LIBERTATEA
PROVINCIEI
Dialog īn
trei:
Gheorghe
GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN
Scriitorii care au vreo
suferinţă īn ce ne priveşte
să-şi semneze
contribuţiunile
O.P.: Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, stimate domnule Laszlo Alexandru, vă īntīmpin cu toată prietenia mea şi cu dorinţa impetuoasă de a continua un dialog pe care l-am īnceput cu cītva timp īn urmă, dar care, aşa cum se īntīmplă atunci cīnd transcrii o convorbire radiofonică şi o publici īntr-o revistă, abia acum stīrneşte ecouri. E chiar interesant destinul convorbirii noastre. Alex, dacă nu mă īnşel, pentru a respecta cronologia, tu ai trimis textul mai īntīi la o revistă romānească din New York, aşa este?
L.A.: Da, iniţial s-a publicat īn cinci episoade a cīte o pagină īntreagă, īn Lumea liberă de la New York.
O.P.: Iată-ne aşadar eroi de telenovele.
G.G.: Ori autori ai unui reportaj senzaţional.
O.P.: Iar ulterior am īnmīnat aceeaşi transcriere revistei clujene Steaua, pentru că publicul romānesc merită stima şi preţuirea noastră eu zic că Steaua are un public mai larg decīt cel din Cluj Unde mai pui că Steaua se tipăreşte mai nou, printr-un miracol al centralismului romānesc, la Bucureşti!
L.A.: Cu un decalaj de o jumătate de an.
O.P.: Da, slavă Domnului. Ar putea fi de doi-trei ani, ca la Secolul 20 (ajuns, īn sfārşit, 21).
L.A.: Cincinal
G.G.: Să nu fim răi, pentru că nici revista Columna, cu toate eforturile noastre, nu poate apărea īntr-un ritm normal, adică īn ritmul trimestrial pe care l-am preconizat. Sīnt poate şi la confraţii de la Steaua nişte dificultăţi de ordin financiar. Nu-mi explic altminteri īntīrzierile revistei lor şi cred că este ultimul reproş care li s-ar putea aduce.
L.A.: Nu era un reproş adresat redacţiei. Era o problemă de natură administrativă.
G.G.: Era o solidarizare.
L.A.: Sigur. O punctam fiind īn acord cu propria lor nemulţumire.
G.G.: Spunīnd acest lucru, nu avem decīt un sentiment de confraternitate cu scriitori care īntīmpină dificultăţi analoage celor pe care le īncercăm noi.
O.P.: Da. Ideea nu trebuie subliniată prea mult, cītă vreme noi sīntem prezenţi īn revista Steaua şi o sprijinim cu semnăturile noastre, atīta cīt ne stă īn putinţă. Cīt despre ritmul de apariţie al Columnei, nici nu m-am gīndit la altul. Eu l-am văzut de la īnceput ca fiind un ritm ideal-aleatoriu, pentru că este revista lui Gheorghe Grigurcu şi īmi place să-mi imaginez că revista Columna apare cīnd vrea Gheorghe Grigurcu. Aşa să fie?
L.A.: El vrea mai des, dar poate mai rar. Financiar vorbind.
G.G.: Este un vis frumos al meu, dar ca toate visele se destramă la ivirea zorilor. Realitatea este implacabilă. Īn sensul că ne obligă la īntīrzieri care depăşesc adesea cele mai sumbre prognoze pe care le facem īn legătură cu fiecare număr.
O.P.: În orice caz, revenind la conţinuturile discuţiei noastre publicate īn nr. 7/2002 din Steaua
G.G.: pīnă acum a fost doar un aperitiv.
O.P.: Absolut. Voiam să remarc că am fost priviţi cu suspiciune de colegii noştri pe care, e drept, i-am criticat uneori aspru, dar nu cred că am īncălcat īn discuţia noastră regulile deontologice. Aveţi cumva sentimentul că ne-am situat pe līngă o criteriologie onestă?
G.G.: Īn nici un caz. Cred că avem de-a face cu o corectitudine literară ca un fel de analogon al corectitudinii politice despre care se vorbeşte acum. Corectitudine specifică pe care am sentimentul că n-am īncălcat-o nici īn această īmprejurare şi nici īn altele, nici unul dintre noi.
L.A.: Depinde cum privim corectitudinea. Dacă eşti corect doar atunci cīnd elogiezi pe cineva, noi am fost incorecţi: ne-am spus părerile pe şleau. Pe de altă parte īnsă, devenind un pic mai serioşi dar nu excesiv cine ne acuză de incorectitudine?! Cei care reacţionează nemulţumiţi de după pseudonime? Noi sīntem īnţepaţi ba de Cronicar, ba de cum īl cheamă Asterix şi Obelix sau cum īl cheamă
G.G.: Vă referiţi probabil la Aristarc. Era şi pseudonimul lui G. Călinescu.
L.A.: Aşa, Aristarc. Şi alte vajnice condeie ale presei romāne culturale. Noi ieşim īn faţă cu chipul descoperit
G.G.: Fără mască
L.A.: şi ne spunem nemulţumirile. Ba chiar le argumentăm, atunci cīnd este cazul, sau dacă există nelămuriri. Iar pe urmă ne pomenim cu diverse īnţepături confraterne, sardonice sau furibunde. Toate acestea ce coincidenţă! sub pseudonime. Eu invit scriitorii care au vreo suferinţă īn ce ne priveşte să-şi semneze contribuţiunile.
O.P.: Din acest punct de vedere sīnt, şi eu, ca o demoazelă de pansion. Mama nu mă lasă să vorbesc cu străinii care poartă mască şi nu se prezintă. Dar unde mai pui că ei e prost educaţi. Īn sensul că e şi prost informaţi, şi rău-voitori. Să argumentez. Īntr-un număr foarte recent din Romānia literară, un personaj căruia domnul Nicolae Manolescu īi face cinstea de a-i concede ultima pagină, un anume Cronicar
L.A.: Cronicar şi mai cum?
O.P.: Poate că, aidoma lui Stendhal, are un singur nume.
L.A.: Scrie roşu şi negru acolo, la sfīrşitul României literare. Sînt culorile caracteristice.
O.P.: Īn orice caz, acest personaj se referă la o convorbire a noastră, a celor trei prezenţi aici, care s-ar fi desfăşurat la postul Radio Cluj. Vă amintiţi să fi fost noi invitaţi la Radio Cluj să discutăm?
L.A.: E vorba de C. D. Radio Cluj.
O.P.: Dar e cu totul alt post de radio! Oamenii au dificultăţi īn a descifra inscripţiile tehnice de la sfīrşitul dialogului nostru īn trei
L.A.: Asta-i cea mai mică problemă.
G.G.: Īntr-adevăr este un păcat venial şi zic să trecem peste acest detaliu.
O.P.: E important să precizăm că personajul citeşte cu neatenţie, superficial. Şi cred că de aici provin micile şi hazliile lui necazuri.
G.G.: De aici vin toate relele, cum ar spune un filosof. Din lectura superficială.
O.P.: Mi se cere să-mi probez afirmaţiile că ar exista o tentă liberală şi ţărănistă īn Romānia literară (nota bene: de parcă asta ar fi īn sine o īnjurătură!) cu cel puţin un text. Acuma să fim serioşi: e ca şi cum i-ai cere lui Maiorescu să probeze cu cel puţin un text că a fost conservator şi că scria la reviste conservatoare. Este vorba de prezumţia unei minimale coerenţe. Nu-mi imaginez că domnul Nicolae Manolescu dezbracă la intrarea īn redacţie haina sa de liberal şi devine cu totul altceva, contrar. Sau că domnul Alex. Ştefănescu ar face aşijderea.
L.A.: Din păcate pe mine mă bate gīndul tocmai īn direcţia asta! Că şi-au cam dezbrăcat hainele de liberali şi de ţărănişti şi au devenit conservatori.
În spiritul unor revizuiri rezonabile
O.P.: Pe ce te bazezi?
L.A.: Pe ce mă bazez? Pe exact reproşurile pe care i le făceam României literare. Mi s-au cerut şi mie, tot īn faimoasa ultimă pagină (se pare că acolo stă toată vlaga publicaţiei, īn polemicile anonime din Revista presei), mi s-au cerut dovezi privind lipsa lor de spirit critic. Gura păcătosului adevăr grăieşte! Abia ce s-a īmplinit săptămīna, a īnceput să apară īn serial o destul de penetrantă polemică a mea, avīnd īn centrul obiectului de preocupări scrisul lui Alex. Ştefănescu. Polemica se intitulează Frînarul doar titlul şi spune multe Aici arăt faptul că unul din criticii reprezentativi ai României literare dă dovadă īn ultimele luni de un reacţionarism absolut stupefiant.
O.P.: Adică reacţionează? Sau īn ce sens foloseşti termenul?
