Ovidiu Pecican
ÎNTRE TEORIA ISTORIEI ŞI RECENZIA ŞTIINŢIFICĂ
Salut iniţiativa istoricului Ioan-Aurel Pop de a-şi dedica parte din energiile creatoare unei dezbateri teoretice. Volumul său Istoria, adevărul şi miturile (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, 390 p.) poate relansa o discuţie teoretică ce, altminteri – dacă nu menţionez eforturile din jurul lui Al. Zub şi ale revistei Xenopoliana de la Iaşi – părea definitiv îngropată. Nu degeaba remarca Sorin Antohi, acum vreo câţiva ani, într-un articol, că istoriografia română nu prea străluceşte în contribuţii teoretice. În afară de A. D. Xenopol şi, în plină contemporaneitate, de Neagu Djuvara, nu se întrezăreşte nici un aport coerent şi închegat la nivelul unei teorii istorice. Iată de ce, o lucrare care anunţă din titlu că intenţionează să abordeze o problematică atât de vastă precum cea descrisă de triunghiul conceptual invocat nu putea fi întâmpinată decât cu speranţă.
După lectură, lucrurile se înfăţişează însă într-o notă mult temperată. Istoricul clujean s-a grăbit să trimită spre tipar o carte care, dacă se doreşte citită ca o dezbatere pe tema filosofiei istoriei, nu este deloc aşa, iar dacă este o recenzie polemică, nu este foarte convingătoare. Pentru a mă face înţeles voi considera pe rând, cartea de faţă, o tentativă de a teoretiza (şi ilustra cu exemple româneşti) istoria, respectiv, un răspuns dat istoriei imaginarului aşa cum o înţelege Lucian Boia.
Frapant pentru ipostaza de lucrare teoretizantă, în cazul volumului Istoria, adevărul şi miturile, este faptul că bibliografia frecventată de autor este, în bună măsură, lăsată în urmă de apariţii mai noi. Dacă discuţiile despre statutul istoriei, mitului şi al adevărului (în general, dar şi istoric, ca ipostază particulară) ar fi lâncezit în viaţa ştiinţifică internaţională, această situaţie ar fi fost de înţeles. Din fericire însă lucrurile nu stau aşa, lucrările şi poziţionările experţilor fiind cu adevărat abundente. De la Karl Raymund Popper la Paul Ricoeur, de pildă, care au fost traduşi în România ultimilor zece ani, cunoaşterea de tip istoric s-a bucurat de atenţie într-o manieră strălucită. Pe de altă parte, Paul Veyne, Philipe Aričs şi Carlo Ginzburg sunt chiar istorici care s-au străduit, în urma unei experienţe de cercetare şi a unor meditaţii proprii, să filtreze critic noile provocări ale disciplinei. Deşi se acordă multă atenţie istoricilor români, în chestiunea imaginarului şi a istoriei lui, experţii autohtoni nu sunt convocaţi la discuţie. Există totuşi (cîţiva, nu mulţi) autori români – doi sau trei dintre ei chiar în incinta universităţii unde Ioan-Aurel Pop lucrează - şi sinteze dedicate domeniului (de Simona Nicoară şi Toader Nicoară, bunăoară), dar Ioan-Aurel Pop le lasă deoparte, preferând să gloseze în marginea unor “surse de cultură generală, nu… tratate de specialitate” (p. 23). În acest sens, deşi autorul pretinde că discută în calitate de istoric, paradoxal, noţiunea de mit o decelează cu ajutorul cvasi-exclusiv al unor lucrări nespecifice domeniului. Apelând la ajutorul Micului dicţionar enciclopedic, al Dicţionarului de neologisme şi al unui Pluridictionnaire Larousse dedicat învăţământului, el deplasează, practic, nivelul de lectură dinspre cel al explorării şi testării către cel al vulgarizării; utile ambele, dar fiecare în parte diferit de celălalt.
