EXPLORATORI ªI ADMINISTRATORI

EXPLORATORI ŞI ADMINISTRATORI

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

Un salut de pace, deşi am pornit la război

O.P.: Bun venit la Cluj, domnule Gheorghe Grigurcu, bun venit în biroul meu, Laszlo Alexandru. Un salut de pace tuturor, deşi am pornit la război. Am pornit noi mai demult la război cu fixaţia că într-o literatură în care s-a cam depus praful atît pe clasici, cît şi pe cei ce n-au decedat încă, s-ar cuveni făcut curat. Asta sună poate cam brutal. În orice caz sună sanitar, într-un moment în care Ministerul Sănătăţii se apropie de falimentul total. Pentru a intra pe făgaşul unui vocabular de acum consacrat, vom începe, cred, să vorbim despre revizuiri. Revizuiri în literatură. Sau nu numai în literatură?

G.G.: Vom vorbi despre revizuiri în general, pentru că revizuim totul în perioada noastră zisă de tranziţie. Însă fiind noi oameni de litere, sigur că punem accentul pe ceea ce cunoaştem mai bine şi formează conţinutul activităţii noastre. Preluînd ideea dumneavoastră de salubrizare, enunţată cu cîteva clipe mai înainte, aş nuanţa-o în felul următor: ne aflăm în săptămîna Paştelui, cînd oamenii deretică în casele lor şi ar fi bine să ne dereticăm puţin şi conştiinţele.

O.P.: Ar fi bine. Nu ştiu dacă ar fi şi uşor.

L.A.: Aş vrea să punctez următorul lucru. Tocmai astăzi şi tocmai la această oră se împlineşte un an de cînd ne-am început dialogul. Tot pe 24 aprilie, dar 2002, la ora asta

G.G.: Extraordinar! Ce coincidenţă

L.A.: eram în studioul de radio şi înregistram prima voletă a conversaţiei noastre.

O.P.: Înseamnă că avem şi o posteritate vie pe care o asigurăm tot noi

L.A.: E o coincidenţă interesantă. Întîmplător mi-a sărit în ochi. În ce priveşte revizuirile, e o problemă amplă, care ar trebui mărunţită pe detaliile componente. Poate ar trebui să purcedem la drum. Ce înseamnă revizuire? Din ce ar fi compusă revizuirea?

O.P.: Cred că domnul Grigurcu ne poate spune, fiind campionul revizuirilor. Nu ştiu dacă a fost nominalizat pînă acum, eu zic să-l ungem cu prilejul de faţă drept campionul acestor operaţiuni care, în mod clar, nu sînt doar estetice. S-a pomenit aici de salubrizare. Nu ştiu dacă ar trebui să mergem pînă la deratizare sau nu. Rămîne de stabilit.

L.A.: Enunţai înainte de convorbirea noastră o idee legată de canon. În ce măsură canonul, prelucrarea canonului ţine sau nu de ideea de revizuire? În ce măsură mai avem nevoie sau nu de un canon?

O.P.: Să vedem ce zice părintele revizuirilor aici de faţă.

G.G.: Vă mulţumesc în primul rînd pentru decoraţia verbală pe care mi-o acordaţi numindu-mă campion al revizuirilor. Este un gest amabil al dumneavoastră. Dar revizuirile nu pot să fie, la nivel epocal, produsul unui singur condei. E vorba de un proces care implică mai mulţi actanţi. Pînă la urmă rezultanta este un produs colectiv, un produs al spiritului epocii. La ora actuală revizuirile bineînţeles că se situează la întretăierea a două perspective. Pe de o parte este perspectiva estetică, aşa zisa mutaţie a valorilor estetice, pe care o statua Lovinescu, şi care este un proces permanent, un proces al oricărei literaturi conştiente de sine. Pe de altă parte, este vorba de dezideologizare, de depolitizare. Cultura română a cunoscut o epocă amplă de imixtiuni politico-ideologice, care au alterat grav atît literatura, cît şi conştiinţa aferentă literaturii, anume critica. Desigur acest lucru trebuie scos în evidenţă cu obiectivitate, iar conştientizarea a ceea ce a fost greşit în trecut trebuie să fie echivalentă cu o lustraţie. Avem nevoie de o purificare a conştiinţei noastre, care se poate obţine prin reconstituirea exactă a trecutului şi prin detaşarea noastră de acest trecut nociv.

Noi revizuim ca să fim contemporani cu realitatea

L.A.: Eu văd revizuirile ca pe un instrument, nu ca pe o finalitate în sine. Discutam într-un alt context cu Ovidiu Pecican despre riscul care s-a ivit o dată cu apariţia computerelor. Unii au căzut în mania computerelor şi au crezut că ele sînt cele care creează faptul, evenimentul, informaţia etc. Unii i-au dat direct computerului să scrie poezii. Dar este vorba numai de un instrument care ne ajută, iar poezia vine din altă parte, din creier sau din sensibilitate. Prin intermediul computerului se poate aşterne pe hîrtie sau pe ecran poezia, dar ea preexistă. Aparatul doar ne-o transmite. Tot astfel văd şi revizuirile, care sînt nişte instrumente la care apelăm la un moment dat. Temelia este altundeva. În cazul nostru, temelia constă într-o mutaţie a conştiinţei, a valorilor şi a ideologiilor, care a survenit după 1989. O mutaţie chiar a sensibilităţilor, a vocabularului şi a mijloacelor de expresie. O mutaţie a ceea ce se aşteaptă de la literatură, o mutaţie a actanţilor care fac literatura. Toate acestea trebuiau exprimate într-un fel. Revizuirile sînt instrumentul prin intermediul căruia mutaţiile amintite îşi caută drumul spre lumină, spre expresie. Revizuirile sînt instrumentarul la care poate să recurgă, de pildă, un critic literar pentru a rejudeca dintr-o nouă perspectivă, cu o nouă sensibilitate, cu o nouă mentalitate, literatura dinainte şi din prezent. Nu se pune problema să revizuim de dragul de a revizui. Noi revizuim ca să fim contemporani cu realitatea. Revizuirile sînt instrumentul prin care intrăm în rezonanţă cu realitatea înconjurătoare.

G.G.: Sîntem contemporani cu noi înşine. Există o expresie celebră lansată de Jan Kott, după cum ştiţi, în legătură cu Shakespeare, de care s-a uzat şi s-a abuzat, Cutare autor contemporanul nostru. Însă în fond este vorba de un proces firesc prin care intră în rezonanţă conştiinţa fiecărei epoci cu trecutul. Această recolerare este acum cu atît mai dificilă, cu cît se operează pe două coordonate. Pe o coordonată estetică şi pe una a dezideologizării şi depolitizării. Partea neplăcută a revizuirilor, la ora actuală, este că dezideologizînd şi depolitizînd noi ne vedem acuzaţi adesea de ideologizare şi politizare. Este o aberaţie şi nu numai atît. Din punct de vedere moral este o atitudine de rea-credinţă, care ni se aplică de către oamenii legaţi de trecut. De conservatorii care încearcă a-şi păstra în acest fel nişte interese, nişte poziţii, nişte clasamente care-i avantajează.

O.P.: Am rămas în urmă cu vreo două replici. Am multe de spus E ciudată povestea aceasta cu revizuirile şi trebuie salutat fiecare accent pe care l-aţi pus deja. Eu am trăit experienţa respectivă într-o altă formulă. Am scris o carte întreagă pentru a revizui o pagină fosilizată de istorie inclusiv literară adică pentru a arăta în paralel cu profesorul N.A. Ursu de la Iaşi, un reputat şi distins filolog (eu cu instrumentele istoricului), că Grigore Ureche a scris într-adevăr o cronică, dar ea s-a pierdut. Şi tot ceea ce a rămas din ea, acele franjuri oricît de consistente ar fi, încă nu ştim, fiindcă nu avem o ediţie definitivă au fost incluse de fapt într-o compilaţie ulterioară a lui Simion Dascălul, faimosul personaj care a fost atît de hulit. Am încercat aşadar să-i revizuiesc pe Grigore Ureche şi pe Simion Dascălul, în sensul lecturii lui Constantin Giurescu şi apoi a fiului acestuia, Constantin C. Giurescu. Ei bine, lumea nu s-a sesizat. A trecut cu indiferenţă peste acest fapt. Spre deosebire de cultura franceză, unde Corneille sau Racine sau Boileau sînt nişte personaje încă actuale (nu ştiu dacă sînt perene, dar sînt... contemporanii noştri, vorba lui Jan Kott), cultura noastră nu se sinchiseşte de lucrurile de acum două sute, trei sute, patru sute de ani. Iată de ce zic că probabil ar trebui să delimităm mai restrictiv această politică a revizuirilor, sau în orice caz obiectivul lor. Am dat un simplu exemplu. Dar am avut şi alte experienţe. Nu se sinchisesc de asemenea operaţiuni nici istoricii literari. Domnul Nicolae Manolescu, care scrie o excelent articulată istorie a literaturii române, pe partea ei veche

L.A.: Critică

O.P.: Zice că e critică. Eu nu cred că e aşa. Am şi spus-o la data primei apariţii, într-o cronică publicată în Contemporanul. Nu prea e critică. Cel puţin în materie de literatură română veche, reia clişeele celorlalte istorii şi le asezonează cu puţină sare braudeliană. Cam asta face domnul Manolescu acolo. Nici cea a lui Negoiţescu nu mi se pare foarte critică, exceptînd salutarele diagnostice pe care i le pune lui Eminescu şi altora. Ca dovadă că au şi stîrnit scandal.

L.A.: Nu. Critică e în sensul nu că i-a criticat pe predecesorii săi, ci prin faptul că alternează metoda istoricului literar cu metoda criticului literar. Încearcă să aşeze în centrul demersului său judecata valorică a textelor vechi. Este o istorie critică a literaturii în măsura în care criticul se adînceşte în studiul istoric al operelor literare.

G.G.: Şi încă în alt sens, anume că se bizuie totdeauna pe ceea ce au spus criticii anteriori. Deci este şi un fel de istorie a criticii referitoare la fiecare autor, în subsidiar.

L.A.: Se bizuie, dar îi şi nuanţează şi completează. Nu e foarte docil şi supus criticilor anteriori.

