Laszlo_Petean

Laszlo Alexandru:

Unde este patimă, nu este loc de raţiune

de vorbă cu Mircea Petean

Clujul este o citadelă trufaşă

M.P.: Despre Laszlo Alexandru se vorbeşte, printre altele, ca despre un polemist înverşunat. Să le luăm pe rînd. Să încercăm o prezentare mai precisă a ta. Spune-ne două vorbe despre biografia ta spirituală. Marchează, te rog, cîteva noduri importante ale unei evoluţii.

L.A.: Mă consider clujean, prin naştere ceea ce deja este un dat obiectiv dar şi în mod subiectiv. Ţin foarte mult la acest oraş, de aceea n-am plecat şi nici n-am de gînd să plec din el. E adevărat, restul familiei mele a părăsit Clujul, eu am insistat să rămîn. Situaţia mea e puţin mai neobişnuită, din acest punct de vedere. Sînt filolog ca formaţie, am terminat Facultatea de Litere aici la Cluj, secţia română-italiană. Am continuat să practic ambele aceste specializări, prin biografia mea intelectuală. Am scris cîteva cărţi şi continuu o activitate publicistică destul de susţinută, în planul literaturii române mai ales contemporane. De asemenea mă încăpăţînez să ţin steagul sus pe domeniul italienisticii, pe care m-am format, predînd zi de zi limba italiană elevilor mei. Am publicat un dicţionar italian-român şi român-italian. Am alte proiecte alături de colegii de catedră, pentru întocmirea unei antologii şcolare a literaturii italiene. Coordonez pe internet o revistă poliglotă, unde limba română are ponderea cea mai pregnantă, dar este însoţită îndeaproape de italiană, franceză, engleză, cîteva texte în germană, maghiară, spaniolă şi aşa mai departe. Am încercat să îmi lărgesc, inclusiv lingvistic, sfera activităţii. Cam acestea despre mine, foarte pe scurt, după care putem intra pe fiecare domeniu şi să adăugăm două-trei vorbe, dacă vei considera interesant.

M.P.: Mi-ai spus că nu vrei să pleci din Cluj, că eşti născut aici, dintr-o familie de proletari, dacă am înţeles bine.

L.A.: Da.

M.P.: Părinţii tăi au plecat?

L.A.: A fost opţiunea lor, care în primele momente mi-a căzut destul de prost, fiindcă ştiam că nu îi voi însoţi. Apoi însă am acceptat-o şi am respectat-o. Am o fire liberală, în ciuda a ceea ce s-ar spune împotriva mea. Consider că fiecare are dreptul să-şi aleagă unde să se stabilească, unde să trăiască.

M.P.: Am auzit nu o dată diverşi intelectuali clujeni, care nu erau neapărat născuţi aici, dar trăiau în Cluj şi îi reprezentau cultura, vorbind foarte urît împotriva acestui oraş. De pildă regretatul Mircea Zaciu avea uneori puseuri de mînie, era indignat de ceea ce se întîmpla aici. Avea porniri violente împotriva urbei care îl adăpostise şi unde se afirmase. La el era explicabil. Cum îţi explici tu aceste puseuri, care provin din diverse zone intelectuale?

L.A.: Da, sînt puseuri, cum le-ai numit. Iar în ce-l priveşte pe Mircea Zaciu, trebuie să îi şi dăm dreptate, dar nici să nu-l credităm prea mult. Avea anumite motive să fie nemulţumit, mai ales de atmosfera dinainte de 1989, cînd cultura era sugrumată. Se făcea cu adevărat rezistenţă uneori prin cultură, dar de cele mai multe ori împotriva inculturii, fiecare cum reuşea. Cultura se făcea mai degrabă individual, sau în orice caz asta a fost şi continuă să fie opţiunea mea. Nu m-am afiliat la nici una din taberele, redacţiile sau bisericuţele de la faţa locului. Mă simt bine astfel şi foarte clujean. Avea tot dreptul Mircea Zaciu să se plîngă de Clujul care este o citadelă destul de trufaşă, de impermeabilă şi exclusivistă prin clanurile care mereu se înţeapă reciproc.

M.P.: La Mircea Zaciu e explicabil şi din punctul de vedere al biografiei, pentru că el şi-ar fi dorit să trăiască la Bucureşti. Să fie în centru. Şi s-a trezit toată viaţa că trebuie să stea la margine. E ecoul unei frustrări, fără nici o îndoială.

