NEPOŢII LUI
NAE IONESCU
Dialog īn
trei:
Gheorghe
GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN
Sîntem trei oameni
amplu contestaţi
|
O.P.: Ne aflăm īntr-o altă locaţie, am părăsit Ardealul şi am venit la Tīrgu Jiu; batem ţara pe margine, cum s-ar zice, nicicum nu nimerim la Bucureşti. Alex şi cu mine sīntem invitaţii dumneavoastră, domnule Gheorghe Grigurcu. Nici o urgenţă, īn afară de cele pe care le presupun prietenia şi pofta noastră de dezbatere. Oare de ce simţim nevoia de a discuta lucrurile care ţin de viaţa culturală şi nu numai de ea, dar şi de ambianţa īn care aceasta se desfăşoară? G.G.: Probabil şi pentru faptul că noi avem o atitudine de conştiinţă oarecum particulară. Nu reprezentăm o exclusivitate de generaţie. Dacă ne gīndim bine, ilustrăm perioadele de treizeci, patruzeci şi şaizeci de ani. Lipseşte veriga cincizeci. L.A.: Ca vīrstă. |
|
G.G.: Ca vīrstă. Ceea ce īnseamnă că se trasează o acoladă temporală binevenită, care ne scoate de sub prezumţia unui parti-pris generaţionist atīt de răspīndit la ora actuală. Totodată e limpede că nu urmărim interese de carieră sau pecuniare, ci poate că dimpotrivă, prin afirmaţiile noastre le subminăm.
L.A.: Cred că aceste conversaţii ale noastre sīnt binevenite şi pentru momentul īn care au loc. Vin după anul 1989. Īn această etapă s-a produs o tulburare a apelor
G.G.: În sens blagian?
L.A.: Īn sensul vieţii sociale. Multe lucruri care erau clare īnainte, nu mai sīnt astfel.
G.G.: Deci au apărut nişte erezii, ca să ne întoarcem la sensul blagian.
L.A.: Vedem tulburarea sistemului de valori, a percepţiei asupra valorilor. Parcă lumea nu mai ştie ce e bine şi ce e rău, fiindcă au intrat īn eclipsă personalităţile credibile care să spună răspicat ce e bine şi ce e rău. Au intrat īn criză valorile īnseşi.
O.P.: Iartă-mă că te īntrerup o secundă. Vreau să constat, īn raport direct cu ceea ce spui, că noi trei sīntem oameni amplu şi īndelung contestaţi. Atunci cum am putea şti noi care sīnt valorile? se va īntreba multă lume dintre cei care ne contestă. Am şi un răspuns, pīnă să mi-l dai pe al tău. Tocmai dialogīnd, punīndu-ne fiecare īn contact cu ereziile celorlalţi doi, negociem nişte
G.G.: erezii colective
O.P.: comune grupului nostru, în orice caz.
L.A.: Exprimăm o dorinţă de normalizare, īn sensul că valorile, adevărurile nu se mai dau de sus, nu se mai repartizează de către un semizeu, ci sīnt negociate. Iată una din trăsăturile fundamentale ale etapei pe care o parcurgem. Fiind ele negociate, nu mai luăm īn seamă zeul acela de sus care să dicteze ce e bine şi ce e rău.
O.P.: Drept care zeul, oricare ar fi el, e deranjat de negocierile noastre.
L.A.: Drept care zeii, cīţi şi cum au mai rămas, sigur că īncearcă să ne conteste, şi noi doar astfel putem fi numiţi persoane contestate. Contestate eventual de foştii zei deranjaţi pe latifundiile lor şi care sar la gălăgie fie personal, fie prin ciracii lor preaplecaţi.
G.G.: Īntr-un fel vă dă dreptate Mircea Iorgulescu, dar numai īntr-un fel
L.A.: care e departe de a fi un fost zeu
G.G.: făcīnd recent următoarea afirmaţie īn revista 22: Era de aşteptat ca steaua lui E. Lovinescu să se īnalţe şi mai mult după căderea regimului comunist, mai cu seamă că īn ultimul deceniu de existenţă a acestuia lovinescianismul redevenise, ca şi maiorescianismul īn jur de 1940, teren de dispute şi confruntări īntre un obtuz naţionalism agresiv īn expansiune şi spiritele liberale. Nu s-a īntīmplat aşa. Printr-o regretabilă, dar vastă şi plină de consecinţe deturnare, lovinescianismul a fost redus la o expresie, revizuiri, căreia i s-a atribuit un īnţeles fără nici o legătură cu cel dat de E. Lovinescu īnsuşi, chiar violent opus acestuia. Dacă prin folosirea şi impunerea termenului de revizuiri E. Lovinescu avusese īn vedere, īn mod exclusiv şi fără nici un echivoc, revizuirea propriilor opinii critice şi īn funcţie de numai criteriul estetic, īn acord cu doctrina «mutaţiei valorilor estetice», după 1990 conceptul a fost folosit pe scară largă īn accepţia primitivă şi grosolană de revizuire a literaturii după criterii politice şi etice, de către justiţiari autoproclamaţi. Eu sīnt de părere că e bine să dialogăm şi cu nişte preopinenţi absenţi īn mod fizic dintre noi acum, dar pe care īi putem cita pe larg, īn aşa fel īncît vocea lor să se audă distinct şi īn raport de ea să luăm o poziţie. Vă rog să comentaţi aceste cuvinte.
L.A.: Pīnă să dăm un comentariu de adīncime, eu compătimesc pe cineva care se teme de justiţiari. A te teme de justiţiari presupune īn bună măsură a te teme de justiţie. Tocmai asta e problema celor care se lamentează īmpotriva justiţiarilor improvizaţi sau desemnaţi īmi amintesc nişte ieşiri īn acelaşi sens ale lui Petru Dumitriu care, nimic de zis, avea o muscă enormă pe bască.
O.P.: Dar care se improvizase īn justiţiar, atunci cīnd īl judeca pe aşa zisul Malvolio-Miron Constantinescu şi pe alţii, în romanul despre Judecata de Apoi.
L.A.: Da. Cum s-ar fi putut oare construi Canalul, dacă nu dădea şi tovarăşul Petru Dumitriu o limbă de ajutor? Iar după 1989 şi-a făcut un sepuku prelungit, în mod ostentativ.
G.G.: Un sepuku de operetă.
L.A.: Dar aş relua discuţia de ansamblu, pentru a veni ulterior spre cīteva cazuri concrete. Dialogurile noastre cred că sīnt importante īn acest context de devălmăşie. Este nevoie de nişte voci care să spună răspicat ceea ce cred. Īn vremurile noastre tulburi, a vorbi pe şleau pentru mulţi reprezintă poate o dovadă de imprudenţă. Noi ne asumăm această imprudenţă şi vorbim deschis. Pe de altă parte, īntr-o etapă a răvăşirii valorilor şi percepţiilor, este de datoria intelectualilor, a oamenilor lucizi, să reaşeze lucrurile pe un făgaş de claritate. Cred că tot ce este tulbure nu poate decīt să-i displacă unui gīnditor onest. Abia īntr-un context de limpezime ideatică pot fi subliniate valorile, pot fi rejectate non-valorile. Este nevoie de limpezime īn jurul nostru şi aşa ceva ne străduim noi, īn dialogurile noastre, să instaurăm sau să grăbim.
O.P.: Ideea lui Iorgulescu privindu-i pe justiţiarii improvizaţi
G.G.: şi autoproclamaţi
O.P.: şi autoproclamaţi, mie īmi atrage atenţia pe segmentul celălalt. Aş sublinia cuvīntul improvizaţi. De ce ajunge un justiţiar să se improvizeze? Pentru că instituţiile care l-ar putea acredita nu funcţionează.
L.A.: Sīnt īn criză.
O.P.: Asta este. De ce ajungem să ne mirăm? În orice societate, oricīt de puţin structurată ar fi ea, e nevoie de cineva care să īmpartă dreptatea. Fie şi simbolic. Sau poate, uneori, mai ales simbolic. Cred că dacă izbutim cīt de puţin să facem asta, nu doar īn sensul limpezimii de care vorbea Laszlo Alexandru, ci īn sensul nuanţării, al unei bifurcări continue, al unei recuperări a lucrurilor mai puţin tranşante, mai puţin evidente, dacă reuşim acest lucru, e foarte bine: īmbogăţim mediul īn care ne mişcăm, acest mediu cvasi-acvatic.