L.A.: Reacţionar īl folosesc īn sensul antonim lui progresist. Progresist e cel care se uită īn faţă. Reacţionar e cel care se uită īn spate. Alex. Ştefănescu se uită īn spate, recuperează cu elogii şi gudureli mari nume ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D.R. Popescu, Titus Popovici, Fănuş Neagu (ultimul fusese pus la locul lui de cronica Luminiţei Marcu, dar Ştefănescu s-a simţit chemat să-l scoată din pubelă). Pe de o parte sīnt reşapaţi cei care s-ar fi cuvenit să fie uitaţi măcar o vreme, pe de altă parte sīnt teribil certaţi cei care vin cu un suflu nou īn literatură, cu curaj, cu demnitate, cu un spirit non-conformist accentuat. Iată mizele literaturii viitoare! Ei bine, pe reprezentanţii acestei direcţii Ştefănescu īi probozeşte, īi ironizează, īi pune la colţ īn genunchi pe boabe de fasole şi aşa mai departe. Mi s-au cerut dovezi? Dovezi am dat cu citate ample şi īl trimit pe faimosul Cronicar la textul meu Frînarul. Dacă e nevoie de alte dovezi, le voi oferi īn continuare, pīnă cīnd va fi necesar. Venind spre ideea pe care ai enunţat-o, Ovidiu Pecican, eu aş spera ca Nicolae Manolescu să reīmbrace haina de liberal, iar Alex. Ştefănescu să reīmbrace (dacă are ce īmbrăca!) haina de ţărănist. Să lase deoparte straiele plouate de comunistoizi!
O.P.: Avem totuşi şansa că domnul Grigurcu, care deţine rubrică la Romānia literară, e cu noi. Poate că lucrurile se văd altfel din interior.
L.A.: Să vedem dacă e cu noi cīt o să mai deţină rubrică!
G.G.: Īntr-adevăr ultimele texte ale lui Alex. Ştefănescu, un critic cu totul remarcabil altminteri, reprezintă un derapaj īnspre trecut. Īn loc să fie nişte revizuiri, au mai ales alura unor reconstituiri
O.P.: deshumări
G.G.: ale unor cum să spun eu sugeraţi-mi un termen adecvat antonim revizuirilor
O.P.: apariţii ca şi stafia lui Hamlet senior.
L.A.: studii asupra spectrelor
G.G.: Sigur că aceşti autori, de la Fănuş Neagu pīnă la Titus Popovici şi de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga la Adrian Păunescu, trebuie rediscutaţi sub un unghi obiectiv, īnsă nu pīnă īntr-atīt īncīt marea şi trista lor prestaţie totalitară să aibă parte de o complezenţă nemeritată, de o sumă de scuze care ţin mai curīnd de trecut decīt nu zic de viitor, dar nici măcar de prezent.
O.P.: Aş adăuga doar că este admirabil curajul cu care domnul Alex. Ştefănescu vrea să revină asupra acestor autori. M-aş fi bucurat ca el să se fi manifestat īn vremea cīnd domnul Constantinescu domnea īn Romānia şi cīnd, venind din partea unui personaj notabil al P.N.Ţ.C.D.-ului, cum era domnul Alex. Ştefănescu īn acele timpuri pentru că acum nu ştim cum se mai situează
L.A.: Cred că nici el nu ştie cum se mai situează
O.P.: Asta probabil că ar trebui să precizeze dīnsul, dacă simte nevoia. Deşi am văzut că e somat din mai multe direcţii. Domnul Buduca, colegul nostru, polemizează cu domnia sa dintr-o altă margine publicistică
L.A.: Buduca e o prezenţă tristă, eu zic să-l lăsăm deoparte. Plagiator dovedit
O.P.: Important este că mai multă lume are nedumeriri legate de această persoană.
G.G.: O altă prezenţă tristă este din păcate C. Rogozanu. Nu cred că el poate fi invocat ca un fel de contrapondere a lui Alex. Ştefănescu. Pentru că el a făcut o serie de compromisuri. Pe de o parte se dădea drept autor de revizuiri fulminante, iar pe de alta contesta revizuirile īn principiu. Şi eu mă mir, plecīnd de la nişte fraze ale lui de sarcasm la adresa revizuirilor şi la adresa est-eticii, că România literară l-a promovat o anume perioadă īn calitate de cronicar literar al ei.
L.A.: Eu aş vrea să adaug un lucru. Notiţa aceea anonimă de care cred că ne ocupăm excesiv ne dă prilejul să īnfruntăm o discuţie de principiu. Exista acolo un fel de titlu: Reīnvie spiritul de cenzură. De unde se pleca? Eu observam cu uimire că li s-a făcut loc unor personaje compromise īn comentariile critice ale României literare. De aici se deducea că aş fi adeptul cenzurii. Iar Cronicarul īmi răspundea că revista bucureşteană se pronunţă īn favoarea discuţiilor libere, lipsite de complezenţă. Este fals! Din cel puţin două motive. Aceeaşi Romānie literară deschisă oricui (cu condiţia ca oricine să se numească Adrian Păunescu, Titus Popovici, D. R. Popescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga etc.), prin pana lui Nicolae Manolescu exclamă Adio, domnule Goma!. Adică se desparte oficial şi īi interzice deschis prezenţa lui Paul Goma īn rīndurile sale. Atunci ce deschidere proclamă Romānia literară? Mi se pare curată demagogie!
O.P.: Vreau să răspund chiar īn acest moment īntrebării tale, care nu trebuie să rămīnă doar retorică. Dacă are dreptate Cristian Tudor Popescu (şi nu-l putem contrazice, din moment ce n-a primit nici o replică pīnă acum), se pare că deschiderea se referă la prezenţa domnului Paul Niculescu-Mizil la serbările organizate de Romānia literară.
L.A.: Al doilea lucru pe care aş vrea să-l spun este că eu constat, cu extremă mīhnire, că Romānia literară aproape că merge mai prost decīt īnainte de 1989!
O.P.: La ce te referi?
L.A.: Īnainte de 1989, pe vremea comunismului crīncen, geros şi cu accente de crivăţ siberian, Nicolae Manolescu avea o anumită demnitate şi nu scria despre unii activişti de partid care multe ar fi dat ei numai să se regăsească īn cronicile literare ale lui Manolescu! El avea această politică a coborīrii ştachetei doar pīnă la un anumit nivel. Sub nivelul respectiv nu era dispus să coboare.
G.G.: Oricum, consider că n-are rost să exagerăm. N. Manolescu rămīne un critic foarte important, aparţinīnd taberei pozitive. Oricīte slăbiciuni i s-ar detecta (şi cine e scutit de slăbiciuni?), oricīte obiecţii i s-ar aduce, ele nu-l pot destabiliza. Dar să discutăm mai departe, căci a pune frīnă libertăţii de opinie ar fi cea mai mare eroare. Nu cenzurăm şi nu tabuizăm pe nimeni. Doar īn focul discuţiei libere se confirmă valoarea unei personalităţi. Cu condiţia, unică, a conservării unui limbaj urban Despre ce activişti scria Manolescu?
L.A.: Scria despre unii, dar nu scria despre alţii. Şi mai ales prin necomentarea unor nume, el īşi păstra o atitudine de demnitate şi verticalitate īn acele vremuri dificile. Or acelaşi lucru i-l ceream eu acum. Lui sau colegilor săi de la Romānia literară. Să păstreze o anumită demnitate, să păstreze o anumită ştachetă, să nu plaseze chiar toate gloriile activismului comunist pe meterezele comentariilor critice ale României literare. Iată că acum noi sīntem acuzaţi de cenzură: pentru că le cerem să fie consecvenţi cu ei īnşişi! Foarte interesant.
O.P.: Aţi īntrebat de activiştii de odinioară. Despre care din ei a scris?
L.A.: Despre Vasile Nicolescu cinci cronici. Despre Dumitru Popescu Dumnezeu cinci cronici. Şi aşa mai departe. N-a scris despre Dinu Săraru cum īl acuză Goma, aici īmi pare rău, Goma se īnşală īnsă a scris despre Popescu Dumnezeu, nici o problemă.
G.G.: Să adaug şi eu ceva. Mi-aţi recomandat să vorbesc dintr-un punct de vedere oarecum interior, deci al colaboratorului României literare. Colaborator nu īnseamnă redactor, deci stau cu cel mult un picior pe terenul revistei. Rostindu-mă, aşa cum se cuvinte, ca simplu cititor (pandant al noţiunii de simplu cetăţean!), nu m-aş īncumeta să osīndesc, să demonizez īn totalitate o publicaţie de anvergura şi profesionalismul României literare. Evident, unele texte din coloanele ei mi se par şi mie criticabile, chiar profund criticabile (de exemplu nemaipomenit de meschina filipică a lui Ion Simuţ īmpotriva poeziei, din numărul 12/2002), īnsă nu putem a nu admite că precumpănesc cele īn stare a satisface un public avizat. După observaţiile dumneavoastră foarte severe, aş vrea să spun cīte ceva īn favoarea lui Alex. Ştefănescu. Şi anume: Alex. Ştefănescu este un critic cu un stil foarte personal, care a scris foarte multe pagini frumoase şi substanţiale. E şi domnia sa un critic important, a cărui balanţă, īn opinia mea, īnclină net spre pozitiv. Posedă o excepţională capacitate de-a percepe sensibil opera (şi autorul) şi de-a se exprima īntr-un stil metaforic memorabil. Această antipedanterie, această naturaleţe fac foarte bine într-un climat în care abstractizarea (recte alienarea axiologică) precum şi tehnicismul oneros al unor metode riscă a īndepărta comentariul īnchinat literaturii de la ţelul său. Īl simt pe Alex. Ştefănescu plasat īn aceeaşi zonă a criticii īn care mă aflu şi eu şi pentru care militez. Această alunecare a lui din ultimul timp nu cred că anihilează tot ce a scris el. Pentru că trebuie să-i aplicăm aceeaşi măsură lui ca şi altor critici, de la Şerban Cioculescu la Mircea Iorgulescu, de la G. Călinescu la Eugen Simion. Noi, īn spiritul unor revizuiri rezonabile, disociem aspectul compromisului, al ideologizării, al alunecării īntr-o convenţie pseudo-politică, de partea viabilă a unor cariere critice peste care oricum nu se poate trece, pentru că ele s-au īnscris īn tabloul literaturii romāne, pentru că ne par demne de a rămīne.
