UNDE DAI

Laszlo Alexandru

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ

Într-un dialog radiofonic purtat împreună cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican, mi-am luat inima în dinţi şi am expus unele obiecţii, conturate de la o vreme în mintea mea, faţă de cîteva semnificative reviste culturale ale momentului. Nu mă aşteptam să fiu întîmpinat cu ghiocei la poartă. Dar nici aşa salvele de onoare să fie trase razant, la nivelul solului, în căutarea preopinentului. Pînă la urmă nu corul de disocieri m-a pus pe gînduri, ci inconsistenţa şi inadecvarea răspunsurilor. Decepţia care m-a cuprins îmi repeta obsesiv în minte clasica formulă: Se putea şi mai bine, tovarăşi!. M-am hotărît să centralizez toată gălăgia şi să-i ofer fiecăruia, după facultăţi, o succintă replică.

Îmi luasem libertatea de a observa mîhnit pendulările ideologice ale României literare, care deşi tolerează cu intermitenţe două-trei voci curajoase, închină mai ales prin complicitatea redactorului său şef comentarii gudurate şi aromatizate cu mirt şi tămîie unor rechini ai literaturii ceauşiste. Mi s-a făcut onoarea unei scurte replici la Revista revistelor, în nr. 49/2002. Pe de o parte mi s-a cerut să dovedesc că lecturile în poziţie de drepţi la rădăcina steagului roşu sînt lipsite de spirit critic fapt pe care l-am executat mai devreme decît şi-ar fi dorit-o Cronicarul Anonim: în polemica Frînarul. Pe de altă parte mi s-a explicat că revista bucureşteană este deschisă spre toate direcţiile şi că spiritul democratic respinge orice fel de cenzură. Aha! De asta n-am băgat de seamă absenţa spiritului de cenzură în editorialul lui Nicolae Manolescu intitulat Adio, domnule Goma!. Săptămînalul România literară şi conducătorii săi sînt luminos-liberali în comportamentul faţă de gloriile trecutului (Adrian Păunescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Fănuş Neagu, Petru Dumitriu, D.R. Popescu, Titus Popovici etc.), în schimb se vădesc gloduros-ţărănoişti faţă de vocile critice ale prezentului (Paul Goma, Dan Petrescu etc.). Curat murdar!

I-am reproşat revistei 22 alternanţa dintre un vizibil program democratic (dialogul social, toleranţa faţă de minorităţi, deschiderea spre Occident etc.) şi surprinzătoarele derapaje antidemocratice (aroganţa faţă de minorităţi a lui Ilie Şerbănescu şi H.-R. Patapievici, sprijinirea spiritului de turmă în campania calomnioasă împotriva Jurnalului lui Paul Goma etc.). Gabriela Adameşteanu se preface că admite dreptul nostru la opinie şi în consecinţă nu ne contestă aprecierile, însă ne aplică o lovitură piezişă vezi nr. 670/ian. 2003. Se miră în gura mare că revista Steaua ne-a tipărit totuşi, deşi discuţia noastră în trei ar avea goluri de oralitate. (Halucinantă remarcă a unei scriitoare cu numeroase plinuri de scripturalitate în ultimii treisprezece ani: pe lîngă un volum de dialoguri din care i-au aparţinut doar întrebările, în rest vreo două-trei-patru-cinci reeditări din vremuri apuse.) Ciuda Gabrielei Adameşteanu că, după ce ne-a interzis spaţiul de manevră al civicului său hebdomadar, ne-am găsit alte mijloace de expresie, este uşor detectabilă. Uimeşte doar dezinvoltura ideatică: tu îi reproşezi ceva, ea îţi răspunde că ai tot dreptul să vorbeşti după care se întreabă cum de ai fost publicat

Mi-am exprimat în discuţia radiofonică nemulţumirea faţă de superficialitatea revistei Observator cultural şi raritatea unor analize serioase în paginile sale, decepţia faţă de transparenta politică de gaşcă, promovarea scriitorilor şi editorilor din propriul cerc de autoritate şi respingerea autorilor din alte sfere de influenţă. Ştiu prea bine că partizanatul din viaţa literară de azi e o boală amplu extinsă, dar parcă la Observator cultural a luat locul oricărei stări de sănătate. O coincidenţă: nici Ion Bogdan Lefter n-are obiecţii la judecăţile mele, întrucît ar fi vorba de simple opinii pe care am tot dreptul să le enunţ în libertate vezi nr. 149-150/ian. 2003. Ba chiar îmi confirmă involuntar capetele de acuzare în coloanele propriului său articol, atunci cînd mărturiseşte cu o seninătate siderantă că, în cadrul unei anchete a cotidianului Independentul, a nominalizat printre cărţile anului 2002 volume de Ruxandra Cesereanu şi Gabriel Liiceanu, despre care am auzit lucruri bune, însă nu le-am citit încă (!!), iar la critică şi eseistică numesc doar cărţile celor doi prieteni ai mei Gheorghe Crăciun şi Carmen Muşat. Ce să mai povestim?!

