Alexandr Soljeniţîn:

“Povestea discursului de la Harvard”

            După expulzarea sa în Occident, Soljeniţîn îşi aşterne pe hîrtie experienţele amare din Uniunea Sovietică: lupta sa solitară – prin intermediul cuvîntului – împotriva comunismului, laşitatea colegilor scriitori, nesfîrşitele sale tertipuri pentru a-şi ascunde, mai întîi, scrierile, iar mai apoi de a le scoate la iveală în momentul cel mai potrivit, în publicaţiile mai puţin aservite puterii politice sau în samizdat. Toate aceste tribulaţii sînt cuprinse într-o carte răsunătoare semnată de Alexandr Soljeniţîn: Stejarul şi viţelul.

            Însă un nou şir de descoperiri amare şi dezamăgitoare îl aşteaptă pe proaspătul exilat. Povestea instalării sale în Occident, mereu hăituit de curiozitatea exasperantă a presei, stress-ul cotidian, grija pentru familie, preocupările privind salvarea şi scoaterea manuscriselor sale de pe teritoriul sovietic şi, nu în ultimul rînd, decepţiile autorului în legătură cu deficienţele de structură ale sistemului democratic, îşi găsesc expresia în următorul volum de însemnări autobiografice, cu un titlu nu mai puţin metaforic: Bobul de grîu căzut între pietrele de moară. Scriitorul solitar, care avusese nemaipomenitul curaj de a înfrunta mecanismul gigantic al comunismului sovietic, are de această dată cutezanţa de a-şi ridica vocea în dezacord cu multe din trăsăturile fundamentale ale “lumii libere”. Spiritul său independent ne oferă un nou prilej de admiraţie, chiar dacă delicateţea subiectului abordat este extremă.

            Fragmentul tradus mai jos reprezintă radiografia unui mare scandal de presă provocat de o intervenţie publică a lui Soljeniţîn. Felul în care subiectul central al discursului pronunţat de el sfîrşeşte prin a fi pulverizat şi deturnat – din inconştienţă?, din rea-credinţă? – de mass-media reuşeşte să stîrnească uimirea. Este de lăudat puterea de sinteză a autorului în redactarea întregului material, tenacitatea ideatică de care în mod admirabil dă dovadă, precum şi ironia sa muşcătoare, sarcasmul devastator. Admiraţia cititorului se împarte între stilul vibrant al scriiturii şi argumentele înfăţişate spre judecată.

            Alexandr Soljeniţîn poate fi considerat, prin supleţea ideatică uimitoare, prin profunzimea meditaţiei precum şi prin patetismul de un umanism fierbinte al luărilor de poziţie, spiritul care a descris în modul cel mai impresionant atrocităţile secolului XX. Este scriitorul care a exprimat cu cel mai mare talent tragismul condiţiei umane contemporane.

L. A.

            Acesta e al doilea an de izolare pentru mine la Vermont: am cumva impresia că n-am nimic de făcut în afara muncii obişnuite? Muncesc, într-adevăr, cu patimă – dar să vedeţi cîte pagini reflectă, aici, obstacolele şi confruntările exterioare! Iată că, în timpul iernii ‘77-‘78, primesc deodată invitaţia să ţin un discurs la şedinţa solemnă de sfîrşit de an a Universităţii Harvard. Aş putea desigur să refuz, cum am făcut-o deja în 1975 şi cum am declinat pînă acum sute de invitaţii. Totuşi, locul respectiv este ieşit din comun, iar răsunetul va fi mare pe cuprinsul întregii Americi. Au trecut deja doi ani de cînd n-am luat cuvîntul în public şi temperamentul mă împinge să intervin din nou. Propunere acceptată.

