“LIMBA DIFERITĂ – UN STIL DE VIAŢÔ

Katerin Katerinov în dialog cu Laszlo Alexandru   (Perugia – Cluj)   (noiembrie-decembrie 2003)

traducere de Laszlo Alexandru

            L. A.: Stimate domnule Profesor. Vorbiţi-ne, vă rog, despre cum era Bulgaria în tinereţea dumneavoastră.

K.K.: Din Bulgaria mi-au rămas amintiri foarte frumoase şi triste în acelaşi timp. Am trăit anii războiului, trecerea armatei germane, retragerea ei şi cea a trupelor sovietice într-un ţinut – Kurtbunar (Tervel) în Deliorman şi Bazargik (Dobrici), care cu ceva timp mai devreme îi aparţinuse României şi care mi s-a imprimat în minte pentru totdeauna. Sensibilitatea mea pentru problemele pluriculturalismului şi ale plurilingvismului (bulgara, italiana, rusa, româna şi turca ) se datorează în mare măsură acelor ţinuturi. De fapt, citind paginile în care E. Canetti, scriitorul premiat cu Nobel pentru literatură, îşi aminteşte de copilăria sa petrecută în acele locuri, regăsesc mai toate elementele socio-culturale trăite de mine personal chiar acolo. Pe atunci, dacă nu ştiai limba română şi limba turcă, nu puteai nici măcar să mergi la cumpărături sau să te joci cu ceilalţi copii. Limba diferită de a ta proprie nu era considerată ca atare, ci mai degrabă era un stil de viaţă (ca franceza pentru ruşii din secolul al XIX-lea, ca să folosim exemplul lui Roman Jakobson). Unele lucruri se spuneau aşa (adică într-o anumită limbă), altele altfel (adică într-altă limbă). În plus lumea de toate etniile trăia în absolută armonie, cam ca arabii şi evreii înaintea războaielor, iar noii veniţi (imigranţii) erau trataţi ca nişte musafiri, la egalitate, ba mai mult: oaspetele era “sfînt”, iar dacă te purtai urît cu el îţi stricai reputaţia în faţa întregii comunităţi. Pe plan social-antropologic, viaţa era un Paradis.

            În perioada postbelică, Bulgaria a fost aproape ca România înainte de ‘89: dictatorii se perindau unul după altul, Securitatea şi politica de suspiciune îi măcinau pe oameni şi le malformau personalitatea. Singura diferenţă dintre cele două ţări faimoase pentru politica lor antidemocratică a fost, după cum am avut prilejul s-o spun acum cîţiva ani în cursul unei emisiuni la RAI 3 (Conversaţii cu Katerin Katerinov), că România se bucura de o mai mare libertate în planul politicii externe şi n-a fost lovită, după evenimentele din ‘68 de la Praga, de doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate”. Aceasta întrucît, spre deosebire de Cehoslovacia lui Dubcek, nu punea în criză conceptul de “socialism” pe plan ideologic intern. Independenţa României în politica externă servea, în plus, ca alibi U.R.S.S.-ului, în contextul falsei libertăţi a ţărilor satelite, obiect de critici din partea Occidentului liber. Viaţa se scurgea sub un văl cenuşiu insuportabil.

            L.A.: De ce aţi ales să părăsiţi Bulgaria?

            K.K.: N-a fost vorba de o decizie premeditată. Am fost obligat de circumstanţele unui incident diplomatic de la Ambasada Bulgariei la Roma, în care mi se pregătise rolul de “ţap ispăşitor” cu consecinţe uşor de bănuit, deşi eram complet nevinovat. Opţiunea de a nu mă întoarce a fost dictată de motivaţii de ordin profesional şi personal, iar asta a făcut ca relaţiile mele cu Bulgaria oficială să devină foarte precare.

            L.A.: Dar cum de aţi ajuns tocmai în Italia?

            K.K.: Nimic întîmplător. Ca italienist la Universitatea din Sofia şi cu o diplomă de specializare secundară în filologie slavă şi bulgară, am fost ales în 1964, în cadrul schimburilor culturale cu Italia, în calitatea de lector de limbă bulgară la Catedra de Filologie Slavă a Universităţii “La Sapienza” din Roma, atribuţie pe care am desfăşurat-o pînă în 1967. M-am văzut nevoit să cer azil politic, avînd în vedere iminentele ameninţări cu represaliile în patrie. În acea perioadă am avut privilegiul de a trăi într-un contact strîns şi cotidian cu minţi strălucite, ca prof. Riccardo Picchio, care ulterior i-a luat locul lui Roman Jakobson la prestigioasa Harvard University, prof. Angelo Maria Ripellino, Directorul Institutului de Filologie Slavă, prof. Aurelio Roncaglia, Directorul Institutului de Filologie Romanică şi unul din cei mai mari filologi romanişti din secolul XX.