O.P.: Laszlo Alexandru, tu eşti prin forţa lucrurilor, ca doctor în Manolescu, la modul cel mai propriu cu putinţă, ai susţinut o teză de doctorat din opera criticului Nicolae Manolescu, eşti în temă. Dar mă întreb dacă nu e cumva superfluă precizarea. Nu orice istorie literară ar trebui să fie critică prin ea însăşi? Dacă nu disociază, dacă nu reţine doar valorile, atunci ce-ar mai fi?!

L.A.: Asta este marea discuţie. Pentru că, din păcate, multe din istoriile anterioare erau preponderent culturale. Însumau anumite personalităţi, întocmeau un şir, un bilanţ al trecutului, fără să-l treacă printr-o grilă critică, a examinării valorii acelor opere. Asta încerca Manolescu susţinea el în plus faţă de predecesorii săi.

O.P.: Şi cînd te gîndeşti că prin alte părţi istorii asumat critice - încă din titlu - se scriu de la începutul secolului al XIX-lea, cum a făcut Hegel!...

G.G.: Există şi două istorii literare mai recente care sînt prea puţin critice. Mă refer la cele semnate de Dumitru Micu şi Ion Rotaru. Nu numai că nu fac apel în suficientă măsură la critica anterioară, ceea ce le-ar face mai inteligente, dar nici măcar nu dau dovadă de o critică la îndemîna propriilor lor autori, destul de perspicace, în aşa măsură încît să plaseze valorile într-un mod cît de cît interesant.

O.P.: Cum explicaţi această situaţie? Sînt netalentaţi aceşti harnici autori?

G.G.: Cred că aţi pus punctul pe i, domnule Pecican! Netalentaţi aţi rostit cuvîntul cel mai potrivit. Talentul este o noţiune care pare vag neserioasă, impresionistă

O.P.: Nu depindeau oare iniţiativele lor şi de conjunctură? De îndatoriri didactice?

G.G.: şi în lipsa unui har (pentru că orice muncă omenească, mai ales cu tangenţe spirituale, se reclamă de la har în cele din urmă), în vidul de har creat, sigur că au apărut nişte mecanisme de ordin didactic, de ordin informativ, de ordinul colportajului.

L.A.: Este interesant de notat că atunci cînd elaborezi instrumente didactice, nu îţi permiţi, din păcate, să fii foarte critic şi nuanţat. Parcă toţi autorii sînt traşi la şablon, toţi sînt geniali, toţi sînt minunaţi. Nu poţi vedea un manual de şcoală care să exprime rezerve la adresa lui Eminescu, sau la adresa lui Sadoveanu. Sau să trateze nuanţat: lucruri pozitive, interesante, admirabile la Eminescu şi lucruri discutabile, mai puţin actuale azi la Eminescu. Accente critice incluse într-un manual şcolar. Cred că un astfel de manual nu ar avea şanse de apariţie în zilele noastre. Unul din minusurile flagrante ale muncii la catedră este tendinţa educatorilor de a construi o pleiadă, o serie de luceferi

G.G.: O industrie de luceferi

L.A.: da, pe care să-i inculce în conştiinţa colectivă a generaţiei următoare, obligată să-i transmită, la rîndul ei, mai departe. Un fel de bagaj sacral al neamului. Şi iată cum ajungem la un pas de falsificarea valorilor, care sînt toate înghesuite pe acelaşi calapod de genialităţi intuşabile. Aceasta este o carenţă şi nu doar în studiul literaturii! Inclusiv în studiul disciplinelor exacte! Eu nu cred că în fizică sau în matematică toată lumea a fost perfectă. Nu cred că Einstein a fost tot timpul genial. Mult mai mare priză la tineri ar avea un profesor care ar avea curajul dar e nevoie de foarte mult curaj pentru aşa ceva să intre în clasă şi să facă trei-cinci-zece ore despre genialitatea lui Einstein, după care să facă una-două-trei ore despre ipoteze ştiinţifice pe care Einstein însuşi le-a amendat, de care s-a disociat, insuccese ale lui Einstein. Cred că vorbind despre insuccesele lui, putem pune într-o lumină mai pregnantă succesele sale. Or la noi latura aceasta a insucceselor este trecută totdeauna cu vederea. Şi este o falsificare.

G.G.: Numai o paranteză dacă îmi îngăduiţi. În legătură cu Einstein există o bănuială teribilă, că el datorează o parte din ideile lui, care l-au impus, soţiei sale, care este puţin cunoscută, era o femeie originară din spaţiul iugoslav, care a fost un fel de negru al genialităţii sale.

O.P.: Asta s-a spus şi despre Nicolae Ceauşescu, de altfel.

L.A.: Ce? Că a fost negru? Nu, despre el s-a spus că a fost ţigan!

O.P.: Nu, că a fost robul ideilor geniale ale soţiei sale Dar e interesant ce zicea Alex în legătură cu manualele. Într-adevăr la noi manualele sînt concepute ca nişte muzee încremenite, panteoane reci, prea salubre, aseptice. Nu te poţi apropia de ele.

G.G.: Ca nişte grupuri sanitare

O.P.: Cam aşa. Or, cînd te gîndeşti că omenirea pînă în urmă cu un secol-două se cam dispensa de manuale... (să fim serioşi, în secolul al XII-lea, la Paris, învăţau după Războiul Troian, mai apoi se învăţa după cărţi religioase; în spaţiul nostru se foloseau tot felul de ceasloave; dar toate erau simple pretexte, suporturi pentru o paidee vie şi aplicată de învăţător la grupul de discipoli), îţi dai seama că ne aflăm într-o mare eroare. Asta a fost esenţa (una din esenţele) scandalului cu manualele alternative. Cum adică? Există mai multe adevăruri ştiinţifice? Putem predica mai multe lucruri? Profesorii s-au substituit unor preoţi ai unui cult bizar, nici măcar cel al Fiinţei Supreme, al Raţiunii, pe care îl instituiseră revoluţionarii francezi. Dar aş reveni, dacă îmi îngăduiţi - pentru a relansa din alt punct de vedere discuţia noastră -, la o idee pe care o enunţasem. Şi anume: am impresia că revizuirile nu se aplică unui relief suficient de variat. Dacă merg prea mult îndărăt, ele par neinteresante. Adică după ce faci un asemenea exerciţiu cu tumbe, cu salturi, cu triplu salturi mortale, în cel mai bun caz un prieten va zice: Da? Excelent! Ei şi?. În schimb, dacă vii prea în actualitate cu ele, vei fi suspectat că faci politică de gaşcă, de interese oculte, de manipulări. Nu poţi mişca, deci, decît într-un perimetru destul de strict circumscris de o modernitate nu prea îndepărtată şi de o contemporaneitate de-acum sleită (cea fierbinte fiind tabu). Într-o altă ordine de idei, dacă îl tot revizuieşti pe Maiorescu la infinit, te cam saturi de la o vreme. Menţionez acest exemplu pentru că am văzut acum, de curînd, că un debutant cum este Ciprian Şiulea îl relansează pe Maiorescu pentru a-l... înjura pe Lovinescu! E, într-un fel, la modă să-l înjuri - dacă nu să-l ignori - pe Lovinescu. Este, totuşi, un lucru regretabil. Pare să fie vorba de o nouă tendinţă pentru care, uite, pledează nu doar Isabela Vasiliu-Scraba, care i-l opune criticului de la Sburătorul pe Basil Munteanu. În schimb dacă pînă să ajungem la lustraţia de care pomeneaţi, domnule Grigurcu ajungem la ilustraţie şi ilustrăm cu exemple contemporane, atunci, sigur, poate ar fi de revizuit, pentru a înţelege şi a progresa pe calea desăvîrşirii estetice şi a operei, cum un talentat scriitor precum Eugen Uricaru a ajuns să fie comentat prin ziare mai ales pentru abilitatea cu care reuşeşte să fie bine plătit datorită contribuţiei sale esenţiale în activitatea unei instituţii cum este Radioul românesc. Mai ia un ban şi la Uniunea Scriitorilor, mai ia un ban şi de la Copy-ro Pesemne că toate acestea se datorează talentului nemaipomenit al managerului Uricaru şi puterii lui neobosite de muncă. Sigur că, în primul rînd ca simplu cetăţean plătitor de taxe, mă uit cu jind la banii pe care îi ia, gîndindu-mă că provin şi din munca mea. În al doilea rînd, ca scriitor mă gîndesc la banii Uniunii, la investirea lor şi la faptul că nu cunosc vreo revistă care să publice dările de seamă cu privire la socotelile financiare ale acesteia într-o deplină transparenţă. În al treilea rînd, păstrîndu-i lui Eugen Uricaru o bună amintire de pe vremea cînd încă mai scria, afirmîndu-se ca un prozator talentat (el m-a şi debutat în Steaua, lucru pe care nu l-am uitat şi pentru care îi sînt în continuare recunoscător), sînt îngrijorat oarecum de faptul că scriitorului pare să nu-i mai rămînă timp să scrie, copleşit de atîtea angarale lucrative. Care-i, de fapt, destinul scriitorului? Ce înseamnă în cazul unui prozator "o carieră de succes"? A ajuns în toate aceste comitete şi comiţii pentru că este un excelent scriitor? Sau faptul că a ajuns acolo îi slujeşte pentru a-şi dezvolta şi aprofunda filonul de creaţie pe care l-a exploatat în operele anterioare? Pe el cum îl revizuim? Sau stă bine acolo şi nu necesită revizuiri? Este aceasta o reţetă care merită să fie imitată?