            Dar cînd am început, primăvara, să-mi pregătesc discursul, mi-am dat seama că la repulsia mea stilistică pentru repetiţii se adăuga şi altceva: nu mai puteam şi nici nu mai voiam să reiau direcţiile precedente, cu intonaţiile precedente. Timp de mulţi ani în U.R.S.S. şi deja de patru ani în Occident, nu făcusem decît să biciuiesc, să muşc, să tai în bucăţi comunismul – dar şi de partea ceastalaltă văzusem de asemenea, de-a lungul ultimilor ani, multe lucruri periculoase, neliniştitoare şi, dacă tot eram aici, despre ele doream să vorbesc. Dînd frîu liber, va să zică, noilor impresii acumulate în mine, mi-am construit discursul pe motive noi: slăbiciunile Occidentului.

            În mod excepţional, mi-am aşternut întregul text pe hîrtie, iar I.A. Ilovaiskaia şi-a asumat traducerea sa în engleză. Cunoscînd bine Occidentul, ea a fost foarte afectată de afirmaţiile mele şi a încercat să mă convingă să atenuez unele idei şi expresii, dar am refuzat. În timp ce traducea şi dactilografia discursul, îi repeta soţiei mele Alia: “Asta chiar că nimeni n-o să i-o mai ierte!”.

            Intervenţia mea fusese anunţată dinainte şi toată lumea se aştepta (după cum s-a scris mai apoi) ca exilatul să-şi exprime recunoştinţa faţă de marea Patrie atlantică a Libertăţii, să-i cînte puterile şi virtuţile, inexistente în U.R.S.S. Şi toţi aşteptau, desigur, un discurs anticomunist. Cu o zi înainte, pentru ritualul mesei solemne, am avut onoarea de a fi plasat alături de preşedintele Botswanei, sir Seretse Kharma, un om obosit cu pielea de un negru violet, şi fostul preşedinte al Israelului, Efraim Katzir, care aducea foarte mult cu un ţărănoi din Ukraina, băiat cumsecade dar veşnic căzut pe gînduri. Enervant de agitatul Richard Pipes, atît de influent la Harvard şi care stabilea practic orientarea întregii politologii americane despre Rusia, s-a apropiat pentru a face cunoştinţă cu mine - şi totodată pentru a se informa: era adevărat că urma să vorbesc despre Cambodgia? (Cambodgia chiar că ar fi fost un subiect minunat, cum să nu!)

            A doua zi, publicul s-a instalat în curtea universităţii, sub cerul liber: aşezaţi, studenţii din ultima promoţie, aranjaţi pe specialităţi, şi apoi invitaţii; în picioare de jur împrejur, douăzeci şi cinci de mii de oameni, cum s-a spus. Rectorul universităţii i-a felicitat pe studenţi, după care ne-a fost nouă conferit titlul de doctor – preşedintelui Botswanei, lui Katzir, antropologului danez Eric Ericsson, care avea o figură remarcabilă, şi mie. Am fost uimit văzînd că toată lumea se ridică în picioare pentru a mă saluta şi mă aplaudă îndelung: mitul legat de numele meu nu dispăruse încă din acest loc. Apoi, veteranii de la Harvard (în fruntea lor, un bătrînel din promoţia 1893) au defilat prin curte, şi noi de asemenea, oaspeţii de onoare, am fost puşi să defilăm sub aclamaţiile studenţilor; pe urmă toată lumea s-a aşezat. Momentul discursului meu a venit curînd – exact atunci cînd o ploaie deasă a început să cadă. Noi, cei de la tribună, eram protejaţi sub o copertină – dar întregul auditoriu stătea în ploaie şi, în timp ce vorbeam, am rămas uluit: cîţiva îşi deschiseseră umbrela, dar ceilalţi stăteau acolo pur şi simplu, fără nimic, aşezaţi sub şuvoiul de apă, şi nu se clinteau! Iar discursul meu a durat, împreună cu traducerea, o oră întreagă, dublu faţă de timpul normal. Difuzoarele îl răspîndeau în toate colţurile curţii.