L.A.: Şerban Cioculescu va rămīne īn primul rīnd prin comentariile sale la Caragiale. Mircea Iorgulescu va rămīne mai ales prin paginile sale percutante şi culmea! extrem de demne din anii 70-80. Nu mă refer, desigur, la articolele de fond anonime pe care tot Mircea Iorgulescu le scria!
G.G.: Şi va rămīne de asemeni prin cartea lui despre Caragiale Marea trăncăneală
L.A.: Nu ştiu nu mi se pare că ar fi chiar o gaură īn cer
O.P.: Pe mine m-a marcat, la vremea respectivă.
G.G.: Mie mi-a plăcut mult şi cred că va rămīne.
L.A.: Nu ştiu. Mie nu mi s-a părut formidabilă. Dar de pildă Scriitori tineri contemporani este o carte remarcabilă a lui Mircea Iorgulescu. De asemeni comentariile sale din reviste, de un acut spirit critic şi foarte percutante īn anii 70-80 dacă ne facem că uităm că pe dincolo, cu mīna stīngă, semna anonim articole de fond proceauşiste atunci Iorgulescu probabil că tot rămīne cu ceva. Dar, o spun cu toată seninătatea, eu aş vrea să aud trei argumente pentru care va rămīne Alex. Ştefănescu īn critica literară romānească Mi-ar fi greu
G.G.: Cīnd va apărea Istoria literaturii române pe care a publicat-o parţial īn presă
L.A.: O să-l găsiţi īnjurat pe Goma şi o să-l găsiţi elogiat pe D.R. Popescu. Asta va fi Istoria literaturii romāne de la Alex. Ştefănescu pīnă-n origini!
G.G.: Ar fi o situaţie bizară. D.R. Popescu este unul din personajele cele mai repulsive ale literaturii romāne contemporane, cu nimic mai presus moralmente decīt un Eugen Barbu, deşi lipsit de arta de-a spurca frumos a acestuia. Un autor confuz, greu de citit. Īnsă vom vedea cartea lui Alex. Ştefănescu şi o vom judeca īn integralitatea ei. Deocamdată discutăm doar despre nişte eşantioane, dintre care unele sīnt foarte personale şi foarte frumoase, altele desigur lasă de dorit. Să adaug, totuşi, că şi-n textele discutabile Alex. Ştefănescu lucrează īndeobşte cu două fire. Alături de aprecieri (prea) favorabile aci aveţi perfectă dreptate face şi destule reproşuri, de facto principalele reproşuri ce se pot aduce autorilor deocheaţi. Se poate verifica!
L.A.: Problema este exact cea pe care o remarcam şi īn polemica Frînarul. Servilismul din biografie tarează iremediabil opera. Or Alex. Ştefănescu a făcut totdeauna frumos din codiţă şi a ştiut să se aşeze īn direcţia dincotro bate vīntul.
G.G.: Īn unele ocazii e īntr-adevăr echivoc Din păcate aceste ocazii s-au īndesit īn ultima perioadă. Totuşi negativismul īn exces nu ne şade bine.
O.P.: Da, şi eu aş merge mai curīnd īnspre postura echilibrată a domnului Grigurcu. Pentru că vorba aceea şi Alex. Ştefănescu, şi Nicolae Manolescu, şi Laszlo Alexandru, şi subsemnatul, şi toţi cei de faţă şi cei contemporani cu noi sīntem īncă īn viaţă, sīntem vii, putem remedia unele lucruri.
G.G.: Ne putem autocorecta orbita.
L.A.: Da, īnsă defectele de caracter sīnt cel mai greu de corectat. Mai ales cīnd nu vrei să le recunoşti. Cazul lui Ştefănescu.
O.P.: Va trebui să convieţuim cumva alături de ele. Să ne cenzurăm defectele. Remarc totuşi că au existat iritări şi īn alte medii decīt la Romānia literară. La urma urmei iubesc această revistă şi mă onorează că mă ia īn seamă, din cīnd īn cīnd, capricios. Iată, noi, nişte bieţi provinciali, cum pare să transpară din textul cu pricina, ne-am īngăduit să fim ultra-exigenţi cu toată lumea. Cam asta este critica ce ni se aduce. Ce bine! Ce liberi sīntem aici īn provincie! Dar am iritat şi la revista 22
Emanciparea provinciei, degajarea ei de clişee, de prejudecăţi, de servituţi
G.G.: Să fie cumva o ecuaţie de ultimă oră aceasta: libertate = provincie?! Nu merită să ne gīndim puţin la conotaţiile ei speculative?
L.A.: Venim şi legăm discursul cu ideile de la prima noastră īntīlnire, cīnd arătam că presă literară efectivă se face mai abitir īn provincie, care este mai verticală decīt conjuncturismele presei literare bucureştene.
G.G.: Cred că este o descentralizare care se desfăşoară fără voia unei persoane sau a unei grupări. Este un fenomen social şi cultural benefic. Şi semnele acestei descentralizări sīnt emanciparea provinciei, degajarea ei de clişee, de prejudecăţi, de servituţi. Dovadă chiar dialogul nostru.
L.A.: Pe de altă parte, fiind īn provincie ce mai ai de pierdut vorba ăluia decīt lanţurile? Fiind la Bucureşti, ai de pierdut influenţe, grupuri de interese, poziţii sociale, emisiuni televizate, sīnt multe de pierdut! Īn provincie n-ai de pierdut.
O.P.: Ele există şi aici, dar am impresia că noi trei, cei de faţă, sīntem şi marginali, pe līngă că sīntem provinciali. Şi ce bine că e aşa!
G.G.: Eu sīnt cel mai marginalizat, īn sensul că nu am putut deveni nici măcar clujean. Cu toate că ironia sorţii a făcut ca acum cīţiva ani să particip, să aplaud la manifestarea unde cīţiva confraţi ai noştri au dobīndit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Era vorba de Mircea Zaciu, Ion Brad şi Constantin Cubleşan.
L.A.: Pe atunci mi-aţi spus zīmbind strīmb că aţi avut onoarea (am intuit ghilimelele) să daţi mīna cu īnsuşi Funar. Iar eu v-am invitat ca, īn cazul ăsta, să nu vă mai spălaţi pe mīini.
G.G.: Da, ţin minte.
O.P.: Acum am şi eu un eveniment memorabil, oarecum similar, īn biografie. Zeii au fost generoşi şi cu mine. Am fost la un pas de a obţine titlul de cetăţean de dezonoare al Clujului
L.A.: de oroare
O.P.: cīnd cu scandalul regionalizării
G.G.: Ar trebui să instaurăm acest titlu, ce părere aveţi? Aşa cum există īn Occident titlul de actorul cel mai prost, omul cel mai rău īmbrăcat etc.
L.A.: Contează pīnă la urmă cine decernează titlurile şi nu neapărat ce exprimă ele. Dacă stăm să ne gīndim sper că sīnt bine informat Adrian Păunescu are certificat de participant la revoluţie, cīnd el a participat doar ca
G.G.: a luat nişte picioare īn fund
L.A.: doar ca ţintă a flegmelor sigur că el a participat, dar a fost de cealaltă parte a baricadei.
G.G.: Īn mod pasiv, ca să folosim un termen fără conotaţie homosexuală.
L.A.: Revenind şi fiind serios
G.G.: Eu cred că tot timpul am fost serioşi, domnule Laszlo! Ba chiar excesiv de serioşi. Drept care vom fi atacaţi şi de data aceasta.
L.A.: Oh, dar va fi o noutate absolută! Am veşti din partea diverselor organizaţii de revoluţionari iată, sīntem īn zilele cīnd se comemorează morţii şi evenimentele din decembrie care protestează că toată lumea are certificat de revoluţionar. Eu de exemplu nu-l am, deşi am participat la revoluţie. Nu-l am şi nu-mi lipseşte certificatul respectiv, pentru a fi scutit de impozite. Eu īmi plătesc impozitele ca orice cetăţean, deşi mi-am pus pielea la saramură. Dar de pildă sīnt cei care au tras īn populaţie şi care au acum bine mersi certificat! Īncă de acum cīţiva ani, cīnd revoluţionarii şi-au exprimat indignarea īn legătură cu asemenea lucruri, eu m-am ridicat īn cadrul unui simpozion festiv şi le-am spus-o ironic: dar de ce protestaţi? şi ceilalţi au participat la revoluţie, doar că ei erau cu degetul pe trăgaci! Despre asta este vorba pīnă la urmă: cine decernează certificatele sau titlurile şi din ce direcţie vin ele. Īn continuare, ce acoperă ele ca realitate deja contează mult mai puţin.