Am făcut saltul din Moromeţii I în Moromeţii II 

L.A.: Înainte de a discuta despre cazuri concrete, cred că mai întîi trebuie să trasăm cadrul general al problemei. Amintisem conceptul de canon. Aş vrea să insist puţin în direcţia aceasta. Cred că orice canon se creează, se construieşte în mod deliberat. Dar se construieşte nu împotriva vremii în care există, ci împreună cu vremea sa, reflectînd realităţile sociale, istorice, de mentalitate şi de sensibilitate. Un astfel de canon s-a manifestat în literatura română pînă în 1989. El a fost construit, indiscutabil, de marii critici ai generaţiei 60: Nicolae Manolescu, Eugen Simion în primul rînd, dar şi Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu pînă la un punct, pentru că avea acces mai degrabă la revistele periferice, geografic vorbind (Familia)

O.P.: Dar era perceput ca fundamental în priceperea hărţii poeziei

L.A.: Asta fără îndoială A existat un canon, o grilă de receptare, de evaluare şi de clasificare a literaturii, construită de aceşti critici. Şi cred că erau voci autorizate. Ce se întîmplă acum? Revoluţia de la 1989 (eu îi spun în continuare revoluţie, în ciuda semnelor de întrebare care s-au instalat) a marcat un punct de cotitură care a dus la modificări de esenţă. Pe zi ce înaintăm, ele devin tot mai evidente. Modificări în privinţa felului nostru de a fi, de a ne raporta la lume, de a gîndi, de a ne îmbrăca, ba chiar şi de a mînca. Sincronismul cu Occidentul a început să acţioneze mult mai rapid. Ăsta este un lucru minunat. Dacă acceptaţi o comparaţie, am făcut saltul dinspre Moromeţii I spre Moromeţii II. Timpul părea că se scurge spre infinit pentru bătrînul Ilie în primul volum. Al doilea volum stă sub efigia timpul n-a mai avut răbdare. Noi acum sîntem în Moromeţii II, dacă vreţi

O.P.: Vine fonciirea

L.A.: Vine fonciirea din păcate şi este o realitate pe care o resimţim cu toţii. Trăim cu un alt dinamism, avem alte aşteptări de la viaţă, avem pretenţii la un confort mărit, la surse de informaţie alternative, la o viteză sporită a exprimării, a transmiterii de cunoştinţe, la un plus de obiectivitate şi de onestitate, sper. Toate acestea trebuie să se reflecte în literatură. Literatura nu poate să mai bată pasul pe loc după canonul construit de criticii şaizecişti. Trebuie să primească un suflu nou atît în lexic, la suprafaţă, în formele de exprimare, cît şi în esenţă, în temele, motivele, obsesiile pe care le comunică, trebuie să se coordoneze, să intre în realitate. Aici apare rolul revizuirilor. Revizuirile sînt cele care trebuie să tragă literatura de mînecă, trebuie să sune din clopoţel ca să le atragă atenţia scriitorilor, celor care fac literatura, că au venit peste ei vremuri noi. Şi, dacă nu vor să fie depăşiţi, ei sînt obligaţi să descopere, să accepte şi să exprime noile realităţi. Revizuirile sînt deci pîrghia prin care literatura trebuie să redescopere viaţa.

G.G.: Este foarte interesant ceea ce aţi spus, domnule Laszlo. Şi ca să nu mai vorbim aşa, à bâtons rompus, să ne întoarcem la prima chestiune pe care ne-a propus-o moderatorul nostru, domnul Pecican, anume cea a canonului. Sigur că putem vorbi şi de canon, este un termen la modă care aproape nu poate fi ocolit într-o discuţie onorabilă în domeniul criticii. Însă se produce o echivalare ciudată între canon şi valoare. Eu am văzut multe propoziţii sub condeiele unor critici actuali, care au aproximativ accepţia următoare: înainte a fost un canon modernist care este depăşit, acum este un canon postmodernist, pe care trebuie să-l aplicăm, în sensul că el este un beţişor magic, cu care putem descoperi comoara axiologică. În primul rînd, între modernism şi postmodernism graniţele sînt extrem de labile. Sînt destui teoreticieni care contestă conţinutul foarte serios şi operant al postmodernismului, chiar un John Barth, de exemplu, sau un Ihab Hassan care au studiat mai îndeaproape postmodernismul, încercînd să-l cartografieze, să-l prezinte printr-o serie de trăsături, ajung la inevitabilele sale interferenţe cu modernismul. Şi, în al doilea rînd, presupunînd că totuşi este un model valid, nu văd cum un model abstract ar putea fi un criteriu de stabilire a valorii. Pentru că valoarea poate fi stabilită prin sensibilitate estetică, şi nu prin aplicarea unei scheme cu caracter abstract.

L.A.: Privitor la discuţia despre postmodernism, de la titulatura respectivă se revendică destul de energic reprezentanţii generaţiei 80, pentru a marca o ruptură a lor de generaţia 60 şi de promoţia 70. Însă este mai degrabă un pretext. Optzeciştii erau în căutarea unei formule de autodefinire. Dacă vă mai amintiţi, ei s-au considerat iniţial textualişti, la apariţie, în anii 80. Pe atunci postmodernismul nu avea o asemenea vogă pe la noi. Au tot dat-o înainte cu textualismul pînă după 89, cînd au trecut Carpaţii aceste concepte occidentale şi bănuiesc că ei se vor fi gîndit: iată, postmodernism sună mai bine decît textualism ia să ni-l aplicăm nouă

G.G.: Există şi noţiunea de textualism, pe care bate monedă în special Marin Mincu la ora actuală.

L.A.: Da, dar cred că pînă la urmă conceptul de postmodernism a fost însuşit mai degrabă în mod abuziv, pentru a marca o ruptură generaţionistă. Optzeciştii au încercat astfel să-şi aroge o oarecare originalitate şi un plus de valoare, că doar a fi postmodernist, dragă Doamne, presupunea un salt valoric şi imediat erai parcă investit cu mai multă nobleţe. Or toate acestea reflectă frămîntări de natură sociologică, nicidecum filosofic-estetică. Pînă la urmă de conceptele estetic-filosofice de modernism şi postmodernism se slujesc anumiţi mentori ai unor generaţii, pentru a lansa false bătălii canonice. Noi ne-am exprimat deja în scris, atît domnul Grigurcu cît şi eu: departajarea pe generaţii a unei literaturi este neprofitabilă, contraproductivă din punct de vedere estetic. Nu generaţia te face mai talentat sau mai puţin talentat. Din acest punct de vedere, postmodernismul este manipulat de anumite persoane ca o platoşă pentru a ascunde alte interese.

O.P.: Aici îngăduiţi-mi o secundă să notez că ajungem tot la Eugen Uricaru. Nu pentru că ar fi interesant şi important (poate că e, poate că nu e), ci pentru că e paradigmatic într-un anume sens în literatura noastră.

L.A.: Nu exagerezi cumva?

O.P.: Deloc. Uricaru e un fel de Gabriela Adameşteanu, un fel de Ana Blandiana sau chiar Augustin Buzura. Oameni care aveau o operă în 1989 şi care nu şi-au mărit substanţial acea operă, mulţumindu-se adesea să o reediteze. Uneori mai apăreau cu o inedită-două, nu foarte multe însă, în treisprezece ani de literatură şi de viaţă. În schimb, s-au ingrijit fiecare ca vocea lor să ajungă în cîte un loc-două din care să se audă cît mai puternic. Şi asta tocmai cînd păreau să nu mai aibă prea multe de spus... Or dacă ei se situează astfel în acest moment, după atîţia ani de exerciţiu democratic şi de posibilitate de a-şi exprima liber talentul literar, dacă ei optează pentru altceva, civism, o carieră în slujba statului, o carieră diplomatică

L.A.: în slujba lui Iliescu

O.P.: În slujba lui Iliescu! Statul e Iliescu deocamdată. Fie că vrem sau nu vrem. Să vedem dacă statul va fi Năstase

L.A.: Statul pe loc va fi Năstase

O.P.: E bine dacă nu vîră în marşarier direct! Deci în acest context mai vorbim despre importanţa valorilor estetice? Dacă ei înşişi declasează cursa pentru valoarea estetică? În folosul altor curse, pe care nu ştiu cum să le definesc? Nici n-aş califica-o moral. Poate că ăsta-i mainstream-ul, poate că asta-i cel mai important, să se realizeze ca oameni de afaceri, ca nişte tribuni civici, ca diplomaţi de mucava; nu ca scriitori, în orice caz. Se leagă, cred, aceste lucruri.

Adversarii revizuirilor

G.G.: Evident, este vorba de un fenomen real, însă aci cred că lucrurile sînt mai complexe. Să nu uităm că orice autor are un destin al său. Un ritm de evoluţie, o cantitate scriptică mai mare sau mai mică pe care ne-o lasă. Sînt autori ai unei singure cărţi. Sînt autori supraabundenţi. Sînt autori care s-au realizat în principal în tinereţe şi alţii la senectute. Dacă intervine o pauză sau o reorientare a unei personalităţi, nu înseamnă în mod automat că este vorba de o declasare, de o delegitimare estetică. Dar sînt fără îndoială şi cazuri cînd se poate vorbi de asemenea lucruri. Totul este să nu generalizăm şi să nu ne pripim a acorda tuturor autorilor care au făcut civism o asemenea des-calificare. Ana Blandiana, bunăoară, continuă să emită poezie. Însă vreau să mai adaug altceva. Un fenomen care caracterizează în mod negativ, în mod impardonabil negativ discuţiile asupra revizuirilor este o mixtură de nume. Practicată în genere de adversarii revizuirilor. Care spun cam aşa: există o stare de confuzie (de fapt ei induc o stare de confuzie!) prin faptul că sînt atacaţi şi sînt degradaţi de către unele condeie critice autori precum Marin Preda, Monica Lovinescu, Nicolae Breban, Virgil Ierunca, Fănuş Neagu, Alexandru George, Augustin Buzura, Eminescu În sfîrşit: un amestec de autori foarte diferiţi între ei. Dintre care unii fără îndoială că sînt nedreptăţiţi ai epocii de aur, alţii fără îndoială au fost mari privilegiaţi ai epocii de aur şi continuă să fie privilegiaţi ai ceea ce eu am numit odată epoca de platină. Adică epoca noastră actuală. Cred că este un procedeu malonest, care eclipsează atît criteriul etic cît şi criteriul estetic în discutarea unor scriitori care totuşi trebuie plasaţi în lumea lor, trebuie plasaţi pe poziţiile pe care în mod obiectiv le-au ocupat în viaţa literară.

L.A.: Acum dacă am vorbit despre revizuiri, trebuie să vorbim şi despre duşmanii revizuirilor. Pe cine deranjează revizuirile? Nu neapărat nominalizînd, ci discutînd în principiu

G.G.: Dar putem şi nominaliza!

