FRINARUL

Laszlo Alexandru

FRÎNARUL

Editorialul semnat de Cornel Nistorescu în Evenimentul zilei din 23 oct. 2002 pune în sfîrşit degetul pe o rană deschisă. Prea adesea mi-a fost dat să asist în ultimul timp la spectacolele de reacţionarism ale lui Alex. Ştefănescu pentru a nu saluta cu entuziasm această acerbă punere la colţ.

Punctul de plecare îl reprezintă un conflict între persoane. Doi reprezentanţi semnificativi ai tinerei generaţii de critici sprijiniţi de România literară (Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu) n-au mai acceptat să li se strige hăis! cînd ei trăgeau cea! şi au abandonat partida. Mai pe româneşte vorbind, cei doi au avut neplăcuta surpriză de a constata că eforturile lor deşi timide, sinuoase, şovăitoare de a reciti fără ochelari de cal literatura română contemporană sînt sancţionate de veteranii redacţiei. Şi s-au săturat. Şi-au luat valiza şi-au plecat. Totul se putea încheia în linişte, dacă nu se trezea vituperînd împotriva lor redactorul-şef al săptămînalului cultural, acuzîndu-i de ireverenţă în faţa scriitorilor consacraţi, ba chiar de mentalităţi comuniste. De parcă toţi comuniştii şi-ar fi propus doar acest lucru: să regîndească demitizant literatura ceauşistă, să doboare gloriile de carton de pe piedestalul de şocolată!

Cornel Nistorescu a intrat în ring să-i apere pe cei doi scriitori tocmai angajaţi de cotidianul său, dar şi pentru a semnala o alarmantă stare de fapt. Alex. Ştefănescu vede în obiecţiile formulate de tineri un mod «de a-l deposeda de prestigiu pe un scriitor». Emiterea de păreri despre producţia intelectuală a bătrînetului literar e apreciată drept «imorală, ca orice tentativă de furt», iar «nerăbdarea jefuitorilor este şi inestetică, amintind graba grotescă a mulţimii de neisprăviţi». Cel care conduce astăzi revista România literară scrie negru pe alb că tinerii care refuză dogmele şi ierarhiile stabilite de un grăsan ar comite păcate de neiertat. În opinia revoltată şi atît de savuros exprimată de Cornel Nistorescu, am asista la un conflict între generaţii care ar veni să atenueze orice dispută ideologică. Toţi bătrînii, indiferent de poziţia lor dinainte de 1989, vin să-şi dea mîna în prezent pentru a diminua acţiunea făraşului postdecembrist. Se face lumină! Între Alex Ştefănescu şi Mircea Micu (acesta reprezentînd trup şi suflet duşmanul de moarte al orientării slujite de redactorul-şef al României literare) nu este nici o diferenţă. Şi unul, şi celălalt, împreună cu grupările pe care le reprezintă, sînt la fel. Apără trecutul nu pentru că e depozitarul unui tezaur, ci pentru că aşa, amestecat, i-ar putea conţine şi pe ei. Pe Alex. Ştefănescu, pe Mircea Micu, pe Corneliu Leu, pe Vasile Băran, pe Fănuş Neagu şi pe mulţi alţii. Orice privire detaşată, cu un alt ochi decît cel care a aşezat ierarhiile literare în anii comunismului, devine un act criminal, o impostură, o acţiune duşmănoasă.

Aş veni în întîmpinarea lui Cornel Nistorescu, nuanţîndu-i (pe ici, pe colo) filipica. În opinia mea, situaţia încarnată de Alex. Ştefănescu nu a reprezentat nici un moment vreun conflict între generaţii. O clară opţiune ideologică de cea mai reacţionară speţă a fost abil camuflată de redactorul-şef al României literare într-un stil colocvial-dezinhibat. Criticul a dat mai tot timpul în textele sale iluzia că se află în treabă doar aşa, la un pahar de vorbă, la o bîrfă mică. Afişînd cu deliberare o mască de jovialitate mondenă, pupînd mîna la doamne şi domnişoare, făcînd reverenţe la domni, scăpa cîteodată pe sub masă scurte şpiţuri dureroase în fluierele picioarelor. După care îşi relua grăbit surîsul colocvial şi politeţurile de circumstanţă. Cum puteai să te superi pe un asemenea personaj? Cum să-l tratezi cu seriozitate? Cum să răspunzi cu argumente, citate şi explicaţii la asemenea giumbuşlucuri amuzante? N-ai fi dovedit tu însuţi lipsă de umor luîndu-l în seamă? Nu ţi-ai fi atras oare blamul galeriei, mereu luată prin surprindere cînd circarul primeşte şuturi în fund nu de la un alt circar, ci de la vreunul din spectatorii nemulţumiţi de calitatea spectacolului?