            Un alt lucru care m-a mirat şi la care nu mă aşteptam deloc: puterea şi frecvenţa aplauzelor, mai ales cînd am vorbit despre îndepărtarea de materialism. Asta m-a bucurat. Uneori se auzeau fluierături, ceea ce la ei, cum am aflat, e un semn de aprobare, dar mai era şi un alt zgomot: un “s-s-s” prelungit, care semăna cu felul nostru de a pretinde linişte şi care la ei, dimpotrivă, exprimă dezaprobarea. (Urma să aflu ulterior: în acest campus izbucniseră protestele cele mai violente împotriva războiului din Vietnam.)

            La sfîrşitul discursului, universitatea mi-a cerut textul, l-a multiplicat imediat, l-a împărţit la două mii de oameni – şi s-a pornit urgia, avalanşa de extrase şi citate arbitrare în interiorul Statelor Unite şi în restul lumii. Universitatea a primit peste cinci mii de cereri provenind din douăsprezece ţări. (Vedeam din nou producîndu-se acelaşi efect: lucrurile care nu fuseseră ascultate pe vremea cînd le spusesem prin alte părţi, enunţate de această dată în America ajungeau ca pentru prima dată la urechea lumii întregi.) Iar neobosita televiziune care filmase totul mi-a transmis discursul în aceeaşi seară, urmat de o dezbatere. În mijlocul uraganului abia am reuşit, Alia şi cu mine, să aflăm înainte de lăsarea nopţii că “Vocea Americii” difuzase cuvintele mele integral – înregistrarea autentică – în direcţia U.R.S.S.-ului. (...)

            A doua zi ne-am întors acasă şi atunci au început să vină – timp de două luni! – comentariile înfierbîntate ale ziarelor, urmate de scrisori trimise direct de americani. Scrisorile le citea I.A. Ilovaiskaia şi mi le rezuma; articole am citit eu însumi o grămadă. Şi trebuie să spun că am fost stupefiat. Datorită raportului (inexistent) dintre ce criticau ei şi conţinutul discursului meu.

            Îl intitulasem Lumea sfărîmată şi îl începusem astfel: omenirea este constituită din lumi originale, despărţite şi bine stabilite, din culturi distincte şi independente, adesea îndepărtate una de cealaltă şi cunoscîndu-se chiar destul de puţin uneori (am enumerat cîteva exemple). Trebuie să renunţăm la orbirea noastră trufaşă şi să nu mai judecăm aceste lumi exclusiv după gradul lor de înaintare pe calea conformării faţă de modelul occidental. Un asemenea mod de apreciere provine dintr-o esenţială neînţelegere a acestor lumi. Şi este necesar să privim în mod obiectiv propriul nostru sistem.

            Societatea occidentală se înalţă, în principiu, pe criteriul dreptului, adică neglijînd referinţele morale veritabile, iar acest mod de gîndire juridică este de altminteri supus înţepenirii. De obicei, lumea nu urmează în politică imperativele morale şi tot astfel se întîmplă adeseori în viaţa socială. Noţiunea de libertate a fost deviată spre o dezlănţuire a pasiunilor, deci de partea forţelor răului (pentru ca nimeni să nu-şi vadă limitată propria “libertate”!). Conştiinţa răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii s-a estompat. “Drepturile omului” au fost înălţate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi distrug chiar societatea. Presa, îndeosebi, îşi închipuie că totul îi este permis, ea pe care nimeni n-o mandatează prin alegeri libere şi care totuşi a dobîndit o forţă care depăşeşte puterile legislativă, executivă sau judecătorească. Dar, în însăşi presa liberă, cea care domină nu este adevărata libertate de opinie, ci dictatura modei politice, conducînd la o surprinzătoare uniformitate de opinii (aici i-am enervat eu cel mai tare). Toată această organizare a societăţii nu favorizează deloc ascensiunea la vîrful puterii a unor personalităţi ieşite din comun. Ideologia dominantă, care pune pe primul plan acumularea de bunuri materiale, confortul atît de apreciat, aduce cu sine în Occident o moleşeală a caracterului uman, un declin masiv al curajului şi al voinţei de autoapărare, aşa cum s-au manifestat acestea în timpul războiului din Vietnam sau într-o neputinţă dezorientată în faţa terorismului. Rădăcinile acestei stări a societăţii provin din epoca Luminilor, din umanismul raţionalist, din ideea că omul este în centrul universului, că nu există mai presus de el o Forţă Supremă. Iar rădăcinile unui astfel de umanism a-religios sînt comune în concepţia faţă de lume care domneşte în Occidentul de azi precum şi în comunism, ceea ce explică vechea şi încăpăţînata simpatie a intelighenţiei occidentale faţă de comunism.