            Ulterior, la încheierea stagiului meu de la Universitatea din Roma, am fost chemat să ţin un curs de Limba rusă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Perugia.

            În acelaşi timp am început să predau la Universitatea pentru Străini din Perugia, în cadrul căreia am găsit condiţii favorabile pentru cercetarea de specialitate şi pentru dezvoltarea unui model de predare a italienei ca limbă străină, pe care l-am aplicat în publicaţii destinate învăţării limbii italiene la diferite nivele, pînă azi nedepăşite ca număr de exemplare vîndute în toate colţurile lumii în ultimii 35 de ani. Am avut peste 30 000 de studenţi şi peste 25 000 de profesori de italiană, atît la cursurile mele regulare de la Perugia cît şi la cele de perfecţionare în predarea limbii străine, pe toate cele cinci continente. Probabil că le-am transmis cîte ceva, din moment ce continuă să mă caute, dar cît de multe lucruri am primit şi încă mai primesc din partea lor…

            Privitor la contactele mele cu România, ultimul a avut loc în 1992 (Bucureşti şi Iaşi). Ar fi trebuit să merg, potrivit programului stabilit, şi la Universitatea din Cluj, dar a intervenit un lucru banal şi n-a mai fost cu putinţă.

            L.A.: Mulţi dintre exilaţii români în Occident, la Paris bunăoară, se plîng de primirea foarte rece pe care au trebuit s-o suporte după al doilea război mondial, din cauza intelighenţiei locale, prevalent de stînga. Cineva care fugea din infernul est-european era adeseori văzut în “lumea liber㔠ca un virtual fascist, venit pentru a contesta comunismul, idealul de progres şi prototipul perfecţiunii umane. A fost nevoie de scrierile lui Alexandr Soljeniţîn, apărute în anii ‘70 (mai ales Arhipelagul Gulag), pentru a trezi sensibilitatea şi minimul bun simţ occidentale pe această temă. Din cîte ştiu, stînga occidentală cea mai bine dezvoltată şi coerentă se găsea pe atunci tocmai în Italia. Ce fel de obstacole aţi avut de depăşit, din “vina” originii dumneavoastră est-europene?