L.A.: Oraşul nostru a fost pentru el ca o nevastă pe care o mai sudui, o mai baţi, dar pe urmă o îmbrăţişezi şi o iubeşti. Oricît şi-a dorit să plece, tot aici s-a întors! A mers în Germania, dar nu putea sta acolo fără a reveni să muncească intelectual, să-şi depună ofranda culturală pe fruntea Clujului.

M.P.: Ura lui era un mod de a iubi Clujul.

L.A.: Sigur că da. Nu trebuie să-l luăm totdeauna foarte în serios.

M.P.: Ura este o iubire din disperare.

L.A.: El era uneori destul de susceptibil, ranchiunos, mai făcea şi din ţînţar armăsar.

Învăţămîntul de tip vechi şi cel de tip nou

M.P.: Aşa e. Dar mi-ai spus că, rămînînd la Cluj, predai italiana. Cum vezi, din interiorul sistemului, învăţămîntul românesc?

L.A.: Învăţămîntul a fost în mod clar, înainte de 1989, unul din pintenii regimului comunist. Era destinat să formeze omul nou: îl lua de mic şi-l pregătea în direcţia obedienţei, a supuşeniei. Nu trebuia să fie copilul prea isteţ şi cu iniţiativă, ci dimpotrivă. Funcţiona de cele mai multe ori o contraselecţie. Profesorii înşişi erau orientaţi astfel.

M.P.: Să ştii că unii au nostalgia învăţămîntului de altădată. Se făcea carte pe atunci! Erau mulţi dascăli de ispravă, care ştiau carte ei înşişi. Pe de altă parte, ceea ce spui este adevărat, anume că, vrînd-nevrînd, copiii învăţau să mintă, să înşele, să fure, erau reflexe pe care le deprindeau de obicei la şcoală Iată un paradox. Erau manuale bine lucrate, profesori de calitate la matematică, fizică, geografie, istorie etc., care erau deschişi şi spre alte discipline. Eu am predat o vreme şi veneau colegii de la celelalte materii la orele mele, interesaţi să mă asculte.

L.A.: Printre primele perplexităţi pe care le-am avut ca elev, la materiile umaniste, s-a strecurat o nelinişte a mea. Voiam să fiu ca şi ceilalţi, să învăţ, să fiu bine pregătit şi căutam febril volumul care să cuprindă faimosul comentariu literar despre care vorbea toată lumea. Exista acea idee înspăimîntătoare: Ţi-ai făcut comentariul pe azi?. Se vorbea despre el cu respect, ca despre textul Bibliei: ceva unic, nemişcat şi intangibil, pe care dacă-l ştiai, ajungeai departe în viaţă. Elevul trebuia să-l înveţe pe dinafară. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că majoritatea profesorilor (inclusiv cei de literatură română) îşi dictau lecţiile şi comentariile! De parcă acea poezie sau proză putea fi înţeleasă doar într-un unic fel, care era exprimat doar prin respectivele cuvinte. Cînd corectau apoi la examene de bacalaureat sau de admitere, se trezeau cu zeci de lucrări identice, parcă trase la xerox. Nu era aproape deloc solicitată inteligenţa candidaţilor, ci doar memoria lor mecanică. Lumea trebuia să înveţe, cît mai obedient, anumite fraze şi formule fixe.

M.P.: Care ar fi diferenţele mai importante dintre învăţămîntul de tip vechi şi cel de tip nou?

L.A.: Cum spuneam, împreună cu colegii de catedră pregătim în acest moment o antologie a literaturii italiene. Am fost confruntaţi cu următoarea chestiune fundamentală: după ce principiu redactăm volumul? Căci înainte de a trece la treabă, desigur trebuie să ne planificăm felul în care vom lucra. Dar cum să evităm învăţarea mecanică a unor comentarii fixe? Am ajuns la concluzia că vom pune la dispoziţia elevilor textele literare înseşi (poezii, fragmente de proză etc.) şi le vom ghida înţelegerea prin întrebări succesive. După citirea textelor, răspunzînd la întrebări, fiecare elev va veni cu varianta sa proprie de interpretare. Ca atare, de la o singură clasă vom obţine douăzeci sau treizeci de comentarii diferite. Aici e deosebirea între felul cum se preda înainte cînd toţi trebuiau să înţeleagă obligatoriu acelaşi lucru şi cum încercăm să predăm în prezent. Ne străduim să le dezvoltăm nişte capacităţi individuale de comprehensiune

