Laszlo Alexandru

 

TREI NEDREPTĂŢI ALE LUI GIOVANNI PAPINI

 

Sînt un mare admirator al lui Giovanni Papini. Anul trecut cînd am mers în Italia cu o bursă de studii, după şase ani de cînd nu mai pusesem piciorul în peninsulă, în loc să mă învîrt pe străzi cu ochii holbaţi, m-am entuziasmat găsind în sfîrşit la bibliotecă volumul Stroncature din 1916. Era exemplar unic, nu se împrumuta acasă. Am stat zile întregi la sala de lectură pentru a-l citi în hohote de rîs. Am mers pe urmă la un centru de multiplicare şi mi l-am copiat aproape în întregime – dar mai ales paginile acidulate despre Benedetto Croce (!). Apoi am împrumutat cartea sa despre Sant’Agostino. Citisem deja mai demult Un uomo finito. Întrucît am început din pură plăcere traducerea studiului Dante vivo, am vrut să-mi cumpăr un exemplar mai recent: al meu, din 1933, e complet îngălbenit de timp. Din păcate toate librăriile unde am intrat îmi puteau oferi doar ediţii recente de Opere care nu includeau şi importanta monografie despre Dante. La întoarcerea în ţară a trebuit să mă mulţumesc regăsind biata carte îmbătrînită de vreme.

Acest volum Dante vivo (Florenţa, Libreria Editrice Fiorentina) îl citisem deja o dată cu cîţiva ani în urmă şi mă impresionase prin extraordinara erudiţie a autorului. Eu însumi pătimaş admirator al lui Dante, cunoscător a numeroase detalii despre poet şi opera sa, aflam aici o mulţime de alte fapte interesante. Mă cucerea apoi tonul angajat, polemic, al lui Papini, care nu ezita să corecteze, să ia în derîdere sau chiar să invectiveze idei şi autori la care nu subscria. Încă din capul locului eseistul îşi propusese în mod deschis să-şi spună opinia fără ipocrite formalisme beatificante. Critica sa acerbă era îndreptată nu doar împotriva prietenilor sau duşmanilor marelui florentin, ci chiar şi împotriva poetului însuşi. Îi priveam cu mare admiraţie curajul.

O ştiu prea bine, au scris-o deja alţii: lectura noastră poate fi foarte diferită, în funcţie de starea noastră sufletească, de atenţia sau predispoziţia noastră, de cultura sau experienţa noastră personală. Dar am avut şi eu revelaţia mea, reluînd cartea lui Papini despre Dante. După ce am depăşit tresărirea de entuziasm în faţa argumentelor acerbului polemist care - repet - mă convinsese pe deplin la prima lectură, am început să meditez mai profund la demonstraţiile sale. Am avut primele îndoieli. Apoi primele rezerve. După care disocierile mi s-au formulat în mod tot mai coerent. Aş vrea să pun aici în lumină trei pasaje de critică nemeritată a lui Papini faţă de Dante, trei momente în care florentinul secolului XX comite nedreptate, din exces de iubire, faţă de florentinul secolului XIII.

1. O primă acuză – foarte grea – exprimă îndoiala în legătură cu simţul creştin al poetului medieval. Papini insistă pe ideea că definitorii pentru Creştinism sînt pietatea, iubirea, iertarea şi mila. Apoi îşi exprimă mirarea – şi nu e primul în această direcţie – în legătură cu numeroasele pasaje de violenţă care se regăsesc în Infern. Dante care izbeşte cu piciorul capetele păcătoşilor înfipţi în gheaţă, care refuză să deschidă ochii acoperiţi de lacrimi congelate, dar mai ales Dante ca actor al unei scene groteşti – confruntarea cu Filippo Argenti (VIII, 52-63). Criticul Papini citează fremătînd de oroare:

                        “E io: «Maestro, molto sarei vago

            di vederlo attuffare in questa broda,

            prima che noi uscissimo del lago.»

                        Ed elli a me: «Avante che la proda

            ti si lasci veder, tu sarai sazio:

            di tal disio converrà che tu goda.»