            K.K.: Critica, implicită în întrebare, la adresa stîngii italiene şi a Occidentului anilor ‘50 şi ‘60 e valabilă în mare măsură şi în zilele noastre. E suficient să ne gîndim la orientările politice actuale, pentru a ne da seama. Stalinismul şi jdanovismul, ca să-l parafrazăm pe Lenin, reprezintă şi azi boala senilă a comunismului occidental. Simptomul cel mai evident îl constituie totala absenţă a tendinţelor critice novatoare, destinate unor viitoare ameliorări (trăsătură caracteristică a însuşi conceptului de “stînga”), în schimb triumfă conservatorismul şi întoarcerea la trecutul comunist idealizat, restaurat, recuperat şi indicat noilor generaţii ca ţintă de atins. Aceasta este o atitudine clasică a dreptei ideologice, pentru a rămîne în contextul tipologiei clasice a celor două năravuri mentale. Pe vremea respectivă, în afară de cîţiva neghiobi, toată lumea vedea prea bine – cum istoria a şi dovedit-o prin dărîmarea diverselor ziduri (cel de la Berlin, din păcate, a căzut nu în capul celor ce l-au construit, ci în al celor ce l-au demolat) – că lucrurile mergeau catastrofal, dar triumfa atitudinea comodă denunţată de Giorgio Bocca după prima şi unica sa călătorie în U.R.S.S. în anii ‘70 (“vai, ce frumos e socialismul construit pe spinarea altora!”). Disidentul de atunci din patrie sau, mai rău, exilatul, inclusiv dacă era ideologic de stînga, era acuzat de “trădare” şi era îndată marginalizat (“dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”). Chiar mai înainte, şi într-o măsură mai mare decît Soljeniţîn (căruia stînga occidental㠖 pentru care şi în ziua de azi gulag şi foibe sînt cuvinte tabù – i-a rezervat o primire rece), a existat mişcarea de contestaţie a tineretului din ‘68, care pentru prima oară a îndrăznit să exprime o atitudine critică inclusiv faţă de dogmele stîngii clasice şi să trezească sensibilitatea şi un strop de bun simţ în Occident. Zic “un strop”, fiindcă pînă în ziua de azi totul este considerat permis dacă în vreun fel este îndreptat împotriva Occidentului în general şi al S.U.A. în special (lumea era împotriva lui Saddam pe cînd acesta lupta împotriva ayatollahilor komeinişti, sprijinit de S.U.A., în schimb lumea era de partea lui Saddam în ‘91 sau în ziua de azi, cînd este combătut de America). Stînga europeană rămîne implacabil pro Saddam, pro Yasser, pro Jihad, foarte disponibilă faţă de talibanii misogini şi omofobi…, faţă de oricine care e antioccidental şi, în special, antiamerican. La fel ca în ţările socialiste, pe vremea cînd orice discurs oficial începea cu nenorocita frază: “Dragi tovarăşi, acum cînd lumea e împărţită în două lagăre…” şi de la o zi la alta dispăreau din enciclopedii şi din manualele de istorie imaginile unor mari personaje arhicunoscute în lumea largă, tot astfel şi în prezent, intelectualii italieni sau străini sînt azvîrliţi pe dată în uitare fie şi pentru o singură frază nu întrutotul ortodoxă: scriitoarea Susanna Tamaro, ale cărei opere au fost traduse în 37 de limbi, la începutul anului 2000 a dispărut pe neaşteptate din ziarele şi revistele de stînga (dar care şi cîte sînt cele de dreapta?), a doua zi după declaraţia ei privind creaţia literară şi apartenenţa ideologică la zona comunistă. Ce-ar fi să iniţieze E-Leonardo o dezbatere despre: “ce înseamnă dreapta, ce înseamnă stînga?”, sau încă ne mai bazăm pe definiţia lui Giorgio Gaber din nemuritoarea canţonetă cu amuzantele exemple: “boxerii sînt de dreapta, slipul e de stînga, vana e de dreapta, duşul e de stînga”…

            Eu, personal, mă consider destul de norocos deoarece m-am nimerit printre comunişti care mai încercau să gîndească, dar, mai ales, fiindcă am rostit imediat cu toată insistenţa adevărul, în interviurile date la RAI 3, aflat din totdeauna în mîinile stîngii militante, precum şi în revistele literare. Aş cita spre exemplificare eseul meu publicat în “Città di Vita”, Florenţa, 1968, Literatura bulgară (adică a oricărei ţări din est) şi “realismul socialist” 1944-1968. Am demonstrat cu o avalanşă de citate oroarea intelectuală şi politică în care se zbătea lumea intelectuală din acele ţări şi, mai ales, cît de incomodă era această imagine şi cît de mult ştirbea credibilitatea înseşi stîngii europene.

            Am devenit un personaj “de neatins” mai ales datorită activităţii mele ştiinţifice, mi-am asigurat o poziţie privilegiată faţă de alţii, situaţi într-un context similar, şi am fost sprijinit de forţe politice de toate tendinţele.

            L.A.: Scriitorul francez Raymond Queneau, în timp ce comentează o lucrare lingvistică, face observaţia surprinzătoare că legătura dintre limba maternă şi originile naţionale poate fi foarte şubredă: “Au recensement de 1925, dix mille habitants de la Lettonie se déclarèrent de nationalité polonaise tout en indiquant la langue russe comme langue maternelle; quant aux Arméniens bilingues de Turquie, ils préfèrent entendre la messe en turc. D’autres exemples encore permettent à Albert Dauzat de montrer comment la langue n’implique ni la nationalité, ni la race, ni la religion”. În ce raporturi se află lingvistul poliglot bulgar Katerin Katerinov, specialist în predarea limbii italiene în lumea largă, cu propriile rădăcini lingvistice şi etnice? Şi de fapt noaptea în ce limbă visaţi dumneavoastră?