L.A.: Sigur că da. Dar întîi să trasăm cadrul

G.G.: După cum spunea domnul Pecican, lustraţia trebuie însoţită cu ilustraţia.

L.A.: Da. Duşmanii revizuirilor sînt cei care continuă să se conducă după canonul şaizecist. Sînt cei care se iluzionează că timpul mai are răbdare. Cei care mai percep timpul ca pe o blîndă şi paşnică scurgere către infinit. Sau cei care se prefac a-l percepe astfel. Pe urmă sînt cei care au avut o poziţie privilegiată, de vîrf, în canonul şaizecist, poate l-au şi făurit ori au contribuit la crearea sa şi pe care îi deranjează orice tulburare a apelor, orice valuri care le-ar putea periclita poziţia. Cam aceştia sînt! Ca să nu mai vorbim de cei pe care nu-i ajută mintea să priceapă mizele discuţiei. Ei ies automat din sfera atenţiei noastre. Aceştia fiind adversarii, cum recurg ei la contraatacuri? Le-ar fi cam greu să nege că realitatea se schimbă. Atunci o posibilitate ar fi diminuarea impactului. Există schimbări, dar e vorba doar de nişte nuanţe. De fapt toate lucrurile au rămas la fel. Sîntem tot noi cei care Apoi o formă mai perfidă, pe care o aminteaţi adineauri, e amestecul talmeş-balmeş al autorilor de rediscutat. O tulburare a conceptelor cu care operăm, a instrumentelor de lucru. Se creează false instrumente. De pildă sîntem acuzaţi că politizăm demersul nostru critic. Or eu nu cred că în rîndurile scrise de noi se poate descifra vreo pledoarie în favoarea P.N.Ţ., sau P.N.L., sau P.S.D. Cred că noi recurgem la un discurs care îmbrăţişează valorile civice. Se apleacă asupra socialului, în extensiunea sa generală. Partidul este doar o parte a societăţii. A fi membru de partid, a milita pentru un partid, înseamnă a vedea societatea prin prisma acelui partid. Nu cred că noi am păcătuit prin aşa ceva. Însă, ca o coincidenţă, cei care ne acuză pe noi de politizare nu s-au sfiit, de pildă, să candideze pentru alegeri în parlament. Interesantă ipocrizie!

O.P.: Într-adevăr, chestiunea stă cum s-a spus aici. Dar remarc că se poate vorbi totuşi acum eu fac pe avocatul diavolului de o politică a depolitizării, a revizuirilor făcute, de pildă, în numele altor valori decît cele ideologice. Postideologice, sau chiar, dacă vreţi mai moderat, păstrîndu-ne încă în era ideologică, în numele altor ideologii, estetice, cum încercăm noi. Eu cred că totuşi pornim în acţiunea de a revizui de la o tablă de valori estetice, conexe fiindu-le şi valorile etice. Nu e un secret în asta. Lucrurile pot sta şi astfel, privite din acest unghi. Pe de altă parte, nu vă ascund configurarea unei potenţiale probleme. Anume că mîine adversarii revizuirilor pot pretinde ei înşişi că revizuiesc, revizuind în mod autentic, dar în virtutea altei table de valori. Ambiguizînd valorile etice sau trecîndu-le sub tăcere total

G.G.: Se întîmplă deja acest lucru

O.P.: Nu ştiu dacă o fac în mod conştient, programatic

G.G.: Destul de conştient. Ei au o poziţie conservatoare, care înseamnă opoziţia faţă de noi, şi asta în virtutea unor interese foarte clare, şi personale, şi de grup. Există la ora actuală în literatura română două categorii în impact, conservatorii şi democraţii. Conservatorii sînt cei care reprezintă trecutul de pînă la 89, canonul cu clasamentele, cu avantajele şi ifosele personale respective. Şi democraţii, cei care încearcă să spună adevărul, cei care analizează lucrurile din afara unei instituţionalizări şi din afara unei categorii privilegiate.

L.A.: Care n-au ce pierde

G.G.: Care n-au ce pierde, evident. Şi care în felul acesta sigur că sînt cel puţin suspectaţi, dacă nu de-a dreptul demonizaţi de către cei pe care i-am numit paznicii templului.

O.P.: Mai adaug încă un aspect. Nu e necesar să ne iluzionăm, dragă Alex, că doar şaizeciştii sînt cei care se integrează setului de valori pe care le evocam. Din generaţia mea, şi printre oamenii mai tineri cum eşti tu, poţi găsi colegi de-ai noştri care dintr-un sentiment profund omenesc probabil (nu contest că el există), de spaimă în faţa lucrurilor neclare şi instabile, refuză să revizuiască. Au o spaimă organică, vor lucruri sigure, vor o viaţă calmă. Vor o plutire lină pe mările vieţii chiar literare. Şi atunci au o reacţie de neîncredere: Să-i dărîmăm pe toţi? Să luăm parul şi să răsturnăm marile statui, la umbra cărora am crescut?. Răspunsul meu poate fi "da", dacă astfel rămîn în picioare cele adevărate, autentice. Al lor e însă, din start, "nu". Din acest motiv, chiar dacă nu sînt taraţi de o adeziune pe care nici n-ar mai avea cum s-o motiveze, poate, la o ideologie în plină priză doar pe vremea copilăriei lor, tot o reacţie de crispat conservatorism vor avea.

Exploratori şi administratori

L.A.: Într-o discuţie pe care o aveam mai demult cu elevii mei încercam să disting două categorii esenţiale de personalităţi în istoria culturii. Vorbeam despre exploratori şi despre administratori. Dădeam ca exemplu situaţia lui Cristofor Columb şi a lui Amerigo Vespucci. Columb este tipul exploratorului care se aruncă în necunoscut, descoperă lucruri minunate, dar care, apoi, este depăşit de situaţie, nu mai poate gestiona aceste descoperiri şi este nevoie de un Vespucci care să vină din urmă. Totdeauna cei doi au fost văzuţi în antiteză. Vespucci era un fel de uzurpator, care şi-a însuşit fructul descoperirii lui Columb. Pînă la un punct poate fi aşa. Însă dacă privim dintr-o altă perspectivă, ei doi sînt complementari. Ceea ce unul a descoperit, celălalt trebuie să consolideze. Problema care apare este atunci cînd se produce conflictul între exploratori şi administratori. Cei din urmă nu mai vor să-i lase pe cei dintîi să-şi facă treaba. Pentru că se tem de noi explorări. Am impresia că acesta este momentul pe care-l trăim noi acum: administratorii ne jugulează

O.P.: Era managementului

L.A.: Da. Nu mai putem vorbesc mai ales despre mine acum să publicăm, pentru că părem ori prea îndrăzneţi, ori prea ireverenţioşi. În general exploratorul deranjează. Există acest viespar, această plasă pescărească, în care toate revistele literare româneşti sînt ca nişte ochiuri în reţea. Toţi trag cu ochiul (ca să fac un joc de cuvinte) la celelalte componente ale reţelei. Exploratorii riscă să fie sugrumaţi. Şi este un real pericol. Pentru că, pînă la urmă, toţi au de pierdut! Au şi administratorii de pierdut! Cînd administrezi la nesfîrşit acelaşi teritoriu

G.G.: se secătuieşte.

L.A.: Exact. E nevoie în egală măsură şi de exploratori, şi de administratori.

G.G.: Evident.

O.P.: Vrem asolament! Şi irigaţii.

G.G.: Vreau să revin, cu permisiunea dumneavoastră, la o chestiune pe care am atins-o cu cîteva minute în urmă, şi anume la canonul şaizecist. Acest canon este scindat oricum. Pentru că şaizecismul este compus din două straturi tectonice. În primul rînd sînt autorii oficializaţi, admişi de la început ca reprezentativi pentru această generaţie, o categorie de autori trecuţi în manuale, premiaţi, mediatizaţi uneori pînă la saturaţie. Îi ştim cu toţii. Şi a doua categorie, de autori marginalizaţi, chiar dacă majoritatea lor au avut o valoare cel puţin egală cu a celor promovaţi ca vedete, despre care s-a vorbit mai puţin, care au fost cu greutate admişi chiar de către criticii cei mai buni ai generaţiei şaizeci. Mă gîndesc la Leonid Dimov, M. Ivănescu, Emil Brumaru, Florin Mugur, Serban Foarţă, C. Abăluţă, Radu Petrescu, Alexandru George şi atîţia alţii. Aceşti autori, care cronologic aparţin generaţiei şaizeci, formează un fel de substrat ingrat, puţin pus în valoare. Se pune întrebarea: în ce măsură revizuirile pot opera cu canonul şaizeci, precum cu un factor care trebuie mai mult sau mai puţin discreditat, considerat desuet, împins în umbră? Pentru că în raza a ceea ce se poate numi eu zic că destul de aproximativ canonul şaizeci există o realitate literară foarte diversă, foarte accidentată, din care o mare parte nu a fost încă suficient pusă în valoare. Aci cred că ating un punct esenţial al discuţiei noastre. Revizuirile sînt percepute în genere ca un act negativ, de respingere, minimalizare, restricţie. Or, revizuirile au două feţe. Acesta este aversul, dar reversul este al valorizării unor autori nedreptăţiţi.

O.P.: Aş fi zis că asta e aversa

G.G.: Da. Depinde cum plasăm cele două categorii de factori care compun procesul revizuirilor. Dar în esenţă revizuirile sînt nu numai cu du-te-vino, ci şi cu un rezultat pozitiv, întrucît pînă la urmă este vorba de o reconfigurare a tabloului literaturii, în favoarea unor valori neglijate, a unor valori autentice, care nu au fost suficient puse în relief şi care în urma actului de revizuire capătă un loc mai îndreptăţit în imaginea globală a unui moment literar. Eu socotesc, cred fără a greşi, că revizuirile nu constituie un act minimalizator, sau negativ, ci un act de justiţie şi constructiv.

