NEPOTII LUI NAE IONESCU

NEPOŢII LUI NAE IONESCU

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

Sîntem trei oameni amplu contestaţi

O.P.: Ne aflăm într-o altă locaţie, am părăsit Ardealul şi am venit la Tîrgu Jiu; batem ţara pe margine, cum s-ar zice, nicicum nu nimerim la Bucureşti. Alex şi cu mine sîntem invitaţii dumneavoastră, domnule Gheorghe Grigurcu. Nici o urgenţă, în afară de cele pe care le presupun prietenia şi pofta noastră de dezbatere. Oare de ce simţim nevoia de a discuta lucrurile care ţin de viaţa culturală şi nu numai de ea, dar şi de ambianţa în care aceasta se desfăşoară?

G.G.: Probabil şi pentru faptul că noi avem o atitudine de conştiinţă oarecum particulară. Nu reprezentăm o exclusivitate de generaţie. Dacă ne gîndim bine, ilustrăm perioadele de treizeci, patruzeci şi şaizeci de ani. Lipseşte veriga cincizeci.

L.A.: Ca vîrstă.

G.G.: Ca vîrstă. Ceea ce înseamnă că se trasează o acoladă temporală binevenită, care ne scoate de sub prezumţia unui parti-pris generaţionist atît de răspîndit la ora actuală. Totodată e limpede că nu urmărim interese de carieră sau pecuniare, ci poate că dimpotrivă, prin afirmaţiile noastre le subminăm.

L.A.: Cred că aceste conversaţii ale noastre sînt binevenite şi pentru momentul în care au loc. Vin după anul 1989. În această etapă s-a produs o tulburare a apelor

G.G.: În sens blagian?

L.A.: În sensul vieţii sociale. Multe lucruri care erau clare înainte, nu mai sînt astfel.

G.G.: Deci au apărut nişte erezii, ca să ne întoarcem la sensul blagian.

L.A.: Vedem tulburarea sistemului de valori, a percepţiei asupra valorilor. Parcă lumea nu mai ştie ce e bine şi ce e rău, fiindcă au intrat în eclipsă personalităţile credibile care să spună răspicat ce e bine şi ce e rău. Au intrat în criză valorile înseşi.

O.P.: Iartă-mă că te întrerup o secundă. Vreau să constat, în raport direct cu ceea ce spui, că noi trei sîntem oameni amplu şi îndelung contestaţi. Atunci cum am putea şti noi care sînt valorile? se va întreba multă lume dintre cei care ne contestă. Am şi un răspuns, pînă să mi-l dai pe al tău. Tocmai dialogînd, punîndu-ne fiecare în contact cu ereziile celorlalţi doi, negociem nişte

G.G.: erezii colective

O.P.: comune grupului nostru, în orice caz.

L.A.: Exprimăm o dorinţă de normalizare, în sensul că valorile, adevărurile nu se mai dau de sus, nu se mai repartizează de către un semizeu, ci sînt negociate. Iată una din trăsăturile fundamentale ale etapei pe care o parcurgem. Fiind ele negociate, nu mai luăm în seamă zeul acela de sus care să dicteze ce e bine şi ce e rău.

O.P.: Drept care zeul, oricare ar fi el, e deranjat de negocierile noastre.

L.A.: Drept care zeii, cîţi şi cum au mai rămas, sigur că încearcă să ne conteste, şi noi doar astfel putem fi numiţi persoane contestate. Contestate eventual de foştii zei deranjaţi pe latifundiile lor şi care sar la gălăgie fie personal, fie prin ciracii lor preaplecaţi.

G.G.: Într-un fel vă dă dreptate Mircea Iorgulescu, dar numai într-un fel

L.A.: care e departe de a fi un fost zeu

G.G.: făcînd recent următoarea afirmaţie în revista 22: Era de aşteptat ca steaua lui E. Lovinescu să se înalţe şi mai mult după căderea regimului comunist, mai cu seamă că în ultimul deceniu de existenţă a acestuia lovinescianismul redevenise, ca şi maiorescianismul în jur de 1940, teren de dispute şi confruntări între un obtuz naţionalism agresiv în expansiune şi spiritele liberale. Nu s-a întîmplat aşa. Printr-o regretabilă, dar vastă şi plină de consecinţe deturnare, lovinescianismul a fost redus la o expresie, revizuiri, căreia i s-a atribuit un înţeles fără nici o legătură cu cel dat de E. Lovinescu însuşi, chiar violent opus acestuia. Dacă prin folosirea şi impunerea termenului de revizuiri E. Lovinescu avusese în vedere, în mod exclusiv şi fără nici un echivoc, revizuirea propriilor opinii critice şi în funcţie de numai criteriul estetic, în acord cu doctrina «mutaţiei valorilor estetice», după 1990 conceptul a fost folosit pe scară largă în accepţia primitivă şi grosolană de revizuire a literaturii după criterii politice şi etice, de către justiţiari autoproclamaţi. Eu sînt de părere că e bine să dialogăm şi cu nişte preopinenţi absenţi în mod fizic dintre noi acum, dar pe care îi putem cita pe larg, în aşa fel încît vocea lor să se audă distinct şi în raport de ea să luăm o poziţie. Vă rog să comentaţi aceste cuvinte.

L.A.: Pînă să dăm un comentariu de adîncime, eu compătimesc pe cineva care se teme de justiţiari. A te teme de justiţiari presupune în bună măsură a te teme de justiţie. Tocmai asta e problema celor care se lamentează împotriva justiţiarilor improvizaţi sau desemnaţi îmi amintesc nişte ieşiri în acelaşi sens ale lui Petru Dumitriu care, nimic de zis, avea o muscă enormă pe bască.

O.P.: Dar care se improvizase în justiţiar, atunci cînd îl judeca pe aşa zisul Malvolio-Miron Constantinescu şi pe alţii, în romanul despre Judecata de Apoi.

L.A.: Da. Cum s-ar fi putut oare construi Canalul, dacă nu dădea şi tovarăşul Petru Dumitriu o limbă de ajutor? Iar după 1989 şi-a făcut un sepuku prelungit, în mod ostentativ.

G.G.: Un sepuku de operetă.

L.A.: Dar aş relua discuţia de ansamblu, pentru a veni ulterior spre cîteva cazuri concrete. Dialogurile noastre cred că sînt importante în acest context de devălmăşie. Este nevoie de nişte voci care să spună răspicat ceea ce cred. În vremurile noastre tulburi, a vorbi pe şleau pentru mulţi reprezintă poate o dovadă de imprudenţă. Noi ne asumăm această imprudenţă şi vorbim deschis. Pe de altă parte, într-o etapă a răvăşirii valorilor şi percepţiilor, este de datoria intelectualilor, a oamenilor lucizi, să reaşeze lucrurile pe un făgaş de claritate. Cred că tot ce este tulbure nu poate decît să-i displacă unui gînditor onest. Abia într-un context de limpezime ideatică pot fi subliniate valorile, pot fi rejectate non-valorile. Este nevoie de limpezime în jurul nostru şi aşa ceva ne străduim noi, în dialogurile noastre, să instaurăm sau să grăbim.

O.P.: Ideea lui Iorgulescu privindu-i pe justiţiarii improvizaţi

G.G.: şi autoproclamaţi

O.P.: şi autoproclamaţi, mie îmi atrage atenţia pe segmentul celălalt. Aş sublinia cuvîntul improvizaţi. De ce ajunge un justiţiar să se improvizeze? Pentru că instituţiile care l-ar putea acredita nu funcţionează.

L.A.: Sînt în criză.

O.P.: Asta este. De ce ajungem să ne mirăm? În orice societate, oricît de puţin structurată ar fi ea, e nevoie de cineva care să împartă dreptatea. Fie şi simbolic. Sau poate, uneori, mai ales simbolic. Cred că dacă izbutim cît de puţin să facem asta, nu doar în sensul limpezimii de care vorbea Laszlo Alexandru, ci în sensul nuanţării, al unei bifurcări continue, al unei recuperări a lucrurilor mai puţin tranşante, mai puţin evidente, dacă reuşim acest lucru, e foarte bine: îmbogăţim mediul în care ne mişcăm, acest mediu cvasi-acvatic.