            K.K.: Problema raporturilor cu rădăcinile lingvistice şi etnice, ale unui individ membru al unei societăţi (efectiv, propriu-zis, sau forţat în cazul unei dominaţii străine ori din lipsa unui stat corespunzător limbii sale materne) e veche de cînd lumea. Deşi circumstanţele politice şi istorice pot modifica respectivele caracteristici, aş cita, în afară de cazurile evreilor, ale italo-americanilor, ale italo-australienilor etc., unul mai recent: ucrainenii şi limba rusă. Înainte de 1989 limba rusă era, în ciuda existenţei limbii ucrainene, limba maternă (L 1) precum şi limba oficială a ucrainenilor, iar marea lor majoritate (care în prezent au peste 25-30 de ani) încă se mai recunosc în ea. O dată cu prima fază de slăbire a Uniunii Sovietice şi cu impulsul dat limbilor minorităţilor naţionale din fostele republici sovietice, ucraineana a devenit limba oficială. Rolul rusei, care se studia de-acum la şcoală ca limba a doua (L 2), după referendumul prin care Ucraina devine stat independent, decretînd sfîrşitul Uniunii Sovietice, s-a modificat ulterior: mai întîi L 1, apoi L 2 şi, la urmă, pur şi simplu o limbă străină, adică aparţinînd unui popor ce trăieşte dincolo de graniţele statului ucrainean. Vedem paradoxul cu care se confruntă azi cetăţeanul ucrainean de a doua sau a treia generaţie care gîndeşte şi se exprimă, atît oral cît şi în scris, mai uşor într-o limbă străină: rusa. Şi toate acestea se datorează unor factori independenţi de voinţa sa, care îşi au rădăcinile în împrejurările istorico-politice. Iată de ce se poate înţelege atitudinea letonilor, cărora un anumit tip de şcolarizare le-a impus rusa ca limbă de cultură, reducînd letona la rolul unui dialect. Un caz analog este al italienilor, constrînşi timp de decenii să se exprime în italiană (L 2), în timp ce adevărata lor limbă maternă, adică dialectul din zona lor, era redus la rolul unui idiom de comunicare cu rudele şi prietenii. Însă italienii, după ce au ascultat Sfînta Liturghie doar în latină, sau în italiană de la Conciliul Vatican II încoace, ar fi preferat sau ar prefera s-o asculte în una din aceste două limbi în cazul emigrării, în timp ce copiii lor şcoliţi în străinătate ar prefera limba ţării de imigraţie. Armenii despre care vine vorba în studiul citat avuseseră la şcoală ca limbă de bază turca şi e, deci, uşor de înţeles preferinţa lor pentru acea limbă în contextul unui discurs cultural şi nu în cel al simplei comunicări cotidiene interpersonale.

În ce-l priveşte pe individ, la factorii mai sus amintiţi se adaugă mulţi alţii strîns legaţi de vicisitudinile personale. Numeroşi italieni cu studii în străinătate, la întoarcerea în patrie continuă pentru perioade lungi să citească şi să scrie, în mediul lor profesional, în limba în care şi-au făcut studiile. I se poate întîmpla unei persoane, ca subsemnatul, care şi-a dedicat toată viaţa exclusiv problemelor legate de predarea limbii şi culturii italiene în străinătate, dacă se află departe de contextul natural al propriei limbi, s-o uite. Folosesc termenul a uita în mod impropriu, pentru a indica mai curînd progresiva erodare a abilităţilor şi obişnuinţelor lingvistice în folosirea adecvată a limbii din punct de vedere sociolingvistic, după ce n-ai folosit-o în mod activ o perioadă de timp.             În prezent, pe lîngă problemele legate de plurilingvism şi de pluriculturalism, precum şi cele de lingvistică informatică aplicată la predarea-învăţarea unei limbi, mă ocup de asemeni de aspectele comunicării şi pot să-mi rezum aici pe loc poziţia: prin deplasarea focalizării dinspre emiţător spre receptor – cheia de boltă a întregii problematici – poziţie centrală dobîndeşte figura cursantului, al cărui proces de învăţare a limbii urmează un traseu individual ce îl conduce nu doar la dobîndirea unor cunoştinţe, ci şi a unor deprinderi, adică a unei competenţe de acţiune în L 2.