O.P.: Părerea mea intimă şi mi-e ruşine s-o recunosc, dar aşa stau lucrurile este că românii n-au talent pentru revizuiri. Noi acum sîntem profund atipici pentru naţia noastră. Nu spun că în viitor lucrurile nu se vor modifica. Dar deocamdată sînt îndreptăţit să cred aşa de un exemplu banal. Revin la Maiorescu. Pînă în ziua de azi îl percepem, nu ştiu de ce, pe Maiorescu drept marea figură a pieţei de idei filosofice româneşti a timpului său. Or e clar că el era un manager, un administrator, el era cel care îi vulgariza excelent, de altfel, şi util pe John Stuart Mill, pe Kant, pe Hegel

G.G.: Pe Herbart

O.P.: Pe Herbart în primul rînd, sigur că da (dacă e să reţinem şi amănuntul că geniul filosofic care a tutelat maiorescianismul a fost un ins de mîna a doua!). În timp ce aceia care chiar se străduiau să scrie filosofie erau un Vasile Conta căruia ar trebui să i se recunoască poate mai subliniat meritele, în pofida tristului său antisemitism şi în generaţia imediat următoare autorul teoriei seriilor istorice: Xenopol. Iată, noi rămînem cu percepţia la Maiorescu!

L.A.: Interesant. Dacă în filosofie Maiorescu este un administrator, în critica literară este un explorator! Pentru că el e cel care îi confirmă şi îi impune pe Eminescu, pe Creangă, pe Caragiale. Tripleta de aur. Doar atît să fi făcut, nimic în plus, şi deja este poate cel mai mare explorator al vremii sale.

O.P.: Sufăr că nu l-ai inclus aici şi pe arădeanul meu Slavici, care cred că merită.

L.A.: N-am o simpatie specială pentru el, dar

O.P.: Eu am o admiraţie pentru prozatorul integral care e şi pentru eruditul cu temperament echilibrat din presa vremii. Iarăşi, însă, nu şi pentru Slavici antisemitul.

G.G.: S-a întîmplat să vorbim pe tema Maiorescu tocmai ieri seara, cu colegul Laszlo. Făceam aceeaşi observaţie că nu a fost un creator în filosofie, dar a fost un excelent dascăl de filosofie, un prodigios animator cultural.

L.A.: Iar eu contestam ideea

G.G.: Însă în critică este un fondator. Este fondatorul criticii noastre estetice. Şi nu numai la nivel teoretic, ci şi cu alibiul istoric al promovării celor mai de seamă scriitori români: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu etc. În felul acesta rolul lui în literatură este enorm, este într-adevăr rolul unui explorator.

O.P.: Daţi-mi voie să adaug doar atît, că a funcţionat intuiţia criticului Maiorescu, nu neapărat ideaţia lui, pentru că dacă te uiţi atent la Eminescu

L.A.: Exploratorul se lasă condus de intuiţie.

O.P.: Da Eu zic că la cenaclul Junimea era de fapt un gestionar, un administrator foarte talentat. Ce anume îl apropia pe hasdeianul Eminescu şi vedem acum în Scrisoarea III şi în alte scrieri cît de dependent era de ceea ce se ventila în istoriografia momentului, lucruri bune, fără îndoială ce anume îl apropia de băşcăliosul şi absolut genialul, dar în cu totul alt sens, valah, sau grecotei, Caragiale, Nenea Iancu?! Iar dacă îl mai introduci în discuţie şi pe humuleşteanul din Ţicău, pe Ion Creangă, rămîi într-adevăr etonat ca să mă exprim într-o românească pură

G.G.: Într-o românească anti-Pruteanu!

O.P.: Total şi în mod declarat.

G.G.: Aveţi fără îndoială dreptate. Junimiştii mari sînt de o deconcertantă diversitate. Dar îmbrăţişarea lor în verdictul pozitiv al lui Maiorescu este o dovadă a deschiderii sale imense, a liberalismului spiritului său, care a fost benefic pentru cultura şi în primul rînd pentru literatura românească.

L.A.: Dacă tot aţi amintit discuţia noastră de aseară off the record, cum se spune, neînregistrată, ţineţi minte desigur că am exprimat şi o rezervă. Dumneavoastră eraţi entuziasmat de dascălul de filosofie Titu Maiorescu, or eu am remarcat că dacă ar fi fost un mare dascăl, ar fi lăsat în urma sa nişte personalităţi. Învăţăceii lui Maiorescu au fost personaje destul de şterse.

O.P.: Au fost la rîndul lor mari dascăli. Rădulescu-Motru

G.G.: Petrovici

L.A.: Da, dar

O.P.: P.P. Negulescu N-avem alţii, asta-i sigur.

L.A.: N-avem alţii din păcate. Puteau fi şi mai interesanţi.

G.G.: Atunci cel mai mare dascăl al nostru de filosofie a fost Nae Ionescu! Neîntrecut!

L.A.: Ah, nu! El a fost cel mai catastrofal dascăl! După el potopul, cum se spune.

G.G.: După el Cioran, Eliade, Noica!

L.A.: După el legionarismul, Holocaustul şi aşa mai departe!

Nae Ionescu - o situaţie paradoxală

O.P.: extremele, toate excesele Da. Iată, avem o situaţie paradoxală, pe care merită s-o diagnosticăm. Mă bucur că am intrat în prăpastia asta, în care nu sîntem siguri pe noi. Poate e mai bine. Fiindcă dacă venim cu lecţia învăţată de acasă, unde ajungem? Ce mai revizuim? Într-adevăr observăm că aceste mari valori, pe care revista 22 le redescoperă prin autorii pe care îi publică

L.A.: Şi Liiceanu îi redescoperă la Humanitas

O.P.: Şi Liiceanu, fără îndoială, chiar înainte de 22. Aceşti autori sînt în egală măsură şi nişte mari contestabili, din multe puncte de vedere. Am rămas uimit, cînd am citit într-o notabilă carte a Martei Petreu, că Cioran putea fi interpretat şi ca un lovinescian, în Schimbarea la faţă a României. Faptul că un aristocrat şi un hoţ de buzunare se îmbarcă pe acelaşi vapor, cu aceeaşi destinaţie, nu spune, de fapt, nimic despre raporturile dintre ei. Cred, totuşi, că o contextualizare mai atentă ar arăta că filonul lovinescian n-a fost cel mai semnificativ. Dovadă: Cioran s-a înregimentat acolo unde Lovinescu ar fi ezitat să o facă.

L.A.: Ar fi refuzat chiar.

G.G.: Este o diferenţă enormă între Cioran şi Lovinescu, chiar dacă o anumită subtilitate speculativă ar putea descoperi - de ce nu? - şi unele similitudini între cele două personalităţi. Însă revin la ceea ce spuneam anterior. Dacă un dascăl de filosofie este important prin discipolii săi, atunci neîndoios Nae Ionescu este cel mai mare, pentru că nici un profesor de filosofie din România, nici pe departe, n-a avut o asemenea succesiune.

L.A.: În discuţia noastră avem exemplul concret că revizuirile se aplică nu doar asupra literaturii imediat anterioare, ci iau în considerare toată istoria literară, în ansamblul său. În ceea ce-l priveşte pe Nae Ionescu, dacă e să-l revizuim, sîntem obligaţi să luăm în considerare ipostaza duplicitară a personalităţii sale şi a efectelor pe care le-a stîrnit activitatea sa de profesor. Cred că un dascăl care îşi împinge cu bună ştiinţă învăţăceii pe calea delirului

O.P.: programat

L.A.: a delirului programat, acesta e termenul este un dascăl prost. Un profesor care induce greşeala este un personaj pervers. E ca şi cum aş admira un medic care are un extraordinar talent în aplicarea eutanasiei. Medicul trebuie să vindece, nu să eutanasieze! Profesorul trebuie să conducă pe calea cea dreaptă a raţiunii, a lipsei de excese, a maturităţii

O.P.: să te educe, nu să te rătăcească

L.A.: nu către dionisiacul pierderii stăpînirii, către frenezia criminală în care au alunecat apoi mulţi din discipolii lui Nae Ionescu. Admiraţia de care se bucură acum marele dascăl Nae Ionescu în ochii unora, pentru mine echivalează cu admiraţia care s-ar putea printr-un absurd dus la limite exprima faţă de un medic care îşi ucide cu mult talent pacienţii!

G.G.: Preluînd această comparaţie medicală, aş spune că Nae Ionescu a fost un medic care nu a eutanasiat, ci ginecolog fiind, a dat naştere unor mari valori. Un mamoş care a scos din pîntecele maternei Românii pe un Eliade, pe un Cioran, pe un Noica şi pe atîţia alţii.

L.A.: Iată dovada că revizuirile nu sînt făcute de o singură persoană şi nu beneficiază de o judecată unilaterală. Tocmai complexitatea fenomenului îi conferă viabilitate.

G.G.: Discuţiile care presupun o diversitate de opinii formează hrana revizuirilor. Nu există o soluţie unică, uniformă, ne varietur, ci o frămîntare, o ebuliţie a minţii, din care se naşte o multitudine de propoziţii la care putem să aderăm, pe care putem să le refuzăm, sau să le nuanţăm într-un fel oarecare şi discuţia să-şi urmeze cursul. Revizuirile implică o cursivitate vitală a materiei.

O.P.: Ceea ce spuneam mai înainte mi se pare că trebuie reafirmat. Anume că ascuţişul revizuirilor se referă la stricta contemporaneitate. Pe măsură ce ne îndepărtăm, lucrurile par mai nesigure, mai edulcorate. Din cauze aşa zis obiective. Au mai dispărut mărturiile, n-am asistat la lecţiile profesorului Nae Ionescu decît prin intermediul unor transcrieri care pot fi aproximative sau nu etc. Ar fi interesant desigur să aflăm cum s-a format Nae Ionescu în realitate. Mi se pare că nu ştim exact.

L.A.: Ar fi interesant de ştiut cît a plagiat Nae Ionescu!

O.P.: Asta începem să ştim.

L.A.: Da, dar nu ştim încă exact.

O.P.: Aici dă-mi voie să-ţi spun, Alex, că interesant e nu atît faptul că a plagiat sigur, şi asta e important ci faptul că, în pofida acestei circumstanţe, el este prizat, iată, tot ca un mare profesor, ca un mare spirit. Ceea ce înseamnă că orizontul de aşteptare era şi continuă să fie într-o bună măsură pregătit pentru apariţii faustice de tipul lui Nae Ionescu.