G.G.: Īncă un sofism pe care īl foloseşte onorabilul Mircea Iorgulescu este acela al stabilirii unei opoziţii īntre anticomunismul ante-1989 şi anticomunismul posterior acestui moment, căruia īi spune anticomunism postcomunist. Acestuia din urmă īi atribuie o aură patologică, spunīnd că este un fenomen de mari proporţii, īngrijorător şi ale cărui explicaţii ţin de natura psihologiei sociale. Desigur că Mircea Iorgulescu īnsuşi a fost īnainte de 1989 un critic oarecum indirect al comunismului şi l-am apreciat ca atare, deşi am aflat ulterior că este īn acelaşi timp autorul a numeroase articole de fond proceauşiste din Romānia literară, ceea ce e o duplicitate la rīndul său cu o conotaţie patologică. Īnsă foarte curios e că după 1989 Mircea Iorgulescu a ajuns a se renega pe sine, refuzînd cu vehemenţă concepte precum revizuirile şi colaboraţionismul. Pe mine n-a şovăit a mă declara stalinist. A ajuns astfel pe poziţii conservatoare, postideologice, fapt care se poate explica īn mai multe feluri. Nici una din explicaţiile respective nu este de natură a-l avantaja. Īn cele din urmă, putem vorbi de o criză a acestei conştiinţe critice notabile cīndva, care a ajuns să se prevaleze de lovinescianism, negīnd de fapt lovinescianismul. Atunci cīnd afirmă că cea de a cincea posteritate a lui E. Lovinescu se īnfăţişează acum, la 60 de ani de la moartea lui, ca una dintre cele mai ofilite, eu cred că este mai curīnd o autoreferire.
L.A.: După modelul: ofilit eşti tu!. Dar nu stau eu acum să mă gīndesc dacă este a cincea sau a şaptesprezecea generaţie postlovinesciană. Referinţele mele sīnt mult mai directe. Am impresia foarte accentuată că, după căderea lui Hitler, dacă cineva ar fi īndrăznit să condamne uriaşul val antihitlerist care a inclus īn centrul său īnsuşi celebrul proces de la Nürnberg , nu ştiu dacă nu cumva ar fi fost lapidat! Şi iată că noi sīntem puşi īn situaţia să ne justificăm anticomunismul! Ciudată răsturnare de situaţie! Este o atitudine de bun simţ elementar să iei īn discuţie etapele anterioare, să condamni ce este de condamnat, să recompensezi ceea ce este de răsplătit.
O.P.: Să gīndeşti critic trecutul, pe scurt.
L.A.: Să gīndeşti critic un trecut foarte recent, o contemporaneitate abia īncheiată.
Unii aşteaptă să ne cerem scuze pentru normalitatea gīndirii noastre
L.A.: Cei care se ridică, īn filipicele lor, īmpotriva anticomunismului dovedesc īn primul rīnd rea-credinţă. Cred că le apasă ceva conştiinţa şi doar astfel īmi explic tentativele lor de a jugula vocile critice care analizează trecutul apropiat.
G.G.: Tocmai aţi pus punctul pe i. Asistăm la un fenomen de jugulare a criticii, de refuz al criticii, sub pretextul că aceasta se cuvine reinstaurată pe coordonate estetice.
L.A.: Putem să ne dăm un pas mai īn spate şi să privim problema īn ansamblu. Germania, sub ocupaţia forţelor aliate eliberatoare, a făcut ceea ce era necesar: un proces al hitlerismului.
G.G.: Denazificarea.
L.A.: Da. Romānia, sub ocupaţia eşalonului doi al partidului comunist, iată, de paisprezece ani īncoace, se codeşte să facă decomunizarea. Sīntem arătaţi cu degetul tot noi, intelectualii care īncercăm să desfăşurăm un proces moral firesc, iar unii aşteaptă să ne cerem scuze pentru normalitatea gīndirii noastre, ar vrea să īngenunchem pe boabe de fasole īn faţa celor care se stupefiază īn mod ipocrit.
G.G.: Eu de fapt vorbesc de a treia generaţie (post)ideologică, după cea de obedienţă moscovită, care a funcţionat sub Gheorghiu-Dej, şi după cea naţional-comunistă, o generaţie compozită, īntrucīt este formată atīt din reprezentanţi ai naţional-comunismului, precum Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu sau Dinu Săraru, cīt şi din aşa-zişi disidenţi renegaţi, precum Andrei Pleşu sau Augustin Buzura sau, pīnă la un punct, Mircea Iorgulescu, pentru a nu mai vorbi de decedatul Marin Sorescu şi de decedatul Mihai Botez. Oameni care, īn mod straniu, au involuat, care
O.P.: au cunoscut refluxul
G.G.: s-au înecat la mal.
O.P.: Aş spune că situaţia mi se pare īntr-adevăr aşa cum se prezintă īn discuţia noastră. Dar pe de altă parte ea are şi o anumită complexitate pe care nu e bine s-o pierdem din vedere. Dacă ne uităm atenţi la ceea ce se poate observa pe īntreaga scenă social-politică, nu doar culturală, vom observa probabil o stare de confuzie generală. Principalul partid de guvernămīnt, P.S.D., care se pretinde social-democrat, poate īntr-o manieră de operetă, pare să fi devenit campionul privatizării īntre anumiţi parametri, profesīnd idei care nu sīnt neapărat specifice social-democraţiei. Atunci cīnd acest partid sprijină apariţia unui mare tratat de istorie, sub egida Academiei Romāne, constatăm că acel tratat este mai curīnd naţionalist şi că el continuă paginile scrise īn anii 80 şi comandate de Ceauşescu. E o incoerenţă aici, de care nici oamenii respectivi nu-şi dau seama!
G.G.: Dar domnul Dan Berindei īşi dă seama? Fost legionar, fost ceauşist?
O.P.: Domnul Dan Berindei probabil īşi dă seama cel mai bine cum stau lucrurile. De altfel dīnsul afectează un soi de nonşalanţă atunci cīnd recunoaşte toate aceste identităţi trecute ale domniei sale. Da: īşi dă seama, dar nu dă seama!
G.G.: Foarte bine zis.
L.A.: Trecute şi atīt de prezente identităţi.
O.P.: E o confuzie pe care o constatăm acolo. Vă atrag totuşi atenţia şi asupra colegilor noştri, redactorii diverselor publicaţii literar-culturale. Şi aici confuzia este destul de vizibilă. Eu am trăit de pildă cu impresia că domnul Horia-Roman Patapievici este un campion al ideilor liberale. Apoi, această impresie, dobīndită prin lectura multor articole militante ale d-sale din 22 s-a modificat radical, īn cazul meu, după citirea unei cărţi īndelung comentate, Omul recent, dedicată unei critici acerbe şi radicale, de pe poziţii ultra-montane. Modernitatea este criticată radical, iar autorul ni se īnfăţişează ca un conservator. Cine este pīnă la urmă Horia-Roman Patapievici? Am īntrebat un alt coleg, critic literar şi universitar de mare calitate, Al. Cistelecan: dumneata eşti un liberal conservator, sau un conservator liberal? Nu mi-a răspuns clar, poate şi pentru că nu e uşor de răspuns unei asemenea întrebări. Nu datorită caracterului ei, eventual incomod şi este incomod, cum să spun, din punct de vedere tehnic, ca orice încercare de a clasifica un aspect viu şi dinamic, deci în plină modificare , ci pentru că, probabil, evoluţia întregului context istoric nu ne-a somat la precizări mai adînci decît cele pe care le-am şi încercat deja. Eu īnsumi, vă mărturisesc, m-am descoperit prin unele idei ale mele, mai radical decīt liberalismul pe care mi se părea că-l profesez (fără a fi inserat īntr-un partid de această culoare). Dacă nu aş şti că Partidul Umanist al lui Voiculescu-Crescent se consideră social-liberal (neavînd mare lucru în comun cu o asemenea tendinţă), aş zice că, probabil, vederile mele s-ar situa prin această zonă, oarecum neprecizată şi suspectă. Fiindcă aţi văzut în trecutul recent la ce a condus coabitarea liberalilor lui Quintus cu democraţii lui Roman sub pălăria ţărănistă a Convenţiei; nu a fost relevant. Dar, în fine, m-am îndepărtat oarecum de ce ziceam. Alte idei ale mele ar putea apărea mai degrabă drept conservatoare. Cred că această confuzie se datorează faptului că polarizările īn sfera politicului s-au făcut la noi, după 1989, mai ales pe criterii de gaşcă, şi nu după criterii ideatice. Pe de altă parte, lipsesc discuţiile clarificatoare; discuţiile care să decanteze atitudinile, să le situeze mai clar, de o parte sau alta. Poate că nu e atīt de important cum clasificăm aceste lucruri, important e totuşi rezultatul spre care ne īndreptăm. Şi aici aş vrea să vă īntreb foarte limpede: vi se pare, din ceea ce s-a putut trăi şi citi īn Romānia după 89 că ne īndreptăm spre o adīncire a democraţiei sau că, dimpotrivă, democraţia este cumva stăvilită şi canalizată pe un anumit făgaş?
