rasial şi neavând încă şanse egale cu ceilalţi cetăţeni ai României. Câtă vreme ţările române au existat ca provincii ale unor imperii dominante, asemenea persecuţii, chiar dacă nu au lipsit cu totul, nu au avut caracterul de politică de stat concertată pe care l-au dobândit ulterior. După 1859 şi, mai ales, după 1877 şi 1918, asemenea conduite şi fapte sunt de atribuit însă statului român, chiar şi atunci când ele au fost rezultatul unor iniţiative restrânse şi locale. Ca deţinător legal al puterii, statul ar fi avut – şi are în continuare – obligaţia de a împiedica restrângerile libertăţilor în vremuri de democraţie, de a opri şi pedepsi abuzurile, de a educa în spiritul toleranţei reciproce. Xenofobia şi intoleranţa antilevantină, antiarmenească şi antisemită din modernitatea timpurie (în Moldova încă din timpul lui Ştefan Rareş şi Ion Vodă cel Cumplit, în Valahia cel puţin din secolul al XVII-lea, antisemitismul ardelenesc modern) au pregătit terenul pentru ceea ce avea să urmeze. Se poate astfel spune că modernitatea care a făurit statul naţional român l-a şi cantonat pe acesta într-o continuitate în raport cu o anumită tradiţie statală, cea valahă.

            Prin toate aceste trăsături, statul românesc din perioada postcomunistă rămâne nu doar reprezentativ pentru tradiţia din care provine – cea a statului comunitar-comercial, cu termenul lui D. Chirot –, ci şi pentru modelul sudic care îl alimentează. Nu cred că tot ce s-a întâmplat bun şi rău în istoria statului român modern şi contemporan se datorează acestui model şi oamenilor care îl aplică. Raportul dintre Bucureşti – ca exponent al statului de sorginte valahă – şi restul provinciilor româneşti a fost, fără îndoială, complex, cu aporturi reciproce şi un dialog stăruitor, născut în forme plurale. Nu pot decât să sper că toate acestea vor face de aici înainte obiectul unor cât mai serioase analize şi cercetări. Dar mai cred că regândirea formulei statale actuale şi a raportului dintre modelele istorice puse în joc de fiecare provincie, o renegociere a cooperărilor inter-zonale în cadrul României şi a acesteia cu Europa şi restul lumii, aplicarea decisă în viaţa administrativă şi politică a principiului subsidiarităţii ar putea ajuta la remodelarea cadrelor în care ne desfăşurăm viaţa toţii cetăţenii României, relansând proiectul statal românesc printr-o reformă de substanţă.