G.G.: Încă un sofism pe care îl foloseşte onorabilul Mircea Iorgulescu este acela al stabilirii unei opoziţii între anticomunismul ante-1989 şi anticomunismul posterior acestui moment, căruia îi spune anticomunism postcomunist. Acestuia din urmă îi atribuie o aură patologică, spunînd că este un fenomen de mari proporţii, îngrijorător şi ale cărui explicaţii ţin de natura psihologiei sociale. Desigur că Mircea Iorgulescu însuşi a fost înainte de 1989 un critic oarecum indirect al comunismului şi l-am apreciat ca atare, deşi am aflat ulterior că este în acelaşi timp autorul a numeroase articole de fond proceauşiste din România literară, ceea ce e o duplicitate la rîndul său cu o conotaţie patologică. Însă foarte curios e că după 1989 Mircea Iorgulescu a ajuns a se renega pe sine, refuzînd cu vehemenţă concepte precum revizuirile şi colaboraţionismul. Pe mine n-a şovăit a mă declara stalinist. A ajuns astfel pe poziţii conservatoare, postideologice, fapt care se poate explica în mai multe feluri. Nici una din explicaţiile respective nu este de natură a-l avantaja. În cele din urmă, putem vorbi de o criză a acestei conştiinţe critice notabile cîndva, care a ajuns să se prevaleze de lovinescianism, negînd de fapt lovinescianismul. Atunci cînd afirmă că cea de a cincea posteritate a lui E. Lovinescu se înfăţişează acum, la 60 de ani de la moartea lui, ca una dintre cele mai ofilite, eu cred că este mai curînd o autoreferire.

L.A.: După modelul: ofilit eşti tu!. Dar nu stau eu acum să mă gîndesc dacă este a cincea sau a şaptesprezecea generaţie postlovinesciană. Referinţele mele sînt mult mai directe. Am impresia foarte accentuată că, după căderea lui Hitler, dacă cineva ar fi îndrăznit să condamne uriaşul val antihitlerist care a inclus în centrul său însuşi celebrul proces de la Nürnberg , nu ştiu dacă nu cumva ar fi fost lapidat! Şi iată că noi sîntem puşi în situaţia să ne justificăm anticomunismul! Ciudată răsturnare de situaţie! Este o atitudine de bun simţ elementar să iei în discuţie etapele anterioare, să condamni ce este de condamnat, să recompensezi ceea ce este de răsplătit.

O.P.: Să gîndeşti critic trecutul, pe scurt.

L.A.: Să gîndeşti critic un trecut foarte recent, o contemporaneitate abia încheiată.

Unii aşteaptă să ne cerem scuze pentru normalitatea gîndirii noastre

L.A.: Cei care se ridică, în filipicele lor, împotriva anticomunismului dovedesc în primul rînd rea-credinţă. Cred că le apasă ceva conştiinţa şi doar astfel îmi explic tentativele lor de a jugula vocile critice care analizează trecutul apropiat.

G.G.: Tocmai aţi pus punctul pe i. Asistăm la un fenomen de jugulare a criticii, de refuz al criticii, sub pretextul că aceasta se cuvine reinstaurată pe coordonate estetice.

L.A.: Putem să ne dăm un pas mai în spate şi să privim problema în ansamblu. Germania, sub ocupaţia forţelor aliate eliberatoare, a făcut ceea ce era necesar: un proces al hitlerismului.

G.G.: Denazificarea.

L.A.: Da. România, sub ocupaţia eşalonului doi al partidului comunist, iată, de paisprezece ani încoace, se codeşte să facă decomunizarea. Sîntem arătaţi cu degetul tot noi, intelectualii care încercăm să desfăşurăm un proces moral firesc, iar unii aşteaptă să ne cerem scuze pentru normalitatea gîndirii noastre, ar vrea să îngenunchem pe boabe de fasole în faţa celor care se stupefiază în mod ipocrit.

G.G.: Eu de fapt vorbesc de a treia generaţie (post)ideologică, după cea de obedienţă moscovită, care a funcţionat sub Gheorghiu-Dej, şi după cea naţional-comunistă, o generaţie compozită, întrucît este formată atît din reprezentanţi ai naţional-comunismului, precum Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu sau Dinu Săraru, cît şi din aşa-zişi disidenţi renegaţi, precum Andrei Pleşu sau Augustin Buzura sau, pînă la un punct, Mircea Iorgulescu, pentru a nu mai vorbi de decedatul Marin Sorescu şi de decedatul Mihai Botez. Oameni care, în mod straniu, au involuat, care

O.P.: au cunoscut refluxul

G.G.: s-au înecat la mal.

O.P.: Aş spune că situaţia mi se pare într-adevăr aşa cum se prezintă în discuţia noastră. Dar pe de altă parte ea are şi o anumită complexitate pe care nu e bine s-o pierdem din vedere. Dacă ne uităm atenţi la ceea ce se poate observa pe întreaga scenă social-politică, nu doar culturală, vom observa probabil o stare de confuzie generală. Principalul partid de guvernămînt, P.S.D., care se pretinde social-democrat, poate într-o manieră de operetă, pare să fi devenit campionul privatizării între anumiţi parametri, profesînd idei care nu sînt neapărat specifice social-democraţiei. Atunci cînd acest partid sprijină apariţia unui mare tratat de istorie, sub egida Academiei Române, constatăm că acel tratat este mai curînd naţionalist şi că el continuă paginile scrise în anii 80 şi comandate de Ceauşescu. E o incoerenţă aici, de care nici oamenii respectivi nu-şi dau seama!

G.G.: Dar domnul Dan Berindei îşi dă seama? Fost legionar, fost ceauşist?

O.P.: Domnul Dan Berindei probabil îşi dă seama cel mai bine cum stau lucrurile. De altfel dînsul afectează un soi de nonşalanţă atunci cînd recunoaşte toate aceste identităţi trecute ale domniei sale. Da: îşi dă seama, dar nu dă seama!

G.G.: Foarte bine zis.

L.A.: Trecute şi atît de prezente identităţi.

O.P.: E o confuzie pe care o constatăm acolo. Vă atrag totuşi atenţia şi asupra colegilor noştri, redactorii diverselor publicaţii literar-culturale. Şi aici confuzia este destul de vizibilă. Eu am trăit de pildă cu impresia că domnul Horia-Roman Patapievici este un campion al ideilor liberale. Apoi, această impresie, dobîndită prin lectura multor articole militante ale d-sale din 22 s-a modificat radical, în cazul meu, după citirea unei cărţi îndelung comentate, Omul recent, dedicată unei critici acerbe şi radicale, de pe poziţii ultra-montane. Modernitatea este criticată radical, iar autorul ni se înfăţişează ca un conservator. Cine este pînă la urmă Horia-Roman Patapievici? Am întrebat un alt coleg, critic literar şi universitar de mare calitate, Al. Cistelecan: dumneata eşti un liberal conservator, sau un conservator liberal? Nu mi-a răspuns clar, poate şi pentru că nu e uşor de răspuns unei asemenea întrebări. Nu datorită caracterului ei, eventual incomod şi este incomod, cum să spun, din punct de vedere tehnic, ca orice încercare de a clasifica un aspect viu şi dinamic, deci în plină modificare , ci pentru că, probabil, evoluţia întregului context istoric nu ne-a somat la precizări mai adînci decît cele pe care le-am şi încercat deja. Eu însumi, vă mărturisesc, m-am descoperit prin unele idei ale mele, mai radical decît liberalismul pe care mi se părea că-l profesez (fără a fi inserat într-un partid de această culoare). Dacă nu aş şti că Partidul Umanist al lui Voiculescu-Crescent se consideră social-liberal (neavînd mare lucru în comun cu o asemenea tendinţă), aş zice că, probabil, vederile mele s-ar situa prin această zonă, oarecum neprecizată şi suspectă. Fiindcă aţi văzut în trecutul recent la ce a condus coabitarea liberalilor lui Quintus cu democraţii lui Roman sub pălăria ţărănistă a Convenţiei; nu a fost relevant. Dar, în fine, m-am îndepărtat oarecum de ce ziceam. Alte idei ale mele ar putea apărea mai degrabă drept conservatoare. Cred că această confuzie se datorează faptului că polarizările în sfera politicului s-au făcut la noi, după 1989, mai ales pe criterii de gaşcă, şi nu după criterii ideatice. Pe de altă parte, lipsesc discuţiile clarificatoare; discuţiile care să decanteze atitudinile, să le situeze mai clar, de o parte sau alta. Poate că nu e atît de important cum clasificăm aceste lucruri, important e totuşi rezultatul spre care ne îndreptăm. Şi aici aş vrea să vă întreb foarte limpede: vi se pare, din ceea ce s-a putut trăi şi citi în România după 89 că ne îndreptăm spre o adîncire a democraţiei sau că, dimpotrivă, democraţia este cumva stăvilită şi canalizată pe un anumit făgaş?