G.G.: Ceea ce aţi spus, domnule Laszlo, mi se pare o adaptare a celebrului adagiu al lui Stalin: nu contează cine votează, ci doar cine numără voturile!
O.P.: Fiindcă e foarte actuală povestea asta cu a fi revoluţionar, constat că tocmai zilele astea se fac presiuni asupra guvernului să voteze noi facilităţi īn favoarea revoluţionarilor. Mie mi se pare că a institui acum, īntr-o ordine democratică, noi privilegii pentru o categorie sau alta a cetăţenilor, este deprimant, este penibil, şi dacă revoluţionarii respectivi au măcar un element de gīndire revoluţionară īn maniera lor de a-şi reprezenta lumea şi viaţa īn ansamblul ei (cum se spunea pe vremuri), atunci cred că ar trebui să se simtă jenaţi de aceste pretenţii.
L.A.: Din datele pe care le am eu mai ales īntīlnirea de ieri de la Timişoara a revoluţionarilor ordinea lucrurilor este exact inversă, adică ei protestează tocmai īmpotriva unor drepturi abuzive pe care şi le-au arogat anumiţi falşi revoluţionari.
G.G.: Există o categorie de falşi revoluţionari, care-şi arogă privilegii
L.A.: Iar adevăraţii revoluţionari, dimpotrivă, solicită să fie recompensaţi doar răniţii şi urmaşii victimelor şi nu tot felul de neaveniţi.
O.P.: E cu totul altceva şi dacă e aşa cinste lor! Dar să revenim cu discuţia la 22, pentru că nu mi-ar plăcea să las īn suspensie o idee. Primii pe care eu i-am văzut judecīnd destul de aspru şi de radical ceea ce se īntīmplă la 22 au fost participanţii la o listă de discuţii e-mail, publicaţi selectiv īntr-un volum intitulat nettime.ro. Acolo īnsuşi Dan Perjovschi, un membru al redacţiei, lua anume distanţă faţă de aceste evoluţii. Aşadar mi se pare firesc ca anumiţi oameni precum criticul de artă Călin Dan, īn aceeaşi carte să-şi pună īntrebarea īn ce măsură un grup ca G.D.S.-ul (sau Romānia literară despre care am vorbit mai mult astăzi) este capabil să se renoveze din interior.
G.G.: Eu nu ştiu dacă Romānia literară este un grup.
L.A.: Este! Este!
G.G.: Este o revistă, desigur, cu anumiţi colaboratori, fireşte cu nişte afinităţi şi cu un sistem de respingeri, dar poate că marginile acestui mediu sīnt prea laxe ca să putem folosi termenul de grup.
O.P.: Noi trei sīntem un grup? Ce părere aveţi?
L.A.: Cînd ne întîlnim.
G.G.: Sīntem prea puţini şi poate că fiecare e prea ambiţios īn solitudinea lui! Dar solidarizarea noastră e abstrasă, pe deasupra oricăror interese lucrative sau de carieră. Poate chiar īmpotriva lor! Dacă mă gīndesc mai bine, cu certitudine īmpotriva lor! Vom trăi şi vom vedea cīt vom pierde īn cazul īn care ne vom mai face publice convorbirile!
L.A.: Cred că putem lua īn considerare preceptul "qui sexcuse saccuse", n-avem de ce să ne scuzăm şi n-avem a da replici la zvonuri din culise. Deci n-are rost să īntindem vorba pe ce a fost şi ar trebui să intrăm īn obiectul discuţiei noastre de acum.
G.G.: A discuţiei noastre atīt de neserios serioase.
Cum poţi fi critic īn vremuri de ciumă?
O.P.: Practic discuţia noastră n-are nici un obiect altul decīt cel din totdeauna, anume: cum poţi fi critic īn vremuri de ciumă? Cred că despre asta este vorba. Sīnt timpurile noastre vremuri de ciumă? Sīntem noi, īntr-un fel sau altul, critici? Ce părere aveţi, domnilor?
G.G.: Eu voi răspunde punīnd degetul pe una din rănile noastre majore, făcīnd următoarea aserţiune. Ne aflăm īn preajma īmplinirii unui număr de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi mă īntreb aşa, cu imensă naivitate: oare revoluţionarii care au murit atunci ori cei care au fost la un pas de sacrificiu s-au gīndit că o fac pentru ca īn fruntea trebilor acestei ţări să se afle un Ion Iliescu? Un Adrian Năstase? Un Nicolae Văcăroiu? Şi camarila lor? Cred că este o īntrebare cu rezonanţă istorică faptul că o formulez eu e o simplă īntīmplare peste care nu poate trece nici un romān cu o minimă conştiinţă īn legătură cu soarta sa şi cu soarta ţării.
L.A.: Eu aş vrea să răspund la īntrebarea anterioară, dacă se poate face critică īn vremuri de ciumă. Să stăm liniştiţi. Nu cred că există vremuri ideale pentru critică. Cel care īşi va ridica vocea īn disociere se va pomeni oricīnd īn vremuri de ciumă. Oriunde. Pentru că peste tot convin conformismul, acordul generalizat, odele de mulţumire şi elogiul, şi peste tot deranjează privirea critică, verticalitatea, disocierea, spiritul civic. Ca atare, dacă vrem să fim critici, trebuie să asumăm orice fel de vremuri. Dacă nu ne facem poeţi. Poeţii pot să scrie despre cum vine primăvara şi, uneori, primesc premii. Nu-i aşa?
O.P.: Nu ştiu. Să ne spună domnul Grigurcu, care e şi poet.
G.G.: Eu mă gīndesc la critică īn continuare. Aş zice, īn urmarea celor spuse de prietenul Laszlo, că actul critic are un caracter concentric. Pornind, să zicem, de la critica literară, de la critica traiului cotidian, de la critica moravurilor, de la critica urbanistică, dacă vreţi, vom ajunge īn cele din urmă la lucruri importante cum ar fi viaţa politică, viaţa economică, guvernarea ţării pe care am evocat-o adineauri īntr-o formulă pentru care vă rog să mă iertaţi dacă a căpătat o tonalitate patetică.
L.A.: Pīnă la urmă trebuie să īnţelegem că nu se poate face critică literară ţinīndu-se seama īn exclusivitate de textul literar. Trebuie să avem īn vedere contextul īn care apare textul, īmprejurarea īn care apare opera aceea.
G.G.: Şi incidenţa operei cu istoria!
L.A.: Şi, sigur, reflexele pe care le stīrneşte opera īn conştiinţa contemporanilor. Īn conştiinţa estetică, dar şi īn cea socială, istorică, morală etc.
Rezistenţa prin cultură
L.A.: Deci cred că este o ipocrizie să spui că faci exclusiv critică estetică, iar o formă perfidă a acestei ipocrizii era aşa-numita formulă a rezistenţei prin cultură. Scriitorii spuneau mulţi, majoritatea că pe ei nu-i interesează realităţile, pentru că ei se referă doar la actul estetic. Pīnă la 89, s-o recunoaştem, li se interzicea să se preocupe de altceva decīt de actul estetic, nu aveau acces, erau cenzuraţi dacă īncercau să spună mai mult. Dar să continue cu această ipocrizie după 89 īmi depăşeşte orice putere de imaginaţie.
G.G.: Un mic adaos. Despre rezistenţa prin cultură au vorbit sau mai ales s-au īmpăunat cu ea autorii care au făcut compromisuri. Dacă nu făţişe, măcar discrete. Pentru că există un sistem de compromisuri foarte abile, practicate de unii autori cu nume foarte bun, dar care au nişte culise extrem de discutabile. De ce despre rezistenţa prin cultură n-au vorbit o seamă de mari scriitori ai noştri care īntr-adevăr n-au făcut critică socială, īnsă care s-au păstrat īn cadrul unui estetic curat? Cum ar fi de pildă Leonid Dimov, Mircea Ivănescu sau Radu Petrescu.
L.A.: Iar īntr-o altă categorie: Ion D. Sīrbu, I. Negoiţescu poate am scăpările mele şi nu ţin minte să fi adus elogii rezistenţei prin cultură
G.G.: Negoiţescu a vituperat acest concept, care i s-a părut limitat şi chiar nociv. Ba chiar şi-a făcut autocritica pentru că, pīnă la un punct, a crezut că e suficientă aşa-zisa rezistenţă prin cultură.
O.P.: Eu cred că domnul preşedinte Ion Iliescu a rezistat prin cultură. La Editura Tehnică.
G.G.: Era directorul Editurii Tehnice.
O.P.: Da. Şi a rezistat destul de bine.