M.P.: gîndirea divergentă

L.A.: curajul de a lua decizii, de a avea iniţiativă, de a-şi spune punctul de vedere. Înainte de 1989, dacă îţi exprimai cu voce tare opinia, greşeai; acum greşeşti, invers, dacă te păstrezi în expectativă. Societatea noastră atît de agitată şi nărăvaşă, care a venit peste noi buluc, cu ritmurile ei debordante, îi împinge la o parte pe oamenii pasivi, care se lasă duşi de val. Cei care rezistă şi supravieţuiesc sînt oamenii cu iniţiativă, cu personalitate

M.P.: şi curaj! Şi voinţă de a învinge.

L.A.: Sigur. Asta e dator să facă învăţămîntul. Dincolo de faptul că elevii mei vor înţelege o poezie a lui Dante sau a lui Petrarca şi mi-o vor comenta, fiecare după felul său de a pricepe, de fapt eu le formez nişte aptitudini individuale. Ei se vor folosi de ele apoi în viaţă. Indiferent că vor lucra ca inginer, pantofar, şofer sau astronaut, vor avea nevoie de curaj, de spirit de iniţiativă, de francheţe în exprimarea opţiunilor şi atitudinilor proprii. Iar toate acestea se pot învăţa prin intermediul lui Dante sau al lui Petrarca.

M.P.: Mi-ai zis că voi veţi opera selecţia textelor. Este un lucru foarte important şi acesta: din cine selectezi? cum selectezi? pe ce bază?

L.A.: Evident că sînt autorii cei mai reprezentativi. O altă carenţă a vechiului tip de învăţămînt era centralizarea sufocantă. Puteai să faci o socoteală destul de exactă: la data de 27 octombrie, să zicem, toţi elevii claselor a IX-a de pe întreg cuprinsul patriei studiază la literatura română Mioriţa sau cutare poezie de Vasile Alecsandri. Profesorii erau chiar calendaristic obligaţi la anumite lecţii. Nu se mai poate nici astfel. Noul învăţămînt presupune descentralizare, responsabilizare pe plan local şi chiar individual: fiecare profesor trebuie creditat cu autoritatea propriei sale materii. Îi dai dreptul să-şi aleagă traseul de studiu. Sigur că un cadru didactic bine pregătit va alege un autor important, ca Dante sau Petrarca, şi nu unul minuscul, ca Cino da Pistoia sau Folgore da San Gimignano.

M.P.: Dar eu cred că ar merita să intre în lista aceasta şi nume din generaţiile care sînt active în contemporaneitate.

L.A.: Ai dreptate. Însă mai există următorul aspect: însuşi traseul de studiu poate fi foarte diferit. Poţi să predai literatura pe un parcurs cronologic: din vechime pînă azi (e şi preferinţa mea). Dar poţi să urmezi un parcurs tematic: iubirea sau natura la marii autori şi atunci te ocupi doar de poeziile şi romanele din acest domeniu. Sau poţi să segmentezi după criteriul genului literar în clasa a X-a: proza, în clasele a XI-a şi a XII-a: poezia. În aceasta constă marele pas pe care l-am făcut după 1989: descentralizarea responsabilităţii, a opţiunilor şi a metodelor.

Un pariu greşit

M.P.: Mă gîndesc că tu eşti profesor la liceu, deşi puteai fi foarte bine dascăl la universitate.

L.A.: Asta e o poveste foarte lungă

M.P.: Eu cred că locul tău ar fi, de ce nu?, chiar acolo. A fost opţiunea ta? Sau ai fost silit să rămîi la liceu?

L.A.: Eu chiar am susţinut un examen pentru a deveni pe vremea aceea, adică în ianuarie 1994, asistent universitar. Iată, au trecut deja zece ani. Am fost respins de către regretatul profesor Marian Papahagi.

M.P.: Nu te-a primit în examen?