G.G.: Permiteţi-mi mai înainte o mică paranteză. Aţi spus că sînt nişte discuţii oţioase, sterile, ample, care nu duc la un rezultat, la o polarizare. Îmi aduc aminte de o distincţie a lui Alain Besançon, care spunea cam aşa: că, pe cînd în comunism marele duşman al adevărului era minciuna, în postcomunism marele duşman al adevărului este non-semnificativul.

O.P.: Bruiajul

G.G.: Da. Este o pierdere în tot felul de speculaţii, arborescenţe frazeologice care parcă vor să temporizeze ceva, să relativizeze ceva, să ascundă ceva.

L.A.: Arborescenţele ideatice reflectă arborescenţele vieţii politice. Marea tristeţe a României de după 1989 este că partidul comunist dizolvîndu-se instantaneu a rămas foarte bine mersi. S-a fracţionat într-o mulţime de partide şi partiduleţe, care fiecare, în vorbe, se revendică de la diverse nuanţe şi ideologii, dar în fapte multiplică, asemeni unor cioburi de oglindă, marele model intrat în criză. Ne-ai întrebat, Ovidiu Pecican, dacă democraţia s-a aprofundat între timp.

O.P.: Da, care e percepţia ta?

L.A.: Eu sper că s-a instaurat, sau este pe cale de a se instaura, înainte de a se aprofunda. Pînă acum, în aceşti paisprezece ani care au trecut din 1989, cred că abia am asistat la o instalare a democraţiei, prin întinderea rădăcinilor diverselor facţiuni, partide, partiduleţe etc. S-a instituit forma. Eu aştept, mai degrabă nerăbdător, să vină din urmă şi conţinutul (dacă e să preiau gîndirea lovinesciană). Forma, după paisprezece ani, îşi imploră cu lacrimi în ochi ca să fiu uşor ironic în patetismul meu conţinutul. Aştept ca în sfîrşit să apară un real dialog, în loc de bruiaj şi vociferări. Eu personal m-am săturat de proiecţia partidului comunist în cioburile sale, fie că se cheamă Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat, Partidul Social Democrat

G.G.: Ca să nu mai vorbim de P.R.M. sau P.S.M.!

L.A.: Este o operetă vioaie de polemici între partide, dar ele toate provin dintr-o singură tulpină şi mimează zgomotos şi frenetic viaţa democratică, încît eu unul n-am nici un strop de încredere în acest spectacol.

G.G.: Cred că colegul Laszlo a spus exact ceea ce voiam să spun şi eu. Pe scurt, că democraţia la ora actuală este, spre a folosi celebra formulă maioresciană, o formă fără fond. Ce este de făcut? Probabil că trebuie să aşteptăm cu răbdare curgerea istoriei, fără să urgentăm în mod artificial acest proces şi fără să ne cuprindă deznădejdea. Este şi o schimbare de mentalitate care însoţeşte perindarea generaţiilor. Vor dispărea mai întîi profitorii regimului trecut

L.A.: Sînteţi optimist

G.G.: Nu foarte repede. Poate peste douăzeci sau treizeci de ani. Apoi vor dispărea oamenii formaţi în mentalitatea vechiului regim, dintre care unii sînt mai tineri şi prin dascălii pregătiţi în acele condiţii s-ar putea ca mentalitatea să se prelungească multă vreme. Şi abia atunci cred că vom putea vorbi de o occidentalizare a noastră reală, de o aliniere a noastră mentală la standardele europene, de unde vor decurge nişte beneficii instituţionale şi în ordinea civilizaţiei în genere.

L.A.: Dar avînd răbdarea democratică despre care vorbiţi, avem totodată şi obligaţia civică de a ne expune cu voce tare criticile.

O.P.: Să vă mai întreb ceva. Maiorescu, Lovinescu au fost ei oare atît de direcţi cum, iată, ne trezim noi să fim, în raport cu realitatea politică imediată?

L.A.: Dacă ne gîndim la polemicile lui Titu Maiorescu, nu sînt răsfăţaţi deloc contemporanii săi. Ba chiar cineva nota destul de mirat că autorul nu l-a menajat nici măcar pe prietenul fostului său părinte, Ioan Maiorescu e vorba de Simion Bărnuţiu. Întîlnim pagini foarte acide îndreptate împotriva acestui amic al propriei sale familii. Nu era deloc un spirit concesiv

G.G.: şi conciliant

O.P.: fără îndoială. Polemicile lui cu Hasdeu, cu Urechia şi toţi ceilalţi

G.G.: Să nu uităm că Maiorescu are şi o operă politică propriu-zisă: Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, I-V şi o aşa-zisă Istorie contimporană a României, din care nu lipsesc incisivităţile

L.A.: Lovinescu mi se pare uşor mai deferent

G.G.: A avut şi el polemici foarte tăioase.

O.P.: Cu oamenii din revistele literare. Dar nu cu politicienii, aşa-i?

G.G.: Păi nu a fost om politic. A fost un teoretician al liberalismului

O.P.: Dar ce, noi sîntem oameni politici?

G.G.: şi să nu uităm că diferă totuşi etapele istorice. Ei au scris şi şi-au desfăşurat activitatea într-un plan democratic, sau de formare a democraţiei, pe cînd noi sîntem într-o perioadă posttotalitară.

L.A.: Titu Maiorescu, deşi nu a avut în polemicile sale culturale referiri la realitatea politică, pesemne a rămas destul de nemulţumit, încît s-a azvîrlit el însuşi în barca politicii. E. Lovinescu, deşi nu s-a referit deschis la realitatea politică în polemicile sale culturale, pesemne n-a făcut-o deoarece exista pe vremea sa un real pluralism politic, iar partidele de atunci aveau o identitate bine conturată, aveau o voce legitimă în aria politică. Ceea ce, din păcate, nu este cazul noastru în acest moment.

O.P.: Ei amîndoi aveau la dispoziţie cîte un cenaclu. Credeţi că forma cenaclieră de existenţă literară şi chiar civică mai e justificată astăzi? Ar avea acelaşi impact?

G.G.: Da, da. Oricum e justificată. Dar impactul nu poate să fie atît de mare, întrucît noi avem nevoie de gesturi radicale, avem nevoie de schimbări la nivel de mentalitate colectivă, de viaţă politică, privită în ansamblul său. Un cenaclu este o unitate, o celulă relativ modestă în ceea ce priveşte instaurarea unei mentalităţi corecte.

L.A.: Cenaclul este celula societăţii!

G.G.: a societăţii literare.

O.P.: Întorcîndu-mă acum la tema lovinescianismului, aş constata cu oarecare stupefacţie că după ce unii critici literari precum domnul Mircea Iorgulescu numără pe un răboj posterităţile lui E. Lovinescu, noi încă nu avem o preluare critică a uneia din operele lui fundamentale, Istoria civilizaţiei române moderne. Am cumpărat de curînd o carte de analiză, în care un pastor american de origine română, George Hancock Ştefan, încearcă să demonstreze nu doar existenţa unei biserici reformate româneşti în Ardeal ceea ce se ştia ci şi importanţa pe care această biserică a avut-o în forjarea naţiunii române moderne. O teză extrem de incitantă

L.A.: Biserica reformată?

O.P.: Da. O demonstraţie riguroasă, atît cît se putea. Se ştia că această idee părea să fie în gîndirea românească de pînă azi monopolul greco-catolicismului. Or iată că autorul vine şi spune, în cartea lui Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645: primele traduceri în limba română s-a făcut cu sponsorizare reformată de către maghiarii din Ardeal, de către saşii din Sibiu, din Braşov şi aşa mai departe. Eu mă întorc şi adaug: Lovinescu afirmase aceste lucruri deja, în Istoria lui! Noi rămînem cu analiza critică a acestei Istorii la stadiul pe care îl ilustrează Zigu Ornea în anii 70 şi puţin mai tîrziu

G.G.: Ba chiar puţin mai înainte, pentru că el a rămas cu un reziduu comunist destul de accentuat.

O.P.: Da, iată, este o analiză de pe poziţii de stînga şi poate că ar fi momentul să nuanţăm şi să îmbogăţim receptarea lovinesciană.

L.A.: E predominant discursul de stînga, pentru că dreapta a fost exterminată la Sighet şi în alte închisori. Dreapta politică, dreapta intelighenţiei, dreapta intelectuală în general se află într-o criză. Spunînd asta, nu înseamnă că ne-am revendica de la dreapta. Nu cred că facem o critică dinspre dreapta împotriva stîngii. Facem o critică spre a-l parafraza pe Paul Goma în culoarea curcubeului şi nu menajăm nici stînga, nici dreapta.

O.P.: Aşa mi se pare şi mie. Dar chiar făcînd acest lucru, eu resimt şi poate şi stînga resimte absenţa unei poziţionări mai ferme a dreptei într-o perspectivă critică.

