Laszlo Alexandru:
Unde este patimă, nu este loc de raţiune
de vorbă cu Mircea Petean
Clujul este o citadelă trufaşă
M.P.: Despre Laszlo Alexandru se vorbeşte, printre altele, ca despre un polemist īnverşunat. Să le luăm pe rīnd. Să īncercăm o prezentare mai precisă a ta. Spune-ne două vorbe despre biografia ta spirituală. Marchează, te rog, cīteva noduri importante ale unei evoluţii.
L.A.: Mă consider clujean, prin naştere ceea ce deja este un dat obiectiv dar şi īn mod subiectiv. Ţin foarte mult la acest oraş, de aceea n-am plecat şi nici n-am de gīnd să plec din el. E adevărat, restul familiei mele a părăsit Clujul, eu am insistat să rămīn. Situaţia mea e puţin mai neobişnuită, din acest punct de vedere. Sīnt filolog ca formaţie, am terminat Facultatea de Litere aici la Cluj, secţia romānă-italiană. Am continuat să practic ambele aceste specializări, prin biografia mea intelectuală. Am scris cīteva cărţi şi continuu o activitate publicistică destul de susţinută, īn planul literaturii romāne mai ales contemporane. De asemenea mă īncăpăţīnez să ţin steagul sus pe domeniul italienisticii, pe care m-am format, predīnd zi de zi limba italiană elevilor mei. Am publicat un dicţionar italian-romān şi romān-italian. Am alte proiecte alături de colegii de catedră, pentru īntocmirea unei antologii şcolare a literaturii italiene. Coordonez pe internet o revistă poliglotă, unde limba romānă are ponderea cea mai pregnantă, dar este īnsoţită īndeaproape de italiană, franceză, engleză, cīteva texte īn germană, maghiară, spaniolă şi aşa mai departe. Am īncercat să īmi lărgesc, inclusiv lingvistic, sfera activităţii. Cam acestea despre mine, foarte pe scurt, după care putem intra pe fiecare domeniu şi să adăugăm două-trei vorbe, dacă vei considera interesant.
M.P.: Mi-ai spus că nu vrei să pleci din Cluj, că eşti născut aici, dintr-o familie de proletari, dacă am īnţeles bine.
L.A.: Da.
M.P.: Părinţii tăi au plecat?
L.A.: A fost opţiunea lor, care īn primele momente mi-a căzut destul de prost, fiindcă ştiam că nu īi voi īnsoţi. Apoi īnsă am acceptat-o şi am respectat-o. Am o fire liberală, īn ciuda a ceea ce s-ar spune īmpotriva mea. Consider că fiecare are dreptul să-şi aleagă unde să se stabilească, unde să trăiască.
M.P.: Am auzit nu o dată diverşi intelectuali clujeni, care nu erau neapărat născuţi aici, dar trăiau īn Cluj şi īi reprezentau cultura, vorbind foarte urīt īmpotriva acestui oraş. De pildă regretatul Mircea Zaciu avea uneori puseuri de mīnie, era indignat de ceea ce se īntīmpla aici. Avea porniri violente īmpotriva urbei care īl adăpostise şi unde se afirmase. La el era explicabil. Cum īţi explici tu aceste puseuri, care provin din diverse zone intelectuale?
L.A.: Da, sīnt puseuri, cum le-ai numit. Iar īn ce-l priveşte pe Mircea Zaciu, trebuie să īi şi dăm dreptate, dar nici să nu-l credităm prea mult. Avea anumite motive să fie nemulţumit, mai ales de atmosfera dinainte de 1989, cīnd cultura era sugrumată. Se făcea cu adevărat rezistenţă uneori prin cultură, dar de cele mai multe ori īmpotriva inculturii, fiecare cum reuşea. Cultura se făcea mai degrabă individual, sau īn orice caz asta a fost şi continuă să fie opţiunea mea. Nu m-am afiliat la nici una din taberele, redacţiile sau bisericuţele de la faţa locului. Mă simt bine astfel şi foarte clujean. Avea tot dreptul Mircea Zaciu să se plīngă de Clujul care este o citadelă destul de trufaşă, de impermeabilă şi exclusivistă prin clanurile care mereu se īnţeapă reciproc.
M.P.: La Mircea Zaciu e explicabil şi din punctul de vedere al biografiei, pentru că el şi-ar fi dorit să trăiască la Bucureşti. Să fie īn centru. Şi s-a trezit toată viaţa că trebuie să stea la margine. E ecoul unei frustrări, fără nici o īndoială.
L.A.: Oraşul nostru a fost pentru el ca o nevastă pe care o mai sudui, o mai baţi, dar pe urmă o īmbrăţişezi şi o iubeşti. Oricīt şi-a dorit să plece, tot aici s-a īntors! A mers īn Germania, dar nu putea sta acolo fără a reveni să muncească intelectual, să-şi depună ofranda culturală pe fruntea Clujului.
M.P.: Ura lui era un mod de a iubi Clujul.
L.A.: Sigur că da. Nu trebuie să-l luăm totdeauna foarte īn serios.
M.P.: Ura este o iubire din disperare.
L.A.: El era uneori destul de susceptibil, ranchiunos, mai făcea şi din ţīnţar armăsar.