L.A.: Eu am răsfoit în zilele acestea o reeditare extrem de interesantă, volumul de Teze şi antiteze al lui Camil Petrescu. Dacă nu mă înşel, este prima reeditare integrală după ediţia princeps, pentru că a avut anumite aventuri această carte în perioada comunistă. Cu încîntare am citit acolo însemnările de stupefacţie şi amărăciune ale lui Camil Petrescu privitor la voga de care se bucură contemporani ai săi ca Nae Ionescu şi alte personaje care induc haosul, induc dezordinea, induc necumpătarea şi pe de altă parte conul de umbră care se aşterne asupra spiritelor lovinesciene, raţionaliste, europeniste, între care el însuşi, Camil Petrescu, se include. Autorul subliniază cu orgoliu că e greşit să se creadă că perioada interbelică înseamnă doar direcţia năistă. Existam şi noi pe acolo! exclamă Camil Petrescu.

O.P.: Cît s-a scris în ultima vreme despre Nae Ionescu depăşeşte în mod sigur numărul de pagini dedicate lui Dimitrie Gusti, de pildă. Un mare organizator cultural, ca să zic doar atît, întemeietor de şcoală etc. Sau însuşi Camil Petrescu, cel care n-a fost deloc mai puţin filosof decît alţi contemporani ai săi, dar pe care îl percepem ca pe scriitorul acela interesant, care făcea filosofie în pat prin intermediul personajelor lui.

L.A.: E cel mai mare romancier român, în mod indiscutabil. Din punctul meu de vedere.

O.P.: Şi eu zic că e unul dintre cei trei mari. Deşi îmi place foarte mult Rebreanu, iar fără Hortensia Papadat-Bengescu portretul de grup este incomplet. Poate că revenim la asta.

G.G.: În legătură tot cu Nae Ionescu, văd că discuţia noastră asupra revizuirilor s-a deplasat puţin spre trecut. Şi nu este rău, pentru că sîntem acuzaţi şi de faptul că ne ocupăm doar de revizuirea epocii de aur, sau a perioadei comuniste

O.P.: creasta valului

G.G.: Nae Ionescu a fost acuzat de plagiat. Este adevărat. Dar la ce se referă acest plagiat? Nu la textele lui, ci la cursurile lui universitare. Or, un curs universitar nu este o creaţie. Este un manual. Şi un manual vorbit, în cazul său. Nici un manual nu poate fi foarte original. Pe lîngă aceasta, cursurile lui au fost stenografiate şi tipărite, fără ca Nae Ionescu să le revadă şi să-şi dea acordul pentru tipărirea lor. În al treilea rînd, după cum observă Mihai Şora, s-ar putea ca stenograma să aibă anumite goluri, el să fi făcut nişte trimiteri, să fi amintit nişte nume străine, care au fost omise de cel care a stenografiat! Iată că lucrurile sînt discutabile. Evident că Nae Ionescu a făcut unele împrumuturi de ici şi colo. Poate era cazul să le declare. Ele se pot detecta. Discuţia rămîne deschisă. Însă nu zic că trebuie neapărat să vorbim aşa, cu gura plină, despre plagiatul, despre neonestitatea lui Nae Ionescu!

L.A.: Dacă nu mă înşală memoria, o probă foarte limpede a plagiatului în diverse locuri din opera lui Nae Ionescu au produs atît Alexandru George cît şi Marta Petreu. Nu li s-au putut contrapune argumente credibile. Pe de o parte. Deci plagiatul în sine a fost dovedit şi este incontestabil. Pe de altă parte mă surprinde, domnule Grigurcu, felul în care aplicaţi judecata asupra lui Nae Ionescu. Atunci cînd Maestrul greşeşte, recte plagiază (şi nu e mică această greşeală, în ordinea disciplinei spiritului!) poate fi scuzat. De vină vor fi fiind stenografele De vină vor fi fiind editorii De vină vor fi fiind împrejurările În schimb atunci cînd Maestrul lansează teorii filosofice interesante, acestea îi sînt pe deplin atribuibile. Va să zică toate calităţile lui Nae Ionescu sînt numai ale sale. Dar defectele lui se datorează transcrierilor imprudente. Cred că este o judecată subiectivă şi intens criticabilă. În ce mă priveşte, îmi păstrez punctul de vedere (şi nu este doar al meu, ci al întregii comunităţi intelectuale!), plagiatul consider că este culpa cea mai reprobabilă la care se poate preta un scriitor. În al doilea rînd, plagiat cred că se poate produce şi în cadrul cursului universitar, academic. Profesorul este obligat să îşi enunţe sursele de inspiraţie de nu pentru altceva, măcar pentru a oferi acea ritualică listă bibliografică la îndemîna studenţilor. Pentru ca ei să se poată informa, în vederea pregătirii examenului. La începutul cursului se dă o listă bibliografică, asta e o banalitate. Or, Nae Ionescu nu numai că n-a precizat astfel de surse, dar le-a trecut complet cu vederea, le-a ocultat. E cu atît mai mare meritul lui Alexandru George şi al Martei Petreu, care au avut acuitatea intelectuală de a descifra aceste surse mascate şi camuflate de marele maestru plagiator!

O.P.: În orice caz, cel puţin la fel de grave îmi par giumbuşlucurile politice ale lui Nae Ionescu. N-aş institui aici o ierarhie, n-aş zice că sînt chiar mai grave decît plagiatul. Dar sînt cel puţin la fel de grave ca şi el. Însă nici n-aş împărtăşi întrutotul opinia ta, Alex, pentru că ea pare radicală. Mi s-a părut că argumentarea domnului Grigurcu poate fi luată în considerare. Fără a o împinge, aşa cum se întîmplă în toiul discuţiilor, către punctul extrem absolut. Într-adevăr, date fiind circumstanţele, dată fiind ezitarea pe care a manifestat-o aproape totdeauna Nae Ionescu atunci cînd a venit vorba să publice... Multă vreme nici nu s-a ştiut cu ce teză şi-a luat el doctoratul! Toată lumea îi cerea să-şi probeze doctoratul, iar el - nu şi nu. Am impresia că era o poză, dar poate că îndărătul pozei era un scrupul: de ce să ies eu în faţă cu nişte lucruri pe care ştiu foarte bine că mi le-am notat din cărţile altora?. Chiar dacă, sînt convins, a elaborat în marginea lor gînduri personale, aici cred că nu încape nici o discuţie. Parazitîndu-le, poate. Aş adăuga totodată, ca să fiu bine înţeles, că eu unul sînt radical împotriva plagiatului! În orice formă a sa. Fără a avea neapărat obsesia americană de a duce într-un final de prefaţă a unei cărţi mulţumirile pînă la dactilografa care mi-a făcut cafeaua în timp ce scriam numai de frica de a nu fi acuzat că am împrumutat ideile altora. Totuşi cred că una din bolile grave ale culturii noastre, aşa cum este ea configurată astăzi (o văd în contactul cu studenţii, dar, regretabil, şi cu unii din colegii mei, profesorii) este această practică a cărei conştiinţă nici nu există. O dovedeşte Academia Română, cu recentul său tratat de istorie! Dincolo de ceea ce se întîmplă în pagină, e covîrşitor faptul că lumea ezită să-şi asume răspunderea şi să spună: Da, am înţeles greşit! Ar trebui să regretăm! Să ne turnăm cenuşă în cap!. Efectiv, într-o lume normală, cu instituţii care funcţionează corect, cineva şi-ar fi dat demisia de acolo, cred. Dar poate că dintre "nemuritori" nu-ţi poţi da, pur şi simplu, demisia!

L.A.: Încă un accent mai trebuie pus în legătură cu Nae Ionescu. Nu cred că trebuie să scăpăm din vedere rîndurile memorialistice impresionante ale lui Mihail Sebastian la adresa idolului său. Deşi îi admira aproape fără rezerve statura intelectuală, scriitorul consemna totodată amuzat paradele de clownerie şi de mari răsuciri ale lui Nae Ionescu, personajul care una spune astăzi, iar mîine susţine exact contrariul, cu acelaşi şarm, cu aceeaşi putere de convingere. Atunci cînd Sebastian se miră: dar, Maestre, parcă eraţi mai deunăzi de altă părere!, maestrul îi răspunde cu un zîmbet condescendent şi îşi tratează discipolul ca pe un biet ucenic care nu pricepe, vezi Doamne, subtilităţile filosofiei. Este un fel de faux esprit acest Nae Ionescu, un saltimbanc care s-a pripăşit în filosofie şi a lăsat în urma lui efecte devastatoare, ca profesor, în spiritele marilor intelectuali care i-au fost discipoli. Nici pînă la bătrîneţe un Cioran sau un Eliade sau un Noica sau un Ţuţea nu cred că s-au debarasat de voluptatea naeionesciană pentru poză, pentru locvacitatea spectaculoasă şi înşelătoare, pentru contradicţia senină, pentru mascarea abilă şi dezinvoltă a propriilor erori de gîndire, de acţiune.

G.G.: Ceea ce v-aş putea replica se găseşte în comentariile mele asupra lui Nae Ionescu. N-aş vrea să mai lungim vorba pe acest subiect colateral discuţiei noastre care, extrem de natural, poate dobîndi inflexiuni de controversă. Mă mărginesc să vă fac o mărturisire: în privinţa lui Nae Ionescu, prefer să greşesc alături de Eliade, Cioran, Noica, decît să am dreptate alături de George Voicu, care a devenit campionul contestării sale. Constat cu surprindere că domnul Laszlo se apropie foarte mult de perspectiva sumbră a lui George Voicu.

L.A.: Deşi nu toate intervenţiile lui George Voicu sînt incontestabile, el este un exponent lucid şi documentat în rediscutarea intelectualilor români cu simpatii fascist-legionare. Cercetarea pe care i-a consacrat-o Mitului lui Nae Ionescu este absolut admirabilă. Pe aceeaşi latură de activitate mai trebuie amintiţi Norman Manea (cu eseul Felix culpa) sau Z. Ornea (cu volumul dedicat anilor 30). Se identifică aici o altă direcţie fecundă şi acut necesară spre care s-au îndreptat revizuirile în etapa de azi. Nu doar colaboraţionismul de stînga al unor vedete intelectuale (ca G. Călinescu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu etc.) trebuie ars cu fierul roşu al discuţiei critice, dar în egală măsură delirul de dreapta al altor vedete intelectuale (ca Eliade, Cioran, Noica etc.). Însă, ce ciudăţenie!, majoritatea intelectualilor care revizuiesc vijelios la stînga îi privesc totodată cu suspiciune şi ostilitate pe cei implicaţi într-un efort simetric, la dreapta. Schizofrenia acestei situaţii continuă să mă lase visător E simptomatică, de altminteri, fraza rostită de domnul Grigurcu, care preferă să greşească (nu contează alături de cine!), decît să aibă dreptate (nu contează alături de cine!). O tipică atitudine naeionesciană!