L.A.: Stînga se lăfăie. Nu cred că a ajuns la gradul de a conştientiza importanţa unei reale opoziţii într-o societate democratică.

A treia generaţie naeionesciană

G.G.: Dacă îmi permiteţi să vă pun eu o întrebare acum, deşi nu sînt moderatorul consacrat al dialogului nostru

L.A.: Dar cu toţii întrebăm şi răspundem.

G.G.: Vă recunoaşteţi în următoarele formulări ale lui Andrei Pleşu, dintr-un text recent publicat în revista Dilema? umorile acre ale noilor activişti, care se aferează spectral «pe tărîmul» culturii şi artelor. Şi iată ce mai spune Andrei Pleşu: La orizont, îşi face din nou apariţia un concept clasic al propagandei culturale de tip stalinist: vinovăţia. Nu există scriitori buni şi proşti, talentaţi şi netalentaţi. Există scriitori juşti şi nejuşti. Nu există cărţi reuşite şi cărţi ratate. Există cărţi periculoase şi cărţi recomandabile. Vinovaţi sînt, în aceste condiţii, nu doar autorii care produc textele periculoase, ci şi cititorii care le citesc. Şi după aceea: Trebuie să fie foarte trist să stai bine cu bibliografia (momentului) şi prost cu caracterul. Să te străduieşti să fii mereu «branşat», «trendy», «politically correct», şi să nu capeţi pentru asta nici o răsplată substanţială.

L.A.: Luaţi aceste fraze, transplantaţi-le în Germania anilor 1945-1946-1947 şi să ne întrebăm împreună dacă ar mai fi avut tupeul Andrei Pleşu să spună aceste lucruri atunci.

G.G.: El a studiat în Germania, deci cred că e suficient de informat, ba chiar format de mediul german.

L.A.: Cine vorbeşte despre oportunisme?! Oportunistul însuşi!

G.G.: Şi cine vorbeşte despre răsplată? Răsplata jertfei patriotice a fost oare mai palpabilă în cazul vreunui fost disident decît în cazul lui Pleşu? Oare obezitatea sa în sens abstract, bineînţeles după această răsplată mai are vreun precedent la noi în ţară?

L.A.: Sătulul nu crede flămîndului, cum se spune. Dar mai nou, se vede că sătulul îl acuză pe flămînd că a mîncat prea mult.

O.P.: Eu am o problemă cu domnul Pleşu: nu mai înţeleg ce scrie!

L.A.: Păi nici nu prea scrie decît printre picături

O.P.: Ascult aceste cuvinte pe care le-aţi citat cu oarecare perplexitate. În tinereţea mea aveam aceeaşi perplexitate ascultînd textele rostite de către domnul Dan Hăulică. Umorile se aferează spectral?! Ulterior mi-am explicat asta, atunci cînd domnul Hăulică a ajuns la UNESCO: folosea foarte multe neologisme! Acum şi la domnul Pleşu găsesc nişte neologisme care mă resping, n-am o bună cunoaştere a limbii române, ca domnia sa. Nu înţeleg ce spune

L.A.: Poate rîvneşte după un stagiu pe la UNESCO şi de aici solzoşenia domniei sale privitor la anumite voci critice ale momentului.

O.P.: Îmi amintesc că prin 1987 sau 1988, la Arad, la un simpozion naţional pe tema Interval-ului, domnia sa făcea o briliantă lecţie de angelologie şi păream să înţeleg totul, deşi nu mă mişcam prea mult în vremurile acelea în spaţiul angelic. Astăzi nu mai înţeleg nimic din ce-mi spune.

L.A.: Se pare că s-a specializat în problemele empireului. Atît ecleziastic vorbind, cît şi politologic.

G.G.: S-a specializat în problemele empiriei, care i-a dat nişte satisfacţii regale, ca să nu zic imperiale.

L.A.: Empireul, la noi, se leagă de empirie.

G.G.: Oricum, se pare că e omul cel mai nimerit să ne dea lecţii de morală.

L.A.: Păltinişul are o altitudine care ne scapă. Acum redevenind serioşi, dacă Mircea Iorgulescu număra generaţiile postlovinesciene, eu voi număra generaţiile postnaeionesciene. Unul din fiii spirituali ai lui Nae Ionescu, deşi nu foarte apreciat de magistru, l-am numit pe Constantin Noica, s-a retras la Păltiniş unde a predicat ascunderea din faţa tăvălugului comunist, defetismul, dezarmarea, pasivitatea. Cred că învăţăceii lui Noica încarnează în acest moment a treia generaţie naeionesciană. Ei vin să ne explice nouă cît de important e să fim defetişti (doar că ei numesc această atitudine cu vorbe mai catifelate), cît de aristocratic este să vedem una şi să spunem alta. Trebuie să remarc cu foarte mare amărăciune că posteritatea naeionesciană face ravagii chiar şi azi printre noi.

O.P.: În orice caz, mă gîndesc dacă Noica şi urmaşii săi se simt apropiaţi de Nae Ionescu, întrucît ei au o operă (Nae nu o avea!). Dar în timp ce Noica într-adevăr scria, discipolii săi mi se pare că se rezumă, cel mai adesea, la a reedita.

L.A.: Şi a edita. Mă întreb retoric dacă peste o sută de ani Gabriel Liiceanu va fi mai important ca scriitor, ca filosof sau ca editor. Înclin către a treia ipostază. Eu zic că într-un dicţionar de atunci se va consemna: Liiceanu, Gabriel: interesant editor al perioadei post-89.

O.P.: Totuşi, a primit trei premii importante pentru aceeaşi carte, anul acesta.

L.A.: E şi asta o performanţă. Editorială.

G.G.: Există o problemă cu Noica. Liiceanu, care face mare caz de intransigenţă, uneori pe nişte tonalităţi vehemente, respinge orice critică la adresa lui Noica, maestrul său, care este oricum profund controversabil, în mod obiectiv. Iată ce scrie Gabriel Liiceanu în revista 22: Pot să umplu pagini întregi cu privaţiunile şi umilinţele pe care le-a cunoscut Noica de-a lungul comunismului, fie el «ceauşist» sau nu. Faptul că i-a fost milă de «cei puternici», că s-a rugat pentru «fratele Alexandru» (pentru călău) ţine de strania şi uneori discutabila originalitate a spiritului său, de contorsiunile de gîndire care se ascund adesea în măruntaiele oricărui geniu. Iar faptul că «l-a vorbit de bine» pe Ceauşescu în două rînduri la Paris nu denotă că «era vîndut». Pentru ca acelaşi Liiceanu să adauge, puţin mai jos: Cînd stătea de vorbă cu activişti de partid, o făcea ca să-i convingă de necesitatea unui echivalent cultural al cantonamentelor sportive sau de oportunitatea publicării manuscriselor lui Eminescu şi a operei lui Platon în româneşte. Ne-a mărturisit, lui Pleşu şi mie, în preajma celor două-trei «ieşiri» în Occident, că «i s-a sugerat» de fiecare dată să-l convingă pe Eliade să vină în ţară. Şi a făcut-o (i-a vorbit lui Eliade în acest sens) la care eu adaug următoarea observaţie. Înaintea uneia din plecările lui Noica la Paris, acesta s-a întîlnit cu un cunoscut istoric literar care conduce la ora actuală o revistă şi căruia i-a spus aşa: Plec la Paris ca să obţin Premiul Nobel pentru Ceauşescu.

L.A.: Cine era istoricul literar? Numiţi-l.

G.G.: Nicolae Florescu.

O.P.: Bine, dar n-ar fi fost mai logic să meargă la Stockholm pentru asta?

G.G.: El s-a dus la Paris. Probabil că era un mediu de acţiune mai propice.