G.G.: A fost chiar un campion al rezistenţei prin cultură
L.A.: A fost un mare rezistent, vorba lui Alexandru George.
G.G.: dacă sīnteţi de acord cu formula mea
O.P.: Întrutotul. Mai ales că domnia sa a onorat cultura romānă cu mai multe cărţi, care prezintă versiuni complementare asupra trecutului revoluţionar mai recent.
G.G.: Se află īn duet memorialistic cu Emil Constantinescu
L.A.: Şi cu Petre Roman. Aşteptăm Era să zic că aşteptăm provincia. Īl aşteptăm pe Adrian Năstase. Cu vreo două-trei cărţi. Dar cred că numai cīnd ajunge īn declin
G.G.: E īncă prea tīnăr Adrian Năstase. Să nu fim prea pretenţioşi cu domnul Năstase-patru-case
L.A.: Patru? Nu, nu. Vă rog să vă actualizaţi informaţia.
G.G.: Sau domnul Adrian Năs-case. Sau ultima formulă: Năstase-pluri-case!
L.A.: Năstase N. Case! Dar eu altceva voiam să spun. Am publicat la un moment dat o cronică literară la unul din Jurnalele lui Paul Goma, unde citam pe larg nişte extrase preluate de Goma īnsuşi din Antologia ruşinii īntocmită de Virgil Ierunca. O seamă īntreagă de nume de răsunet semnează linguşeli la adresa lui Ceauşescu. Să-i amintim pe Nichita Stănescu, Marin Preda, Şerban Cioculescu, Ioan Alexandru, Nicolae Balotă etc. etc. Nume de prim rang ale literaturii romāne contemporane. Şi atunci eu mi-am pus īntrebarea deloc inocentă: dacă aceştia nu au făcut rezistenţă prin cultură fiindcă e evident că n-au făcut! din moment ce au elogiat ceauşismul! atunci cine a mai făcut-o?
G.G.: Astea sīnt compromisuri discrete! Compromisuri, hai să le facem un hatīr şi să le zicem minore, pe care le-au făcut şi alte personaje care nu ştiu dacă intră īn volumele de omagii, dar ale căror adulări fie chiar şi īn planul relaţiilor personale le putem stabili cu destulă exactitate.
L.A.: Iată un subiect foarte interesant, pentru că publicul larg este mai degrabă frustrat de cunoaşterea cazurilor. Ne puteţi da vreo două-trei exemple, din propria dumneavoastră experienţă biografică?
G.G.: Da! Cu tristeţe trebuie, pentru prima dată, să īl dezavuez pe o anumită latură a sa pe regretatul poet Ştefan Aug. Doinaş. Un poet şi un cărturar impunător, un om cu o comportare īn linii mari corectă, īnsă care a sfīrşit prin a se oficializa şi a se simţi bine în mediul unor Eugen Simion, Augustin Buzura etc.
L.A.: Īmi amintesc că o acuzaţie extrem de puternică īmpotriva lui Ştefan Aug. Doinaş a venit din partea lui Ion D. Sīrbu. Cei doi au fost colegi de īnchisoare şi Sīrbu, din delicateţe şi din prietenie
G.G.: Par délicatesse jai perdu mon âme
L.A.: nu duce dezvăluirile pīnă la capăt, dar se īntreabă cum de el a stat şapte ani īn recluziune, iar Ştefan Aug. Doinaş doar un singur an, după care a fost rapid reabilitat. Are cīteva fraze extrem de caustice, de muşcătoare. Īi recunoaşte marele talent poetic, spune că este ca un Boeing, un avion uriaş, dar zice cu amintirea mea tăioasă ca spinul aş putea să-i dezumflu roata cu care n-ar mai decola, nu şi-ar mai lua zborul. Deci se pare că Sīrbu ştia anumite lucruri pe care, iată, cu cīt trece timpul, le vom şti tot mai puţin, pe măsură ce vor dispărea martorii acelor vremuri. Mai puteţi să ne daţi vreun exemplu?
G.G.: Īn legătură cu Doinaş, īntru disculparea sa, aş invoca o īmprejurare care s-ar putea să fie reală, anume că eliberarea sa mai rapidă se datorează intervenţiei viitoarei sale soţii, Irinel Liciu, care era atunci īn graţiile puterii şi care ar fi intervenit īn favoarea celui īntemniţat, pe līngă īnaltele oficialităţi comuniste. Cīt priveşte alte exemple, le voi putea face publice cu timpul, dacă unele din aprehensiunile mele se vor confirma.
Dosarele Securităţii: un fel de monstruoasă coaliţie
O.P.: Sigur că īn discuţia noastră īncap diverse teme, subteme, motive, chiar leit-motive, dar eu aş vrea să vă aduc cumva īnspre o direcţie pe care domnul Grigurcu o prefaţa adineaori, īnspre social totuşi. Fiindcă oamenii de cultură şi-au făcut tot mai auzită vocea īn chestiunile legate de cetate. Doar două circumstanţe vreau să evoc aici şi poate că le vom discuta apoi. Problema Bibliotecii Naţionale este una, iar cealaltă este faimoasa situaţie a listei ofiţerilor de Securitate, īn care trei dintre colegii noştri sper că ne sīnt colegi, nu ştiu dacă ei se consideră colegi cu noi, n-are importanţă d-l Dinescu, d-l Patapievici şi d-l Pleşu s-au străduit să facă să funcţioneze o instituţie care părea īnfiinţată anume pentru a īnmormīnta orice urmă de adevăr. Sper că nu sīnt excesiv.</P>
G.G.: Mie mi s-a părut suspect de la īnceput faptul că īn fruntea acestei instituţii a apărut un om de care n-am auzit, Onişoru. Era o povară prea mare pentru un om prea mic.
O.P.: A apărut un diminutiv, de fapt.
G.G.: Un diminutiv care n-a putut să facă faţă sarcinii care īl aştepta. Evident că presentimentul meu confuz s-a tradus īntr-o certitudine cīnd am aflat că acest domn face jocul puterii. Īn ceea ce priveşte triada Dinescu-Pleşu-Patapievici, sigur că ei au o atitudine benefică, īncercīnd să alcătuiască şi mai ales să facă publică lista ofiţerilor care au făcut poliţie politică. Totuşi cu nişte diferenţieri. Cel mai interesant dintre ei mi se pare Patapievici, care este un ideolog intransigent, de nuanţă conservatoare, un om care recurge la nişte principii ale absolutului, nu numai īn filosofia sa, ci şi īn practica politică ce decurge din doctrina sa filosofică. Apoi Dinescu, care este un poet foarte talentat, este un revoluţionar cu state īnscrise īn istoria revoluţiei
L.A.: Este un om cu harul cuvîntului, în primul rînd.
G.G.: Să mi se ierte un adaos poate neaşteptat. A treia latură a lui este cea şmecherească. De ins nu doar amuzant, ci şi descurcăreţ īn toate situaţiile. Īn pofida aparenţelor, lejer adaptabil! Iar Pleşu care, după cum ştim, a devenit părintele echidistanţelor, este un disident care a trecut cu arme şi bagaje pe poziţiile puterii restauraţioniste. Acest lucru nu anulează meritele sale de intelectual briant. Īnsă am impresia că tentativa sa de a convinge puterea actuală să dea mīnă liberă C.N.S.A.S. reprezintă un fel de act de răscumpărare, u>n fel de autolustrare, care sigur că īl aranjează, īnsă pe care un om inteligent ca el probabil că şi l-a programat īntr-un fel foarte lucid.
L.A.: Aş vrea să nuanţez puţin. Ne invitai, Ovidiu Pecican la prima vedere īn mod legitim să ne solidarizăm cu cei trei colegi scriitori care iată ce lupte crīncene duc pe frontul īnfruntării forţelor remanente ale Securităţii.
O.P.: Şi e adevărat că au ce īnfrunta!