Impetuosul critic încearcă să deturneze rezervele mele faţă de politica sa culturală spre ipoteza unei ranchiune personale: mi-a refuzat cu cîtva timp în urmă publicarea unui articol, din raţiuni stilistice, iar eu m-am supărat. Ce simplă e viaţa! N-am dorit să cobor ştacheta, într-o conversaţie radiofonică, pînă la detalierea raporturilor mele cu Ion Bogdan Lefter, dar dacă preopinentul ţine cu orice preţ să abordăm acest subiect, fie! I-am solicitat iniţial să-mi publice un eseu polemic împotriva lui Mircea Iorgulescu. Întrucît eu unul nu fac parte din gaşca animată de directorul Observatorului cultural, mi s-a răspuns sfătos să execut anumite modificări pe text şi să-l retrimit sub formă electronică. Mi s-a dat totodată de înţeles că n-ar fi rău să îmi cer scuze pentru altă polemică a mea care, cu şapte ani mai devreme (!), îl vizase pe însuşi Ion Bogdan Lefter (vezi vol. Între Icar şi Anteu, p. 86-89). I-am replicat că sînt dispus să-i prezint scuze pentru ce-a fost data trecută dar numai după ce îmi va dovedi cu argumente ce şi unde am greşit. Iar eseul i l-am retrimis prin e-mail, dar nemodificat. Pesemne aversiunea lui faţă de ţinta noii mele corecţii era mai vie decît cea faţă de mine, astfel încît Vicleniile lui Mircea Iorgulescu s-a tipărit în nr. 70/26.06-02.07.2001 al Observatorului cultural. Cîteva luni mai tîrziu i-am expediat, cu rugămintea de a-l publica, un protest destul de aspru împotriva cenzurii la care fusesem supus în coloanele revistei Viaţa românească. De această dată Ion Bogdan Lefter mi-a depăşit toate aşteptările, indicîndu-mi explicit ce anume trebuia să elimin din textul semnat de mine însumi. De asemeni şi-a repetat nemulţumirea pentru faptul că încă n-am binevoit să-i prezint scuzele pe care continua să le aştepte. Văzînd că în Observator cultural un protest împotriva cenzurii nu poate fi tipărit decît cu condiţia de a fi el însuşi cenzurat, iar autorul este obligat să se căciulească pe lîngă stăpînul moşiei pentru a fi pus în pagină, am renunţat la un asemenea "sprijin" generos şi m-am adresat Convorbirilor literare din Iaşi, care mi-au tipărit integral izbucnirea de revoltă. Cam atît, foarte pe scurt, în privinţa trecutului. Cît priveşte aprecierile mele la adresa revistei conduse de arţăgosul literat, ele n-au fost desigur prin nimic influenţate de antecedentele mele personale. Încerc să nu mă las teleghidat de pasiuni atunci cînd formulez judecăţi de valoare, după cum se va vedea şi în continuare.

O caldă datorie de recunoştinţă mă lega de Jurnalul literar. În momente publicistice dificile pentru mine, cînd numeroşi conducători de periodice mi-au întors spatele din teama de a nu se pune rău cu spiritele directoare ale literaturii contemporane, Nicolae Florescu mi-a întins o mînă de ajutor şi m-a publicat în mod necondiţionat. Şi nu sînt eu unicul beneficiar al îndrăznelii sale. Paul Goma şi textele sale incomode sînt o prezenţă cvasi-permanentă în ultimii ani. Polemicile mai tăioase ale lui Gheorghe Grigurcu, refuzate de România literară atunci cînd ţinteau nume tabu, aici au văzut lumina tiparului. Ion Caraion, supus unei nimicitoare campanii de calomnie în majoritatea presei culturale, a fost răsunător apărat într-un număr antologic al Jurnalului literar. Admirabila perseverenţă a revistei în recuperarea valorilor exilului se cuvine de asemeni elogiată cu toată hotărîrea.