În acest tangou politico-ideologico-literar postdecembrist, arborînd constant zîmbetul pînă la urechi al amfitrionului sigur de sine, Alex. Ştefănescu s-a situat cu perseverenţă în tabăra reacţionarismului critic. În încleştarea de multe ori surdă, uneori făţişă, dintre promotorii revizuirilor, ai rediscutării compromisurilor la care s-au dedat scriitorii în comunism, pe de o parte şi adepţii stagnării, ai menţinerii intacte de ierarhii, onoruri şi avantaje materiale, pe de altă parte gureşul criticastru, executînd senine piruete (dar nu pe vîrful picioarelor, ci pe călcîie), a ales partea comodă şi avantajoasă a baricadei. Dacă examinăm cîteva opinii ale sale din ultimul timp ne umplem de groază.

Să ne aruncăm privirea pentru început asupra taberei de rinoceri literari, pîrghiile de nădejde ale partidului comunist, ideologii de frunte ai ceauşismului, instrumentele vigilente ale plenarelor cu activul din cultură. Să-i vedem pe unii din cei ce au ocupat fotoliile în loja literelor române pînă la 1989. D.R. Popescu, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor desantat peste capul cobreslaşilor şi împotriva voinţei lor, preaplecatul responsabil cu tămîia la Congresul XIV (adică doar cu vreo cîteva săptămîni înainte de agitaţia din decembrie 89), se bucură de o imagine critică senină şi luminoasă, înţepenită în formalism. Metoda de lucru a hagiografului e transparentă: pe de o parte enormităţile articolelor leniniste ale protejatului său sînt privite cu placiditate, pe de altă parte banalităţile sale sînt zdravăn umflate cu pompa. Tînărul a început să colaboreze cu zel, înainte de toate, desigur, la revista unde era corector, dar şi la alte publicaţii, folosind prompt fiecare ocazie. A compus, deci, povestiri cu valoare propagandistică pentru campania de cooperativizare a agriculturii, reportaje despre frumuseţea «vieţii noi», prefeţe la cărţi insignifiante, recenzii la cărţi dintre cele mai diferite ca factură (de exemplu, la un volum de amintiri despre Lenin, în Steaua din aprilie 1957), prezentări ale unor tineri autori, răspunsuri la anchete etc. Cu aerul că-şi risipeşte energia creatoare cînd, de fapt, nu făcea decît să se infiltreze pe toate capilarele disponibile în conştiinţa epocii , el nu a uitat să investească cel mai mult în proză şi teatru, tinzînd discret spre depăşirea superficialităţii gazetăreşti de la început şi spre elaborarea unor opere tot mai serioase. Ceea ce este valoros în creaţia lui D.R. Popescu iese lent şi impunător din acest noian de colaborări nesemnificative, aşa cum iese un submarin din adîncuri şiroind încă de apă" (vezi România literară nr. 14/2002, subl. din citat îmi aparţine).