|
G.G.: Permiteţi-mi mai īnainte o mică paranteză. Aţi spus că sīnt nişte discuţii oţioase, sterile, ample, care nu duc la un rezultat, la o polarizare. Īmi aduc aminte de o distincţie a lui Alain Besanēon, care spunea cam aşa: că, pe cīnd īn comunism marele duşman al adevărului era minciuna, īn postcomunism marele duşman al adevărului este non-semnificativul. O.P.: Bruiajul G.G.: Da. Este o pierdere īn tot felul de speculaţii, arborescenţe frazeologice care parcă vor să temporizeze ceva, să relativizeze ceva, să ascundă ceva. L.A.: Arborescenţele ideatice reflectă arborescenţele vieţii politice. Marea tristeţe a Romāniei de după 1989 este că partidul comunist dizolvīndu-se instantaneu a rămas foarte bine mersi. S-a fracţionat īntr-o mulţime de partide şi partiduleţe, care fiecare, īn vorbe, se revendică de la diverse nuanţe şi ideologii, dar īn fapte multiplică, asemeni unor cioburi de oglindă, marele model intrat īn criză. Ne-ai īntrebat, Ovidiu Pecican, dacă democraţia s-a aprofundat īntre timp. O.P.: Da, care e percepţia ta? |
|
L.A.: Eu sper că s-a instaurat, sau este pe cale de a se instaura, īnainte de a se aprofunda. Pīnă acum, īn aceşti paisprezece ani care au trecut din 1989, cred că abia am asistat la o instalare a democraţiei, prin īntinderea rădăcinilor diverselor facţiuni, partide, partiduleţe etc. S-a instituit forma. Eu aştept, mai degrabă nerăbdător, să vină din urmă şi conţinutul (dacă e să preiau gīndirea lovinesciană). Forma, după paisprezece ani, īşi imploră cu lacrimi īn ochi ca să fiu uşor ironic īn patetismul meu conţinutul. Aştept ca īn sfīrşit să apară un real dialog, īn loc de bruiaj şi vociferări. Eu personal m-am săturat de proiecţia partidului comunist īn cioburile sale, fie că se cheamă Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat, Partidul Social Democrat
G.G.: Ca să nu mai vorbim de P.R.M. sau P.S.M.!
L.A.: Este o operetă vioaie de polemici între partide, dar ele toate provin dintr-o singură tulpină şi mimează zgomotos şi frenetic viaţa democratică, încît eu unul n-am nici un strop de încredere în acest spectacol.
G.G.: Cred că colegul Laszlo a spus exact ceea ce voiam să spun şi eu. Pe scurt, că democraţia la ora actuală este, spre a folosi celebra formulă maioresciană, o formă fără fond. Ce este de făcut? Probabil că trebuie să aşteptăm cu răbdare curgerea istoriei, fără să urgentăm īn mod artificial acest proces şi fără să ne cuprindă deznădejdea. Este şi o schimbare de mentalitate care īnsoţeşte perindarea generaţiilor. Vor dispărea mai īntīi profitorii regimului trecut
L.A.: Sīnteţi optimist
G.G.: Nu foarte repede. Poate peste douăzeci sau treizeci de ani. Apoi vor dispărea oamenii formaţi īn mentalitatea vechiului regim, dintre care unii sīnt mai tineri şi prin dascălii pregătiţi īn acele condiţii s-ar putea ca mentalitatea să se prelungească multă vreme. Şi abia atunci cred că vom putea vorbi de o occidentalizare a noastră reală, de o aliniere a noastră mentală la standardele europene, de unde vor decurge nişte beneficii instituţionale şi īn ordinea civilizaţiei īn genere.
L.A.: Dar avīnd răbdarea democratică despre care vorbiţi, avem totodată şi obligaţia civică de a ne expune cu voce tare criticile.
O.P.: Să vă mai īntreb ceva. Maiorescu, Lovinescu au fost ei oare atīt de direcţi cum, iată, ne trezim noi să fim, īn raport cu realitatea politică imediată?
L.A.: Dacă ne gīndim la polemicile lui Titu Maiorescu, nu sīnt răsfăţaţi deloc contemporanii săi. Ba chiar cineva nota destul de mirat că autorul nu l-a menajat nici măcar pe prietenul fostului său părinte, Ioan Maiorescu e vorba de Simion Bărnuţiu. Īntīlnim pagini foarte acide īndreptate īmpotriva acestui amic al propriei sale familii. Nu era deloc un spirit concesiv
G.G.: şi conciliant
O.P.: fără īndoială. Polemicile lui cu Hasdeu, cu Urechia şi toţi ceilalţi
G.G.: Să nu uităm că Maiorescu are şi o operă
politică propriu-zisă: Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a Romāniei sub domnia lui Carol I, I-V şi o
aşa-zisă Istorie contimporană a Romāniei, din care nu lipsesc
incisivităţile
L.A.: Lovinescu mi se pare uşor mai deferent
G.G.: A avut şi el polemici foarte tăioase. O.P.: Cu oamenii din revistele literare. Dar nu cu politicienii,
aşa-i? G.G.: Păi nu a fost om politic. A fost un teoretician al
liberalismului
O.P.: Dar ce, noi sîntem oameni politici? G.G.:
şi să nu uităm că diferă totuşi
etapele istorice. Ei au scris şi şi-au desfăşurat activitatea īntr-un
plan democratic, sau de formare a democraţiei, pe cīnd noi sīntem īntr-o perioadă
posttotalitară. L.A.: Titu Maiorescu, deşi nu a avut īn polemicile sale culturale
referiri la realitatea politică, pesemne a rămas destul de nemulţumit,
īncīt s-a azvīrlit el īnsuşi īn barca politicii. E. Lovinescu, deşi nu s-a
referit deschis la realitatea politică īn polemicile sale culturale, pesemne n-a
făcut-o deoarece exista pe vremea sa un real pluralism politic, iar partidele de
atunci aveau o identitate bine conturată, aveau o voce legitimă īn aria
politică. Ceea ce, din păcate, nu este cazul noastru īn acest moment. O.P.: Ei amīndoi aveau la dispoziţie cīte un cenaclu. Credeţi
că forma cenaclieră de existenţă literară şi chiar
civică mai e justificată astăzi? Ar avea acelaşi impact? G.G.: Da, da. Oricum e justificată. Dar impactul nu poate să fie
atīt de mare, īntrucīt noi avem nevoie de gesturi radicale, avem nevoie de schimbări
la nivel de mentalitate colectivă, de viaţă politică, privită īn
ansamblul său. Un cenaclu este o unitate, o celulă relativ modestă īn ceea
ce priveşte instaurarea unei mentalităţi corecte. L.A.: Cenaclul este celula societăţii! G.G.:
a societăţii literare. O.P.: Īntorcīndu-mă acum la tema lovinescianismului, aş constata
cu oarecare stupefacţie că după ce unii critici literari precum domnul
Mircea Iorgulescu numără pe un răboj posterităţile lui E.
Lovinescu, noi īncă nu avem o preluare critică a uneia din operele lui
fundamentale, Istoria civilizaţiei romāne moderne. Am cumpărat de
curīnd o carte de analiză, īn care un pastor american de origine romānă, George
Hancock Ştefan, īncearcă să demonstreze nu doar existenţa unei
biserici reformate romāneşti īn Ardeal ceea ce se ştia ci şi
importanţa pe care această biserică a avut-o īn forjarea naţiunii
romāne moderne. O teză extrem de incitantă
L.A.: Biserica reformată? O.P.: Da. O demonstraţie riguroasă, atīt cīt se putea. Se
ştia că această idee părea să fie īn gīndirea romānească de
pīnă azi monopolul greco-catolicismului. Or iată că autorul vine şi
spune, în cartea lui Impactul Reformei asupra românilor între
1517-1645: primele traduceri īn limba romānă s-a făcut cu sponsorizare
reformată de către maghiarii din Ardeal, de către saşii din Sibiu, din
Braşov şi aşa mai departe. Eu mă īntorc şi adaug: Lovinescu
afirmase aceste lucruri deja, în Istoria lui! Noi rămīnem cu analiza
critică a acestei Istorii la stadiul pe care īl ilustrează Zigu Ornea īn
anii 70 şi puţin mai tīrziu
G.G.: Ba chiar puţin mai īnainte, pentru că el a rămas cu
un reziduu comunist destul de accentuat. O.P.: Da, iată, este o analiză de pe poziţii de stīnga
şi poate că ar fi momentul să nuanţăm şi să
îmbogăţim receptarea lovinesciană. L.A.: E predominant discursul de stīnga, pentru că dreapta a fost
exterminată la Sighet şi īn alte īnchisori. Dreapta politică, dreapta
intelighenţiei, dreapta intelectuală īn general se află īntr-o criză.