L.A.: Nu. M-a respins în urma examenului. Deşi aveam cîteva titluri publicate, iar contracandidata mea nu avea nimic tipărit. Profesorul a considerat însă că persoana aceea este mai de viitor decît mine. Ea a plecat după doi-trei ani definitiv din ţară, nu mai are nimic în comun cu meseria la catedră. Marian Papahagi s-a stins din viaţă. Iar eu continuu să ţin strîns îmbrăţişată cauza italienisticii. Deci se pare că pariul lui a fost greşit. Îi zic pariu şi nu-i zic altfel, duşmănie personală, patimă, nedreptate flagrantă. Nu vreau să intru în prea multe detalii. Pe alocuri am mai atins acest subiect în cărţile mele. Sigur că a fost un moment care mi-a afectat evoluţia profesională, dar m-a şi întristat, pentru că înainte aveam un mare respect pentru Marian Papahagi.

M.P.: Admiraţia bănuiesc că ţi-a rămas.

L.A.: Este o admiraţie întretăiată de imensa decepţie. Admiraţie pentru mintea strălucitoare pe care o avea, pentru limba italiană desăvîrşită şi uluitoare pe care o stăpînea, pentru pasiunea extraordinară faţă de Dante Alighieri, pe care mi-a transmis-o. Toate acestea le voi admira în continuare. Pe de altă parte, am o serie de decepţii majore în ce priveşte distanţa frapantă dintre vorbele şi faptele lui, sau în ce priveşte anumite opţiuni pe care le-a avut, în repetate rînduri, în privinţa mea şi a unor realităţi de după 1989. Dar e un subiect delicat, pe care n-aş vrea să mai insist acum.

Sub lumina reflectoarelor raţiunii

M.P.: Da. Trăieşti în Cluj, un oraş pe care îl iubeşti cu patimă. De fapt tu urăşti şi iubeşti cu mare patimă.

L.A.: Încerc să nu urăsc. Prefer să am anumite rezerve pe care să le argumentez. Ca expresie, mă străduiesc să fiu un tip raţional. Patima întunecă raţiunea. Unde este patimă, nu este loc de raţiune. Încerc, chiar dacă am un anumit sentiment, să-l filtrez prin creier, să mi-l explic şi pe urmă să le explic şi altora la ce concluzie am ajuns. Deşi există o bază sentimentală, afectivă, în luările mele de poziţie, ele se desfăşoară preponderent sub lumina reflectoarelor raţiunii. Îmi dau silinţa să fiu mai degrabă apolinic decît dionisiac. Spuneam undeva că există o deosebire foarte clară între polemică şi pamflet. Polemistul îşi foloseşte raţiunea, pamfletarul îşi foloseşte pasiunea. Pamfletarul se enervează şi scrie, polemistul scrie şi enervează el pe altul. Este o diferenţă. Pe cît mi-a stat în puteri, am ocolit pamfletul pe care îl consider chiar destul de degradant. Cînd aruncă cineva cu un pamflet după tine, e ca şi cum ar azvîrli cu un bolovan, sau cu un pumn de noroi. Nu te poţi apăra. Nu poţi replica. Nu te poţi coborî la un nivel atît de lamentabil, al izbucnirii pătimaşe. În schimb atunci cînd la mijloc se află o polemică, aceea presupune idei, argumente, informaţie, coerenţă şi persuasiune. Cînd exprimi pasiuni, nu trebuie să convingi pe nimeni, trebuie doar să impresionezi. Cînd eşti polemist, atunci da, trebuie să convingi.

M.P.: Ce portret mai frumos al lui Laszlo Alexandru se putea face oare? M-aş fi străduit degeaba să-l creionez eu, cînd te-ai definit atît de bine. Îţi mulţumesc. Dar iată ce-am mai înţeles, citindu-te: eşti un marginal. O spune Gh. Grigurcu într-o carte apărută de curînd. Vorbind se cheamă volumul apărut la Editura Limes şi deja se scrie îndesat şi îndelung despre el în presă, Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican sînt semnatarii lui

L.A.: Dă-mi voie să te întrerup o secundă spunînd că este o carte foarte ciudată. Dialoguri în doi s-au mai făcut. Dar nu ţin minte să mai existe în literatura română un precedent în care trei scriitori să se aşeze în jurul unui microfon şi să se completeze aşa de bine. Este într-adevăr o carte vorbită, de asta am intitulat-o Vorbind (dar nu numai de asta!). Noi ne-am întîlnit, timp de doi ani, la perioade de cîteva luni, venea Grigurcu la Cluj, sau am mers noi, Pecican şi Laszlo, la Tîrgu Jiu. Totul şi-a avut de fapt originea într-o primă emisiune radiofonică, unde ne-am descoperit reciproc. Am observat că sîntem buni mînuitori ai floretei vorbirii, toţi trei, şi că sîntem destul de apropiaţi, în ciuda faptului că ne mai şi contrazicem şi polemizăm între noi. A ieşit astfel această carte, care vreau să cred că e un unicat. Doi scriitori e drept că s-au mai întîlnit, mă gîndesc de pildă la dialogurile lui Florin Mugur cu Marin Preda, o carte substanţială

M.P.: Sau dialogurile lui Florin Mugur cu Paul Georgescu.