Cu alt prilej, parvenirea lui Titus Popovici este consemnată neutru: Face carieră politică (şi avere), ajungînd membru al CC al PCR. Se bucură discret de banii şi de poziţia sa, ducînd o viaţă retrasă şi ocupîndu-se cu predilecţie, ca Sadoveanu pe vremuri, de citit şi scris, de pescuit şi vînătoare (R.l., nr. 24/2002). Putem umaniza pe oricine, nu-i aşa, dacă îi contrabalansăm cariera politică abominabilă printr-un hobby simpatic. Pe alocuri analizele redactorului-şef al României literare îţi fac impresia că timpul s-a oprit în loc. Iată-l rezumînd (mai degrabă neimplicat) un conflict tipic stalinist, iar în final evaluînd (apăsat favorabil) romanul Setea: "Titus Popovici imaginează o luptă dramatică între personajele pozitive şi personajele negative, între «exploataţi» şi «exploatatori». În fruntea celor dintîi se află, în afară de Mitru Moţ, directorul şcolii, George Teodorescu şi instructorul regional de partid, Ardeleanu, iar liderul celei de-a doua tabere este baronul Romulus Papp de Zerind, proprietarul unei întinse moşii şi preşedintele organizaţiei regionale a Partidului Naţional Ţărănesc. Ardeleanu moare eroic, împuşcat, mor şi alţi tovarăşi ai lui de luptă, dar cauza pentru care ei se sacrifică învinge. Adversarii lor se poartă, bineînţeles, lamentabil, fiind repudiaţi de scriitor ca nişte duşmani personali ai săi. // Melodramatic şi triumfalist, de un subiectivism agasant, romanul este totuşi, şi el, foarte bine scris, la nivelul fiecărei fraze" (loc. cit., subl. mea). Trebuie să te numeşti Alex. Ştefănescu pentru a mai încerca să faci respiraţie gură la gură unui avorton ideologic tezist al anilor 50. Cultura română îşi lua distanţele faţă de obsedantul deceniu încă din anii 70, prin pana cu voie de la poliţie a lui Marin Preda. Dar sub ochii noştri stupefiaţi, în noul mileniu, farul gîndirii critice de la România literară se apleacă generos asupra materialelor de propagandă stalinistă: Principala aptitudine a lui Titus Popovici, care îl impune încă de la apariţia romanului Străinul, este aceea de a crea iluzia de viaţă (loc cit., subl. autorului).

Doar Pruteanu mai avusese neobrăzarea după revoluţia din 1989 de a reconsidera estetic rebuturile staliniste ale lui Petru Dumitriu (deşi chiar propagandistul expatriat le considera deşeuri şi excremente). Alex. Ştefănescu îşi permite nesimţirea de a repeta, negru pe alb, o similară enormitate: Recurgînd la o definiţie lapidară, s-ar putea spune că Străinul şi Setea sînt romane false scrise cu talent, cu evident şi incontestabil talent. La vremea aceea îi adresam lui George Pruteanu o întrebare la care n-am primit încă răspuns. Mă văd nevoit să i-o repet astăzi şi lui Alex. Ştefănescu: în ce măsură îl mai poate interesa pe un critic literar dacă nişte "romane false", teziste şi artificiale au fost scrise cu sau fără "talent"? E ca şi cum am spune despre un cadavru: da, sărmanul de el, s-a stins din viaţă, dar ia priviţi ce splendidă cravată cu buline are!

Un alt stîlp al societăţii predecembriste a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Nu multă lume avusese tupeul ei nemărginit de a echivala intensitatea luminoasă dintre epoca lui Ceauşescu şi cea a lui Pericle. În multă apă de trandafiri a trebuit să-şi înmoaie condeiul Alex. Ştefănescu pentru a-i trasa biografia: Face o frumoasă carieră universitară, începînd din 1948, cînd este numită asistentă la Catedra de literatură universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti; în 1971 devine profesoară universitară, iar în 1973 şefă a catedrei. Cursurile sale, impresionante prin erudiţie şi solemnitate, printr-un cult al valorilor umaniste oficiat într-un dezacord vizibil cu egalitarismul proletar promovat de regimul comunist, au ecou în rîndurile studenţilor" (vezi R.l., nr. 23/2002). Mă tem că hagiograful iar îşi consideră cititorii picaţi din lună sau pur şi simplu îşi bate joc de ei. Cele două momente de ascensiune profesională a Zoei Dumitrescu-Buşulenga (1948, respectiv 1971-1973) coincid, ca din întîmplare, cu două momente de strîngere a şurubului în plan politic-social: teroarea răspîndită în rîndul intelectualilor, arestarea unor personalităţi de excepţie, naţionalizările şi debutul colectivizării, respectiv tezele din iulie şi implementarea modelului nord-coreean. "Dezacordul vizibil" cu regimul i-ar fi adus profesoarei Canalul (în prima etapă), marginalizarea (în a doua etapă). În nici un caz decolarea spre Parnasul puterii.