            În sfîrşit, pentru a încheia: mizeria morală a secolului XX provine din faptul că s-a acordat o atenţie prea mare transformărilor politico-sociale, pierzîndu-se din vedere Întregul şi Valorile Supreme. Singura salvare pentru noi toţi constă în redescoperirea valorilor morale, trebuie să ne înălţăm la o nouă treaptă de gîndire. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aceasta a fost concluzia mea.

Nici măcar o dată în întregul discurs n-am folosit cuvîntul destindere (internaţională), deşi lumea se aştepta înainte de orice să-mi repet criticile pe acest subiect; de asemenea n-am lansat apeluri la înfrîngerea comunismului; şi doar în planul trei, ca un fundal în surdină, se auziseră frazele: “următorul război poate îngropa definitiv civilizaţia occidentală”, “s-a declanşat deja – în plan fizic, spiritual, cosmic! – bătălia pentru planeta noastră”, “Răul universal îşi face simţită presiunea”...

            Dar ce-au priceput din acest discurs pătura intelectuală şi presa care fac opinia - şi cum îmi răspundeau?

            Ceea ce mă stupefia era nu faptul că toate ziarele mă injuriau pe acelaşi diapazon (căci, într-adevăr, atacasem cu duritate presa, tocmai pe ea!), ci că lăsau la o parte pe de-a-ntregul lucrurile esenţiale (uimitoare facultate a mass-media!) pentru a inventa în schimb unele lucruri pe care discursul meu nu le cuprinsese niciodată, şi lansau tir încrucişat asupra unor poziţii în care mă aşteptaseră ei, însă unde eu nu pusesem piciorul niciodată. Băteau cîmpii cu frenezie, de parcă m-aş fi referit cumva la destindere sau la război. “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt (?)... Se concentrează pe cruciada împotriva comunismului... Îi cheamă pe americani la luptă... Pentru ca lumea occidentală să înfrîngă comunismul... Ne-a reproşat că nu eliberăm ţările din Est (?)... A demonstrat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare... Cea mai mare vină a americanilor este faptul că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător... Remarci provocatoare şi prosteşti... Apelul său la «curaj» ne poate conduce la un alt Vietnam sau la al Treilea Război Mondial... Este un autocrat, nostalgic după vremurile ţarilor şi vrea ca Occidentul să distrugă sistemul comunist în loc să încerce pacificarea sa... Este incapabil să ne dea un sfat politic” (căci ei nu văd nimic mai presus de politică). Şi, bineînţeles: “Cum am fi putut oare să continuăm uciderea în masă a vietnamezilor, dacă ei preferau să-şi construiască propriul comunism naţional?”

Presa din primele zile era purtătoarea unor invective pătimaşe: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Un posedat... Pierderea echilibrului... Mănuşă azvîrlită în obrazul Europei... Ţintă ratată... Impresia de a urmări o raţiune sfărîmată” (joc de cuvinte legat de titlul discursului: Lumea sfărîmată).