L.A.: Mă rog. Acesta este deja un alt personaj.

M.P.: Aşa l-am descoperit pe Paul Georgescu şi să ştii că mie mi se pare un nedreptăţit

L.A.: Cred că şi el a nedreptăţit pe mulţi!

M.P.: E adevărat. Însă eu vorbesc de prozator acum. Proza lui e suculentă, cel puţin Vara baroc mi se pare o capodoperă. Nu se prea vorbeşte despre această carte.

L.A.: Probabil fiindcă autorul a fost o figură destul de tristă a stalinismului.

M.P.: A fost o modă aceasta, a dialogurilor, la noi şi în alte părţi. După revoluţie a venit Stelian Tănase, care a publicat o carte

L.A.: de dialoguri cu Alexandru Paleologu, care a făcut acolo o dezvăluire senzaţională, anume colaborarea lui cu Securitatea. Dar să revenim. Trei scriitori nu ştiu dacă s-au mai întîlnit astfel, pentru că e destul de greu să faci un asemenea dialog.

M.P.: Voi vă ştiaţi binişor dinainte?

L.A.: Cu Gheorghe Grigurcu mă ştiam eu. Cu Ovidiu Pecican mă ştiam eu. Am fost oarecum liantul.

M.P.: Deşi pe moderatorul face Pecican. El era realizatorul emisiunii radiofonice.

L.A.: Da, i-am sugerat lui Pecican şi el s-a bucurat de această sugestie să facă o emisiune cu Gheorghe Grigurcu. Probabil din politeţe, fiindcă am făcut legătura, mi-a zis să vin şi eu, dacă tot stăm de vorbă. Iniţial n-am vrut, dar el a insistat, în ideea că poate în trei va merge mai bine. Grigurcu în schimb nu se lăsa convins cu nici un preţ, spunînd că este un timid şi nu are o fire cu expresie preponderent orală. Cu chiu cu vai a căzut de acord, dar numai dacă va primi o invitaţie formală, din partea realizatorului. Însă atunci cînd l-a invitat Pecican, spre stupoarea mea l-a refuzat! A trebuit să iau de la capăt întreaga muncă de lămurire. Pînă la urmă, îndată ce ne-am întîlnit a decurs totul foarte spontan, natural, interesant şi vivace. De acolo ni s-a tras că am vorbit pînă am făcut o carte întreagă.

M.P.: Gheorghe Grigurcu descrie o tipologie interesantă, şi anume există în literatura română cîţiva autori marginali: el însuşi, locuind în Amarul Tîrg, adică la Tîrgu Jiu, tu care trăieşti la Cluj, Luca Piţu care trăieşte

L.A.: la Focşani.

M.P.: sînt oameni marginali, care au un avantaj al distanţei

L.A.: sîntem cu mîinile dezlegate.

M.P.: Există oare într-adevăr avantajul omului care stă pe margine? Care ar fi acesta?

L.A.: Noţiunea centru-margine începe să nu mai fie azi foarte funcţională. Lucrurile sînt mobile, atenţia se deplasează.

M.P.: Centrul e acolo unde se întîmplă ceva, la un moment dat.

L.A.: Sigur. Fusese o discuţie cu ceva timp în urmă despre faptul că noi am preluat, din păcate, modelul franţuzesc, unde centrul este la Paris. Dar uităm că mai există de asemeni modelul german, potrivit căruia centrul nu mai este la Berlin sau la Bonn, ci în fiecare Land în parte şi chiar în fiecare localitate. Ca să nu mai vorbim despre Italia, unde sătucuri pierdute în munte se apucă şi fac serbările satului cu nişte focuri de artificii la fel de impresionante ca la Cluj sau la Bucureşti. Acele focuri de artificii nu exagerez eu le-am văzut într-un sat prăpădit cu vreo trei mii de locuitori din Italia. Dădeau de mîncare la toţi turiştii pe străzi, se ciocnea şampanie absolut pe gratis, fiindcă erau zilele satului!