Decenii la rînd, Zoe Dumitrescu-Buşulenga este o prezenţă luminoasă în viaţa publică. Întrucît face complimente la scenă deschisă lui Nicolae Ceauşescu, după modelul artiştilor renascentişti care dobîndeau, prin omagii, protecţia cîte unui principe, este dezaprobată sever de liderii de opinie din mediile intelectuale. În severitatea lor se descifrează însă nu numai intransigenţa morală, ci şi o anumită iritare faţă de siguranţa şi aplombul cu care Zoe Dumitrescu-Buşulenga se manifestă ca om de cultură, ţinînd conferinţe în faţa unor săli arhipline, apărînd la televizor, conducînd instituţii importante, călătorind în străinătate. Adepta de vază a ceauşismului era, va să zică, o prezenţă luminoasă pentru Alex. Ştefănescu? Linguşelile ei dezgustătoare, în mijlocul unei ţări ce răbda de foame şi tremura de frig, erau complimente renascentiste? Delimitarea intelectualilor de personajul care se gîndeşte doar la propriul paşaport, nesinchisindu-se de soarta colegilor de condei, s-ar datora doar invidiei? Obrazul gros al celui ce vomează asemenea fraze nu poate fi străpuns, mă tem, nici măcar cu aruncătorul de grenade.

Numeroasele călătorii pe care le-a întreprins în străinătate n-au fost niciodată simple excursii. Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a comportat de fiecare dată ca un «trimis special» al culturii române. Întrerup citatul pentru a-i da în sfîrşit dreptate comentatorului. Într-adevăr trimis special a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar nu al culturii române, ci al regimului ceauşist. Cine se străduia oare să-i explice presei occidentale că Paul Goma nu e interzis în România, ci tipografii refuză să-l tipărească datorită caracterului licenţios al stilului său?! De ce n-au călătorit măcar pe sfert cît ea un M. Niţescu, un Gheorghe Grigurcu, un I. Negoiţescu, un I.D. Sîrbu? Crede Alex. Ştefănescu oare că aceştia nu şi-ar fi putut consemna cu acelaşi farmec intelectual impresiile de călătorie, dacă dictatura nu le-ar fi refuzat sistematic paşaportul?

După 1989, rănită de injustiţiile pe care i le fac unii justiţiari improvizaţi, dezolată în urma morţii soţului ei, în care a avut un prieten apropiat, obosită şi bolnavă, îşi petrece cea mai mare parte din timp la Mănăstirea Văratec (loc de recluziune, cu o sută de ani în urmă, şi al Veronicăi Micle). Nu, nu, informaţia istoricului literar este grav deficitară. Cu toată recluziunea sa plină de sacrificii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost pînă în 1997 directoare la Accademia di Romania, în Roma, unde a fost succedată de propriul ei nepot, Marian Papahagi, după ce noi toţi am votat schimbarea. Eugen Uricaru, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi adjunctul ei de atunci la şefia instituţiei, cu siguranţă îşi mai aminteşte unele detalii picante legate de spiritul de sacrificiu, dar mai ales de sihăstria şi aspectul de mănăstire medievală inexpugnabilă pe care l-a conferit bătrîna doamnă splendidei vile din zona rezidenţială a Romei. (Iar paralela cu Veronica Micle îmi scapă cu desăvîrşire.)

Printre falsuri patente, răstălmăciri răuvoitoare, neadevăruri flagrante şi interpretări tendenţioase, Alex. Ştefănescu îşi încheie apoteotic studiul critic, mai-mai să scoată din obiectul veneraţiei sale un nou disident post-fabricat: Zoe Dumitrescu-Buşulenga este una dintre puţinele conştiinţe integratoare care au fost active şi au servit eficient cultura română în timpul unui regim care urmărea să producă în serie oameni amnezici. Amnezici ne crede el, Ştefănescu, pe noi ceştialalţi, care nu-l aşteptăm pe redactorul-şef al României literare să ne explice cum a descoperit că plouă de jos în sus.

Am văzut pînă acum pe cine îmbrăţişează Alex. Ştefănescu. Fosta nomenclatură, fosta protipendadă, fosta profitocraţie. Să vedem în continuare pe cine e supărat criticul de la România literară, pe cine respinge sau terfeleşte, de cine se disociază sau pe cine ironizează. Răspunsul e extrem de simplu. Pe toţi cei ce se împotrivesc acestor afinităţi elective ale sale. Toate spiritele protestatare şi inconformiste ale literaturii române de azi. Întrucît nu vreau să plictisesc lumea cu o demonstraţie amplă, mă restrîng aici doar la trei situaţii. Dar oricine poate prelua ştafeta, ducînd investigaţia mai departe şi multiplicînd exemplele.