Există în scriitorul român o tendinţă de ploconire, de adulare a puterii

O.P.: Am o spaimă acum, cînd am trecut deja de jumătatea discuţiei noastre. Am tăbărît cu toţii pe trecut şi s-ar putea crede că ne e frică să abordăm problemele prezentului. Am teoretizat, am discutat şi unele cazuri de odinioară, dar totuşi cum stăm cu ceea ce se întîmplă astăzi? După comunism. Sau în acest al doilea comunism fără ideologie. Sau avînd la bază ideologia banului şi a clicilor. Să fie oare faimoasa omertà? Ne temem să precizăm nişte lucruri? E spaima că am putea stîrni iritări printre colegii noştri? Sau totul e în regulă?

L.A.: Dacă e de stîrnit iritări, hai să le stîrnesc eu! Îl citesc foarte atent de ani de zile şi sînt unul din susţinătorii fervenţi ai lui Paul Goma. Goma are o teorie care a pus pe jar comunitatea intelectuală românească. El îi acuză sus şi tare, fără jumătăţi de măsură, pe scriitorii din vremea lui Ceauşescu, în primul rînd, de faptul că rezistenţa prin cultură la care se pretau mulţi din ei era în realitate un pretext. Majoritatea intelectualităţii făcea jocul oficialităţilor, prefăcîndu-se a fi într-o opoziţie culturală, vezi Doamne, deşi în realitate subscria în mod voalat la politica regimului ceauşist. Prin aceasta mai ales îi consideră vinovaţi Goma pe scriitorii de pînă la 1989. El îşi continuă acuzele şi după 1989 în aceeaşi direcţie. Am fost destul de reticent şi am diverse disocieri de Goma, în corespondenţa noastră deocamdată privată, în legătură cu prelungirea duplicităţii scriitorilor după 1989. Din păcate foarte recent am primit o dovadă amară în sensul respectiv. O situaţie care mi-a confirmat că Paul Goma, în judecata sa maximală, a avut dreptate, iar eu, mai prudent, mă înşelam. Nu demult au fost organizate ritualicele întîlniri ale României literare, la Clubul Prometheus din Bucureşti. Acum vreo trei-patru săptămîni. Tema discutată a fost răspîndirea culturii române în străinătate. La această întîlnire a participat şi preşedintele Iliescu. Marea preocupare a scriitorilor n-a fost să-şi exprime decepţia, indignarea faţă de realităţile pe care le constată sub ochi, să se disocieze de fărădelegile care se comit, ci să implore în genunchi posturi de ataşaţi culturali şi ambasadori în străinătate. Nu ştiau cum să se agaţe mai serviabil la remorca puterii politice, să împingă prin noroaie căruţa guvernării. Eu cred că a fost o atitudine mult sub demnitatea scriitorilor. De ce sînt atît de drastic în aprecieri? Îmi amintesc că Ion Iliescu a fost prezent la România literară în 1990, imediat după mineriadă, într-un amplu interviu luat de Nicolae Manolescu. A fost un fel de spălare a păcatelor. Aşa a considerat-o Goma, aşa o consider şi eu, prezenţa aceea a lui Ion Iliescu, în căutarea legitimităţii printre intelectuali. Iar intelectualii i-au conferit-o! Şi este absolut degradant pentru ei! De data asta situaţia a fost un pic mai nuanţată. Cred şi nu sînt abuziv în a face anumite legături cu alte fapte din realitate că tot legitimitate şi-a căutat Ion Iliescu. Voia să se asigure că intelectualii n-au o adevărată voce critică în legătură cu politica la care se pretează în acest moment. I s-a confirmat că nu are critici credibili în rîndul intelectualilor de frunte, care s-au mărginit la a-l implora, direct sau indirect, pentru nişte posturi de reprezentare a României în străinătate, unde s-ar fi pus în subordinea şoferului ambasadei. Asta era important pentru intelectuali! Ei bine, Iliescu văzînd că nu există obstacole, după două săptămîni, îmi permit să bănuiesc că a avut un rol covîrşitor în pronunţarea sentinţei definitive privitor la morţii de la Cluj, din revoluţie. Două săptămîni mai tîrziu, miercuri, 9 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrările cu care fuseseră trimişi în judecată cei care au omorît 26 de oameni pe străzile Clujului şi au rănit alţi 52. Cu excepţia unuia singur, care a primit cinci ani de detenţie, ceilalţi au fost sancţionaţi cu diverse amenzi şi au fost trimişi acasă, pe motiv că a expirat termenul în care puteau fi pedepsiţi cu închisoarea. Inclusiv individul care acum trei ani m-a ameninţat pe mine cu moartea, într-o convorbire telefonică nocturnă. A fost trimis frumuşel acasă şi amendat cu o sumă care va fi plătită probabil de Ministerul Apărării Naţionale, adică de contribuabili, adică de noi toţi. Iliescu s-a asigurat de complicitatea intelectualilor şi a trecut la fapte. A tăiat nodul gordian, rămas în suspensie de paisprezece ani, al pedepsirii unor criminali. Cred că este descalificantă poziţia intelectualilor care, în acest moment, s-au făcut părtaşi la decizia Curţii Supreme de Justiţie ce i-a absolvit pe criminalii de la Cluj!

G.G.: Dacă sînt în dezacord cu prietenul Laszlo în privinţa lui Nae Ionescu, sînt 101 % de acord cu domnia sa în afirmaţiile ultime pe care le face în legătură cu stările de lucruri actuale şi care sigur că stîrnesc o serie de aprehensiuni, de nelinişti, de dezamăgiri şi de temeri în conştiinţele noastre. El este un spirit liber care nu se sfieşte să pună degetul pe rană. Se referă frecvent în intervenţiile d-sale la un neocolaboraţionism. Acest fenomen a fost din păcate negat recent de un condei critic pe care îl consideram şi a fost în mare măsură virulent, însă care, iată, contestă continuarea colaboraţionismului epocii de aur prin neocolaboraţionism. De ce să nu recunoaştem neocolaborationismul, dacă recunoaştem, hélas, neocomunismul? Există în scriitorul român, regretabil, şi la ora actuală, o tendinţă de ploconire, de adulare a puterii. Desigur, cu rădăcini şi fanariote, şi generic balcanice, şi cu rădăcini comuniste

O.P.: să ştiţi că şi ardelene

G.G.: Posibil, posibil. Dumneavoastră ca ardelean

O.P.: La Cancelaria aulică se mai ploconeau

G.G.: Da, da, da. Aveţi dreptate. Vitregiile românilor de pretutindeni au hrănit acest filon de adaptabilitate culpabilă, de nedemnitate

L.A.: Să nu uităm situaţia îngrozitoare, care taie respiraţia, ilustrată în prezent de Emil Hurezeanu! Fratele său, Mihai, s-a aflat pe străzile Clujului la revoluţie, umăr la umăr cu mine. N-a lipsit mult să fie împuşcat în acele zile. Astăzi însă gazetarul agitat al Europei libere a eşuat în serviciul comandat al celor ce-i fac scăpaţi pe asasini! Ce vrea oare să personifice Emil Hurezeanu? Trădarea de frate sau trădarea de principii?!

G.G.: Iliescu este un om viclean, un politician versat, care a încercat să-şi dezamorseze toţi adversarii. L-a dezamorsat pe Constantinescu cel mediocru, profitînd de propriile lui greşeli. A dezamorsat opoziţia democratică, împingînd-o la fărîmiţare, la lupte intestine, hrănind o seamă de ambiţii personale în sînul ei. L-a dezamorsat pe rege, dîndu-i nişte atribuţii pe care acesta le-a acceptat cu o anume candoare, considerînd că este datoria sa de suveran să slujească poporul căruia i-a jurat credinţă în orice condiţii. Şi iată, acum încearcă să-i dezamorseze şi pe intelectuali. Întîlnirea pe care aţi amintit-o, de la Clubul Prometheus, face parte din suita de tertipuri prezidenţiale, menite a-i neutraliza pe intelectualii potenţial critici. Sigur că ceea ce aţi spus în legătură cu absolvirea unor criminali este un fapt care se poate lega şi de politica de captare a intelectualilor. Cît priveşte defecţiunea lui Emil Hurezeanu, ea nu mă surprinde prea mult, întrucît am înregistrat chiar îndată după 89 cîteva comportări suspecte ale personajului, admirat în etapa Europei libere, care m-au pus pe gînduri. D-sa e ca un soi de demimondenă sofisticată, care face nazuri Aici poate fi menţionat şi cazul Gheorghe Ursu, al cărui jurnal încă nu a fost scos la iveală şi lucru încă mai trist ai cărui asasini n-au primit încă nici o pedeapsă şi, după toate probabilităţile, nu o vor primi niciodată.

O.P.: Se aşteaptă să moară, înainte de a fi condamnaţi

G.G.: Probabil. Să moară cineva din eroii acestei fabule, ca într-o butadă orientală, astfel încît pedeapsa să nu mai fie de actualitate. Este trist că o mare parte din intelectualii noştri actuali, chiar dintre cei de vază, aşa cum s-a întîmplat şi sub Carol II, şi sub Antonescu, şi sub comunişti, linguşesc puterea actuală din dorinţa obţinerii unor fărîmituri de la masa festinului oficial şi poate dintr-o reacţie reflexă de subordonare la puterea în curs, care evident nu-i onorează şi care, tot atît de evident, ne face nouă, tuturor scriitorilor şi intelectualilor români, un rău incalculabil. Deoarece opinia publică percepe intelighenţia nu numai ca o sumă de individualităţi cu responsabilităţi distincte, ci şi ca un corpus cu o responsabilitate colectivă.