Spunīnd asta, nu īnseamnă că ne-am revendica de la dreapta. Nu cred că
facem o critică dinspre dreapta īmpotriva stīngii. Facem o critică spre a-l
parafraza pe Paul Goma īn culoarea curcubeului şi nu menajăm nici stīnga, nici
dreapta. O.P.: Aşa mi se pare şi mie. Dar chiar făcīnd acest lucru,
eu resimt şi poate şi stīnga resimte absenţa unei poziţionări
mai ferme a dreptei īntr-o perspectivă critică. L.A.: Stīnga se lăfăie. Nu cred că a ajuns la gradul de a
conştientiza importanţa unei reale opoziţii īntr-o societate
democratică. A treia generaţie
naeionesciană G.G.: Dacă īmi permiteţi să vă pun eu o īntrebare acum,
deşi nu sînt moderatorul consacrat al dialogului nostru
L.A.: Dar cu toţii īntrebăm şi răspundem.
G.G.: Vă recunoaşteţi īn următoarele formulări ale lui Andrei Pleşu, dintr-un text recent publicat īn revista Dilema? umorile acre ale noilor activişti, care se aferează spectral «pe tărīmul» culturii şi artelor. Şi iată ce mai spune Andrei Pleşu: La orizont, īşi face din nou apariţia un concept clasic al propagandei culturale de tip stalinist: vinovăţia. Nu există scriitori buni şi proşti, talentaţi şi netalentaţi. Există scriitori juşti şi nejuşti. Nu există cărţi reuşite şi cărţi ratate. Există cărţi periculoase şi cărţi recomandabile. Vinovaţi sīnt, īn aceste condiţii, nu doar autorii care produc textele periculoase, ci şi cititorii care le citesc. Şi după aceea: Trebuie să fie foarte trist să stai bine cu bibliografia (momentului) şi prost cu caracterul. Să te străduieşti să fii mereu «branşat», «trendy», «politically correct», şi să nu capeţi pentru asta nici o răsplată substanţială.
L.A.: Luaţi aceste fraze, transplantaţi-le īn Germania anilor 1945-1946-1947 şi să ne īntrebăm īmpreună dacă ar mai fi avut tupeul Andrei Pleşu să spună aceste lucruri atunci.
G.G.: El a studiat īn Germania, deci cred că e suficient de informat, ba chiar format de mediul german.
L.A.: Cine vorbeşte despre oportunisme?! Oportunistul īnsuşi!
G.G.: Şi cine vorbeşte despre răsplată? Răsplata jertfei patriotice a fost oare mai palpabilă īn cazul vreunui fost disident decît īn cazul lui Pleşu? Oare obezitatea sa īn sens abstract, bineīnţeles după această răsplată mai are vreun precedent la noi īn ţară?
L.A.: Sătulul nu crede flămīndului, cum se spune. Dar mai nou, se vede că sătulul īl acuză pe flămīnd că a mīncat prea mult.
O.P.: Eu am o problemă cu domnul Pleşu: nu mai īnţeleg ce scrie!
L.A.: Păi nici nu prea scrie decīt printre picături
|
O.P.: Ascult aceste cuvinte pe care le-aţi citat cu oarecare perplexitate. Īn tinereţea mea aveam aceeaşi perplexitate ascultînd textele rostite de către domnul Dan Hăulică. Umorile se aferează spectral?! Ulterior mi-am explicat asta, atunci cīnd domnul Hăulică a ajuns la UNESCO: folosea foarte multe neologisme! Acum şi la domnul Pleşu găsesc nişte neologisme care mă resping, n-am o bună cunoaştere a limbii romāne, ca domnia sa. Nu īnţeleg ce spune L.A.: Poate rīvneşte după un stagiu pe la UNESCO şi de aici solzoşenia domniei sale privitor la anumite voci critice ale momentului. O.P.: Īmi amintesc că prin 1987 sau 1988, la Arad, la un simpozion naţional pe tema Interval-ului, domnia sa făcea o briliantă lecţie de angelologie şi păream să īnţeleg totul, deşi nu mă mişcam prea mult în vremurile acelea în spaţiul angelic. Astăzi nu mai īnţeleg nimic din ce-mi spune. |
|
L.A.: Se pare că s-a specializat īn problemele empireului. Atīt ecleziastic vorbind, cīt şi politologic.
G.G.: S-a specializat în problemele empiriei, care i-a dat nişte satisfacţii regale, ca să nu zic imperiale.
L.A.: Empireul, la noi, se leagă de empirie.
G.G.: Oricum, se pare că e omul cel mai nimerit să ne dea lecţii de morală.
L.A.: Păltinişul are o altitudine care ne scapă. Acum redevenind serioşi, dacă Mircea Iorgulescu număra generaţiile postlovinesciene, eu voi număra generaţiile postnaeionesciene. Unul din fiii spirituali ai lui Nae Ionescu, deşi nu foarte apreciat de magistru, l-am numit pe Constantin Noica, s-a retras la Păltiniş unde a predicat ascunderea din faţa tăvălugului comunist, defetismul, dezarmarea, pasivitatea. Cred că īnvăţăceii lui Noica īncarnează īn acest moment a treia generaţie naeionesciană. Ei vin să ne explice nouă cīt de important e să fim defetişti (doar că ei numesc această atitudine cu vorbe mai catifelate), cīt de aristocratic este să vedem una şi să spunem alta. Trebuie să remarc cu foarte mare amărăciune că posteritatea naeionesciană face ravagii chiar şi azi printre noi.
O.P.: Īn orice caz, mă gīndesc dacă Noica şi urmaşii săi se simt apropiaţi de Nae Ionescu, īntrucīt ei au o operă (Nae nu o avea!). Dar īn timp ce Noica īntr-adevăr scria, discipolii săi mi se pare că se rezumă, cel mai adesea, la a reedita.
L.A.: Şi a edita. Mă īntreb retoric dacă peste o sută de ani Gabriel Liiceanu va fi mai important ca scriitor, ca filosof sau ca editor. Īnclin către a treia ipostază. Eu zic că īntr-un dicţionar de atunci se va consemna: Liiceanu, Gabriel: interesant editor al perioadei post-89.
O.P.: Totuşi, a primit trei premii importante pentru aceeaşi carte, anul acesta.
L.A.: E şi asta o performanţă. Editorială.
G.G.: Există o problemă cu Noica. Liiceanu, care face mare caz de intransigenţă, uneori pe nişte tonalităţi vehemente, respinge orice critică la adresa lui Noica, maestrul său, care este oricum profund controversabil, īn mod obiectiv. Iată ce scrie Gabriel Liiceanu īn revista 22: Pot să umplu pagini īntregi cu privaţiunile şi umilinţele pe care le-a cunoscut Noica de-a lungul comunismului, fie el «ceauşist» sau nu. Faptul că i-a fost milă de «cei puternici», că s-a rugat pentru «fratele Alexandru» (pentru călău) ţine de strania şi uneori discutabila originalitate a spiritului său, de contorsiunile de gīndire care se ascund adesea īn măruntaiele oricărui geniu. Iar faptul că «l-a vorbit de bine» pe Ceauşescu īn două rīnduri la Paris nu denotă că «era vīndut». Pentru ca acelaşi Liiceanu să adauge, puţin mai jos: Cīnd stătea de vorbă cu activişti de partid, o făcea ca să-i convingă de necesitatea unui echivalent cultural al cantonamentelor sportive sau de oportunitatea publicării manuscriselor lui Eminescu şi a operei lui Platon īn romāneşte. Ne-a mărturisit, lui Pleşu şi mie, īn preajma celor două-trei «ieşiri» īn Occident, că «i s-a sugerat» de fiecare dată să-l convingă pe Eliade să vină īn ţară. Şi a făcut-o (i-a vorbit lui Eliade īn acest sens) la care eu adaug următoarea observaţie. Īnaintea uneia din plecările lui Noica la Paris, acesta s-a īntīlnit cu un cunoscut istoric literar care conduce la ora actuală o revistă şi căruia i-a spus aşa: Plec la Paris ca să obţin Premiul Nobel pentru Ceauşescu.
L.A.: Cine era istoricul literar? Numiţi-l.
G.G.: Nicolae Florescu.
O.P.: Bine, dar n-ar fi fost mai logic să meargă la Stockholm pentru asta?
G.G.: El s-a dus la Paris. Probabil că era un mediu de acţiune mai propice.