O victimă a conservatorismului ştefănescian este Dan Petrescu. Insurgenţa şi insubordonarea funciară trebuie, nu-i aşa?, aspru pedepsite. Dincolo de stilul preţios şi de selecta bibliografie folosită, există o vulgaritate de fond, o plăcere suspectă de a batjocori tot ceea ce inspiră altora respect. Dan Petrescu îndeplineşte riguros protocolul exprimării elevate, al citării surselor, al «ascultării» eventualilor preopinenţi, dar o face numai pentru a-şi legitima o atitudine teribilistă, distructivă şi necooperantă. Domnul cu costum şi cravată este de fapt un scandalagiu care maimuţăreşte lumea bună, dintr-un capriciu sau poate ca să o ridiculizeze o dată în plus (vezi R.l., nr. 27/2000).

Pentru Alex. Ştefănescu nu argumentele exprimate au importanţă, întemeierea sau corectitudinea lor, ci autorii ţintiţi de cuvinte. Pe el nu-l interesează legitimitatea ideilor, ci legitimizarea persoanelor. Prea puţin contează ce spunem/scriem. Vital este să avem grijă despre cine spunem/scriem: Cînd îl persiflează pe Alexandru Mironov, «care a recunoscut că a dat note informative Securităţii», Dan Petrescu ni se înfăţişează pentru o clipă ca un om de atitudine, demn de încredere. Dar cînd în acelaşi paragraf descoperim o referire batjocoritoare şi la adresa lui Gabriel Liiceanu, nu mai putem lua în serios presupusa lui intransigenţă. Dar ce, Gabriel Liiceanu tronează cumva în cultura română asemeni unui semizeu, deasupra oricărei critici şi ironii?

Pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, asiduă colaboratoare a regimului trecut, redactorul-şef al României literare o promovase la statutul de conştiinţă integratoare. Cu aceeaşi mişcare de prestidigitator, orientată însă invers, el comite o rară ticăloşie atunci cînd pune în dubiu legitimitatea unui adevărat rebel la dictatura comunistă: Ne întrebăm dacă nu cumva înainte de 1989, cînd a protestat împotriva lui Ceauşescu, Dan Petrescu a făcut-o nu ca «dizident», ci pur şi simplu ca o persoană recalcitrantă, care s-ar fi răzvrătit împotriva oricărei autorităţi.

Pedeapsa îndrăgită a educatorilor din vechime, după ce li s-a interzis să-i mai bată la fund pe copiii obraznici, era să le dea de scris de cîteva sute de ori un anumit text cu valenţe pedagogice. (Repetitio mater studiorum.) Dacă Alex. Ştefănescu a pierdut o asemenea corecţie în tinereţea-i revoluţionară, şi-o poate aplica de unul singur la bătrîneţea-i reacţionară, copiind de o sută de ori următorul pasaj din Biblie: Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, cari spun că întunerecul este lumină şi lumina întunerec, cari dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune! Vai de cei ce se socot înţelepţi şi se cred pricepuţi! () cari scot cu faţa curată pe cel vinovat pentru mită şi iau drepturile celor nevinovaţi! De aceea, cum mistuie o limbă de foc miriştea şi cum arde flacăra iarba uscată, tot aşa: ca putregaiul le va fi rădăcina lor, şi floarea li se va risipi în vînt ca ţărîna, căci au nesocotit legea Domnului oştirilor şi au dispreţuit cuvîntul Sfîntului lui Israel (Isaia, 5, 20-24).