L.A.: Şi este adevărat că au ce īnfrunta. Īmi pare rău că poate din nou mă voi dovedi incomod īn cuvintele mele. Īmi cer scuze pentru faptul că am totuşi o memorie. Care funcţionează deocamdată. Eu am fost stupefiat şi indignat de gestul lui Mircea Dinescu şi al lui Andrei Pleşu de a se include īn mod abuziv īn C.N.S.A.S., deşi prevederile legale le-ar fi interzis-o, īntrucīt cei doi fuseseră membri de partid. Or, prin lege, calitatea de membru C.N.S.A.S. le era interzisă. Pīnă la urmă a fost modificată legea, ca să li se potrivească augustelor lor persoane. (Īmi amintesc visător campania furibundă purtată de Gabriel Liiceanu īn apărarea amicului Pleşu şi pentru īncălcarea legii. N-a fost prima ocazie cīnd am rămas cu un gust amar din cauza lui Liiceanu, campionul moralităţii īn viaţa publică ) Am o mare admiraţie pentru harul poetic şi lingvistic al lui Mircea Dinescu, am oarecare simpatie pentru simţul umoristic al lui Andrei Pleşu şi pentru jocurile sale de cuvinte uneori imprevizibile. Dar de aici şi pīnă la a schimba legea, doar ca să le vină lor bine cămaşa şi pentru a le permite să ocupe un loc unde nu aveau ce căuta asta m-a indignat la vremea respectivă. Prea uşor s-a trecut peste acest episod! Apoi lucrurile au mers īnainte, ei au alunecat spre o poziţie de combatanţi, de rezistenţi
G.G.: de intransigenţi
L.A.: dar cu cît înaintau lucrurile, inactivitatea C.N.S.A.S. era tot mai izbitoare! S-au īnregistrat īn primul rīnd dinspre exilul combativ parizian liste de protest cu zeci de semnături care cereau desfiinţarea C.N.S.A.S., eliminarea acestui organism bolnav, pentru că oricum stătea degeaba. Luau cu toţii şi iau chiar la ora asta nişte salarii absolut exorbitante, fără să facă nimic! Deci īncet-īncet aceştia trei şi ceilalţi care li s-au alăturat au fost īmpinşi spre mai multă fermitate. Pentru că fie iau īn sfīrşit poziţie şi īşi fac datoria fie rămīn discreditaţi. Ei acum nu trebuie văzuţi ca nişte eroi, ca nişte titani care īnfruntă balaurul. Ci ca nişte banale personaje cu o prezenţă īn parte abuzivă şi ilegitimă acolo care se străduiesc să-şi facă datoria pentru care iau salariu. Eu nu cred că se solidarizează cu mine cineva pentru că mă duc la şcoală şi īmi ţin orele. Īmi fac meseria. De ce să mă solidarizez eu cu Patapievici sau cu Pleşu pentru că īşi fac datoria?!
G.G.: Să nu căutăm să-i eroizăm cu orice chip! Dar nici să-i blamăm īntrucīt, orice am spune, au luat īn sfīrşit atitudinea potrivită!
L.A.: Dacă şi-au acceptat poziţia, ba chiar au luptat din răsputeri şi au uzat de toată influenţa lor nu mică pentru a schimba nişte legi ca să-şi găsească un fotoliu, să facă bine să-şi onoreze opţiunile.
G.G.: Pleşu a fost destul de discreditat īnainte, ca să mai aibă acum prea mare sensibilitate la o nouă fază a discreditului.
L.A.: Adică sună prea fals să mă apuc eu acum să plīng pe umerii lui Pleşu sau ai lui Dinescu. Nu e cazul. Ei să-şi facă datoria!
O.P.: Cred că nu m-am făcut īnţeles. Ideea nu era să-i compătimim pentru că iau salariile de la C.N.S.A.S. Ideea era eventual, dacă simţim nevoia s-o facem, şi eu chiar simt nevoia, īn mod explicit de a ne solidariza cu efortul lor de a face un pic de transparenţă īn acea groapă obscură, plină cu grade de ofiţer de Securitate. Cred că e o zonă interesantă. Cred că, de pildă, un istoric precum Marius Oprea īncetul cu īncetul trage cortina şi ne lasă să īntrezărim un colţişor mai luminos. Lucrurile se pot face fără prea mare dramatism. Dar atrag totodată atenţia cu voia dumneavoastră şi cu toată politeţea că īn ţara noastră unde Pavel Kiseleff era mai patriot decīt boierii pămīnteni, īn ţara noastră unde Cuza Vodă a trebuit īmpreună cu prim-ministrul său Mihail Kogălniceanu să dea o lovitură de stat, să desfiinţeze Parlamentul de atunci ca să facă reforme, normalitatea este o stare de excepţie. Şi dacă ei se comportă normal, bravo lor! Pentru că atīta altă lume īn jur se comportă abuziv şi mizerabil!
G.G.: Dar să gīndim puţin altfel şi să spunem că dacă ei nu-şi vor face datoria, vor veni alţii care şi-o vor face. Pentru că mai devreme sau mai tīrziu dosarele Securităţii vor fi cercetate cu amănuntul şi cu buna credinţă indispensabilă şi se vor da īn vileag listele ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi dintre care fără īndoială mulţi ocupă astăzi funcţii cheie īn administraţie, īn economie şi chiar īn viaţa politică. Probitatea puterii va putea fi probată numai prin deconspirarea ofiţerilor īn chestiune.
L.A.: Ai rostit un nume mai īnainte: Marius Oprea. Eu aş vrea să īndrept discuţia pe un făgaş poate la fel de interesant. Ţin minte o notă explicativă, o mărturisire a lui Marius Oprea, care admitea că a avut acces parţial, frustrant, la arhive, pīnă prin 1997. Dar după venirea lui Constantinescu şi a marii, a vīnjoasei coaliţii democratice abia atunci au apărut adevăratele dificultăţi
G.G.: Credeam că veţi zice: a marii şi vīnjoasei Zoe Petre
L.A.: Abia atunci au īnceput dificultăţile şi iată cum aceşti pretinşi democraţi ei abia! au īnchis cu şapte peceţi dosarele Securităţii şi celelalte surse de informare onestă a cetăţeanului.
G.G.: Deci s-a făcut un fel de monstruoasă coaliţie, cu scopul de a pecetlui arhivele Securităţii!
L.A.: Eu la fel de indignat sīnt acuma să-l văd pe Albă-ca-Zăpada-Emil-Constantinescu venind şi etalīndu-şi ranchiunele pe patru volume. Scriind despre toţi cei care, vezi Doamne, l-au trădat, l-au īnjunghiat pe la spate etc. etc. Pot să spun că mă deprimă şi mă dezgustă lamentabila demagogie a acestui personaj trist al istoriei noastre recente care este Emil Constantinescu. Această faţă palidă printre pieile roşii. El oricum aparţine definitiv trecutului, dacă nu mă īnşel īn prognozele mele. Dar să nu ne furăm căciula! Să nu credem că el a fost doar un dezarmat īn faţa uneltirilor sistemului (cum vrea să pară, sau cum vor să-l facă unii să pară). Cineva care n-a putut să schimbe nimic O victimă Nici pomeneală! Vreau să vă spun foarte limpede, din propria mea experienţă de participant la evenimentele din decembrie 89: s-a dovedit īn mod indubitabil, cu acte, mărturii şi declaraţii că printre capii represiunii de la Cluj a fost generalul Constantin Degeratu. Or care a fost unul din primele gesturi ale lui Emil Constantinescu, după ce s-a īnscăunat? Le promisese īn campania electorală adevărul despre Revoluţie īn primul rīnd timişorenilor. Pe valul popular de entuziasm al Timişoarei ajunsese el la Cotroceni. Iar apoi l-a impus ca Şef de Stat Major pe acest general Degeratu care era clar unul din capii reprimărilor! Deci era evident că lui Emil Constantinescu nici prin minte nu i-a trecut, n-a avut nici cea mai firavă intenţie de a-i pedepsi pe vinovaţii de crimele din decembrie 1989! Totul fusese din partea lui doar o demagogie lamentabilă pentru a se cocoţa la putere. Eu cred că poţi face demagogie īn ţara asta pe tema sărăciei, spunīnd că vei ajuta lumea să fie bogată; pe tema mizeriei, anunţīndu-i pe toţi că-i vei ajuta să fie fericiţi. Dar să faci demagogie pe oamenii care au murit, să promiţi adevărul, şi printre primele gesturi ale noii administraţii (că nu-i mai zicea regim, ăsta cică era un termen perimat) să aduci līngă tine, īn preajma ta, pe generalul Degeratu, unul din principalii suspecţi de la Cluj, este o dovadă
G.G.: o dovadă de cinism fără margini
L.A.: este proba irefutabilă că acest individ, Constantinescu, n-avea nici cea mai palidă intenţie să facă lumină şi să facă dreptate.
G.G.: Nu īntīmplător Constantinescu a suspendat punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara. Ceea ce a blocat īntr-un mod fără precedent nu numai aflarea adevărului, ci şi un curs al democratizării şi al normalizării ţării. De altminteri permiteţi-mi ca, renunţīnd la o pseudomodestie, să reamintesc īmprejurarea că am fost unul dintre cei dintīi publicişti care l-au dezavuat pe Emil Constantinescu, īncă īn timpul deplorabilei d-sale legislaturi. Am făcut-o cu amărăciunea mărturisirii unei mari speranţe īnşelate. Doar Octavian Paler a mai avut o asemenea reacţie promptă, care l-a pus īn situaţia de a polemiza cu Doina Cornea, care, atunci, n-a avut dreptate.
L.A.: Bījbīiala politică īn care ne īnfundăm īn ultimii doi ani este rezultatul desfiinţării ideii de alternativă politică. Nu se va mai putea spune vreodată Să construim īmpreună speranţa! cīnd asta ai auzit-o de la un demagog!
O politică internă dezastruoasă şi o politică externă spectaculoasă
O.P.: Lumea va citi uimită transcrierea acestei conversaţii, măcar pentru motivul că aşa-zisa degringoladă din ultimii doi ani, care este de fapt o domnie cu multă ordine şi disciplină a partidului-stat, se traduce pe plan extern cel puţin prin nişte succese. Noi cred că nu ignorăm faptul că aceste succese vin din nevoia Europei şi a Statelor Unite
G.G.: Vin mai mult din afară decīt din interior
L.A.: Da, este o circumstanţă externă favorabilă.