            Pentru a realiza acest lucru, vor trebui explicitate mecanismele comunicării, propunîndu-se situaţii în care utilizatorul e solicitat să interacţioneze adoptînd regulile sociolingvistice pe care le respectă vorbitorii nativi. Va trebui să rezulte în mod clar care e locul fizic în care se realizează evenimentul comunicării (UNDE), care e raportul de roluri dintre participanţi (CINE îi vorbeşte CUI), care e scopul pentru care se spune ceva (DE CE), care sînt actele de comunicare ce sînt realizate pentru obţinerea unui anumit scop (CUM), ce atitudine psihologică determină actele de comunicare ale interlocutorilor (mînie, ironie, disponibilitate), care e canalul prin care se realizează actul de comunicare, care sînt normele sociale ce stabilesc ordinea vorbirii în cadrul unei conversaţii şi în ce măsură e tolerat sau sancţionat pînă la a fi întrerupt cel ce vorbeşte. Mai sintetic, în orice situaţie utilizatorul va trebui să aibă în vedere următoarele elemente. Atunci cînd spunem sau, mai bine, cînd ne pregătim să spunem ceva, trebuie să luăm în considerare:

 

 

            În domeniul meu (în sens larg: metodologia predării limbii a doua: glotodidactica), cea mai mare nenorocire care i se poate întîmpla (şi i se întîmplă!) omului care se ocupă de predarea limbii a doua e cînd nu cunoaşte în mod ştiinţific şi, mai mult decît atît, nu stăpîneşte ca instrument de comunicare (minimele abilităţi) măcar o limbă străină.

            În aceeaşi măsură visul (ultima parte a întrebării) este o comunicare imaginară ce se supune în mod obligatoriu respectivelor norme. Dacă, de exemplu, o visez pe bunica şi momente din copilăria mea, nu voi visa fireşte în italiană sau în bulgară, ci în dialectul în care doar ea se exprima (nici chiar mama mea, care aparţine unei generaţii succesive). Dacă în vis îmi revine o conversaţie cu soţia mea sau cu fiica mea (aceasta din urmă reprezintă un alt paradox: fata unui bulgar, cu nume de familie bulgăresc terminat în -ov, cu cetăţenie, dacă ar vrea, inclusiv bulgară, dar nu ştie nici o boabă în bulgară), nu poate fi altminteri desigur decît în limba folosită în casă, adică italiana standard. Chiar monologurile mele, cu condiţia să nu se refere în mod specific la copilăria mea, nu le pot pronunţa în minte altfel decît în limba italiană. Anumite concepte şi experienţe de viaţă sînt indisolubil legate de o limbă sau alta – “relativismul lingvistic” (ipoteza Sapir-Whorf). Inclusiv Eminescu al vostru îşi punea în mod foarte serios problema dacă noi sîntem cei care dominăm limba sau dacă, viceversa, ea e cea care ne domină pe noi precum şi viziunea noastră asupra lumii, şi înclina în mod evident spre această din urmă ipoteză.

            L.A.: Mai în glumă, mai în serios, aş îndrăzni să notez că în familia dumneavoastră sînt înrădăcinate ambele aspecte ale dihotomiei exprimate de Eminescu: profesorul Katerinov este dominat de limbile succesive ale vieţii sale, în timp ce tînăra Katerinov nu se lasă dominată de limba bulgară. Se pare că problema filosofică rămîne deschisă şi e imposibil să găsim o soluţie unilaterală.

            Din explicaţiile dumneavoastră identific însă o nouă tensiune la orizontul gîndirii lingvistice. Pe de o parte, după cum afirmaţi, experienţele noastre de viaţă sînt legate de o anumită limbă. Pe de altă parte, tendinţele politice şi macroeconomice ale lumii de azi se îndreaptă spre o sinteză globală. Uniunea Europeană este în pragul unei extinderi spectaculoase. Recuperarea ţărilor neglijate sub dominaţia comunistă timp de 50 de ani, în centrul şi estul european, are în vedere concepte cum sînt apropierea, armonizarea, acordul. Binele comun, dezvoltarea şi progresul ne pretind să trecem peste numeroase aspecte specifice. Limba ne reaminteşte însă implacabil de specificitatea noastră. Ar putea oare limba maternă să reprezinte o frînă în calea progresului? Să fie oare poliglotismul singura soluţie de viitor, din motive nu doar pragmatice, dar şi filosofic-ideologice? Şi o întrebare suplimentară, deloc inocentă: vă place limba engleză?…