Gheorghe Grigurcu este unul din cei mai perseverenţi adepţi ai revizuirilor din cîmpul literaturii şi sancţionează cu scrisul său multe figuri palide ale vechiului regim. Activitatea lui deranjează şi raţionamentele lui incomodează, chiar dacă persoana lui impune respect. Fiind vorba şi de un colaborator constant al României literare, jocul de picioare al lui Alex. Ştefănescu încearcă să împace protocolul social cu inaderenţa la ideile polemistului. Cea mai bună soluţie va fi deci persiflarea: Consecvent cu sine, neintimidat de reacţiile violente pe care le provoacă (şi cărora le răspunde cu calm), el înaintează imperturbabil, hotărît să-şi ducă la bun sfîrşit acţiunea de reevaluare a vieţii literare de după război. Tenacitatea sa o aminteşte pe aceea a abatelui Faria, care cu o coadă de lingură a reuşit să sape, în decursul a zece ani, un tunel prin zidul de piatră al temniţei lui. Totul este ca la sfîrşit Gheorghe Grigurcu să nu constate, ca şi personajul lui Alexandre Dumas, că a calculat greşit direcţia de înaintare (R.l., nr. 21/2000). În pasajele în care Alex. Ştefănescu îşi dă pe faţă incompatibilitatea cu pledoaria morală a preopinentului et pour cause!, are probleme cu propria-i conştiinţă, bîzîiala muştei de pe căciulă îi acoperă muzica sferelor ies la lumină aberaţii gălăgioase. Prin splendoarea multora dintre textele pe care le-a scris, G. Călinescu şi-a făcut cu prisosinţă datoria faţă de semeni. Geniul a constituit forma sa de a fi moral. Am da dovadă de o exigenţă absurdă, dacă am regreta că n-a avut curajul să sfideze regimul comunist. N-ar lipsi mult să-i reproşăm şi faptul că nu a reparat poarta de la Universitate. Dar în realitate puţină lume i-a reproşat lui G. Călinescu faptul că nu a sfidat comunismul. Unii şi-au exprimat însă dezamăgirea sau chiar dezgustul pentru că G. Călinescu a slujit cu fervoare comunismul. A fost un mare optimist al planului cincinal (creşterea porcilor) în zootehnie şi un mare admirator al planului cultural (tămîierea proletcultiştilor) în Academie. De mirare că nu l-au pus comuniştii să repare şi poarta de la Universitate, la cît zel dovedise genialul critic cînd le-a ieşit în întîmpinare! Iar dacă Alex. Ştefănescu îşi imaginează că servilismul din biografia unui autor nu transpiră şi în opera sa, ca pata de unsoare la subsuoara unei cămăşi albe, e suficient să-şi examineze propriile scrieri pentru a se convinge că aşa stau lucrurile. Şi nu doar pe la subsuori.

Cămaşa criticului duhneşte înfiorător cînd vine vorba despre Paul Goma. La cîte imbecilităţi am citit prin presa literară autohtonă despre marele scriitor exilat la Paris, intervenţiile redactorului-şef al României literare bat toate recordurile. Ai zice că scrie la patru mîini cu superiorul său ierarhic. Nicolae Manolescu cenzurează publicistica lui Goma, Alex. Ştefănescu defăimează literatura lui Goma. Nici o jenă, nici o remuşcare. Scopul scuză mijloacele.

Iar mijloacele, har Domnului, sînt extrem de diverse. Impedimentele bunului simţ au fost aruncate în coşul de gunoi. La loc de frunte se află contradicţia senină. În ţara românească oricum uită toată lumea de la mînă pînă la gură. Ce mai contează cuvintele noastre de ieri, dacă azi am sărit în altă barcă? "Gherla, poate cea mai bună carte a lui Paul Goma şi una din marile cărţi ale literaturii române (reţineţi data: 1990!); Rareori se ajunge în literatură la un asemenea grad de autenticitate! (tot 1990); Culorile curcubeului : un document excepţional, de mare valoare istorică şi psihologică (tot 1990); Scrisul lui Paul Goma, sobru, lipsit de podoabe, ursuz chiar, are o frumuseţe bărbătească şi se dovedeşte eficient în transmiterea emoţiilor (tot 1990). Ei, dar timpul trece, grupările literare se reconfigurează, a venit vremea ca Alex. Ştefănescu să simuleze actul de critică literară pentru a-şi dovedi vasalităţile de gaşcă: Textele lui Paul Goma, deşi etalează procedee ale literaturii-vérité, deşi cuprind discontinuităţi intenţionate, proprii literaturii moderne, rămîn în esenţa lor neliterare (reţineţi data: 2002!); Paul Goma nu este prozatorul de mare anvergură, capabil să zguduie conştiinţele (tot 2002); Atunci cînd a făcut numai literatură, bazîndu-se exclusiv pe presupusul lui talent literar, în absenţa unui scandal politic care să-i promoveze cartea, Paul Goma nu a reuşit să se impună atenţiei publicului (tot 2002). (De notat în paranteză teribila nesimţire a comentatorului: scandalul politic să-i spunem aşa, pentru a-l reduce la derizoriu pe care l-a declanşat Goma împotriva lui Ceauşescu i-a atras scriitorului douăzeci de ani de cenzură pe pămîntul patriei, necum să-i promoveze cartea! Mare sfîntă neruşinare romliterară!)