O.P.: Dar cred că e bine să aducem īn discuţie această temă şi să vedem cum de se petrece lucrul astăzi, īn ce īmprejurări, cītă vreme noi pīnă acum am evocat mai mult latura neagră a vremurilor īn care trăim. Să reechilibrăm puţin judecăţile de valoare. Cum poţi avea sigur, Ceauşescu a dovedit că se poate o politică internă dezastruoasă şi o politică externă care să pară una de mare spectacol.
G.G.: Este īntr-adevăr o continuitate paradoxală a mentalităţii ceauşiste. Pentru că politica noastră internă netăgăduit dezastruoasă se asociază cu o politică externă care pare frumoasă. Numai că aşa cum s-a īntīmplat īn decursul aşa-zisei epoci de aur, şi acum noi ne aflăm īn cīmpul de influenţă al marilor puteri, şi interesul lor, īn cazul de faţă al Statelor Unite şi al ţărilor Europei Occidentale, este să ne raliem lor, să creăm o zonă puternică a Occidentului la fruntariile sale de răsărit. Īn felul acesta puterea actuală culege cel puţin de două ori nişte lauri nemeritaţi. Pe de o parte culege intenţiile Occidentului, pe care le transformă īn capital politic propriu, pe de altă parte īşi asimilează eforturile pe care le-au făcut toate forţele politice de pīnă acum. Eforturi pe care le-au săvīrşit toţi cetăţenii cu vederi luminate ai acestei ţări pentru reoccidentalizarea noastră. Comportare prin care, sigur, se ajunge la un abuz. Să nu uităm circumstanţa că actualul partid de guvernămīnt şi preşedintele Iliescu, īn timpul războiului din Iugoslavia, criticau NATO şi aveau o atitudine apropiată de cea a Rusiei şi a Chinei. Occidentalismul lor este foarte relativ şi foarte şubred, cu atīt mai mult cu cīt şi la ora actuală ei mizează nu atīt pe nişte factori generoşi de ordin politic, de ordinul intereselor societăţii romāneşti, cīt pe interesele lor egoiste, de clică ce vrea să se menţină la putere şi aspiră să se aureoleze cu un proces istoric avīnd un caracter obiectiv.
L.A.: Eu vreau să spun că sīnt, incorigibil, un mare optimist şi trăiesc această perioadă cu o jubilaţie cotidiană. O văd contrapusă fundamental şi radical etapei anilor 50. Ce se īntīmplase atunci? Exista crema societăţii, marii intelectuali, persoanele lucide, cu o orientare democratică şi care asistau cu disperare crescīndă la īnchiderea orizonturilor, la micşorarea luminii, la īngheţul progresiv. Se simţeau probabil ca naufragiatul care mai dă din mīini şi din picioare, dar tot mai stereotip şi mai obosit, se scufundă, iar apa, nămolul cresc īn jurul lui şi pīnă la urmă este tras la fund şi se īneacă. Pentru anii 50 a fost foarte inspirată fraza lui Camil Petrescu: Cītă luciditate, atīta dramă!. Cred că au avut parte de multă dramă marile spirite şi marii intelectuali!
G.G.: Chiar şi acum e actuală fraza lui Camil Petrescu. Este o frază perenă.
L.A.: Nu ştiu. Acum, īn ce mă priveşte, văd exact contrapasul, opoziţia. Īn sensul că regimul comunist şi-a atins ţinta, a construit omul nou (cunosc spirite dogmatice şi obtuze de o īnchistare absolut īnfiorătoare, pe care nu vi le puteţi nici măcar īnchipui). Omul nou trage tot īnapoi, spre peştera comunistă. Ingineria socială şi-a atins scopurile. Dar iată că omul nou este confruntat cu un alt spirit al vremii. Astăzi vine deschiderea peste noi, aşa cum īnainte venea īnchiderea inexorabil şi nu ne puteam opune. Vine deschiderea şi acest om nou, atīt de obtuz şi mărginit se zbate, este īnspăimīntat, īncearcă să supravieţuiască, nu īnţelege. (De asta vă spuneam că ne aflăm exact la antipod. Atunci intelectualii lucizi īnţelegeau şi se scufundau. Acum oamenii robotizaţi nu īnţeleg ce se īntīmplă şi se vor scufunda īncet-īncet: prin vīrstă, prin pensionare, prin selecţie naturală, prin inadaptare la noile exigenţe, la noile ritmuri. Vor face loc tinerei generaţii, celor care īncearcă să īnţeleagă.) Procesul īl văd radical opus faţă de ceea ce s-a īntīmplat īn anii 50. De aceea spuneam că trăiesc cu enormă jubilaţie fiecare zi a acestei perioade. Toată familia mea a plecat din ţară, eu am rămas singur aici. Am primit nenumărate oferte din partea mătuşilor să mă stabilesc īn străinătate, am primit oferte să plec īn Occident. Dar am zis că nu aş pierde această etapă pentru nici un preţ!
O.P.: Domnule Laszlo, dumneata ca etnic maghiar eşti un patriot român!
L.A.: Totdeauna am dificultăţi īntr-o definire prin etnicitate. Dacă ar fi să mă definesc, aş spune că sīnt maghiar şi sīnt scriitor romān. Dacă mă īntrebaţi care este limba mea maternă, v-aş da replica pe care Ion D. Sīrbu a auzit-o īntr-o bună zi din partea lui Lucian Blaga: Gary, tu eşti orfan de limba maternă!. Cred că aceasta ar fi şi situaţia mea, de aceea īl admir şi īl iubesc şi īl simt atīt de fratern pe Ion D. Sīrbu.
G.G.: Da. Este un cosmopolitism īn sensul cel mai curat, debarasat de nuanţa ideologică de care a fost pătat la un moment dat. Un cosmopolitism de bun augur, de factură antică, dacă vreţi, care anunţă tocmai deschiderea spre Europa, deschiderea spre lume de care avem atīta nevoie, nu la modul unui slogan, ci la modul unei integrări substanţiale. Vremea īnfoierilor naţionaliste a apus. Dumneavoastră, domnule Laszlo, sīnteţi o dovadă īn carne şi oase! O pildă pentru Ardeal şi nu numai!
Speranţa e īn tineri?
G.G.: Acum aş vrea să punctez o altă idee, care se desprinde din cele vorbite anterior. Prietenul Laszlo zicea că aşteaptă ca īn urma dispariţiei unei generaţii uzate de compromisuri şi laşităţi să apară tinerii. Dar iată că īn rīndul criticilor celor mai tineri nu lipsesc unele semne de derută. Mă gīndesc la cīţiva critici literari pe care i-am urmărit mai īndeaproape. Aceste semne de rău augur sīnt amnezia, dezinteresul faţă de problemele reale, un anume oportunism fie şi cu faţă intransigentă, un anume cinism īn tratarea atīt a trecutului cīt şi a prezentului. S-ar zice că tinerii vor să se insularizeze pe un teren al ambiţiei proprii, desprinzīndu-se de context. Fără īndoială că e nevoie de o decantare de conştiinţă şi īn rīndul lor. Tinereţea nu este suficientă pentru a se produce īnnoirea spirituală şi morală absolut necesară.
L.A.: Fără īndoială. Trebuie să ţinem seama īnsă şi de anumite manevre tactice pe care unii tineri se simt dispuşi să le facă. Īn sensul că acceptă o direcţie care chiar nu le convine, pentru a-şi găsi un anumit loc īn sistem, după care īncearcă să-şi impună punctul de vedere sau abandonează sistemul. Dacă vă gīndiţi la tinerii critici de la Romānia literară, iată, ei pīnă la urmă au fost rejectaţi de sistemul conservator tocmai ca dovadă că şi-au păstrat o anumită verticalitate, īn ciuda complezenţelor de īnceput de drum, de care au trebuit să dea dovadă pentru a fi acceptaţi.
G.G.: Nu se ştie dacă īn numele unui bun simţ sau īn numele unor interese de moment. Īn orice caz nu am īncredere īn C. Rogozanu, care a avut o manifestare cel puţin confuză, dacă nu de-a dreptul reprobabilă.
O.P.: La ce vă referiţi? La ce manifestare?
G.G.: Rogozanu, bunăoară, a vrut să facă nişte revizuiri. A apărut ca un reprezentant al unor revizuiri de ultimă oră, asumate pe cont propriu īmpreună cu soţia sa. Īn acelaşi timp a negat, a persiflat revizuirile, iar despre mine a spus că am căzut īn capcana adevărului. M-a ironizat tocmai pentru ceea ce a reprezentat īn scrisul meu īncercarea de a rediscuta critic trecutul apropiat. A spus că este ceva neinteresant, ceva caduc, ceva care nu mai are nici o relevanţă la ora asta
L.A.: Bine, dar fenomenul nu poate fi circumscris numai la tinerii critici, la ultima generaţie. E suficient să vă aduceţi aminte de traseul sinusoidal al lui Ion Simuţ, care a pornit foarte vīnjos ca un critic al revizuirilor, a scris şi vreo două cărţi pe această temă. Era atīt de promiţător īn direcţia demarată. Pentru ca apoi, treptat, să cīrmească pe traseu, iar acum să fie unul dintre cei mai ţanţoşi conservatori.