L.A.: S-a făcut o punere în ecuaţie foarte interesantă: pe de o parte intelectualitatea română din ţară, pe de altă parte marele calomniator şi personajul oribil Paul Goma, care insultă pe toată lumea şi jigneşte fără discernămînt. Iată, acum avem un instrument de măsură. Paul Goma, după 25 de ani de exil, este invitat în ţară cu scopul de a fi captat şi de a-i fi anihilată vocea critică , primeşte o invitaţie de la preşedintele Iliescu. Pe care îl refuză cu maximă demnitate. Preferă să-şi continue exilul decît să-şi vîndă conştiinţa! În schimb sînt aceşti intelectuali şi vreau să numesc cîţiva dintre ei, care au fost în fruntea întîlnirii cu Iliescu: Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Augustin Buzura, Eugen Simion şi mulţi mulţi alţii care se ploconesc, deşi sînt la ei acasă, deşi nu au de îndurat vitregiile exilului, deşi se bucură de mijloace de expresie, de prestigiu în rîndul conaţionalilor şi de toate avantajele materiale de care Goma cu siguranţă nu beneficiază în acest moment. În polarizarea aceasta: Goma pe de o parte intelectualii bucureşteni jigniţi de Goma pe de altă parte, spuneţi-mi (deşi este o întrebare retorică): cine s-a comportat mai demn? Goma care a preferat să-şi continue exilul, în linişte, sau aceste condeie de frunte care s-au ploconit pentru nişte firimituri de la masa puterii, aspirînd să ajungă în subordinea şoferilor de la ambasadele României în străinătate?!

O.P.: Întrebarea e desigur retorică şi n-am de gînd să răspund la ea, fiindcă îşi conţine într-un fel răspunsul. Dar vreau să fiu pişicher şi poate neadecvat observînd că exilul se petrece la Paris şi, în virtutea acestui fapt, mulţi conaţionali ai noştri ar dori un asemenea exil. Dar exilul lui Paul Goma nu e deloc unul comod, nu cred că el e foarte liniştit, cum l-ai descris din nefericire şi spre tristeţea culturii noastre pînă la urmă. I-aş dori lui Paul Goma să beneficieze măcar acum, la o vîrstă, totuşi, deja înaintată, de liniştea de creaţie necesară şi de condiţii de trai decente, aşa cum ar merita.

G.G.: În privinţa lui Paul Goma, dar şi a altor critici acerbi ai noştri, dintre care doi sînt colocutorii mei acum de faţă, aş putea face următoarea observaţie generică. În opoziţie cu cei care sînt cruţaţi mereu şi cocoloşiţi deşi probează un exces de compromisuri (bunăoară un Buzura, un Pleşu ca să nu mai vorbesc de Eugen Simion, pentru că voi reveni imediat la el), aceşti critici, care nu au prejudecăţi şi care spun cu francheţe ce cred, sînt acuzaţi pentru ceea ce s-ar putea numi cel mult un exces de intransigenţă. Dar v-aş ruga să cumpăniţi, dragi cititori, dacă merită să optăm pentru excesul de compromisuri, sau pentru excesul de intransigenţă, care uneori pune nişte pete de culoare, nişte accente prea puternice şi sigur care poate conţine mici erori, pentru că lucrarea omului nu este niciodată perfectă în fapt, ci numai perfectibilă. În ce-l priveşte pe Eugen Simion, pentru că am promis să revin la acest nume: eu sînt învinuit în ultima vreme destul de insistent, chiar de unele condeie tinere, care presupun că au o anume puritate, de revenirea mea asupra d-sale. De faptul că repet mereu observaţiile pe care le fac de mai multă vreme asupră-i. Or, repet nişte lucruri pentru că însăşi realitatea este repetitivă. Pentru că Eugen Simion persistă pe cîteva poziţii caracteristice, pentru că el este un lider al conservatorilor, al postideologilor, inclusiv prin revista sa Caiete critice, care îi adună pe postideologi şi pe ideologi, chiar şi pe vechii ideologi muceziţi, pe cei din era dejist-stalinistă, sub pulpana sa mărinimoasă. Eugen Simion, pe de altă parte, ocupă o mare suprafaţă instituţională, comparabilă ierte-mi-se această comparaţie pur tehnică cu ceea ce a fost cîndva Nicolae Iorga. Este preşedintele Academiei, este profesor universitar, este directorul revistei Caiete critice, elaborează manuale, dirijează şi prezidează fel de fel de comitete şi comiţii. Deci este culturalul numărul unu al ţării. Este un fel de ministru neomologat. Cum să nu ne referim la el, cînd el are un cîmp de influenţă postideologică atît de extins?! Este ca şi cum vizitînd un oraş, ar trebui să ocolim arterele lui principale şi pieţele lui.

L.A.: Şi primăria

G.G.: Da! Mai ales la Cluj.

O.P.: Ah, nu. La Cluj e de mers la primărie şi de vizitat ca un monument unic. Nefericit, e adevărat

L.A.: Şi de admirat coşurile de gunoi tricolore.

G.G.: Şi pantofii tricolori. Pe cînd şi hîrtia igienică tricoloră?!

O.P.: Mă tem că, datorită penuriei în care ne zbatem, în curînd hîrtia igienică va fi suprimată cu totul. Aşa încît poate un brusture tricolor, dacă reuşim să-l vopsim.

L.A.: O urzică

O.P.: Văd că am dus revizuirea foarte departe, pînă pe maidanul cu urzici. Ceea ce nu-i rău. Am văzut că unii din cei care au parcurs cu amabilitate paginile publicate de noi într-o revistă clujeană

L.A.: Ne-au înjurat fără amabilitate

O.P.: Nu, mă refer la ceilalţi de astă dată, au apreciat verva cu care am discutat. Nu spuneau că sînt de acord sau că nu sînt de acord cu ce-am spus, dar au apreciat caracterul vivace al conversaţiei.

G.G.: E mai bine decît nimic, nu?

Noi nu vrem să scalpăm lumea

O.P.: Desigur. Însă e interesant în ceea ce ziceaţi, însă mai ales în ceea ce nu ziceaţi, dar se poate spune că ideea de compromis le poate părea unora atractivă din perspectiva ideologiei toleranţei. Compromisul înţeles ca o negociere şi o apropiere a unor opuşi, la mijlocul drumului, într-o manieră care nu presupune abdicarea de la anumite norme morale, poate fi văzut ca o acceptare a Celuilalt între anumite limite, o negociere a propriilor poziţii. Aşadar o benefică laxitate. (Nu şi un laxativ, sperăm noi) Cred că asta complică puţin lucrurile, fiindcă pentru mulţi intransigenţa de care vorbeaţi şi de care poate ne facem vinovaţi, fără a dori cu tot dinadinsul lucrul acesta (mie chiar mi se părea astăzi că plutim în sfera ideaţiei pure, la un moment dat, şi mă temeam că vom deveni inadecvaţi şi neinteresanţi)

L.A.: ne vom lua zborul

O.P.: Da, aşa cum zici. Pentru mulţi, aşadar, intransigenţa noastră aţi numit-o amabil astfel, nu cred că sîntem cu adevărat intransigenţi, avem nişte accente tinereşti, sper să le păstrez şi după pensionare această intransigenţă poate părea un radicalism de Saint-Just, de Robespierre, care vor să trimită lumea la ghilotină. Or e bine să mai spunem încă o dată pentru cei care vor să audă (dar probabil se va întîmpla ca de obicei, cei care ne cred, ne cred deja şi fără această precizare, iar cei care nu ne cred, nici nu vor ajunge cu lectura pînă la acest rînd), că nu urmărim deloc asemenea excluderi. După cum a subliniat-o deja domnul Gheorghe Grigurcu, nu e vorba de aşa ceva. Noi nu vrem să scalpăm lumea. Vrem, dimpotrivă, ca prin această tactică a sitei revizuirilor să îmbogăţim şi să reconfigurăm un peisaj care va fi mult mai recompensant.

L.A.: Aş vrea să adaug o idee pe care am mai exprimat-o la un moment dat. Pericolul care există pentru cititor, pentru ascultător, este să se lase păcălit de tonul vorbitorilor şi să omită din vedere conţinutul. Uneori te poate convinge mai degrabă cineva care îţi strecoară nişte jumătăţi de adevăr cu o voce prietenoasă şi călduroasă, decît cineva care îţi strigă adevărul în faţă. Pe acesta din urmă rişti să-l percepi ca pe un tip brutal, elementar şi supărător. Şi totuşi, el îţi spune adevărul! Pe celălalt, care te îmbrobodeşte cu un aer zîmbitor şi decontractat, eşti tentat să-l crezi. Eu zic că greşeala e a celor care se orientează după ton şi nu după muzică.

G.G.: Aşa este. Există diverse moduri prin care minciuna încearcă să ne cucerească. Este vorba nu numai de sofism, nu numai de un arabesc de aşa zise subtilităţi, ci şi de o modalitate de expresie disponibilă, agreabilă, adaptată interlocutorului, prin care adevărul apare ocultat. Şi ceea ce este mai grav prin care se strecoară adesea jumătăţile şi sferturile de adevăr, care în conexiune cu minciuna complementară sînt cele mai nocive. Pe un asemenea discurs mizează neocolaboraţionismul. Perversitatea sa constă în zîmbetele false pe care le adresează adevărului. Odinioară, acesta era siluit brutal, fără nici un preambul, acum se recurge la tactica seducţiei, uneori larg desfăşurate

O.P.: N-aş risca să închei această discuţie, care mi-a produs mie o mare plăcere şi sper că altora o mare durere, prin nişte concluzii. Aş zice doar că ceea ce mi se pare mie că se desprinde (dacă se desprinde ceva din spusele de astăzi) este că sîntem toţi trei partizanii culorii, ai bogăţiei cromatice şi de nuanţe, ai îndrăznelii, ai cutezanţei, ai unui spirit activ, mînat de pasiune pentru validitatea estetică şi etică.

L.A.: Oare sîntem mai mult exploratori decît administratori?

O.P.: Cred că încercăm să administrăm explorînd!

G.G.: Da, este o concluzie pertinentă, pe care mă bucur că aţi formulat-o.

O.P.: Vă mulţumesc, domnilor.

(Cluj, 24 aprilie 2003)