Bazaconia bădărană conform căreia Paul Goma n-ar avea talent a fost răspîndită în anii 70 de serviciile secrete ceauşiste. S-a încercat astfel delegitimarea unei puternice voci protestatare anticomuniste. Nimic surprinzător. Metoda a fost aplicată şi în cazul altor artişti rebeli. S-a afirmat în Rusia că Alexandr Soljeniţîn n-are talent dar a primit Premiul Nobel. S-a afirmat în Polonia că Bronislaw Geremek n-are valoare ştiinţifică dar a primit Premiul Academiei Franceze. S-a afirmat în România că Paul Goma n-are talent dar s-au îmbulzit editurile occidentale să-l publice: Gallimard, Seuil, Elsevier, Hachette, Albin Michel, Julliard, Suhrkamp, Thule, Readers International etc. De atunci zidul Berlinului s-a prăbuşit. Unii securişti au ieşit la pensie. Rotirea cadrelor a luat ritmuri ameţitoare. Cuvîntul comunist s-a transformat din elogiu în sudalmă. Numai Alex. Ştefănescu a rămas de planton să cotcodăcească despre lipsa de talent a lui Paul Goma. Vîna groasă de activist cultural la Scînteia tineretului n-a cedat nici în faţa vicisitudinilor istorice. Partidul s-a scufundat, minciunile propagandistice au rămas. Ca unghia de la piciorul cadavrului: creşte şi în absenţa stăpînului.

Dar măcar cu limba română de n-ar fi certat acest critic bulevardier! Preocupat să-l ascundă înainte de termen pe Paul Goma, Ştefănescu ne anunţă că statuia însăşi, din cauza unui secret viciu de structură, a început să se prăbuşească singură (R.l., nr. 19/2002). Probabil de la marii săi profesori (ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga) o fi aflat criticul literar că prăbuşirea este un proces de lungă durată, cu un început, o prelungire, o mică zăbavă şi un epilog, cum dă de bănuit prin inteligenta sa exprimare, şi nu o acţiune bruscă şi zgomotoasă, cum ni se explică la dicţionar.

Nu mi-am propus în acest text să descopăr America. Ştiam prea bine încă de acum cîţiva ani cine este Alex. Ştefănescu şi am scris-o în polemica mea Părul de lîngă drum (acum reluată în vol. Grîul şi neghina). Dar am tresărit, iniţial plăcut surprins, iar apoi în dezacord, cu imaginea pe care i-o schiţează Cornel Nistorescu: Se reaşază teritoriile, se recompune viaţa literară. De fapt se schimbă România. Iar Alex. Ştefănescu rămîne de partea cealaltă, pe marginea unei prăpăstii şi plînge că nu mai are resurse s-o treacă. Inconştient, cel care zice că se tot chinuieşte la o Istorie a literaturii române a marcat, prin gestul său, o ruptură între generaţii.

Măcar de-ar plînge! Măcar de s-ar chinui să treacă prăpastia! Dar nu. El acţionează puternic la frîne şi încearcă să întoarcă din drum locomotiva literaturii. Îi terfeleşte şi îi denigrează pe disidenţii şi protestatarii care şi-au ridicat vocea în modelarea viitorului cultural îi omagiază tandru şi îi felicită duios pe toţi simandicoşii care au pocit iremediabil imaginea trecutului. Aici stă centrul de greutate al acţiunii sale. Dacă privim corect situaţia, ruptura lui de tînăra generaţie trebuie contabilizată doar la pierderi colaterale.

Alex. Ştefănescu este frînarul literaturii române contemporane.

(2002)