L.A.: Cuvintele lui Liiceanu pe care le-aţi citat nu reprezintă decît o cascadă de sofisme, pe care le pun în strînsă legătură cu afirmaţii la fel de spectaculos neadevărate făcute la vremea sa de Nae Ionescu. Pentru a-l recunoaşte pe nepoţel, să-l privim pe bunic! Nae Ionescu la fel proclama că cel care nu e ortodox nu poate fi bun român, de parcă toţi românii trebuie să fie neapărat ortodocşi! Nae Ionescu nu se considera antisemit, dar vitupera împotriva evreilor vezi scandaloasa şi dezgustătoarea prefaţă pe care a semnat-o la cartea lui Mihail Sebastian. Unul din primii observatori lucizi ai fenomenului, mă gîndesc la Eugen Ionesco, l-a zugrăvit răsunător într-o scrisoare către Tudor Vianu: Generaţia «Criterion», fudula noastră tînără generaţie de acum cincisprezece şi zece ani, s-a descompus şi a pierit. Nici unul dintre noi nu avem încă patruzeci de ani şi sîntem sfîrşiţi. Alţii, atîţia, morţi. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi. În ce mă priveşte, nu-mi pot reproşa că am fost fascist. () Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit în tinereţe. Mi-e greu să-l iert. A venit, sau vine zilele astea, Mircea Eliade: pentru el, totul e pierdut, de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar şi Eliade, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu şi atîţia alţii (Haig Acterian, Mihail Polihroniade) sînt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit fascişti. A creat o stupidă înfiorătoare Românie reacţionară. Al doilea vinovat este Eliade Eliade a antrenat şi el o parte din colegii lui de generaţie şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă oamenii ăştia ar fi fost maeştri buni. Închei aici impresionantele cuvinte ale lui Eugen Ionesco, pentru a insista asupra armelor prin care Nae sucea minţile tinerilor şi le pervertea conştiinţele: sofismul răsunător, minciuna flagrantă, proclamată cu nonşalanţă şi aparentă indiferenţă, răstălmăcirea ticăloasă a realităţii, afişarea fudulă a intoleranţei. Dacă astfel şi-a făcut drum şi piedestal Nae Ionescu, atunci mă văd obligat să repet aserţiunea mea anterioară, anume că asistăm azi la spectacolul pe scenă al celei de-a treia generaţii naeionesciene. Trebuie să fim foarte atenţi la driblingurile lor ideatice, să-i tratăm cu maximă seriozitate şi să-i amendăm fără şovăire. Eu unul mă întreb cam în ce termeni sofişti ni se va explica, peste cîţiva ani, inerţia lui Andrei Pleşu în guvernul care a şezut cu pasivitate în timpul mineriadelor

G.G.: Ba chiar le-a organizat

L.A.: Dintre care pe unele le-a organizat, pînă cînd i-a căzut victimă alteia. Iar Andrei Pleşu n-a avut prea mari mustrări de conştiinţă.

G.G.: Sau evenimentele de la Tîrgu Mureş. Desfăşurate de asemeni sub ministeriatul lui Andrei Pleşu.

L.A.: Da. Aştept să văd a patra generaţie naeionesciană, în care ni se va vorbi despre farmecul persoanei lui Andrei Pleşu, despre glumele irezistibile pe care le face, despre prezenţa sa publică în arena diplomaţiei, cu nebunatica sa sclipire fascinantă, despre raritatea de cerb carpatin a talentului său oratoric etc. etc. (Pîrtia a fost deja inaugurată zgomotos de Gabriel Liiceanu şi nu mi-am reţinut imensele hohote de rîs, citindu-l. Iată un pasaj, ca dovadă că nu exagerez: «Pleşu nu este al nimănui», mi-a spus de curînd cineva, încercînd să-mi explice ce i se întîmplă. Dar de ce ar trebui să fie «al cuiva»? El pur şi simplu este, aşa cum sînt stele, cerbi şi flori exotice. Noi ne uităm la ele, şi faptul că le avem şi le putem privi ne trece o parte din frumuseţea lor. În primul moment am avut impresia că era o bătaie de joc: Pleşu e ca un cerb?! Dar nu, nefericitul chiar vorbea serios) Iată cum pot fi relativizate unele adevăruri grave, în spatele cuvintelor sforăitoare.

G.G.: De fapt domnul Liiceanu, care se vrea un fel de etalon al intransigenţei la ora actuală

O.P.: Pater patriae, într-un anume sens

G.G.: De ce domnul Liiceanu este inseparabil de domnul Pleşu? Ca un fel de Castor şi Pollux. Nu este aci o inadvertenţă? Ciudat că, bunăoară, între Goma şi Pleşu, d-sa îl alege pe Pleşu. Pe lîngă faptul că acelaşi domn Liiceanu a condamnat într-un mod lamentabil de inconsecvent şi jignitor Memorialul durerii, acel remarcabil serial de televiziune realizat de doamna Lucia Hossu-Longin, numindu-l o Cîntare a României pe dos!

L.A.: Probabil pentru că n-a apucat el să editeze serialul la Humanitas, fiindcă atunci ar fi devenit brusc un punct de reper.

O.P.: Mă gîndeam, în timp ce Alex vorbea, mă gîndeam că a patra generaţie de naeionescieni a şi apărut.

L.A.: E pe la Patapievici, pe-acolo

O.P.: Domnul Patapievici, domnul Cristian Bădiliţă, domnul Theodor Baconsky, mai e şi domnul Răzvan Codrescu, cel care a publicat ceva despre Spiritul dreptei Au apărut nişte oameni mai tineri, în jurul vîrstei de patruzeci de ani, sau chiar sub aceasta, cu şcoli în Occident Îi anticipa domnul Dan Ciachir, faimos prin anii 80 pentru colaborările sale la Săptămîna, într-una din ele vituperînd chiar împotriva propriului tată, istoricul Nicolae Ciachir Le slujeşte drept port-drapel şi pictorul Sorin Dumitrescu

G.G.: Da, e posibil. Dar n-aş dori să-i minimalizăm pe aceşti, în bună parte, tineri cărturari şi inşi de talent indenegabil.

O.P.: Ei sînt foarte atenţi la o argumentaţie ortodoxistă.

L.A.: Va trebui să ne întrebăm dacă nu cumva va avea de furcă noua generaţie lovinesciană cu noua generaţie naeionesciană. Dacă nu cumva acesta este unul din punctele de ciocnire ale dezbaterilor ideatice la care asistăm în prezent.

O.P.: E posibil să se întîmple asta. Deşi ceva îmi spune că, cel puţin deocamdată, nu sîntem la un apogeu al acestor dezbateri. Deocamdată decantările nu s-au produs clar, grupurile care adună aderenţi conţin şi cîte un Gabriel Andreescu, şi cîte un Andrei Pleşu, şi cîte un Gabriel Liiceanu, şi cîte o Gabriela Adameşteanu. Dau un exemplu notoriu G.D.S.-ul şi mă refer la o perioadă cînd Gabriel Andreescu nu fusese încă exclus. Mi se pare totuşi simptomatic pentru întreaga epocă de după 89 acest fapt. Anume că grupurile sînt încă permeabile, tocmai datorită faptului că nu s-au radicalizat foarte tare şi nu s-au cristalizat. În acest sens, eu disting şi printre intelectualii de orientare ortodoxă direcţii diverse. Nu toţi, de pildă, sînt legionaroizi sau naţionalişti. Există printre ei unii cu o bună formaţie filosofică (favoritul meu rămîne prietenul Ioan I. Ică jr., de la Sibiu). Unii sînt polemişti spectaculari, precum Radu Preda. Alţii practică analiza culturală de fineţe, ca timişoreanul Marius Lazurcă Sînt, deci, de făcut analize mai apropriate în această zonă a vieţii intelectuale româneşti, observîndu-se zonele neomogene din viaţa grupărilor.

G.G.: Nici nu e rău, pentru că ar însemna să avem o concepţie rigidă, dogmatică, a unor poziţii, a unor grupuri ireductibile. E bine că se produc nişte interferenţe, nişte mobilităţi. De fapt poziţiile nu sînt încă bine precizate. Asistăm în orice caz la un proces în curs de derulare, la o ebuliţie a unui mediu intelectual eliberat de servituţile comuniste.

O.P.: Aşa a fost şi la Criterion, nu?

G.G.: Da!

O.P.: Era şi Eliade, era şi Belu Zilber pe un anumit tronson, era lume multă.