            Apoi, trecîndu-se la concluzii practice: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!” (Asta de mai multe ori, în mai multe ziare.) “Dacă viaţa e atît de urîtă şi venală în Statele Unite – de ce-o fi ales să se stabilească aici?... Mister Soljeniţîn, cînd veţi pleca de aici, băgaţi de seamă să nu vă lovească uşa care se va trînti în spatele dumneavoastră. Dacă tot nu vă place nimic de pe la noi, nu vom fi lipsiţi de amabilitatea să vă semnalăm că nimeni nu vă reţine aici cu forţa. Iubeşte-ne – sau părăseşte-ne! Trimiteţi-i programul cu zborurile de avion în direcţia Estului.” – Erau în mod deosebit iritaţi că nu America, ci tot U.R.S.S.-ul îl numisem “ţara noastră”. “Nu suport ca un musafir să ne facă morală despre defectele noastre. K.G.B.-ul l-a dat afară, iar el ne reproşează că avem prea multă libertate [observaţie în mod deosebit amuzantă], el însuşi continuînd să trăiască într-un ascetism luxos. America i-a salvat ţara de hoardele hitleriste.” (Cine pe cine a salvat, mai rămîne de văzut.)

            Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea “să nu trăiască în minciună” în U.R.S.S., totul era în regulă – dar “să nu trăiască în minciună” în Statele Unite? Cară-te de aici!

            Mi se reproşa în special, insistîndu-se pe acest subiect, că am criticat aceeaşi presă occidentală care m-a salvat în lupta mea anterioară. Da, se pare că sînt un nerecunoscător. Dar, pornind la luptă, fusesem pregătit să mor şi nu mă aşteptasem chiar deloc să scap viu şi nevătămat. Am avut dreptate scriind în Stejarul şi viţelul: “Ardoarea interesului occidental a început să se ridice la o temperatură neprevăzută.” Numai că ei acum îşi muşcă mîinile pentru că m-au ajutat. Dacă, în 1974, bolşevicii m-ar fi expediat în Siberia, Occidentul le-ar fi iertat-o cu uşurinţă, mai ales după ce a aflat conţinutul Scrisorii către conducătorii sovietici. Kissinger şi Papa Paul al VI-lea înţeleseseră încă din toamna anului 1973 că nu trebuie să mă ajute.

            Aproape în aceleaşi ore cînd eu eram la Harvard, preşedintele Carter a pronunţat un discurs la Academia militară din Annapolis şi a acoperit de laude America. “Carter a descris în termeni aproape evanghelici calea urmată de America. Soljeniţîn, în schimb, s-a dezlănţuit împotriva ei...” Cîteva zile mai tîrziu, riscînd să încalce regulile de bună purtare, soţia Preşedintelui a intervenit în mod special la Clubul naţional de presă pentru a-mi răspunde: nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă o înflorire în toate direcţiile. Un imens val de apărare a Americii s-a revărsat în toate ziarele: “El nu înţelege spiritul american... Nu are nici o înţelegere reală a libertăţii, este incapabil să distingă felul în care funcţionează democraţia... Sîntem iresponsabili? Dar noi aşezăm pe primul plan libertatea şi doar apoi responsabilitatea – tocmai pentru că noi sîntem un popor liber...”