L.A.: Cuvintele lui Liiceanu pe care le-aţi citat nu reprezintă decīt o cascadă de sofisme, pe care le pun īn strīnsă legătură cu afirmaţii la fel de spectaculos neadevărate făcute la vremea sa de Nae Ionescu. Pentru a-l recunoaşte pe nepoţel, să-l privim pe bunic! Nae Ionescu la fel proclama că cel care nu e ortodox nu poate fi bun romān, de parcă toţi romānii trebuie să fie neapărat ortodocşi! Nae Ionescu nu se considera antisemit, dar vitupera împotriva evreilor vezi scandaloasa şi dezgustătoarea prefaţă pe care a semnat-o la cartea lui Mihail Sebastian. Unul din primii observatori lucizi ai fenomenului, mă gīndesc la Eugen Ionesco, l-a zugrăvit răsunător īntr-o scrisoare către Tudor Vianu: Generaţia «Criterion», fudula noastră tīnără generaţie de acum cincisprezece şi zece ani, s-a descompus şi a pierit. Nici unul dintre noi nu avem īncă patruzeci de ani şi sīntem sfīrşiţi. Alţii, atīţia, morţi. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi. Īn ce mă priveşte, nu-mi pot reproşa că am fost fascist. ( ) Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit īn tinereţe. Mi-e greu să-l iert. A venit, sau vine zilele astea, Mircea Eliade: pentru el, totul e pierdut, de vreme ce «a īnvins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar şi Eliade, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu şi atīţia alţii (Haig Acterian, Mihail Polihroniade) sīnt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, īntre 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit fascişti. A creat o stupidă īnfiorătoare Romānie reacţionară. Al doilea vinovat este Eliade Eliade a antrenat şi el o parte din colegii lui de generaţie şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost īngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă oamenii ăştia ar fi fost maeştri buni. Īnchei aici impresionantele cuvinte ale lui Eugen Ionesco, pentru a insista asupra armelor prin care Nae sucea minţile tinerilor şi le pervertea conştiinţele: sofismul răsunător, minciuna flagrantă, proclamată cu nonşalanţă şi aparentă indiferenţă, răstălmăcirea ticăloasă a realităţii, afişarea fudulă a intoleranţei. Dacă astfel şi-a făcut drum şi piedestal Nae Ionescu, atunci mă văd obligat să repet aserţiunea mea anterioară, anume că asistăm azi la spectacolul pe scenă al celei de-a treia generaţii naeionesciene. Trebuie să fim foarte atenţi la driblingurile lor ideatice, să-i tratăm cu maximă seriozitate şi să-i amendăm fără şovăire. Eu unul mă īntreb cam īn ce termeni sofişti ni se va explica, peste cīţiva ani, inerţia lui Andrei Pleşu īn guvernul care a şezut cu pasivitate īn timpul mineriadelor
G.G.: Ba chiar le-a organizat
L.A.: Dintre care pe unele le-a organizat, pīnă cīnd i-a căzut victimă alteia. Iar Andrei Pleşu n-a avut prea mari mustrări de conştiinţă.
G.G.: Sau evenimentele de la Tīrgu Mureş. Desfăşurate de asemeni sub ministeriatul lui Andrei Pleşu.
L.A.: Da. Aştept să văd a patra generaţie naeionesciană, īn care ni se va vorbi despre farmecul persoanei lui Andrei Pleşu, despre glumele irezistibile pe care le face, despre prezenţa sa publică īn arena diplomaţiei, cu nebunatica sa sclipire fascinantă, despre raritatea de cerb carpatin a talentului său oratoric etc. etc. (Pīrtia a fost deja inaugurată zgomotos de Gabriel Liiceanu şi nu mi-am reţinut imensele hohote de rīs, citindu-l. Iată un pasaj, ca dovadă că nu exagerez: «Pleşu nu este al nimănui», mi-a spus de curīnd cineva, īncercīnd să-mi explice ce i se īntīmplă. Dar de ce ar trebui să fie «al cuiva»? El pur şi simplu este, aşa cum sīnt stele, cerbi şi flori exotice. Noi ne uităm la ele, şi faptul că le avem şi le putem privi ne trece o parte din frumuseţea lor. Īn primul moment am avut impresia că era o bătaie de joc: Pleşu e ca un cerb?! Dar nu, nefericitul chiar vorbea serios ) Iată cum pot fi relativizate unele adevăruri grave, īn spatele cuvintelor sforăitoare.
G.G.: De fapt domnul Liiceanu, care se vrea un fel de etalon al intransigenţei la ora actuală
O.P.: Pater patriae, într-un anume sens
G.G.: De ce domnul Liiceanu este inseparabil de domnul Pleşu? Ca un fel de Castor şi Pollux. Nu este aci o inadvertenţă? Ciudat că, bunăoară, între Goma şi Pleşu, d-sa îl alege pe Pleşu. Pe līngă faptul că acelaşi domn Liiceanu a condamnat īntr-un mod lamentabil de inconsecvent şi jignitor Memorialul durerii, acel remarcabil serial de televiziune realizat de doamna Lucia Hossu-Longin, numindu-l o Cîntare a României pe dos!
L.A.: Probabil pentru că n-a apucat el să editeze serialul la Humanitas, fiindcă atunci ar fi devenit brusc un punct de reper.
O.P.: Mă gīndeam, īn timp ce Alex vorbea, mă gīndeam că a patra generaţie de naeionescieni a şi apărut.
L.A.: E pe la Patapievici, pe-acolo
O.P.: Domnul Patapievici, domnul Cristian Bădiliţă, domnul Theodor Baconsky, mai e şi domnul Răzvan Codrescu, cel care a publicat ceva despre Spiritul dreptei Au apărut nişte oameni mai tineri, īn jurul vīrstei de patruzeci de ani, sau chiar sub aceasta, cu şcoli īn Occident Îi anticipa domnul Dan Ciachir, faimos prin anii 80 pentru colaborările sale la Săptămîna, într-una din ele vituperînd chiar împotriva propriului tată, istoricul Nicolae Ciachir Le slujeşte drept port-drapel şi pictorul Sorin Dumitrescu
G.G.: Da, e posibil. Dar n-aş dori să-i minimalizăm pe aceşti, în bună parte, tineri cărturari şi inşi de talent indenegabil.
O.P.: Ei sînt foarte atenţi la o argumentaţie ortodoxistă.
L.A.: Va trebui să ne īntrebăm dacă nu cumva va avea de furcă noua generaţie lovinesciană cu noua generaţie naeionesciană. Dacă nu cumva acesta este unul din punctele de ciocnire ale dezbaterilor ideatice la care asistăm în prezent.
O.P.: E posibil să se īntīmple asta. Deşi ceva īmi spune că, cel puţin deocamdată, nu sīntem la un apogeu al acestor dezbateri. Deocamdată decantările nu s-au produs clar, grupurile care adună aderenţi conţin şi cīte un Gabriel Andreescu, şi cīte un Andrei Pleşu, şi cīte un Gabriel Liiceanu, şi cīte o Gabriela Adameşteanu. Dau un exemplu notoriu G.D.S.-ul şi mă refer la o perioadă cīnd Gabriel Andreescu nu fusese īncă exclus. Mi se pare totuşi simptomatic pentru īntreaga epocă de după 89 acest fapt. Anume că grupurile sīnt īncă permeabile, tocmai datorită faptului că nu s-au radicalizat foarte tare şi nu s-au cristalizat. În acest sens, eu disting şi printre intelectualii de orientare ortodoxă direcţii diverse. Nu toţi, de pildă, sînt legionaroizi sau naţionalişti. Există printre ei unii cu o bună formaţie filosofică (favoritul meu rămîne prietenul Ioan I. Ică jr., de la Sibiu). Unii sînt polemişti spectaculari, precum Radu Preda. Alţii practică analiza culturală de fineţe, ca timişoreanul Marius Lazurcă Sînt, deci, de făcut analize mai apropriate în această zonă a vieţii intelectuale romāneşti, observîndu-se zonele neomogene din viaţa grupărilor.
G.G.: Nici nu e rău, pentru că ar īnsemna să avem o concepţie rigidă, dogmatică, a unor poziţii, a unor grupuri ireductibile. E bine că se produc nişte interferenţe, nişte mobilităţi. De fapt poziţiile nu sînt încă bine precizate. Asistăm în orice caz la un proces în curs de derulare, la o ebuliţie a unui mediu intelectual eliberat de servituţile comuniste.
O.P.: Aşa a fost şi la Criterion, nu?
G.G.: Da!
O.P.: Era şi Eliade, era şi Belu Zilber pe un anumit tronson, era lume multă.