G.G.: Aşa cum am precizat şi într-un episod anterior al discuţiei noastre, opinia mea asupra lui Nae Ionescu diferă mult de cea a domnului Laszlo, circumstanţă ce nu mă împiedică a-i urmări cu interes demonstraţia pornită de la premise straşnic de severe. Ce să-i faci? N-ar fi oare nefiresc, chiar un pic ridicol, să fim întrutotul de acord, în toate chestiunile? Consider că celebrul mentor nu poate fi redus la factorul politic, el fiind în primul rînd un filosof, un metafizician. Ideologii comunişti sînt reductibili la politic, dar iată că, în pofida tangenţelor sale regretabile cu extrema dreaptă, Nae Ionescu a fost mai mult, mult mai mult decît atît (cît priveşte povestea cu plagiatul, aceasta mi se pare foarte firavă în raport cu o sumă de cursuri universitare rostite, a căror transcriere şi tipărire n-au fost supravegheate de profesor). Din păcate, comunismul a atrofiat în numeroase conştiinţe simţul pentru categorii precum metafizica, transcendenţa, sacrul, fără care sufletul omenesc e neîndoios incomplet, mutilat. Reîntoarcerea la ele nu s-ar putea săvîrşi pe sol românesc fără a-l evoca pe Nae Ionescu. Aş vrea să menţionez preţuirea pe care o port unor intelectuali tineri precum H.-R. Patapievici şi Cristian Bădiliţă pentru atitudinile lor spiritualiste şi conservatoare (în sensul bun al termenului), în care îmi recunosc unele năzuinţe personale. Raţionalismul exclusivist ne poate juca feste

L.A.: În ceea ce priveşte propensiunile spirituale afişate de Nae Ionescu, eu unul consider că metafizica nu scuză plagiatul. Transcendenţa nu şterge minciuna. Sacrul nu atenuează instigarea la crimă. A minţi în numele sacrului, în numele transcendenţei şi în numele metafizicii îmi pare o circumstanţă enorm agravantă! Dar fireşte că noi, identificînd astăzi anumite reflexe demagogice năiste în gesticulaţia cîtorva intelectuali contemporani cu noi, nu ajungem să le contestăm global calităţile personale. Noi proiectăm un model de adîncime, paradigmatic, însă care la suprafaţă sigur că are numeroase puncte de contact, de dialog. Constatîndu-l, putem găsi şi motivaţii de profunzime pentru eventuale polemici şi dispute care apar şi care pot fi astfel justificate.

G.G.: Şi să depăşim ceea ce spuneam înainte că reprezintă o zonă oţioasă a discuţiilor noastre: multe vorbe cu conţinut puţin şi fără finalitate, acel non-semnificativ denunţat de Alain Besançon ca un corelat al minciunii din epoca totalitară.

O.P.: Jacques Attali a scris cu mai mult timp în urmă o carte care se intitula Les bruits. O parte a şi apărut în traducere, la sfîrşitul anilor 70, în revista Secolul XX. El interpreta lumea în care trăim, lumile conţinute de trecutul istoric, din această perspectivă, spunînd că stăpînirea politică, subjugarea altora, înseamnă în bună măsură şi punerea sub control a spaţiului sonor. Cred că bruiajul, zgomotul, non-semnificativul pot fi utilizate pentru manipulare, pentru subordonare.

G.G.: pentru diversiune.

O.P.: diversiune şi perversiune şi submisiune

L.A.: Însă bruiajul şi zgomotul sînt doar un tip de arme folosite. O armă mult mai eficace este monopolul. În ce mă priveşte, dar înclin să cred că e valabil şi pentru ceilalţi colocutori ai mei, resimt nu o dată frustrarea de a nu mă putea exprima în acest spaţiu publicistic românesc care altora poate că le pare atît de permeabil, atît de democratic, atît de deschis. Eu nu o dată am întîlnit dificultăţi, ostilităţi, printre cei care o vreme îmi publicau fără reţineri opiniile.

O.P.: Cum îţi explici asta?

L.A.: Monopolul care se instituie tot mai accentuat şi mai vădit, pe mine mă îngrijorează. Este una din frînele care stau în calea aprofundării democraţiei, de care vorbeai. Într-un asemenea context aş vrea să exprim, totuşi, o bucurie a mea, faptul că dialogurile noastre în trei ne-au stimulat şi într-o direcţie pragmatică, de a înfiinţa un nou mijloc de exprimare. Mă refer la revista E-Leonardo (publicată pe internet la adresa www.eleonardo.tk), la a cărei realizare toţi trei ne dăm mîna şi a cărei apariţie mă bucur s-o semnalez.

O.P.: E important că ai adus acest subiect în discuţie. Probabil că fiecare dintre noi ar putea veni cu propria sa experienţă în domeniu. Domnul Grigurcu, care o viaţă întreagă a făcut parte din diverse redacţii, în diferite forme, uneori fiind prezent fizic la locul faptei, alteori trimiţîndu-şi mai regulat decît cei prezenţi fizic corespondenţele, eu la fel, care am traversat o sumedenie de reviste, pe unele le-am şi înfiinţat ceea ce nu înseamnă că le-am şi desfiinţat o dată cu plecarea mea

L.A.: Te-au desfiinţat ei pe tine

O.P.: Nici asta n-au izbutit, din păcate

L.A.: Tu i-ai înfiinţat, ei te-au desfiinţat

O.P.: Sînt un element rebarbativ. Acum recidivez la E-Leonardo. Tu la fel, Alex, îmi povesteai experienţele tale de atracţie-respingere cu alte reviste. În pofida acestui efort al puterilor de a monopoliza şi de a controla libertatea de expresie, ea există şi noi am reuşit să descoperim mijloacele şi tehnic vorbind, dar nu numai pentru a nu ne îngrădi vocalizele critice.

G.G.: Eu mă gîndesc la cauzele acestui fenomen extrem de jenant, care este limitarea libertăţii de expresie, chiar la publicaţii dintre cele mai onorabile.

L.A.: Să le zicem totuşi: prestigioase

G.G.: sau prestigioase O cauză rezidă neîndoielnic în orgoliile personale, în politica de grup şi dorinţa unor redactori sau redacţii de a-şi configura un spaţiu de prestanţă artificioasă, pe calea aceasta. Dar spectrul care rezultă din analiza faptelor de acest gen este cel postideologic. Noi sîntem încă, fie că ne dăm seama fie că nu, în atmosfera unui dirijism, a unui dogmatism care pluteşte în aer ca un gaz nociv ce nu s-a risipit încă şi poate că nu se va risipi multă vreme, aşa cum spuneam adineaori, decît o dată cu istovirea unor serii biologice.

L.A.: Pînă la urmă, rămîne valabilă aserţiunea că fiecare dispune de atîta libertate cîtă are curajul să-şi ia. Atunci cînd îţi ceri voie de la cineva să fii liber, nu vei reuşi să fii liber niciodată.

O.P.: Eu vreau să-l întreb pe domnul Grigurcu cum a alcătuit selecţia textelor din care ne-a citat. Sentimentul meu este că atunci cînd îi aducem în discuţie pe Iorgulescu, Pleşu etc., le recunoaştem implicit un impact pe care poate că textele pe care ei le semnează nici nu-l mai au. Mă întreb dacă marginală în acest moment este poziţia noastră, sau a celui care publică în revista 22 (într-un tiraj din ce în ce mai subţire şi care ajunge la o pătură tot mai rarefiată de intelectuali). Nici nu ştiu dacă nu cumva, în timp ce noi vorbim aici pe marginea acestor texte, dacă nu cumva ele au încetat să mai joace rolul pe care li-l atribuim.

G.G.: Sînt totuşi nişte nume cunoscute, cu anumite merite literare şi intelectuale pe care nu are rost să le contestăm

O.P.: Nu, nu le contestăm

L.A.: Trebuie subliniat că noi îi criticăm cu enormă decepţie

G.G.: recunoaştem punctele lor de plecare şi statura lor care s-a schiţat la un moment dat

L.A.: şi constatăm o semnificativă degringoladă a lor. Noi n-o facem din duşmănie, sau ură, sau resentimente

G.G.: În nici un caz!

L.A.: ci din decepţie.

O.P.: Dar aş vrea să adaug că, în timp ce constatăm această depreciere a locului pe care îl ocupă textele unor dacă nu maîtres à penser dar în orice caz ale unor voci distincte ale publicisticii noastre culturale

L.A.: Maîtres à panser, eventual adică maeştri în aplicat pansamente

G.G.: Nişte maeştri ad interim, ar fi mai bine zis

O.P.: dacă doriţi Şi revin. Constatînd acest lucru, mă întreb dacă nu cumva întreaga viaţă literară, culturală, s-a marginalizat într-un fel. Dacă nu cumva noi am devenit mai mici de statură. Dacă nu cumva alte lucruri sînt din ce în ce mai importante. Dacă nu vom fi predestinaţi unor glosări infinite, într-o margine tot mai îngustă a vieţii.

G.G.: Noi ne marginalizăm prin faptul că persistă postideologia, mentalitatea aceasta dirijistă şi ipocrită, de escamotare a adevărului, ilustrată de oameni în care altădată am avut o anume încredere, precum Pleşu, Liiceanu şi Mircea Iorgulescu. Aşa cum am fost marginali în regimul ideologic, este firesc să fim şi în compoziţia literaturii şi a culturii postideologice.