            K.K.: Să facem puţină ordine, întrucît întrebarea necesită mai multe răspunsuri. Experienţele noastre de viaţă sînt legate de o anumită limbă? În primul rînd: nu de o anumită limbă, ci de limba în care ne-am realizat ca oameni şi care – doar uneori – poate să nu coincidă cu limba maternă. Apoi: orice experienţă individuală, în cazurile de plurilingvism şi pluriculturalism, poate fi legată de o limbă diferită, ca în cazul meu, în timp ce în situaţia fiicei mele care “nu se lasă dominată de limba bulgar㔠este valabil ceea ce am afirmat anterior, şi anume: în această limbă, ca şi în japoneză sau în chineză, ea n-a avut nici o experienţă de comunicare interpersonală şi socială.

            Europa Unită, încă din visele Părinţilor fondatori, s-a orientat dintotdeauna spre o unitate politică şi economică, dar şi-a păstrat în mod riguros respectul faţă de deosebirile lingvistice şi culturale. De Gaulle vorbea despre “Europa Patriilor”. Dar vi-l puteţi închipui oare – pe însuşi De Gaulle! – pronunţînd un discurs oficial în limba engleză?

            Unul din principiile fundamentale se referă la specificitatea culturală a fiecărei ţări membre, care este obligată nu doar să introducă printre obiectele sale de studiu limbile tuturor celorlalte ţări europene, dar îi este de asemenea recunoscut dreptul de a-şi promova propria limbă şi propria cultură prin intermediul instituţiilor şcolare din fiecare ţară europeană. În acest context îmi desfăşor eu sarcinile de coordonator de proiect pentru limba italiană, în cadrul Proiectului Socrates-Lingua al Consiliului Europei, finalizat prin realizarea unor instrumente didactice de utilizat în şcolile ţărilor comunitare. Nu cred, de aceea, că acum – şi subliniez acum – ar exista din acest punct de vedere prejudecăţi faţă de noile sau viitoarele state membre ale U.E. Iar în cazul în care ar fi, se cuvine să-i aducem lumii aminte că respectivele ţări est-europene sînt astăzi rămase în urmă deoarece acum 60-70 de ani au fost invadate de o altă mare ţară europeană, Germania (apoi eliberată de trupele aliate, printre care alte două mari ţări europene, Franţa şi Anglia), iar apoi de toate la un loc şi de S.U.A. au fost efectiv date de pomană şi abandonate sub teroarea roşie a lui Stalin. Acestea au asistat cu pasivitate la încercările dramatice de eliberare ale Estului, printre care trebuie menţionate cele mai răsunătoare, ale Ungariei şi ale Cehoslovaciei, în timp ce stînga europeană, cu excepţia cîtorva legitimaţii restituite în semn de protest partidului cu “P” mare, era toată aliată, uneori pe faţă, alteori pe la spate, cu urgia roşie. Printre activiştii de stînga de atunci, unii sînt astăzi miniştri cu competenţe specifice în cadrul conducerii europene. Doi dintre ei i s-au opus Poloniei care, acum cîteva zile, în numele ţărilor “neglijate”, cum le numiţi dumneavoastră, a exprimat solicitarea de a avea aceleaşi drepturi de vot politic ca şi celelalte ţări ale Uniunii (şi nu vorbim acum despre drepturile economice: pentru ele poate fi valabilă chiar şi “Europa cu două viteze”), de altminteri deja stabilite de precedentele acorduri. Ce noroc că s-a găsit vinovatul pentru eşec, adică cel care, în calitate de Preşedinte în exerciţiu, n-a reuşit să-i convingă pe spanioli şi pe polonezi să renunţe la pretenţiile de egalitate cu celelalte ţări mari din cadrul Uniunii: Silvio Berlusconi. Vorba aceea: “plou㠖 jos guvernul!”.

            Lucrul care-l frapează pe un turist străin în Canada este că la întrebarea: “Dumneavoastră ce naţionalitate aveţi?” nimeni nu răspunde “sînt canadian”, ci “sînt japonez”, “sînt italian”, “sînt francez”… etc. Acest principiu e valabil şi pentru Uniunea Europeană, care nu pretinde să aibă un chip unic, ci să reprezinte o grădină cu multe flori. Vechea utopie a unei limbi comune pentru toată lumea s-a născut moartă din faşă, tocmai datorită axiomei că orice limbă este indisolubil legată de o singură cultură (civilizaţie). Dau un exemplu paradoxal: dacă, pentru a ieşi din Turnul Babel în care ne aflăm, am încerca să alegem esperanto ca limbă mondială şi această opţiune ne-ar fi impusă de către supraputerea de serviciu, după mai puţin de un an, am avea un esperanto român, un esperanto francez, un esperanto italian, unul napoletan, ba chiar cu respectivele claviaturi (încercaţi numai să vedeţi cîte taste există pentru limba germană şi engleză la computer şi la maşina de scris).