G.G.: Aşa cum am precizat şi într-un episod anterior al discuţiei noastre, opinia mea asupra lui Nae Ionescu diferă mult de cea a domnului Laszlo, circumstanţă ce nu mă împiedică a-i urmări cu interes demonstraţia pornită de la premise straşnic de severe. Ce să-i faci? N-ar fi oare nefiresc, chiar un pic ridicol, să fim întrutotul de acord, în toate chestiunile? Consider că celebrul mentor nu poate fi redus la factorul politic, el fiind în primul rînd un filosof, un metafizician. Ideologii comunişti sînt reductibili la politic, dar iată că, în pofida tangenţelor sale regretabile cu extrema dreaptă, Nae Ionescu a fost mai mult, mult mai mult decît atît (cît priveşte povestea cu plagiatul, aceasta mi se pare foarte firavă în raport cu o sumă de cursuri universitare rostite, a căror transcriere şi tipărire n-au fost supravegheate de profesor). Din păcate, comunismul a atrofiat în numeroase conştiinţe simţul pentru categorii precum metafizica, transcendenţa, sacrul, fără care sufletul omenesc e neîndoios incomplet, mutilat. Reîntoarcerea la ele nu s-ar putea săvîrşi pe sol romānesc fără a-l evoca pe Nae Ionescu. Aş vrea să menţionez preţuirea pe care o port unor intelectuali tineri precum H.-R. Patapievici şi Cristian Bădiliţă pentru atitudinile lor spiritualiste şi conservatoare (în sensul bun al termenului), în care îmi recunosc unele năzuinţe personale. Raţionalismul exclusivist ne poate juca feste
L.A.: În ceea ce priveşte propensiunile spirituale afişate de Nae Ionescu, eu unul consider că metafizica nu scuză plagiatul. Transcendenţa nu şterge minciuna. Sacrul nu atenuează instigarea la crimă. A minţi în numele sacrului, în numele transcendenţei şi în numele metafizicii îmi pare o circumstanţă enorm agravantă! Dar fireşte că noi, identificînd astăzi anumite reflexe demagogice năiste în gesticulaţia cîtorva intelectuali contemporani cu noi, nu ajungem să le contestăm global calităţile personale. Noi proiectăm un model de adîncime, paradigmatic, īnsă care la suprafaţă sigur că are numeroase puncte de contact, de dialog. Constatīndu-l, putem găsi şi motivaţii de profunzime pentru eventuale polemici şi dispute care apar şi care pot fi astfel justificate.
G.G.: Şi să depăşim ceea ce spuneam īnainte că reprezintă o zonă oţioasă a discuţiilor noastre: multe vorbe cu conţinut puţin şi fără finalitate, acel non-semnificativ denunţat de Alain Besanēon ca un corelat al minciunii din epoca totalitară.
O.P.: Jacques Attali a scris cu mai mult timp īn urmă o carte care se intitula Les bruits. O parte a şi apărut īn traducere, la sfīrşitul anilor 70, în revista Secolul XX. El interpreta lumea īn care trăim, lumile conţinute de trecutul istoric, din această perspectivă, spunīnd că stăpīnirea politică, subjugarea altora, īnseamnă īn bună măsură şi punerea sub control a spaţiului sonor. Cred că bruiajul, zgomotul, non-semnificativul pot fi utilizate pentru manipulare, pentru subordonare.
G.G.: pentru diversiune.
O.P.: diversiune şi perversiune şi submisiune
L.A.: Īnsă bruiajul şi zgomotul sīnt doar un tip de arme folosite. O armă mult mai eficace este monopolul. Īn ce mă priveşte, dar īnclin să cred că e valabil şi pentru ceilalţi colocutori ai mei, resimt nu o dată frustrarea de a nu mă putea exprima īn acest spaţiu publicistic romānesc care altora poate că le pare atīt de permeabil, atīt de democratic, atīt de deschis. Eu nu o dată am īntīlnit dificultăţi, ostilităţi, printre cei care o vreme īmi publicau fără reţineri opiniile.
O.P.: Cum īţi explici asta?
L.A.: Monopolul care se instituie tot mai accentuat şi mai vădit, pe mine mă īngrijorează. Este una din frīnele care stau īn calea aprofundării democraţiei, de care vorbeai. Într-un asemenea context aş vrea să exprim, totuşi, o bucurie a mea, faptul că dialogurile noastre în trei ne-au stimulat şi īntr-o direcţie pragmatică, de a īnfiinţa un nou mijloc de exprimare. Mă refer la revista E-Leonardo (publicată pe internet la adresa www.eleonardo.tk), la a cărei realizare toţi trei ne dăm mīna şi a cărei apariţie mă bucur s-o semnalez.
O.P.: E important că ai adus acest subiect īn discuţie. Probabil că fiecare dintre noi ar putea veni cu propria sa experienţă īn domeniu. Domnul Grigurcu, care o viaţă īntreagă a făcut parte din diverse redacţii, īn diferite forme, uneori fiind prezent fizic la locul faptei, alteori trimiţīndu-şi mai regulat decīt cei prezenţi fizic corespondenţele, eu la fel, care am traversat o sumedenie de reviste, pe unele le-am şi īnfiinţat ceea ce nu īnseamnă că le-am şi desfiinţat o dată cu plecarea mea
L.A.: Te-au desfiinţat ei pe tine
O.P.: Nici asta n-au izbutit, din păcate
L.A.: Tu i-ai īnfiinţat, ei te-au desfiinţat
O.P.: Sînt un element rebarbativ. Acum recidivez la E-Leonardo. Tu la fel, Alex, īmi povesteai experienţele tale de atracţie-respingere cu alte reviste. Īn pofida acestui efort al puterilor de a monopoliza şi de a controla libertatea de expresie, ea există şi noi am reuşit să descoperim mijloacele şi tehnic vorbind, dar nu numai pentru a nu ne īngrădi vocalizele critice.
G.G.: Eu mă gīndesc la cauzele acestui fenomen extrem de jenant, care este limitarea libertăţii de expresie, chiar la publicaţii dintre cele mai onorabile.
L.A.: Să le zicem totuşi: prestigioase
G.G.: sau prestigioase O cauză rezidă neīndoielnic īn orgoliile personale, īn politica de grup şi dorinţa unor redactori sau redacţii de a-şi configura un spaţiu de prestanţă artificioasă, pe calea aceasta. Dar spectrul care rezultă din analiza faptelor de acest gen este cel postideologic. Noi sīntem īncă, fie că ne dăm seama fie că nu, īn atmosfera unui dirijism, a unui dogmatism care pluteşte īn aer ca un gaz nociv ce nu s-a risipit īncă şi poate că nu se va risipi multă vreme, aşa cum spuneam adineaori, decīt o dată cu istovirea unor serii biologice.
L.A.: Pīnă la urmă, rămīne valabilă aserţiunea că fiecare dispune de atīta libertate cītă are curajul să-şi ia. Atunci cīnd īţi ceri voie de la cineva să fii liber, nu vei reuşi să fii liber niciodată.
O.P.: Eu vreau să-l īntreb pe domnul Grigurcu cum a alcătuit selecţia textelor din care ne-a citat. Sentimentul meu este că atunci cīnd īi aducem īn discuţie pe Iorgulescu, Pleşu etc., le recunoaştem implicit un impact pe care poate că textele pe care ei le semnează nici nu-l mai au. Mă īntreb dacă marginală în acest moment este poziţia noastră, sau a celui care publică īn revista 22 (într-un tiraj din ce īn ce mai subţire şi care ajunge la o pătură tot mai rarefiată de intelectuali). Nici nu ştiu dacă nu cumva, īn timp ce noi vorbim aici pe marginea acestor texte, dacă nu cumva ele au īncetat să mai joace rolul pe care li-l atribuim.
G.G.: Sīnt totuşi nişte nume cunoscute, cu anumite merite literare şi intelectuale pe care nu are rost să le contestăm
O.P.: Nu, nu le contestăm
L.A.: Trebuie subliniat că noi īi criticăm cu enormă decepţie
G.G.: recunoaştem punctele lor de plecare şi statura lor care s-a schiţat la un moment dat
L.A.: şi constatăm o semnificativă degringoladă a lor. Noi n-o facem din duşmănie, sau ură, sau resentimente
G.G.: Īn nici un caz!
L.A.: ci din decepţie.
O.P.: Dar aş vrea să adaug că, īn timp ce constatăm această depreciere a locului pe care īl ocupă textele unor dacă nu maîtres à penser dar în orice caz ale unor voci distincte ale publicisticii noastre culturale
L.A.: Maîtres à panser, eventual adică maeştri īn aplicat pansamente
G.G.: Nişte maeştri ad interim, ar fi mai bine zis
O.P.: dacă doriţi Şi revin. Constatīnd acest lucru, mă īntreb dacă nu cumva īntreaga viaţă literară, culturală, s-a marginalizat īntr-un fel. Dacă nu cumva noi am devenit mai mici de statură. Dacă nu cumva alte lucruri sīnt din ce īn ce mai importante. Dacă nu vom fi predestinaţi unor glosări infinite, īntr-o margine tot mai īngustă a vieţii.
G.G.: Noi ne marginalizăm prin faptul că persistă postideologia, mentalitatea aceasta dirijistă şi ipocrită, de escamotare a adevărului, ilustrată de oameni īn care altădată am avut o anume īncredere, precum Pleşu, Liiceanu şi Mircea Iorgulescu. Aşa cum am fost marginali īn regimul ideologic, este firesc să fim şi īn compoziţia literaturii şi a culturii postideologice.