            Marile ziare n-au publicat ansamblul discursului, deşi nu fusese menţionat nici un copyright: s-au mulţumit cu extrase pentru a mă distruge mai uşor. “O privire plină de prejudecăţi asupra lumii occidentale... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... Nu înţelege că marea noastră putere se află în slăbiciunea noastră, şi chiar în naivitatea şi absenţa monolitismului de guvernare. Aşa ceva e imposibil de priceput pentru un rus tradiţional.” O idee care apărea în numeroase reacţii: prea rus, incorigibil rus, marcat de o experienţă rusească, e imposibil să ne înţeleagă. “O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Simte o nostalgie pentru Rusia oprimată de pe vremea ţarilor... Dispreţuieşte presa noastră. Toată lumea aştepta în linişte ca după trei ani de viaţă în America să ne recunoască superioritatea. Măcar o dată ar fi putut să omagieze o societate în care libertatea este pusă cu adevărat la dispoziţia tuturor. Nu i-am publicat oare cărţile? Şi nu există oare în acest fapt un motiv suficient ca să ne fie recunoscător?... Mulţi americani vor avea un gest de respingere a afirmaţiei privind «dreptul de a nu şti» [eu vorbisem despre «dreptul pierdut astăzi de oameni de a nu şti, de a nu-şi împovăra cu bîrfe, cu vorbării, cu inutilităţi sufletul creat de Dumnezeu » – A.S.], sau a frazei potrivit căreia interesele comerciale sufocă viaţa spirituală... În comparaţie cu acest discurs, afirmaţiile lui Spengler din Declinul Occidentului par de un optimism nemăsurat... Uriaşul nu ne iubeşte... Comite o greşeală fatală dacă îşi închipuie că limitele puse libertăţii noastre ne-ar face mai puternici... «Renaşterea vieţii spirituale», iată un concept foarte neclar... Ar fi ridicol să zăbovim pe prostiile acestei concepţii... Harvard n-a găsit un orator bun... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sînt american.”

            Harrison Salisbury, care mă apărase chiar din prima zi la televizor spunînd că un filosof ţăran poate foarte bine, din refugiul său rural, să îmbrăţişeze întregul univers, se mira şi el acum: “Soljeniţîn vrea cumva să facă un guvern de opoziţie atît împotriva Statelor Unite cît şi a U.R.S.S.-ului? Este o povară de neimaginat pentru umerii unui singur om.”

            Dar încă de la început, în mijlocul acestui cor imens de reprobări, iar apoi tot mai puternice de la o zi la alta, s-au ridicat unele voci pentru a-mi judeca discursul altfel decît drept un act politic; am fost comparat frecvent, am văzut-o de vreo zece ori, cu un profet biblic sau cu puritanii din bătrîna Americă: “A turnat o găleată de ameninţări cu Judecata de Apoi... Este ca Isaia pentru noi... Ieremia... Savonarola... A reînviat tradiţia profetismului apocaliptic şi a rănit profund sufletul a numeroşi americani... De mult timp n-am mai auzit un puritan de o asemenea factură. Confruntat cu exigenţele lui Soljeniţîn, celebrul Mather, rectorul de la Harvard, ar fi părut un uşuratic... Avem de-a face cu un moştenitor direct al tradiţiei omiletice a Noii Anglii. Locul în care s-a exprimat era cel mai convenabil căci, în Noua Anglie, apeluri de acest fel au răsunat timp de trei sute de ani... O critică izvorînd dintr-o tradiţie spirituală mai veche, mai austeră şi mai pesimistă decît cea a Luminilor... Nivelul a depăşit experienţa auditorilor. Nimeni nu era pregătit să primească astfel de idei... A provocat în ţară un cutremur de gradul 9, a spus amarul adevăr...”

            Şi iată că au început să apară şi judecăţi asupra articolelor din primele zile: “O reacţie maladivă [a presei]... O avalanşă de neînţelegere... Discursul a stîrnit mai multă agitaţie şi iritare decît înţelegere... O inteligenţă de mare putere şi cu mari resurse. Soljeniţîn a stîrnit roiul de albine. Rareori un discurs izolat, pronunţat de un simplu cetăţean, a suscitat atîtea proteste furioase şi rareori o majoritate atît de covîrşitoare de replici a deviat atît de departe de ţintă... Coteriile ziariştilor fac front comun pentru a-l discredita pe Soljeniţîn. A atacat mass-media din cauza siguranţei lor afişate, a ipocriziei lor, a felului lor de a abuza de public, iar ele nu-l vor ierta niciodată... Soljeniţîn înţelege cu siguranţă în ce măsură viziunea sa plină de anvergură poate fi inconvenabilă într-o societate democratică şi liberală... Liberalii roşesc atunci cînd pronunţă cuvîntul «răul». Soljeniţîn însă a văzut chipul Răului.”