            Avînd în vedere că U.E. se întemeiază pe principiul liberei circulaţii a persoanelor şi a ideilor, cu obligaţia studierii limbii engleze din clasa întîi elementară şi a altor două limbi imediat mai apoi, vom fi cu toţii nişte poligloţi forţaţi, ceea ce n-ar fi chiar un lucru rău. Dar de aici şi pînă la o eventuală pierdere a identităţii culturale e distanţa de la cer la pămînt. În consecinţă, limba maternă nu numai că nu e văzută azi în Europa ca un “obstacol în calea progresului”, care trebuie “depăşit”, ci, chiar dimpotrivă, ca un imens tezaur de păstrat cu gelozie, împreună cu toate celelalte monumente ale culturilor specifice.

            Cît priveşte ultima parte a întrebării dacă îmi place engleza, trebuie să spun că am salutat cu sinceră bucurie introducerea studiului limbii engleze şi a computerului în clasa întîi elementară, începînd cu prezentul an şcolar. Fără aceste două componente ale cunoaşterii, astăzi nu te mai descurci nicăieri. Engleza nu e “o” limbă, ci e Limba însăşi.

            Eu personal am simţit mereu o atracţie deosebită pentru aşa-numitele limbi “minore”. Ca să vă dau un exemplu: am studiat nu doar anumite dialecte de parcă ar fi limbi efective, ci chiar şi două variante ale aceleiaşi limbi care este portugheza.

            Cu mulţi ani în urmă, după ce am studiat la Casa da Cultura braziliană din Roma, am obţinut o diplomă în portugués brasileiro, limbă în care chiar şi azi pot întreţine o conversaţie oarecare. Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru despre engleză. Am început, am întrerupt şi am reluat de mai multe ori la rînd studiul său, însă mi-a lipsit perseverenţa necesară pentru a dobîndi o bună competenţă de comunicare (dar vă rog frumos să nu mai spuneţi la nimeni!).

            L.A.: Dificultăţile de aprobare a Constituţiei noii Europe se datorează, în opinia mea, existenţei a două proiecte diferite care se ciocnesc cap în cap şi încearcă să se elimine reciproc: modelul democratic şi cel aristocratic. Dacă primul tinde spre o anumită egalitate şi transparenţă a relaţiilor între membrii colectivităţii, cel de-al doilea promovează mai degrabă preeminenţa unora asupra celorlalţi. În baza căror drepturi? Poate al marilor succese militare şi politice? N-aş spune, fiindcă Franţa lui Pétain şi Germania lui Hitler nu reprezintă un punct glorios din istoria secolului XX. Poate al marilor progrese economice contemporane? Nici asta n-aş zice, fiindcă recesiunea pe care o are de suportat Germania, de la reunificarea cu fosta R.D.G. încoace, sau criza economică din epoca Chirac te duc cu gîndul la cu totul altceva. Sau poate că este prestigiul cultural superior? Nici asta nu pare adevărat, pentru că ar fi un mare naiv cel ce şi-ar permite să decreteze superioritatea lui Goethe sau a lui Hugo, în faţa lui Dante, Cervantes, Shakespeare sau Mickiewicz. După toate aparenţele, modelul aristocratic reflectă mai degrabă ambiţiile viclene ale anumitor oameni politici de azi. Imaginea aristocratului e totdeauna frumoasă, cu condiţia s-o priveşti dinspre salonul de dans şi nu dinspre bucătărie…

            Cu speranţa că ne vom regăsi, peste cîţiva ani, într-o Europă cu adevărat democratică, realizată chiar şi în pofida “aristocraţilor” de azi, o Europă în care limba diferită va fi un drept şi nu un privilegiu, vă mulţumesc, Domnule Profesor, pentru disponibilitatea dumneavoastră de a purta acest interesant dialog între două din punctele extreme de romanitate ale continentului nostru.