M.P.: Un mare poet al lor, Andrea Zanzotto, trăieşte într-un cătun!

L.A.: Pe de altă parte, ce înseamnă să fii marginal? Noi ne scriem textele şi le publicăm acolo unde reuşim, în capitală sau în provincie. Grigurcu însuşi este colaborator permanent la România literară, una din revistele cele mai reprezentative. Există la Gheorghe Grigurcu o anumită cochetărie în a-şi deplînge marginalitatea.

M.P.: E vorba de marginalitatea prezenţei fizice.

L.A.: Şi pînă la urmă nici nu contează să fii marginal sau central. Contează să fii autentic. Să fii onest în ceea ce spui. Dădeam exemplul acelui text al lui Václav Havel, care se referea la o situaţie de pe timpul dictaturii, dar tipologia se aplică destul de bine şi pe vremea noastră. Se vorbea despre un meşter berar care insista să-şi facă bine meseria. Într-un sistem totalitar, unde toţi chiuleau, furau, trăgeau mîţa de coadă, cineva care e conştiincios, chiar dacă e un amărît de meşter periferic, pînă la urmă sare în ochi şi toată lumea începe să se uite la el interlocată. Acel om devine central.

M.P.: Am uitat să-ţi pomenesc un alt mare marginal, Paul Goma, care trăieşte la Paris, dar se socoate el însuşi un marginal. Spune la un moment dat ceva despre prietenii lui din România. Mărturiseşte într-unul din jurnalele sale, nu mai ştiu unde: nu mi-a mai rămas decît un singur prieten în ţară, Laszlo Alexandru!

L.A.: Nu ştiu dacă avea doar unul singur, mai era prieten şi cu Luca Piţu

M.P.: Era o însemnare care m-a zguduit. Mi-am zis atunci: Doamne, cîtă singurătate la acest om!

L.A.: Nu l-am întîlnit personal pe Paul Goma nici pînă în acest moment. Dar a fost indiscutabil o relaţie foarte importantă pentru mine. Poate că şi pentru el Timp de aproape zece ani am avut o legătură epistolară, există cîteva sute de scrisori pe care cîndva poate că le vom publica.

M.P.: Eu ca editor tresar M-ar interesa să tipăresc un volum de corespondenţă Laszlo Alexandru Paul Goma.

L.A.: Încă poate că e prematur. Dar există peste şase sute de pagini.

M.P.: Corespondenţa voastră continuă, nu?

L.A.: Corespondenţa noastră s-a întrerupt de vreo patru-cinci ani, dintr-o neînţelegere care s-a acutizat, s-a aprofundat. Mă refer la ultima direcţie de creaţie şi meditaţie a lui Paul Goma, tot mai pregnant antisemită. Cu aceasta n-am putut fi de acord. În timpul dialogului nostru din 1997, pe care l-am publicat deja, au apărut primele semnale, de care eu m-am disociat. El a persistat. Eu am refuzat să-l urmez în asemenea fundătură. Ca atare, de vreo cîţiva ani relaţia dintre noi s-a suspendat. Am ajuns pînă la stadiul în care, în acest moment, am scris un studiu foarte aspru împotriva lui, care sper să fie publicat în curînd. E vorba de textul intitulat Paul Goma antisemit.

M.P.: Unde va apărea?

L.A.: În revista E-Leonardo cu precădere. Sau cu siguranţă.

M.P.: Hai să dăm şi adresa revistei.

L.A.: Da. Am această revistă, care nu este a mea, este a noastră, eu sînt director, Gheorghe Grigurcu este director onorific, iar Ovidiu Pecican este redactor-şef. Este vorba de E-Leonardo, pe internet la adresa www.eleonardo.tk. E o publicaţie foarte complexă, poliglotă cum spuneam, dar care include şi pictură, paginile se deschid pe fonduri muzicale clasice: Beethoven, Mozart, Schubert, Chopin etc. Există cîte puţin din toate: muzică, pictură, literatură (poezie, proză, eseu, polemică), studii istorice etc.

De ce refuzăm să ne privim cum sîntem?

M.P.: Am impresia că ai fost şi eşti solidar cu un anumit gen de intelectual foarte critic împotriva comunismului, a unor tare sociale, morale şi aşa mai departe.