Dacă problema adevărului nu este abordată în perspectivă filosofică, problema mitului istoric este, cum se vede, şi ea, lăsată pe seama lexicografilor. Măcar la antropologi ori la istoricii religiilor de-ar fi apelat Ioan Aurel Pop, tot ieşea o discuţie ştiinţifică. Cât despre istorie, distincţia tradiţională dintre istoria realitate şi istoria cunoaştere rămâne inoperantă în contextul dat. De mare ajutor i-ar fi putut fi istoricului recursul la conceptele lui John R. Searle (vezi Realitatea ca proiect social, Iaşi, Ed. Polirom, 2000) care, fără a avea nimic de a face nici cu istoriografia franceză a temei, nici cu Lucian Boia, distinge în structurarea realităţii fapte brute şi fapte instituţionale. Primele se referă la realitatea naturală, celelalte la cea socială. “Un lucru poate fi munte chiar dacă nimeni nu îl consideră ca atare; ceva poate fi o moleculă chiar dacă nimeni nu se gândeşte la aceasta. Însă în privinţa faptelor sociale, atitudinea noastră faţă de fenomen este parţial constitutivă pentru acel fenomen” (p. 39). Când acest filosof afirmă că “Noi ne formăm într-o cultură în care pur şi simplu primim realitatea socială de-a gata” (p. 37) el atrage atenţia asupra faptului că există două tipuri de realitate obiectivă. Este drept că muntele este vizibil, în timp ce relaţiile sociale nu pot fi percepute cu ochiul liber. Dar aceasta nu le anulează obiectivitatea ontică.
O discuţie serioasă ar putea porni, aşadar, de la decelarea tipului de fapte care au relevanţă istorică, de la consultarea bibliografiei specializate şi a autorităţilor în domeniu. Dacă Ioan-Aurel Pop nu face acest lucru este de presupus nu că nu îl ştie sau că nu poate, ci că nu îl doreşte, scopul scrierii cărţii lui fiind altul. Lucrul acesta devine sesizabil încă din primele rânduri. În Explicaţia preliminară el arată, referindu-se la lucrarea lui Lucian Boia Istorie şi mit în conştiinţa românească, că “nu este simplu să faci o astfel de recenzie” (p. 8), de unde rezultă că intenţia sa e tocmai aceea de a recenza critic volumul în cauză. Pe de altă parte, la p. 14 Ioan-Aurel Pop anunţă că va trece la “analiza amănunţită a construcţiei dlui Boia”, ceea ce arată că problemei complexităţii materialului i s-a dat între timp o rezolvare în sensul tratării metodice şi aprofundate, pas cu pas, a susţinerilor istoricului bucureştean. Rămâne, aşadar, stabilit că întregul volum nu este – ca gen critic – decât o recenzie, ce este drept, hipertrofiată (cu vreo douăzeci de pagini mai mare decât volumul combătut). Din punct de vedere formal, recenzentul se află, din păcate, în eroare. Pentru a combate o concepţie istorică era suficient să argumenteze împotriva nucleului teoretic esenţial al acesteia, dând eventual câteva exemple de erori comise în virtutea ei. Ioan-Aurel Pop preferă să se plaseze într-o postură subalternă, căci el combate cartea lui L. Boia, copiindu-i fără abatere (şi chiar cu trimitere la pagină!) structura. Că opţiunea este nefericită o dovedeşte însuşi faptul că, astfel, recenzentul se vede silit să reia în mai multe rânduri lucruri pe care le-a mai spus o dată. Este cazul discutării lui Mihai Viteazul (p. 50-52, 150) sau a ideii de naţiune medievală (p. 40, 146).
Rămâne nedumeritor faptul că Ioan-Aurel Pop vrea să combată o întreagă direcţie istorică mărginindu-se nu doar la un singur autor, ci chiar numai la o singură carte a acestuia. Lucian Boia a publicat o întreagă serie de volume dedicate miturilor istorice: Miturile comunismului românesc (1998), Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999), Două secole de mitologie naţională (1999), Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune ş. a. Este adevărat că Mit şi istorie… a cunoscut două ediţii româneşti şi mai multe străine, bucurându-se de un real succes de public, dar nu aceasta este cartea cea mai provocatoare sub raport teoretic dintre cele dedicate mitului şi raporturilor sale cu istoria.
Dacă, aşadar, nu este nici explorare ştiinţifică, şi nici o recenzie în toată puterea cuvântului, ce ar putea fi cartea lui I.-A. Pop? Ea este, fără îndoială, măcar pe una dintre dimensiunile ei, o profesiune de credinţă. Din pagini răzbate cu pregnanţă solidaritatea autorului cu antecesorii şi colegii lui – nu şi cu Lucian Boia -, strădania de a spăla obrazul (cam şifonat) al istoriografiei naţionaliste, comuniste şi a comunismului naţionalist (p. 140). Din păcate, în acest efort autorul nu se referă la celelalte contribuţii care au evaluat demisiile din perioada anterioară (pentru comunism Radu Popa şi Paul Georgescu, în principal). Spunând că “Imaginarul este ceea ce nu există decât în spirit, în gând, ceea ce nu corespunde întocmai realităţii tangibile” (p. 25), el se situează pe poziţia unui materialism nenuanţat, fiindcă altminteri ar fi sesizat caracterul construit – deci imaginat – al realităţii obiective social.