În ciuda acestei stări de fapte şi a sentimentelor mele călduroase, nu m-am împiedicat de a-mi exprima rezervele faţă de totuşi unele derapaje ale Jurnalului literar spre extrema dreaptă legionară. Violenţa şi viclenia răspunsurilor de care am avut parte chiar înainte ca opiniile mele să vadă lumina tiparului în ţară (record absolut!) au reuşit în primul moment să mă uluiască. Sub masca pseudonimă a lui Aristarc, mi se dă de ştire că emit "bîlbîieli" şi contradicţii flagrante, că bat cîmpii fără graţie, că sînt un dezaxat, că am ieşiri temperamentale şi răbufniri, datorită unor procese biliare, adică a fiziologiei, şi că am o mentalitate de provenienţă comunistă nr. 13-20/2002. Lucrurile nu evoluează mai bine nici în numărul următor. Sub dezonorantul ascunziş al pseudonimului, Aristarc îmi dă mie lecţii de moralitate în presă (Presa nu-i o ladă de gunoi, iar dispreţul scelerat faţă de dezideratele ei publice nu are nimic comun cu ideea de democraţie etc. etc.). Apoi îşi reia insultele grosolane: eu am un demers neparolist (da, da, ne batem pe burtă), recurg la o încercare penibilă şi nebărbătească, lamentabilă, scriu o poliloghie şi, la urma urmei, bat apa în piuă, jenant şi în spirit masturbant. Încerc să protestez într-un Post-Scriptum la ignobilul gest al revistei mi se răspunde, cu viclenia vulgară a unei foi de cartier, printr-un P.S. la P.S., cocoţat chiar pe frontispiciul propriului meu material (deşi post-post ar însemna după-după de tot).

Am lăsat să treacă insultele. Am aşteptat cu excesivă răbdare argumentele. Dar n-a mai apărut nimic. În aceste condiţii mă văd obligat să vin eu cu ele. Nu mai departe de ultimul număr, 21-24/nov.-dec. 2002, redactorul şef Nicolae Florescu prezintă cu surprinzătoare indulgenţă, pe două pagini întregi şi cu numeroase fotografii, cazul unui condeier căruia îi deplînge soarta tristă din anii comunismului şi despre care conchide imprudent: Astăzi, N. Crevedia ar fi trebuit să fie omagiat. Înainte de a-şi deschide cu atîta generozitate coloanele în faţa prezumtivului tată al bastardului Eugen Barbu, conducătorul Jurnalului literar ar fi făcut mai bine să recitească însemnările autobiografice ale lui Ion Caraion din volumul Insectele tovarăşului Hitler (München, Jon Dumitru Verlag, 1982): Oacheşul autor al Dragostei cu termen redus, articlier la Porunca vremii, unde eu şi Ierunca şi Geo Dumitrescu şi Marin Sârbulescu şi Miron Radu Paraschivescu şi Marin Preda eram cu regularitate înjuraţi, a venit să mă cunoască la redacţie, aşa, că era el îndrăzneţ şi la putere şi poznaş, şi ataşat de presă în Bulgaria p. 132; N. Crevedia încerca să treacă drept nu ştiu ce soi de scriitor, care colabora la Porunca vremii şi închinase lui Moţa şi Marin poezii, dar şi lui Carol al Doilea, ca orice imparţial p. 172; Pe la finele lui 1943, N. Crevedia ne făcuse într-un rînd o vizită la redacţie, nouă, tinerilor «negativişti» cum ne eticheta peiorativ Porunca vremii. Consilier de presă la Sofia sub Antonescu, filo-nazist radical, se repezise omul cîteva zile pe-acasă pe la Bucureşti şi ar fi vrut, vrere seacă, să încerce dacă nu ne poate zmulge de la Timpul p. 172. Iar dacă Nicolae Florescu ar da să-mi explice că ulterior N. Crevedia a fost victimizat şi se impune recuperarea lui, îi voi replica astfel: şi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis mişeleşte. De la moartea lui se împlinesc curînd şaizeci şi cinci de ani. Ce va face? Îl va recupera şi pe el?

Unde dai şi unde crapă? Într-un dialog radiofonic, în goana vioaie a replicilor la minut, am semnalat punctele slabe ale unor reviste de cultură din România. Iată că izbucnirile lor de protest împotriva cuvintelor mele îmi dau prilejul să pun din nou acum degetul pe rană. Nu era mai avantajos pentru ele să simuleze ca pînă în prezent că nu m-au auzit? Nu era preferabil să mă trateze cu indiferenţă? Violenţa sau ipocrizia reacţiilor lor să fie cumva, psihanalizabil, semnul că am dreptate?