L.A.: Este foarte adevărat. În ultimii ani, după 1989, a apărut la noi un curent surprinzător, în care personaje din cîteva revistuţe şi grupuleţe se ridică împotriva anticomunismului. Împotriva anticomunismului am zis bine. Oamenii vin şi lansează ideea că oricum s-a terminat comunismul, ce sens are să tot lungim povestea? Eu am gîndit însă problema în felul următor. Există multe voci care pun pe acelaşi plan fascismul şi comunismul. (Iar dacă ne uităm la numărul victimelor, al abuzurilor, al nenorocirilor şi al nemerniciilor, paralela este cu totul îndreptăţită.) Dar antifascismul nu s-a încheiat în 1945! Dacă deschidem ochii în jurul nostru, prin ziare şi la televiziune, chiar şi acum mai sînt vînători de nazişti, după mai bine de cincizeci de ani! Şi nimeni nu se scandalizează de acest lucru, tuturor li se pare foarte normal. Iar noi, după ce am trecut printr-o asemenea experienţă traumatică şi înnebunitoare de o jumătate de secol, cum a fost comunismul, să ne aruncăm în uitare biografia peste noapte? Să refuzăm să ne mai privim cum sîntem? Cum am ajuns? Cum am mai rămas? Mi s-a părut că ne confruntăm cu o judecată falsă şi interesată. Adică există interesul ca unii să-şi ascundă trecutul sub preş, fiindcă se cam simt cu musca pe căciulă. Iar în ceea ce priveşte angajamentul meu social, prin scris, da, pot să-l confirm. Eu unul nu cred că scriitorul trebuie să suspine la lună (lasă că acesta e un subiect deja epuizat de pe vremea Romantismului, din secolul al XIX-lea), sau la ochii iubitei etc. Dacă este vreunul care face aşa ceva cu bună credinţă să fie primit!. Dar dincolo de asta, scriitorul cred că are o datorie. Devine scriitor cel care vede puţin mai bine lucrurile. Văzîndu-le mai bine, are datoria, faţă de cei care îl înconjoară, să le explice şi lor ce anume a văzut.

M.P.: Nu-ţi plac scriitorii care n-au spirit civic. Am simţit asta citind intervenţiile tale din această carte. De pildă nu-ţi plac echinoxiştii. Asta le reproşezi lor, în primul rînd, faptul că nu au simţ civic. Deşi există o excepţie, aţi amintit-o şi voi: Augustin Pop.

L.A.: Da. Nu cred că asta era problema: nu-mi plac pentru că n-au simţ civic. Mulţi sau toţi ştiau foarte bine ce se întîmplă, dar se prefăceau că nu ştiu Mai degrabă aici am fost deranjat. Am perceput o anume ipocrizie. Pentru că nu poţi să spui că trăiai în anii 70 sau 80 şi nu vedeai cozile. Nu vedeai frigul. Nu vedeai foamea. Dar ei continuau să vorbească despre Heidegger, despre Hegel pînă la Kant nu ajungeau, raţionamentul şi simţul moral kantian poate că îi cam deranjau. Aşa că ipocrizia lor m-a supărat.

M.P.: Dar faptul că îl citeau pe Hegel

L.A.: E foarte bine! Însă pînă să-l citeşti pe Hegel, trebuie să constaţi că ţi-e foame. Întîi îţi pui ordine în ogradă şi doar după aceea te apuci de lucruri măreţe. În discuţia noastră în trei, Ovidiu Pecican spunea la un moment dat că foarte mult şi-ar dori pentru cultura română un Hegel. I-am răspuns că, pînă la Hegel, eu îl aştept pe Havel! Nu era un simplu joc de cuvinte. Trebuie să vină mai întîi un Havel, care să limpezească situaţia socială, pe cale democratică fireşte (eu nu sînt un spirit dictatorial, să aspir după cineva care să dea cu pumnul în masă, nici vorbă). Pe cale civică, e nevoie să instaurăm o societate funcţională, în meandrele ei democratice, iar pe urmă putem aspira şi la o cultură înaltă. Dar nu putem face cultură de mare performanţă, cînd gunoiul e cît casa în faţa porţii!

M.P.: Da. Laszlo Alexandru, îţi mulţumesc pentru participarea la acest dialog.

(Cluj, septembrie 2004)