                        Dopo ciò poco vid’io quello strazio

            far di costui a le fangose genti,

            che Dio ancor ne lodo e ne ringrazio.

                        Tutti gridavano: «A Filippo Argenti!»;

            e ‘l fiorentino spirito bizzarro

            in se medesmo si volvea co’ denti.”[1]

Autorul rămîne uluit în faţa acestei scene, comentînd-o în cuvinte grele: “Iar aici, îmi pare rău pentru Dante, sîntem în plină negare a Creştinismului; negare cît un sacrilegiu, pe deasupra, pentru că este amestecat în spectacol însuşi Dumnezeu. Dar Dumnezeu înseamnă dreptate, nu cruzime. Filippo Argenti este pedepsit pentru păcatele sale, iar pedeapsa lui e fără sfîrşit: cum e oare posibil ca un poet, un creştin, adică cineva care ar trebui să fie de două ori sensibil, să tresalte de bucurie văzînd cum sporesc torturile celui care suferă deja fără speranţă? Şi ce înspăimîntătoare îndrăzneală de a-l lăuda pe Dumnezeu şi a-i mulţumi – Lui, care s-a întrupat spre a ne aduce iertarea – pentru că i-a oferit un asemenea spectacol!”.

Giovanni Papini pune la îndoială, prin urmare, sensibilitatea creştină a lui Dante – ba chiar o contestă pur şi simplu – datorită cruzimii unor răzbunări infernale şi pentru absenţa în anumite versuri a tradiţionalului sentiment de pietas. Pe scurt vorbind: Dante e plin de cruzime, deci nu e creştin.

Acest reproş al autorului uită însă în mod ciudat complexitatea mesajului biblic, care înseamnă nu doar toleranţă, înţelegere şi spirit paşnic al Fiului în Noul Testament, ci şi mînie, ferocitate şi înfiorătoare răzbunări ale Tatălui în Vechiul Testament. Sfînta Treime îi răsplăteşte, într-adevăr, pe credincioşi cu iubire, dar îi şi pedepseşte sever pe toţi cei ce nu i se supun sau îşi permit să ia în derîdere lucrurile sfinte!

Dante însuşi îl evocă la un moment dat pe “colui che si vengiò con li orsi” (cel ce s-a răzbunat cu urşii – Inf., XXVI, 34) – adică pe Elisei. Să ne amintim pe scurt povestea profetului, aşa cum ne-o înfăţişează Biblia. Pentru că a fost persiflat de cîţiva copilaşi, el i-a blestemat şi după scurt timp doi urşi au sfîşiat patruzeci şi doi dintre ei (2 Reg. II, 23-24)! Pedeapsa divină depăşeşte uneori toate aşteptările noastre.

În timp ce Dante se conduce în Infern mai ales după preceptele aspre ale Vechiului Testament – pe care i le impun exigenţele artistice –, Papini îl judecă şi îl condamnă după preceptele blînde ale Noului Testament. Inadecvarea analizei critice este evidentă, iar acuzaţia de trădare a spiritului creştin este o enormitate.

Şi apoi unde avem la Dante cruzime, concept în jurul căruia Papini al nostru înalţă un întreg capitol? Cruzimea ar trebui să însemne reacţie excesivă, nejustificată. Dar Dante nu e cu adevărat crud atunci cînd se comportă aspru cu păcătoşii din Infern. El se revendică de la o înaltă motivaţie morală, de origine divină, şi răsplăteşte cu aceeaşi monedă fărădelegile osîndiţilor. Am putea spune despre el că e dur, că e violent, că e brutal. Dar nu că e crud. Papini este cel care, la urma urmelor, falsifică atitudinea lui Dante, deoarece nu insistă pe cauzalitatea gesturilor violente, se mulţumeşte să le examineze ca atare, în valoarea lor de efect brutal, pentru a putea deduce de aici cruzimea protagonistului.

2. A doua acuzaţie - şi ea extrem de gravă, deoarece se referă chiar la elementul central al concepţiei danteşti - pune sub semnul îndoielii simţul de dreptate al poetului. Merită să refacem raţionamentul papinian, fiindcă e cu totul spectaculos. Pe cît de corect în premise, pe atît de greşit în concluzii.

