Laszlo Alexandru

 

CE AVEM DE FĂCUT?

Literatura română de după 1989 a devenit spaţiul deschis al unor dezbateri. Libertatea cuvîntului, cîştigată după deceniile de totalitarism comunist, trebuie să ne ofere azi nu doar hărmălaie, ci şi discuţii aprofundate. Totul este de reanalizat, începînd cu înseşi criteriile de judecată cu care operăm.

Una din problemele cele mai delicate, care atîrna în suspensie şi ameninţa somnul multor personalităţi locale, se referă la colaboraţionismul scriitorilor români. După eliberarea ţărilor occidentale de sub opresiunea fascismului, au existat autori prestigioşi care au fost judecaţi de tribunale, iar unii dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, cînd nu s-au sinucis (de pildă în Franţa). După eliberarea ţărilor orientale de sub opresiunea comunismului – flagel cu o putere devastatoare mult mai amplă, prin perioada mai îndelungată de acţiune, zecile de milioane de victime suplimentare, economiile naţionale ruinate etc. –, nu există cazuri de scriitori aduşi în faţa tribunalului.

Dacă latura condamnării penale a fost trecută cu vederea, latura condamnării morale îşi cere dreptul la cuvînt. Nici legăturile de rudenie, nici raporturile de prietenie sau de discipolat, nici complicitatea celor vinovaţi de gesturi similare nu vor putea opri analiza lucidă. Cu cît timpul înaintează, cu atît perspectivele se limpezesc.

Problema de azi e cu atît mai complexă, cu cît spiritul critic este dator cu o dublă abordare în spaţiul culturii române. Au rămas în suspensie gesturi notorii de nedemnitate atît la dreapta (delir şi colaborare a unor scriitori cu fascismul din anii ‘30-‘40), cît şi la stînga (plecăciuni şi complicitate a altor scriitori cu comunismul din anii ‘50-‘80). Judecata critică a fost împiedicată să acţioneze în ambele sensuri, pe vremea cenzurii comuniste.

Am ajuns în sfîrşit să reflectăm în libertate asupra ambelor forme de compromis. Dezbaterea nu va putea fi oprită de viclenia transparentă a celor ce încearcă să ne distragă atenţia (bunăoară, de cîte ori apare în discuţie adeziunea fascistă a lui Eliade, Cioran etc., mereu sare cîte un nume prestigios să ne corecteze că la stînga trebuie să privim, nu la dreapta). Pînă şi cazul evident al lui Noica, fost aderent la fascismul legionar (de dreapta) şi colaborator… aristocrat al propagandismului ceauşist (de stînga) este departe de a întruni acordul reprobării printre intelectualii români. E încă un indiciu că mai rămîn foarte multe lucruri de făcut.

Tuturor celor ce tind să se lase descurajaţi de dificultatea acestei datorii le reamintesc cuvintele pătimaşe ale lui I.D. Sîrbu: “nimeni şi nimic nu piere cu totul; nu există secrete ce nu se vor afla, crime ce nu se vor descoperi, criminali ale căror nume să rămînă ascunse în veşnicie; totul, absolut totul se plăteşte şi se răsplăteşte încă în această lume, dacă nu prin noi, atunci prin copiii sau urmaşii noştri; creierul uman are o parte a sa care poate fi distrusă prin şocuri şi medicamente, dar esenţialul, miezul tragic al fiecărei victime de aici, ca o sămînţă tainică, zboară ca păpădia în vînt sau se ascunde sub pămînt, în aşteptarea unei ploi sau a unei dreptăţi viitoare”.

(ianuarie 2004)