            Pe măsură ce coloanele ziarelor se deschideau pentru reacţiile cititorilor – filtrate şi trunchiate în redacţie – precum şi pentru articolele jurnaliştilor capabili de reflecţie, totodată pe măsură ce presa de provincie se angaja în discuţie, tonul judecăţilor la adresa discursului meu se schimba: “Strigătul lansat de Soljeniţîn la Harvard ne sperie. Cel mai uşor e să te prefaci a crede că nu e vorba decît de nişte prostii şi că noi înţelegem mai bine lucrurile. Dar e posibil de fapt ca aceste cuvinte să reprezinte adevărul, iar acela care le-a pronunţat să fie un profet, chiar dacă nu e onorat nici la el acasă şi nici în ţara lui de adopţie... Nu există cadou mai frumos pe care să ni-l poată oferi un străin exilat. Dacă n-ar iubi ceea ce am fost şi ceea ce am putea fi, nu ne-ar lansa avertismente în legătură cu ceea ce am devenit... Avem nevoie de cîţiva Soljeniţîn printre noi... Am fi dorit să exprime mai multă recunoştinţă faţă de ţara sa adoptivă. Dar poate că avem de-a face aici cu o nouă manifestare de curaj: să oferi sarea în bucate, de care ţara noastră are mai mare nevoie decît de zahărul aşteptat... Ne-a dat un sentiment de speranţă... Ce uşurare să auzi toate acestea!... Să-i mulţumim pentru că a avut curajul să-i vorbească tineretului nostru despre morală... Era mai cuminte să stăm să-l ascultăm... Sînt impresionat de puterea convingerilor lui. Frumuseţea discursului se regăseşte în spiritualitatea sa şi în reflecţiile pe care le stîrneşte. Soljeniţîn vrea să ne mulţumească pentru ospitalitate în modul cel mai sincer, oferindu-ne lucrurile sale cele mai preţioase: gîndurile lui... Arta şi artiştii au o obligaţie faţă de restul lumii: de a-şi concepe şi de a-şi prezenta viziunea fără compromisuri... Dacă admirăm sinceritatea manifestată de el într-un anumit colţ al pămîntului, trebuie de asemenea s-o respectăm şi într-un alt colţ!... Le-a scris mai demult conducătorilor sovietici, acum a deschis în faţa noastră o scrisoare asemănătoare, «către conducătorii occidentali»... Bravo! Discursul era necesar, iar reacţia presei a fost plină de ură. Ce scriitor o fi redactat prin grajdurile Casei Albe replica rostită de Rosaline Carter? Obiecţii jenante... Trebuie să luăm aminte la ce ne învaţă şi nu să ne mîniem... Articolele apărute în presă i-au desfigurat discursul şi ne-au demonstrat tehnica lor de a închide capetele oamenilor într-o carapace împietrită... Să mai vorbească! Viaţa spiritului se află în pericol peste tot în lume. Trebuie recitit discursul de la Harvard nu ca un atac împotriva noastră, ci ca un apel către întreaga familie a omenirii...”

            Iar apoi o absolventă de Harvard care mi-a ascultat discursul, Wanda Urbanskaya, şi-a făcut apariţia în coloanele unui ziar: “El a răsturnat multe din ideile despre noi înşine şi despre lume, dintre acelea pe care Harvard ni le-a cultivat cu atîta grijă. De ce îşi arogă un gazetar dreptul de a-i răspunde în numele studenţilor?  Soljeniţîn ne-a lansat o sfidare, ne-a cutremurat şi va rămîne în sufletele noastre.”