L.A.: Pīnă la urmă nu e important dacă sīntem centrali sau marginali, important e dacă sīntem oneşti sau nu. Dacă sīntem sinceri sau nu. Perspectiva mea e uşor diferită. Eu vin (cu toată modestia) pe linia exprimată odinioară de Václav Havel. El remarca foarte percutant în eseurile sale că e important dacă un singur meşter berar începe să spună adevărul şi se īncăpăţīnează să-şi facă bine meseria. Adevărul devine contagios, ceilalţi berari îi vor călca pe urme şi toată absurditatea, întregul imperiu clădit pe minciună intră īn panică, intră īn criză şi, mai devreme sau mai tīrziu, se dărîmă. Nu cumva sīntem noi berarii care spunem adevărul? Nu cumva de asta īn ciuda aparentei noastre marginalităţi deranjăm atīt de mult? Creăm cumva spaima că se vor contagia şi alţii de la exerciţiile noastre de sinceritate?
G.G.: Şi ce īnseamnă marginalitate? Marginalitate īnseamnă că publicăm mai greu, uneori nu īn revistele şi ziarele centrale. Este o chestiune de prezenţă tipografică şi de difuzare. Nu este o marginalitate morală īn nici un caz! Noi nu acceptăm un asemenea statut!
O.P.: Dacă Havel are dreptate, atunci ar trebui ca acest imperiu să se clatine. Or eu constat că el se consolidează, cel puţin aparent. Politicienii impostori sīnt la fel de vioi ca odinioară, oamenii de afaceri care devin peste noapte miliardari de carton īşi consolidează cartoanele punīnd şi nişte cărămizi, lipind nişte moloz. E fără īndoială important să fii berarul acela, care să marcheze o anumită continuitate. Dar dincolo de asta, cred că este important ca berarii să se īnmulţească.
Mentalitatea de oligarhie trebuie să dispară
O.P.: Am alunecat pe panta criticii atīt de departe īncīt lumea ne-ar putea privi nedumerită. Adică īi criticăm pe Iorgulescu, pe Pleşu, pe Liiceanu, dar nu zicem nimic despre Vadim Tudor, am tăcut despre Păunescu, care vine tare din urmă
L.A.: din parcare
O.P.: recuperează terenul. Cam din parcare, e adevărat
G.G.: Dar e o parcare guvernamentală.
O.P.: Privindu-i emisiunile din ultima vreme de la Realitatea TV, ai zice că sīntem īn preajma Dictatului de la Viena şi că se pregăteşte o ofensivă antimaghiară. Or, după ştiinţa mea, Ungaria sprijină intrarea Romāniei īn comunitatea europeană, prim-ministrul nostru l-a vizitat pe prim-ministrul lor
L.A.: Au făcut o vīnătoare memorabilă īmpreună.
O.P.: Care a fost remarcată de ecologiştii maghiari. Va să zică lucrurile stau altfel īn realitate. De ce nu ne ocupăm şi de aceşti indivizi, care ar merita cu vīrf şi īndesat criticile noastre?
G.G.: Nu ne ocupăm atīt cīt ar merita pentru că nu are rost să repetăm lucruri arhicunoscute. Deja au ajuns clişee păcatele lor, fărădelegile lor morale, dinainte şi după 1989. S-au ivit īn schimb nişte fenomene noi, mai interesante, mai incitante, prin faptul că nu ne aşteptam la ele: de ordinul unor derogări morale şi intelectuale, ale unor personalităţi cu relativ bun renume pīnă la răsturnarea lui Ceauşescu. Sigur că publicul este interesat de inedit, de ceea ce intervine nou, īn curs de desfăşurare, şi nu de faptele clasate, īn legătură cu care, dacă discutăm, riscăm a bate apa īn piuă.
L.A.: Există două tabere clare. Una democratică şi alta nedemocratică. A doua n-a fost niciodată democratică. Aceste nume pe care le-ai amintit, adică Vadim Tudor, Păunescu, Ungheanu
G.G.: Dinu Săraru
L.A.: niciodată n-au avut o gīndire democratică, nu o au şi nu o vor avea. Ei sīnt nişte cazuri clasate; e ca şi cum am vorbi despre o cutie de chibrituri şi am explica insistent că este vorba despre o cutie de chibrituri. Ar fi un gest oţios. Mult mai interesant mi se pare să vorbim despre cei care se află pe aceeaşi baricadă a gīndirii democratice, pe baricada noastră, va să zică, dar care īşi camuflează, īşi maschează anumite tresăriri autoritare, şovăieli care sînt mai dificil de notat de către un observator neiniţiat. Ni se pare mai interesant să le scoatem īn relief, să ne exprimăm dezamăgirea, pentru a-i şi ajuta oarecum, a-i īmpinge prin criticile noastre spre mai multă consecvenţă pe linia democratică. Pentru a preīntīmpina, pe cīt posibil, alte derapaje regretabile ale lor.
O.P.: Aici vă īmpărtăşesc doar parţial punctul de vedere. Cred că totuşi nu e de ajuns să spui o singură dată că Stalin e un dictator, sau că Hitler e un ticălos. Cred că lucrurile trebuie repetate, cītă vreme Hitler şi Stalin au microfonul īn mīnă, au puterea de a-şi impune opiniile. Acum păstrăm desigur proporţiile, fiindcă noi vorbeam despre domnul Păunescu, īntr-o acută şi enervantă recidivă. Probabil că ar trebui reamintit, īn aceste condiţii, ce impact enorm are un asemenea microfon, un post naţional de televiziune, mai ales asupra oamenilor mai puţin preveniţi şi mai ales atunci cīnd se aduc īn discuţie fapte susţinute de filme documentare care manipulează, fiindcă prezintă parţial unele situaţii. Vrem o adīncire a democraţiei, toţi cei de faţă, dar n-o putem face doar atrăgīndu-le atenţia domnilor X, Y, Z că au intrat īn derapaj sau chiar īn vrie. Să nu uităm să subliniem că există nişte ipochimeni mult mai periculoşi care nici nu īncap īn discuţia despre jocul democratic. Care folosesc īn continuare mijloacele dezinformării, manipulării, mijloacele persuasiunii deloc inocente, dar de natură şi politică, şi clientelară, pentru a ajunge acolo unde se află. Īmi amintesc de domnul Păunescu cum cerşea microfonul la diverse emisiuni şi-l păstra, sigur probabil plătind din propriul buzunar telefonul că altfel nu văd cum , dar cu tot dinadinsul intervenea larmoaiant īn emisiunile domnului Tucă (astăzi īn concediu pesemne), sau īn emisiunile de pe programul 2, 3, 4, de pe canalul 10, cīte vor fi fost, ceea ce iarăşi īnţeleg, datorită masivităţii domniei sale. Totuşi, pentru o generaţie care vede īn el bardul aureolat care a lansat o seamă de nume īn folclorul de ieri şi de azi, ar trebui amintit acest fapt: că nu a luptat pentru democraţie, din cīte īmi amintesc eu, de prin anii 70 īncoace, că nu a fost niciodată un lider al valorilor libertăţii de spirit şi ale egalităţii. Dimpotrivă, a dovedit īn diverse rīnduri destul cinism. Dar aici cred totuşi că domnul Grigurcu e mai competent, de vreme ce domnia sa i-a dedicat pagini nemuritoare bardului de la Bīrca.
L.A.: Eu zic că e cazul să vorbim īn sfīrşit pe şleau. Prezenţa lui Păunescu la televizor, prezenţa lui Brucan la Pro TV, prezenţa lui Vadim Tudor īn viaţa politică sīnt nişte fenomene de suprafaţă. Trebuie să facem un pas mai īn profunzime să vedem care este cauza. Ea e clară, e una singură. Şi anume, este prezenţa lui Ion Iliescu īn postura de preşedinte al acestei ţări. Un fapt absolut lamentabil! Peste 100 de ani, dacă se va spune īn istoria romānilor că Iliescu a fost, īn comparaţie cu Ceauşescu, un preşedinte cīt de cīt democrat şi că a fost acela care a deschis robinetul pluralismului īn viaţa noastră politică, în cazul în care acei istorici vor vrea să fie oneşti, vor trebui să adauge la fel de apăsat că Iliescu este responsabil de ampla restauraţie, de propulsarea īn prim plan a unor fantome ale ceauşismului naţionalist şi ale delirului revanşard. Iliescu este principalul răspunzător pentru stagnarea şi băltirea morală şi politică, pentru nenumăratele şovăieli şi bīlbe din democraţia postceauşistă. Iliescu este vinovat pentru cei ucişi în mineriade, precum şi pentru asasinii de la Revoluţie rămaşi pînă azi nepedepsiţi ba chiar recent scutiţi de puşcărie.
G.G.: Nu numai Iliescu este vinovat. Iliescu nu este un dictator de tip Ceauşescu, sau Stalin, sau Tito. El este exponentul unei oligarhii. Să zicem că ar dispărea persoana sau personalitatea politică a lui Iliescu, tot ar rămīne partidul sau mai multe partide, despre care vorbeam adineauri şi care au lăstărit din trunchiul partidului unic comunist. Fenomenul este diferit faţă de ceea ce era īnainte de răsturnarea lui Ceauşescu. Puterea nu se mai concentrează īn mīna unui singur om, sau a unei singure familii, ci īn mīna unei oligarhii, a unei clase conducătoare
O.P.: a unui grup .