G.G.: Simuţ este un fel de prototip al revizuirilor trădate şi cred că traseul lui retrograd are o similitudine cu cel al lui Mihai Ungheanu. Este un fel de Mihai Ungheanu postdecembrist! Sau doriţi pentru că tot s-a īncheiat anul Caragiale să mergem pīnă la Coriolan Drăgănescu?
L.A.: Da, Simuţ dar asta e o simplă părere personală cred că stă cu un ochi īndreptat spre Academie. Poate peste douăzeci de ani se va găsi un loc şi pentru cineva de la Oradea. Şi atunci este nevoie de anumite mlădieri şi o supleţe de care gabaritul lui n-ar fi părut să dea dovadă.
O.P.: Mie Ion Simuţ cu care de altfel sīnt prieten īmi pare un critic mai curīnd ieşit din mantaua lui Mircea Zaciu
L.A.: Din mantaua lui Paul Georgescu, te corectez, pentru că are cu el o corespondenţă
G.G.: amoroasă
L.A.: absolut spăimoasă.
O.P.: Spăimoasă? De ce?
L.A.: Ştii, fiecare īşi asumă dascălii de care a avut parte. Şi crede-mă, de multe ori chiar īn mod inconştient sau involuntar, discipolii ajung să se construiască după pattern-ul, după modelul oferit de dascălul lor. Iată că Alex. Ştefănescu īşi mărturiseşte fervoarea şi admiraţia faţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. I se potriveşte ca model! Ion Simuţ se mărturiseşte un iniţiat īn ale vieţii literare de către Paul Georgescu. Şi-a găsit profesorul ideal!
O.P.: Pīnă la urmă profesor i-a fost totuşi, īn modul cel mai direct cu putinţă, Mircea Zaciu. Seria aceea de Restituiri a lui Mircea Zaciu a fost īncercată īntr-o variantă orădeană şi de Ion Simuţ. La asta mă gīndeam, cīnd īi asociam. Are deci pasiunea redescoperirilor
G.G.: Da, este un cărturar, un condei cu nişte calităţi certe, n-am negat acest lucru Īnsă a apucat-o īntr-o direcţie īn care mă tem că nu-l aşteaptă nimic bun, dacă nu se va opri la timp
L.A.: Academia!
G.G.: Dă toate semnele că va ajunge la Academia Romānă, pe Calea regală Eugen Simion. Īnregistrăm un fel de eugensimionizare a criticii romāne, un fenomen a cărui ilustrare cea mai caracteristică pe text o reprezintă Ion Simuţ. Adică, spre a vorbi īn termeni oarecum psihanalitici, asistăm la un fel de autocastrare benevolă, īnsoţită, culmea, de plecăciuni īn faţa castratorului şef.
O.P.: Acum fiindcă am ajuns la Eugen Simion, vreau să vă mărturisesc că mie īmi plac foarte mult paginile scrise de domnia sa odinioară la Paris. Īmi pare un jurnal şi acum lizibil, plin de prospeţime. E chiar păcat că n-a continuat să scrie jurnale.
G.G.: Nu-mi displac nici mie! Ceea ce spuneam īn prima parte a dialogului nostru, nici Eugen Simion, nici Mircea Iorgulescu, nici cu atīt mai puţin Alex. Ştefănescu nu pot fi negaţi ca nişte critici cu o vocaţie, cu o operă avīnd un rol īn evoluţia criticii romāneşti contemporane. Tot ceea ce vorbim se referă la compromisurile lor, la dereglarea vocaţiei lor, īn felurite grade, fenomen pentru care cred că avem suficiente argumente. Prototipul conjuncturalismului rămīne Eugen Simion, acest Cavaler al tristei figuri apolitice", lider, acum, al orientării conservatoare, postideologice. Loc oficial, pe care istoria l-a lăsat o clipă vacant şi care a fost ocupat odinioară de persoane indimenticabile īn felul lor, precum Ov.S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, J. Popper, Silvian Iosifescu.
L.A.: Paradoxul īn ceea ce priveşte opera lui Eugen Simion este următorul. Autorul este dacă nu mă īnşel un spirit laborios, un intelectual cu sistem, care construieşte migălos (şi-a construit foarte migălos cariera asta cred că e indiscutabil)
G.G.: Opera sau cariera? Sau amīndouă?
O.P.: Răspunsul este: da!
L.A.: şi la fel şi-a construit şi opera. Extrem de migălos. Extrem de meticulos. Dar, ca să revin, cred că paradoxul acesta este. Construcţiile migăloase īn operă ale lui Eugen Simion nu vor dura probabil (mă gīndesc la Scriitori români de azi), şi poate că se vor mai citi cu simpatie acele rīnduri īntr-adevăr dezinvolte şi dezinhibate ale jurnalului său parizian. Iată ce deziluzie pentru cariera literară a lui Eugen Simion!
G.G.: Dar nu cumva cariera lui este o operă mai importantă decīt opera lui scrisă?
L.A.: Păi asta e opera lui individuală, reuşita lui ca individ. Dar pīnă la urmă opera socială, opera artistică a scriitorului e cea care rămīne. Opera individuală, cīte supe a mīncat el pe zi, asta va rămīne numai īn memoria nostalgică a nepoţilor.
G.G.: Eu am glumit, bineīnţeles!
L.A.: Şi eu am glumit, bineīnţeles!
Scurtă privire īn urmă la anul care trece
O.P.: Eu nu glumesc dacă vă propun să aruncăm o scurtă privire, fiind final de decembrie 2002, la anul care tocmai trece. Care a debutat exploziv cu Armaghedon II, dacă vă mai amintiţi, şi care se īncheie īntr-un soi de apoteoză post-NATO, post-Copenhaga. Haideţi să privim puţin anul acesta īn viaţa publică romānească, rezervīnd o menţiune specială pentru anul literar.
G.G.: Este greu să oferim īntr-un timp scurt, īn mod absolut spontan, nişte date cīt de cīt semnificative pentru această perioadă. Ar fi vorba, oricum, de nişte tăieturi arbitrare īntr-un flux continuu. Trecerea de la un an la altul este pur convenţională şi nu ştim exact ce se plasează īn fiecare din segmentele de timp respective. Cu atīt mai dificil cu cīt a apărut o puzderie de edituri care scot o puzderie de cărţi, nu o dată demne de atenţie, īnsă cu care, din motive independente de voinţa noastră, nu sīntem la curent.
L.A.: Asta era tradiţia pīnă la 89, cīnd cenzura acţiona bezmetic şi scriitorii nu-şi puteau spune deschis părerea. La sfīrşit de an se lansau aceste anchete: analizaţi anul literar/cultural care se īncheie. Sub pretextul anchetei asupra anului literar se mai scăpau cīteva indiscreţii. Mă asociez la ideea domnului Grigurcu, īntr-adevăr decupajul pe ani al activităţii literare este artificial, la fel ca şi decupajul pe generaţii al prezenţei scriitorilor īn cetate. Nu tinereţea sau senectutea unui autor sīnt definitorii, ci ideologia, poziţia sa, buna sa credinţă, talentul etc.
O.P.: Eu cred totuşi şi evident mă disociez aici de domniile voastre că īnnoirea pe care o presupune orice timp sacru de la sfīrşitul şi īnceputul unui an e importantă. Oamenii se pregătesc de un nou īnceput şi sigur că inventariază lucrurile care tocmai au trecut īntr-o perioadă de 365 de zile. Să-mi daţi voie să fiu mai aplicat. Să spun că anul despre care vorbim este cel īn care opoziţia a foşnit mai mult din Armaghedon şi din alte liste, sau din memorialistica domnului Constantinescu. Totodată a fost un an īn care s-a produs al doilea volum pe care unii īl califică fără precauţii ca fiind o capodoperă al trilogiei Orbitor de Mircea Cărtărescu. Acelaşi autor publică şi o Enciclopedie (ciudată şi īn orice caz costisitoare) a Zmeilor. Sīnt cīteva evenimente care ar merita să fie trecute prin filtrul critic. Şi īn planul acesta al literaturii de care ne ocupăm, dar şi īn planul mai general al vieţii noastre publice. Au fost şi cīteva dispute, de la cea dedicată Omului recent (H.-R. Patapievici) la cea din jurul punerii sub acuzaţie a lui Eugčne Ionesco (Laignel-Lavastine). Noi tocmai le-am trecut īn revistă pe unele. Aşadar n-a fost deloc un an plicticos.
G.G.: Văd că aţi umplut dumneavoastră golul de informaţie sau de dispoziţie pe care l-am manifestat noi.
L.A.: E inevitabil să nu ne mai plictisim. Trăim īn miezul unui ev aprins.
O.P.: S-ar zice, tot labişian, că īi dăruim a-nsufleţirii noastre vamă. Propun să ne oprim deocamdată aici, spre a nu ne lăsa pradă unor elanuri mai mari decīt suportă veacul.
(Cluj, 17 decembrie 2002)