            Se puteau citi de-acum numeroase mărturii care arătau cu totul altceva decît trufaşa Americă de la New York şi Washington: “În sinea noastră, ştim că are dreptate... Sîntem chiar mai lipsiţi de calităţi decît ne spune el, dacă nu sîntem capabili să ne privim în faţă viciile şi să încercăm corectarea lor... Are dreptate, are o groaznică dreptate. Dar această slăbiciune pe care ne-o reproşează ne împiedică tocmai să acceptăm remediul... Concluziile lui Soljeniţîn lovesc dureros, foarte aproape de inima ţintei... Ne luptăm pentru bani şi nu înţelegem valorile autentice ale vieţii... Concepem libertatea ca o căutare a confortului nostru sporit, pe socoteala tuturor celorlalţi... Occidentul este bolnav spiritual şi suferă de o profundă eclipsă de voinţă... Sîntem pe cale de a ne pierde fidelitatea spirituală faţă de libertate... Am plasat în poziţii de conducere dictatorială autoritatea unor grupuri care apără interese particulare. Şi de fapt puterea de sacrificiu este un lucru necesar... Numeroşi americani împărtăşesc cu Soljeniţîn absenţa lui de entuziasm pentru democraţie. Scriem pe bancnotele noastre «In God we trust»: trebuie s-o dovedim, sau dacă nu, să ştergem aceste cuvinte... America nu e un Prometeu moral, iar noi sîntem o naţiune secularizată, preocupată doar de cîştigarea banilor... Sîntem o societate spiritual bolnavă şi moral aplatizată. Voi [ziarul] nu-l înţelegeţi pe Soljeniţîn pentru că privirea lui merge la rădăcina lucrurilor... E o greşeală să nu-l ascultăm. Se străduieşte să le insufle energie cetăţenilor din ţara sa adoptivă... Nici o ţară sănătoasă n-ar accepta criminalitatea şi narcomania noastră, pornografia, sexualitatea în centrul conversaţiilor şi copiii prea răsfăţaţi. Semănăm cu Sodoma şi Gomora... Lăsată de capul ei, libertatea riscă să ducă la haos. Tot ce a spus el este adevărat, de la laşitatea noastră şi pînă la muzica noastră insuportabilă... O societate care permite dezvoltarea tehnologiei într-un vid moral şi etic seamănă cu un om grav bolnav care este menţinut în viaţă cu ajutorul plămînilor şi al rinichilor artificiali... Discursul său strălucit şi îndrăzneţ a pătruns ca o sabie cu două tăişuri în carnea moale a Americii! Poporul american îl va susţine pe Soljeniţîn... Washinton Post n-are decît să-şi bată joc de accentul lui rusesc, dar nu-i poate nega statura universală... Să ne dovedim recunoştinţa înainte de a fi prea tîrziu... Discursul lui ar trebui întipărit cu fierul roşu în inima Americii. Dar, în loc să-l adoptăm, l-am executat... Stilul searbăd al presei libere dovedeşte că Soljeniţîn are dreptate. Ziariştii sînt nişte nemernici influenţi... Ziarele învrăjbesc naţiunea noastră... Presa poate fi oare pluralistă, dacă se află în mîinile unui mic număr de afacerişti?”

            Astfel se deschidea treptat în faţa ochilor mei o altă Americă – cea a rădăcinilor, a profunzimilor, ţara sănătoasă pe care o presimţisem atunci cînd mi-am construit discursul şi căreia, de fapt, mă adresasem. Şi vedeam sclipind speranţa unei posibile înfrăţiri cu această Americă a rădăcinilor, speranţa de a reuşi să îi lansez un semnal de alarmă, prin intermediul experienţei noastre, şi chiar de a o face să-şi schimbe drumul. Dar de cîţi ani aş avea nevoie pentru aşa ceva? şi de cîtă putere? (...)

            Discursul de la Harvard a stîrnit un ecou foarte puternic şi mult mai prelung decît aş fi putut prevedea.

traducere şi prezentare de

Laszlo Alexandru