Comentatorul insistă în mod legitim pe reacţiile atît de diverse ale personajului Dante în confruntarea cu diverşii păcătoşi din Infern. Protagonistul Divinei Comedii se emoţionează, plînge şi îşi pierde cunoştinţa în faţa unora, dar se înfurie, urlă şi îi brutalizează pe alţii. “În faţa suferinţei Francescăi există ceva mai mult decît o milă normală, cel puţin dacă judecăm după efecte, pentru că Dante leşină pur şi simplu. Dar reacţia e la fel de disproporţionată faţă de cauză pe cît e ferocitatea sa faţă de Bocca degli Abati. Poate că Dante suferă în faţa păcatelor pe care el însuşi le-a comis sau le-ar putea comite? Nu s-ar zice: pentru că i se face milă de Ciacco, deşi nefiind un mare mîncăcios, şi n-are nici o milă pentru Filippo Argenti, furios ca şi el însuşi. Nu există, aşadar, o măsură justă în sufletul lui Dante şi la bănuiala de cruzime o putem adăuga şi pe aceea, nu mai puţin gravă, de justiţie ezitantă”.

Mă uluieşte Papini scriind ultima frază, ce pare a nu avea nici o legătură cu restul raţionamentului său. Concluzia nu se leagă de demonstraţie. Cum adică “justiţie ezitantă” la Dante, dacă el îl pedepseşte fără milă pe cel care - eventual... - îi seamănă în păcat (furiosul Filippo Argenti) şi în schimb îl compătimeşte pe cel prin nimic asemănător lui (mîncăciosul Ciacco)? Dar ce altceva înseamnă justiţia, dacă nu capacitatea de a te obiectiva, de a judeca o situaţie sau o persoană în mod rece, imparţial, făcînd abstracţie de predispoziţia personală a ta, ca judecător? Cînd Dante nu îl favorizează pe unul asemănător lui, în schimb e cuprins de milă în faţa unuia ce nu-i seamănă, el se dovedeşte dimpotrivă un excelent judecător, demn de întreaga noastră admiraţie!

Să venim şi la primul exemplu oferit de Papini: de ce îşi permite oare Dante să resimtă milă pentru Francesca şi în schimb ură şi mînie pentru Bocca degli Abati? Am putea găsi o altă ipoteză, în locul capriciilor personale ale poetului. Ar trebui să ne amintim dispunerea spaţială diversă a celor doi: Francesca în Cercul II, printre păcătoşii din dragoste, Bocca în Cercul IX, printre trădători. Se ştie că pe măsură ce coborîm în Infern păcatele sînt mai grele, la fel ca şi pedeapsa lor. Prin reacţia sa atît de diferită, Dante probabil că a vrut să insiste pe diferenţa de gravitate a păcatului: vina mai uşoară poate fi compătimită, dar abjecţia inspiră furie şi dezgust. Iată un nou semn de judecată extrem de corectă, realizată prin intermediul unor nuanţe incitante. Nici vorbă de “justiţie ezitantă”!

Eventual am putea discuta de ce infidelii în iubire ar trebui să fie mai puţin vinovaţi decît trădătorii înşişi, avînd în vedere că e vorba tot de o formă de trădare... Dar asta ar însemna să repunem în discuţie întreaga ierarhie teologico-filosofică a pedepselor şi recompenselor din Divina Comedie. Ceea ce Papini nu încearcă să facă. Şi nici eu.[2]

3. O altă situaţie în care – potrivit lui Papini – “Dante nu dovedeşte o deplină şi conştiincioasă adeziune la învăţăturile lui Isus este judecata pe care o dă, în Ospăţul, în legătură cu copiii”. Cunoaştem prea bine atitudinea iubitoare şi delicată a Mîntuitorului, exprimată în celebrele cuvinte: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!”[3]. În schimb la Dante – notează Papini – ar trebui să recunoaştem o judecată mai degrabă negativă la adresa copiilor, ei fiind amintiţi în mod peiorativ. Ca dovadă ni se oferă un pasaj din opera teoretică dantescă: “Cea mai mare parte a oamenilor trăiesc călăuziţi de simţuri şi nu de raţiune, întocmai ca nişte copii... de aceea... aceştia care, vai, sînt marea majoritate… asemenea oameni sînt cînd ahtiaţi, cînd sătui, uşor se-nveselesc şi uşor sentristează, cu bucurii şi tristeţi de scurtă durată, şi-ţi sînt ba prieteni, ba duşmani, purtîndu-se întru totul ca nişte copii, fără a se folosi de raţiune”[4].