L.A.: Pînă la urmă nu e important dacă sîntem centrali sau marginali, important e dacă sîntem oneşti sau nu. Dacă sîntem sinceri sau nu. Perspectiva mea e uşor diferită. Eu vin (cu toată modestia) pe linia exprimată odinioară de Václav Havel. El remarca foarte percutant în eseurile sale că e important dacă un singur meşter berar începe să spună adevărul şi se încăpăţînează să-şi facă bine meseria. Adevărul devine contagios, ceilalţi berari îi vor călca pe urme şi toată absurditatea, întregul imperiu clădit pe minciună intră în panică, intră în criză şi, mai devreme sau mai tîrziu, se dărîmă. Nu cumva sîntem noi berarii care spunem adevărul? Nu cumva de asta în ciuda aparentei noastre marginalităţi deranjăm atît de mult? Creăm cumva spaima că se vor contagia şi alţii de la exerciţiile noastre de sinceritate?

G.G.: Şi ce înseamnă marginalitate? Marginalitate înseamnă că publicăm mai greu, uneori nu în revistele şi ziarele centrale. Este o chestiune de prezenţă tipografică şi de difuzare. Nu este o marginalitate morală în nici un caz! Noi nu acceptăm un asemenea statut!

O.P.: Dacă Havel are dreptate, atunci ar trebui ca acest imperiu să se clatine. Or eu constat că el se consolidează, cel puţin aparent. Politicienii impostori sînt la fel de vioi ca odinioară, oamenii de afaceri care devin peste noapte miliardari de carton îşi consolidează cartoanele punînd şi nişte cărămizi, lipind nişte moloz. E fără îndoială important să fii berarul acela, care să marcheze o anumită continuitate. Dar dincolo de asta, cred că este important ca berarii să se înmulţească.

Mentalitatea de oligarhie trebuie să dispară

O.P.: Am alunecat pe panta criticii atît de departe încît lumea ne-ar putea privi nedumerită. Adică îi criticăm pe Iorgulescu, pe Pleşu, pe Liiceanu, dar nu zicem nimic despre Vadim Tudor, am tăcut despre Păunescu, care vine tare din urmă

L.A.: din parcare

O.P.: recuperează terenul. Cam din parcare, e adevărat

G.G.: Dar e o parcare guvernamentală.

O.P.: Privindu-i emisiunile din ultima vreme de la Realitatea TV, ai zice că sîntem în preajma Dictatului de la Viena şi că se pregăteşte o ofensivă antimaghiară. Or, după ştiinţa mea, Ungaria sprijină intrarea României în comunitatea europeană, prim-ministrul nostru l-a vizitat pe prim-ministrul lor

L.A.: Au făcut o vînătoare memorabilă împreună.

O.P.: Care a fost remarcată de ecologiştii maghiari. Va să zică lucrurile stau altfel în realitate. De ce nu ne ocupăm şi de aceşti indivizi, care ar merita cu vîrf şi îndesat criticile noastre?

G.G.: Nu ne ocupăm atît cît ar merita pentru că nu are rost să repetăm lucruri arhicunoscute. Deja au ajuns clişee păcatele lor, fărădelegile lor morale, dinainte şi după 1989. S-au ivit în schimb nişte fenomene noi, mai interesante, mai incitante, prin faptul că nu ne aşteptam la ele: de ordinul unor derogări morale şi intelectuale, ale unor personalităţi cu relativ bun renume pînă la răsturnarea lui Ceauşescu. Sigur că publicul este interesat de inedit, de ceea ce intervine nou, în curs de desfăşurare, şi nu de faptele clasate, în legătură cu care, dacă discutăm, riscăm a bate apa în piuă.

L.A.: Există două tabere clare. Una democratică şi alta nedemocratică. A doua n-a fost niciodată democratică. Aceste nume pe care le-ai amintit, adică Vadim Tudor, Păunescu, Ungheanu

G.G.: Dinu Săraru

L.A.: niciodată n-au avut o gîndire democratică, nu o au şi nu o vor avea. Ei sînt nişte cazuri clasate; e ca şi cum am vorbi despre o cutie de chibrituri şi am explica insistent că este vorba despre o cutie de chibrituri. Ar fi un gest oţios. Mult mai interesant mi se pare să vorbim despre cei care se află pe aceeaşi baricadă a gîndirii democratice, pe baricada noastră, va să zică, dar care îşi camuflează, îşi maschează anumite tresăriri autoritare, şovăieli care sînt mai dificil de notat de către un observator neiniţiat. Ni se pare mai interesant să le scoatem în relief, să ne exprimăm dezamăgirea, pentru a-i şi ajuta oarecum, a-i împinge prin criticile noastre spre mai multă consecvenţă pe linia democratică. Pentru a preîntîmpina, pe cît posibil, alte derapaje regretabile ale lor.

O.P.: Aici vă împărtăşesc doar parţial punctul de vedere. Cred că totuşi nu e de ajuns să spui o singură dată că Stalin e un dictator, sau că Hitler e un ticălos. Cred că lucrurile trebuie repetate, cîtă vreme Hitler şi Stalin au microfonul în mînă, au puterea de a-şi impune opiniile. Acum păstrăm desigur proporţiile, fiindcă noi vorbeam despre domnul Păunescu, într-o acută şi enervantă recidivă. Probabil că ar trebui reamintit, în aceste condiţii, ce impact enorm are un asemenea microfon, un post naţional de televiziune, mai ales asupra oamenilor mai puţin preveniţi şi mai ales atunci cînd se aduc în discuţie fapte susţinute de filme documentare care manipulează, fiindcă prezintă parţial unele situaţii. Vrem o adîncire a democraţiei, toţi cei de faţă, dar n-o putem face doar atrăgîndu-le atenţia domnilor X, Y, Z că au intrat în derapaj sau chiar în vrie. Să nu uităm să subliniem că există nişte ipochimeni mult mai periculoşi care nici nu încap în discuţia despre jocul democratic. Care folosesc în continuare mijloacele dezinformării, manipulării, mijloacele persuasiunii deloc inocente, dar de natură şi politică, şi clientelară, pentru a ajunge acolo unde se află. Îmi amintesc de domnul Păunescu cum cerşea microfonul la diverse emisiuni şi-l păstra, sigur probabil plătind din propriul buzunar telefonul că altfel nu văd cum , dar cu tot dinadinsul intervenea larmoaiant în emisiunile domnului Tucă (astăzi în concediu pesemne), sau în emisiunile de pe programul 2, 3, 4, de pe canalul 10, cîte vor fi fost, ceea ce iarăşi înţeleg, datorită masivităţii domniei sale. Totuşi, pentru o generaţie care vede în el bardul aureolat care a lansat o seamă de nume în folclorul de ieri şi de azi, ar trebui amintit acest fapt: că nu a luptat pentru democraţie, din cîte îmi amintesc eu, de prin anii 70 încoace, că nu a fost niciodată un lider al valorilor libertăţii de spirit şi ale egalităţii. Dimpotrivă, a dovedit în diverse rînduri destul cinism. Dar aici cred totuşi că domnul Grigurcu e mai competent, de vreme ce domnia sa i-a dedicat pagini nemuritoare bardului de la Bîrca.

L.A.: Eu zic că e cazul să vorbim în sfîrşit pe şleau. Prezenţa lui Păunescu la televizor, prezenţa lui Brucan la Pro TV, prezenţa lui Vadim Tudor în viaţa politică sînt nişte fenomene de suprafaţă. Trebuie să facem un pas mai în profunzime să vedem care este cauza. Ea e clară, e una singură. Şi anume, este prezenţa lui Ion Iliescu în postura de preşedinte al acestei ţări. Un fapt absolut lamentabil! Peste 100 de ani, dacă se va spune în istoria românilor că Iliescu a fost, în comparaţie cu Ceauşescu, un preşedinte cît de cît democrat şi că a fost acela care a deschis robinetul pluralismului în viaţa noastră politică, în cazul în care acei istorici vor vrea să fie oneşti, vor trebui să adauge la fel de apăsat că Iliescu este responsabil de ampla restauraţie, de propulsarea în prim plan a unor fantome ale ceauşismului naţionalist şi ale delirului revanşard. Iliescu este principalul răspunzător pentru stagnarea şi băltirea morală şi politică, pentru nenumăratele şovăieli şi bîlbe din democraţia postceauşistă. Iliescu este vinovat pentru cei ucişi în mineriade, precum şi pentru asasinii de la Revoluţie rămaşi pînă azi nepedepsiţi ba chiar recent scutiţi de puşcărie.

G.G.: Nu numai Iliescu este vinovat. Iliescu nu este un dictator de tip Ceauşescu, sau Stalin, sau Tito. El este exponentul unei oligarhii. Să zicem că ar dispărea persoana sau personalitatea politică a lui Iliescu, tot ar rămîne partidul sau mai multe partide, despre care vorbeam adineauri şi care au lăstărit din trunchiul partidului unic comunist. Fenomenul este diferit faţă de ceea ce era înainte de răsturnarea lui Ceauşescu. Puterea nu se mai concentrează în mîna unui singur om, sau a unei singure familii, ci în mîna unei oligarhii, a unei clase conducătoare

O.P.: a unui grup.