G.G.: Da, care totuşi are nişte rădăcini īn cercuri afaceriste, mafiote
O.P.: securisto-comuniste
G.G.: da, şi o clientelă profitoare destul de amplă. Problema nu este a raportului istoriei romāneşti cu o anumită persoană, ci cu o mentalitate de oligarhie care trebuie să dispară. Şi repet īncă o dată părerea că fenomenul se va produce, probabil, īntr-un context internaţional presupus favorabil, într-o foarte lungă durată, ţinīnd de epuizarea biologică a energiei malefice de care ne plīngem.
L.A.: Drama istorică a lui Ion Iliescu este că a pierdut trenul. Dacă ar fi venit īn anii 80, ar fi putut face aici un comunism-gulaş, ca īn Ungaria, şi ar fi fost admirat de urmaşi pīnă īn a treia speţă.
O.P.: Putea fi un Dubcek, de pildă.
L.A.: Putea fi un Dubcek, pīnă la un punct.
G.G.: Un Kádár, mai curînd!
L.A.: Da, mai degrabă un Kįdįr. Cel care i-a dat pe mīna călăului pe conducătorii revoluţiei maghiare din 1956.
G.G.: Ceea ce adesea se uită, cīnd se vorbeşte despre Kįdįr După cum se uită faptul că Nagy Imre, înainte de execuţie, a fost întemniţat în România condusă de sinistrul criminal Gheorghiu-Dej, căruia unii nu se ruşinează acum a-i anexa o seamă de merite
L.A.: Īnsă problema lui Ion Iliescu este că a venit īn 1989, a venit după morţii din revoluţia anticomunistă, iar el ne-a băgat pe gīt un postcomunism-gulaş! Īn loc să permită tendinţa societăţii către democraţie, către liberalism, către Occident. Noi am avut de-a face īn aceşti ani cu un postcomunism-gulaş, pluripartit (dar pluripartitism era şi în Ungaria în anii 80), cu ceva mai multă mīncare (dar mīncare se găsea īncă din anii 80 īn Ungaria) şi cu o iluminaţie publică mai decentă. Dar pīnă la reala democraţie, mai va! Īl aşteptăm pe succesorul lui Iliescu, să instaureze īn sfīrşit democraţia.
G.G.: Care ar putea să fie Năstase sau Stolojan
L.A.: Doamne fereşte!
G.G.: Sīnt oameni dacă nu scoşi din buzunarul lui Iliescu, scoşi din imediata lui vecinătate.
L.A.: Din păcate şi-a pregătit deja succesiunea.
G.G.: Sau vreţi să vorbim despre Băsescu, un tip ordinar
L.A.: Un tip elementar, în tot cazul
G.G.: De la care nu aşteptăm nici o lumină politică sau morală.
O.P.: Cred că īn acest joc pe care l-aţi evocat lucrurile nu se vor īntinde pe o durată foarte lungă, din două motive. Unu: pentru că romānul nu e prost şi asta vedem īn cazul lui Ion Cristoiu, care era adulat cu zece ani īn urmă şi care aproape că a dispărut astăzi
G.G.: Īn locul lui a răsărit pe cer Păunescu, ceea ce e mai grav!
O.P.: În al doilea rînd, datorită mereu prezentei şi atentei comunităţi internaţionale. Nu cred că vom aluneca īntr-o groapă de potenţial şi am impresia că lucrurile vor intra īntr-o normalitate şi mai accentuată īn momentul aderării noastre cu surle şi trīmbiţe la Uniunea Europeană. Sīnt departe de a visa pentru ţara mea statutul pe care astăzi se luptă să-l aibă, dar nu-l are īncă, acela de semicolonie a Occidentului. Fie că va fi o semicolonie a Statelor Unite ale Americii, fie că va fi a Uniunii Europene. Războiul din Irak această revelaţie a adus-o: că nu e totuna! Noi credeam că mergem cu toţii împreună şi īn aceeaşi direcţie. Dar iată că nu e totuna. Īnsă o clasă politică devenită mai responsabilă şi mai inteligentă fie şi păstrīndu-şi milionarii securisto-criptocomunişti nu m-ar deranja dacă ar fi compusă din patrioţi. Sau nu m-ar deranja la fel de mult (ca să fiu mai precis). O asemenea clasă politică ar putea negocia pentru toţi cetăţenii Romāniei indiferent de origine, sex, opinii confesionale etc. ar putea negocia drepturi egale cu cetăţenii comunităţii europene, da, şi asta ar īnsemna depăşirea statutului de semicolonie şi ar reprezenta pīnă la urmă, īn mod paradoxal, un gest patriotic.
L.A.: Ei deocamdată īşi negociază propriile lor drepturi egale.
O.P.: Asta e problema! Şi speră să-şi transfere acelaşi tip de influenţă īntr-o societate lărgită, care să cuprindă Occidentul. Uitaţi-vă la mafia ucraineană şi uitaţi-vă la modestele noastre mafii
L.A.: Care se străduiesc să intre īn Europa.
O.P.: Dar au intrat deja. Îmi amintesc foarte bine cum poliţia germană, cu cīţiva ani īn urmă, dezvăluia punīnd la dispoziţie benzi de īnregistrări cazul unui ofiţer din poliţia romānă care complota cu o bandă de hoţi de maşini.
G.G.: Dar cei 14 poliţişti ai noştri arestaţi ca infractori, pentru că s-au asociat cu hoţii de petrol? Īn plus alţi nenumăraţi poliţişti prinşi cu mīţa īn sac.
O.P.: Īn schimb arestăm o poştăriţă căreia īi lipsea la bilanţ un milion de lei şi care s-a autodenunţat, sărmana.
G.G.: Şi o condamnăm la trei ani de īnchisoare, deci ceva mai mult decît bivolul pesedist Bivolaru!
O.P.: Da, asta mi se pare inacceptabil şi mă īntreb cītă lume īşi poate imagina acolo la vīrf că acest popor tolerant va īndura asemenea injustiţii.
G.G.: Eu totuşi sīnt mai puţin optimist decīt colegul Pecican. Sigur că lucrurile ar trebui să se rezolve īntr-un timp mai scurt, īntr-o atmosferă de cvasi-normalitate măcar, dar nu cred că īn Romānia există o asemenea atmosferă. Sīnt prea puternice atīt reziduurile ideologice, cīt şi concretul acesta mīlos, greu, aluvionar, al afaceriştilor proveniţi din mediile de partid şi securitate care s-au asociat cu profitorii de după 1989.
|
O.P.: Aici revenim la povestea berarului. Dacă la masa noastră, a celor trei care stăm acum de vorbă, există un strop de normalitate, atunci totuşi există normalitate īn Romānia! L.A.: Prin cuvintele noastre ne străduim să ridicăm vălul de pe aceste aberaţii, să instituim puţină normalitate. Dacă e să ne īncheiem acest episod al dialogului printr-o buclă, revenind la ideea cu care am debutat, iată prin ce este important schimbul nostru de idei. Prin faptul că instaurăm un colţişor de spirit critic, de lumină, de logică şi de raţionalitate. O.P.: Şi de ieşire din solitudine! Fiindcă adeseori e un sentiment covīrşitor că doar tu vezi lucrurile aşa, că trăieşti īn miezul unei anomalii, īn timp ce toată lumea se fofilează cu micile aranjamente, cu potlogăriile. Or cred că asta e important pentru cei care pot asculta sau citi cuvintele noastre. |
|
G.G.: Īncă un lucru aş vrea să precizez. Dialogul nostru īn trei, sau trialogul nostru, cum spunea īn glumă prietenul Laszlo, nu se doreşte un exclusivism, nu se doreşte un monopol al unor puncte de vedere, ci este doar o ipoteză de lucru, o propunere de interpretare a unor fapte (uneori diferă chiar opiniile noastre, precum cele în legătură cu Nae Ionescu) şi aşteptăm cu interes inserţia noastră īn fluxul discuţiei publice: diverse intervenţii, nuanţări, păreri cu privire la ceea ce afirmăm noi acum.
O.P.: Poate că e timpul să ne oprim, deocamdată, aici. Îngăduiţi-mi doar să observ că, după ce ani de zile criticul Gheorghe Grigurcu şi-a exersat floreta polemică din Oradea, astăzi am descins noi de la Cluj în inima Olteniei, într-o agreabilă, dar şi simbolică mutare regională de accent pe care am s-o şi formulez răspicat: nu există colţ al României unde civismul şi exerciţiul critic să nu se poată naşte. Prin urmare, îndrăzniţi, cetăţeni! Noi ne-am reunit spre a dovedi că se poate.
(Tîrgu Jiu, 24 august 2003)