Concluzia implacabilă a lui Giovanni Papini pare, la prima vedere, adecvată la realitate: “Potrivit lui Isus, asemănarea cu copiii este, pentru oameni, o superioritate; pentru Dante o inferioritate. Isus afirmă că doar oamenii care se vor face ca ei vor putea intra în Împărăţia Cerurilor (adică în maxima perfecţiune pe care fiinţa umană o poate cuceri). Dante, în schimb, vorbeşte despre asemănarea cu copiii ca despre o diminuare, o imperfecţiune, o nefericire”.

În ciuda tuturor aparenţelor, avem de-a face iarăşi cu un reproş nedrept. Contradicţia dintre Isus şi Dante există doar în mintea lui Papini. Pasajele de referinţă pe care le produce criticul pentru ilustrarea celor două situaţii sînt incompatibile. Isus vorbeşte despre copii din punct de vedere spiritual. El elogiază inocenţa morală. Dante vorbeşte despre copii din punct de vedere raţional. El reprobă imaturitatea intelectuală. Isus exprimă o judecată de tip moral, doctrinal. Dante exprimă o judecată de tip intelectual, filosofic. Cele două domenii sînt distincte – a le confunda înseamnă să facem o greşeală de gîndire.

A oferi un pahar de apă unui supravieţuitor care se întoarce din deşert e semn de profund umanism. A-l oferi unui supravieţuitor ce revine dintr-un naufragiu pe mare e semn de cinism. Acelaşi gest, aceeaşi judecată de valoare, trebuie incluse în contextul potrivit. Să lauzi caracterul nevinovat, de copil, al cuiva înseamnă să-l admiri. Să lauzi inteligenţa nevinovată, de copil, a aceluiaşi om înseamnă să-ţi baţi joc de el.

Să adăugăm imediat că atunci cînd, în schimb, Dante se referă din punct de vedere moral la copii şi la inocenţa lor, nu există absolut nici o divergenţă între poziţia sa şi litera Evangheliei. Îi revine Beatricei misiunea de a o exprima fără ambiguitate (Parad., XXVII, 127-128):

                        “Fede e innocenza son reperte

            solo ne’ parvoletti...”[5]

Judecata esenţialmente pozitivă a lui Dante despre “pruncii” care încarnează credinţa şi neprihănirea este cît se poate de evidentă.

“Era şi timpul!” exclamă cu indulgenţă Giovanni Papini la sfîrşitul demonstraţiei sale, citînd cuvintele rostite de Beatrice şi admiţînd cu jumătate de gură atitudinea lui Dante ca pe un fel de conversiune tîrzie. Dar nu de falsă indulgenţă avem nevoie în analiza logică. Ci de corecta identificare a analogiilor şi de adecvata includere a termenilor în propriile lor puncte de referinţă.

Dacă în cazul precedent vorbind despre “justiţia ezitantă” a lui Dante autorul plecase – după cum am văzut deja – de la premise corecte pentru a ajunge la concluzii eronate, de data aceasta, dimpotrivă, acelaşi Papini foloseşte premise greşite pentru a se lăsa convins la sfîrşit de concluzii corecte.

Avem aici o altă mărturie a virtuozităţii de gîndire. Îmi permit să adaptez o celebră butadă la situaţia noastră, spunînd că e preferabil să admiri greşelile spectaculoase ale lui Giovanni Papini decît să te plictiseşti lîngă adevărurile banale ale vreunui dantist de duzină. Declar de aceea în mod deschis că resimt o imensă plăcere să urmăresc potecile surprinzătoare ale unei minţi îndrăzneţe chiar şi în nedreptăţile pe care le comite.

(2002)