G.G.: Da, care totuşi are nişte rădăcini în cercuri afaceriste, mafiote

O.P.: securisto-comuniste

G.G.: da, şi o clientelă profitoare destul de amplă. Problema nu este a raportului istoriei româneşti cu o anumită persoană, ci cu o mentalitate de oligarhie care trebuie să dispară. Şi repet încă o dată părerea că fenomenul se va produce, probabil, într-un context internaţional presupus favorabil, într-o foarte lungă durată, ţinînd de epuizarea biologică a energiei malefice de care ne plîngem.

L.A.: Drama istorică a lui Ion Iliescu este că a pierdut trenul. Dacă ar fi venit în anii 80, ar fi putut face aici un comunism-gulaş, ca în Ungaria, şi ar fi fost admirat de urmaşi pînă în a treia speţă.

O.P.: Putea fi un Dubcek, de pildă.

L.A.: Putea fi un Dubcek, pînă la un punct.

G.G.: Un Kádár, mai curînd!

L.A.: Da, mai degrabă un Kádár. Cel care i-a dat pe mîna călăului pe conducătorii revoluţiei maghiare din 1956.

G.G.: Ceea ce adesea se uită, cînd se vorbeşte despre Kádár După cum se uită faptul că Nagy Imre, înainte de execuţie, a fost întemniţat în România condusă de sinistrul criminal Gheorghiu-Dej, căruia unii nu se ruşinează acum a-i anexa o seamă de merite

L.A.: Însă problema lui Ion Iliescu este că a venit în 1989, a venit după morţii din revoluţia anticomunistă, iar el ne-a băgat pe gît un postcomunism-gulaş! În loc să permită tendinţa societăţii către democraţie, către liberalism, către Occident. Noi am avut de-a face în aceşti ani cu un postcomunism-gulaş, pluripartit (dar pluripartitism era şi în Ungaria în anii 80), cu ceva mai multă mîncare (dar mîncare se găsea încă din anii 80 în Ungaria) şi cu o iluminaţie publică mai decentă. Dar pînă la reala democraţie, mai va! Îl aşteptăm pe succesorul lui Iliescu, să instaureze în sfîrşit democraţia.

G.G.: Care ar putea să fie Năstase sau Stolojan

L.A.: Doamne fereşte!

G.G.: Sînt oameni dacă nu scoşi din buzunarul lui Iliescu, scoşi din imediata lui vecinătate.

L.A.: Din păcate şi-a pregătit deja succesiunea.

G.G.: Sau vreţi să vorbim despre Băsescu, un tip ordinar

L.A.: Un tip elementar, în tot cazul

G.G.: De la care nu aşteptăm nici o lumină politică sau morală.

O.P.: Cred că în acest joc pe care l-aţi evocat lucrurile nu se vor întinde pe o durată foarte lungă, din două motive. Unu: pentru că românul nu e prost şi asta vedem în cazul lui Ion Cristoiu, care era adulat cu zece ani în urmă şi care aproape că a dispărut astăzi

G.G.: În locul lui a răsărit pe cer Păunescu, ceea ce e mai grav!

O.P.: În al doilea rînd, datorită mereu prezentei şi atentei comunităţi internaţionale. Nu cred că vom aluneca într-o groapă de potenţial şi am impresia că lucrurile vor intra într-o normalitate şi mai accentuată în momentul aderării noastre cu surle şi trîmbiţe la Uniunea Europeană. Sînt departe de a visa pentru ţara mea statutul pe care astăzi se luptă să-l aibă, dar nu-l are încă, acela de semicolonie a Occidentului. Fie că va fi o semicolonie a Statelor Unite ale Americii, fie că va fi a Uniunii Europene. Războiul din Irak această revelaţie a adus-o: că nu e totuna! Noi credeam că mergem cu toţii împreună şi în aceeaşi direcţie. Dar iată că nu e totuna. Însă o clasă politică devenită mai responsabilă şi mai inteligentă fie şi păstrîndu-şi milionarii securisto-criptocomunişti nu m-ar deranja dacă ar fi compusă din patrioţi. Sau nu m-ar deranja la fel de mult (ca să fiu mai precis). O asemenea clasă politică ar putea negocia pentru toţi cetăţenii României indiferent de origine, sex, opinii confesionale etc. ar putea negocia drepturi egale cu cetăţenii comunităţii europene, da, şi asta ar însemna depăşirea statutului de semicolonie şi ar reprezenta pînă la urmă, în mod paradoxal, un gest patriotic.

L.A.: Ei deocamdată îşi negociază propriile lor drepturi egale.

O.P.: Asta e problema! Şi speră să-şi transfere acelaşi tip de influenţă într-o societate lărgită, care să cuprindă Occidentul. Uitaţi-vă la mafia ucraineană şi uitaţi-vă la modestele noastre mafii

L.A.: Care se străduiesc să intre în Europa.

O.P.: Dar au intrat deja. Îmi amintesc foarte bine cum poliţia germană, cu cîţiva ani în urmă, dezvăluia punînd la dispoziţie benzi de înregistrări cazul unui ofiţer din poliţia română care complota cu o bandă de hoţi de maşini.

G.G.: Dar cei 14 poliţişti ai noştri arestaţi ca infractori, pentru că s-au asociat cu hoţii de petrol? În plus alţi nenumăraţi poliţişti prinşi cu mîţa în sac.

O.P.: În schimb arestăm o poştăriţă căreia îi lipsea la bilanţ un milion de lei şi care s-a autodenunţat, sărmana.

G.G.: Şi o condamnăm la trei ani de închisoare, deci ceva mai mult decît bivolul pesedist Bivolaru!

O.P.: Da, asta mi se pare inacceptabil şi mă întreb cîtă lume îşi poate imagina acolo la vîrf că acest popor tolerant va îndura asemenea injustiţii.

G.G.: Eu totuşi sînt mai puţin optimist decît colegul Pecican. Sigur că lucrurile ar trebui să se rezolve într-un timp mai scurt, într-o atmosferă de cvasi-normalitate măcar, dar nu cred că în România există o asemenea atmosferă. Sînt prea puternice atît reziduurile ideologice, cît şi concretul acesta mîlos, greu, aluvionar, al afaceriştilor proveniţi din mediile de partid şi securitate care s-au asociat cu profitorii de după 1989.

O.P.: Aici revenim la povestea berarului. Dacă la masa noastră, a celor trei care stăm acum de vorbă, există un strop de normalitate, atunci totuşi există normalitate în România!

L.A.: Prin cuvintele noastre ne străduim să ridicăm vălul de pe aceste aberaţii, să instituim puţină normalitate. Dacă e să ne încheiem acest episod al dialogului printr-o buclă, revenind la ideea cu care am debutat, iată prin ce este important schimbul nostru de idei. Prin faptul că instaurăm un colţişor de spirit critic, de lumină, de logică şi de raţionalitate.

O.P.: Şi de ieşire din solitudine! Fiindcă adeseori e un sentiment covîrşitor că doar tu vezi lucrurile aşa, că trăieşti în miezul unei anomalii, în timp ce toată lumea se fofilează cu micile aranjamente, cu potlogăriile. Or cred că asta e important pentru cei care pot asculta sau citi cuvintele noastre.

G.G.: Încă un lucru aş vrea să precizez. Dialogul nostru în trei, sau trialogul nostru, cum spunea în glumă prietenul Laszlo, nu se doreşte un exclusivism, nu se doreşte un monopol al unor puncte de vedere, ci este doar o ipoteză de lucru, o propunere de interpretare a unor fapte (uneori diferă chiar opiniile noastre, precum cele în legătură cu Nae Ionescu) şi aşteptăm cu interes inserţia noastră în fluxul discuţiei publice: diverse intervenţii, nuanţări, păreri cu privire la ceea ce afirmăm noi acum.

O.P.: Poate că e timpul să ne oprim, deocamdată, aici. Îngăduiţi-mi doar să observ că, după ce ani de zile criticul Gheorghe Grigurcu şi-a exersat floreta polemică din Oradea, astăzi am descins noi de la Cluj în inima Olteniei, într-o agreabilă, dar şi simbolică mutare regională de accent pe care am s-o şi formulez răspicat: nu există colţ al României unde civismul şi exerciţiul critic să nu se poată naşte. Prin urmare, îndrăzniţi, cetăţeni! Noi ne-am reunit spre a dovedi că se poate.

(Tîrgu Jiu, 24 august 2003)