Īnvăţămīntul de tip vechi şi cel de tip nou
M.P.: Aşa e. Dar mi-ai spus că, rămīnīnd la Cluj, predai italiana. Cum vezi, din interiorul sistemului, īnvăţămīntul romānesc?
L.A.: Īnvăţămīntul a fost īn mod clar, īnainte de 1989, unul din pintenii regimului comunist. Era destinat să formeze omul nou: īl lua de mic şi-l pregătea īn direcţia obedienţei, a supuşeniei. Nu trebuia să fie copilul prea isteţ şi cu iniţiativă, ci dimpotrivă. Funcţiona de cele mai multe ori o contraselecţie. Profesorii īnşişi erau orientaţi astfel.
M.P.: Să ştii că unii au nostalgia īnvăţămīntului de altădată. Se făcea carte pe atunci! Erau mulţi dascăli de ispravă, care ştiau carte ei īnşişi. Pe de altă parte, ceea ce spui este adevărat, anume că, vrīnd-nevrīnd, copiii īnvăţau să mintă, să īnşele, să fure, erau reflexe pe care le deprindeau de obicei la şcoală Iată un paradox. Erau manuale bine lucrate, profesori de calitate la matematică, fizică, geografie, istorie etc., care erau deschişi şi spre alte discipline. Eu am predat o vreme şi veneau colegii de la celelalte materii la orele mele, interesaţi să mă asculte.
L.A.: Printre primele perplexităţi pe care le-am avut ca elev, la materiile umaniste, s-a strecurat o nelinişte a mea. Voiam să fiu ca şi ceilalţi, să īnvăţ, să fiu bine pregătit şi căutam febril volumul care să cuprindă faimosul comentariu literar despre care vorbea toată lumea. Exista acea idee īnspăimīntătoare: Ţi-ai făcut comentariul pe azi?. Se vorbea despre el cu respect, ca despre textul Bibliei: ceva unic, nemişcat şi intangibil, pe care dacă-l ştiai, ajungeai departe īn viaţă. Elevul trebuia să-l īnveţe pe dinafară. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că majoritatea profesorilor (inclusiv cei de literatură romānă) īşi dictau lecţiile şi comentariile! De parcă acea poezie sau proză putea fi īnţeleasă doar īntr-un unic fel, care era exprimat doar prin respectivele cuvinte. Cīnd corectau apoi la examene de bacalaureat sau de admitere, se trezeau cu zeci de lucrări identice, parcă trase la xerox. Nu era aproape deloc solicitată inteligenţa candidaţilor, ci doar memoria lor mecanică. Lumea trebuia să īnveţe, cīt mai obedient, anumite fraze şi formule fixe.
M.P.: Care ar fi diferenţele mai importante dintre īnvăţămīntul de tip vechi şi cel de tip nou?
L.A.: Cum spuneam, īmpreună cu colegii de catedră pregătim īn acest moment o antologie a literaturii italiene. Am fost confruntaţi cu următoarea chestiune fundamentală: după ce principiu redactăm volumul? Căci īnainte de a trece la treabă, desigur trebuie să ne planificăm felul īn care vom lucra. Dar cum să evităm īnvăţarea mecanică a unor comentarii fixe? Am ajuns la concluzia că vom pune la dispoziţia elevilor textele literare īnseşi (poezii, fragmente de proză etc.) şi le vom ghida īnţelegerea prin īntrebări succesive. După citirea textelor, răspunzīnd la īntrebări, fiecare elev va veni cu varianta sa proprie de interpretare. Ca atare, de la o singură clasă vom obţine douăzeci sau treizeci de comentarii diferite. Aici e deosebirea īntre felul cum se preda īnainte cīnd toţi trebuiau să īnţeleagă obligatoriu acelaşi lucru şi cum īncercăm să predăm īn prezent. Ne străduim să le dezvoltăm nişte capacităţi individuale de comprehensiune
M.P.: gīndirea divergentă
L.A.: curajul de a lua decizii, de a avea iniţiativă, de a-şi spune punctul de vedere. Īnainte de 1989, dacă īţi exprimai cu voce tare opinia, greşeai; acum greşeşti, invers, dacă te păstrezi īn expectativă. Societatea noastră atīt de agitată şi nărăvaşă, care a venit peste noi buluc, cu ritmurile ei debordante, īi īmpinge la o parte pe oamenii pasivi, care se lasă duşi de val. Cei care rezistă şi supravieţuiesc sīnt oamenii cu iniţiativă, cu personalitate
M.P.: şi curaj! Şi voinţă de a īnvinge.
L.A.: Sigur. Asta e dator să facă īnvăţămīntul. Dincolo de faptul că elevii mei vor īnţelege o poezie a lui Dante sau a lui Petrarca şi mi-o vor comenta, fiecare după felul său de a pricepe, de fapt eu le formez nişte aptitudini individuale. Ei se vor folosi de ele apoi īn viaţă. Indiferent că vor lucra ca inginer, pantofar, şofer sau astronaut, vor avea nevoie de curaj, de spirit de iniţiativă, de francheţe īn exprimarea opţiunilor şi atitudinilor proprii. Iar toate acestea se pot īnvăţa prin intermediul lui Dante sau al lui Petrarca.
M.P.: Mi-ai zis că voi veţi opera selecţia textelor. Este un lucru foarte important şi acesta: din cine selectezi? cum selectezi? pe ce bază?
L.A.: Evident că sīnt autorii cei mai reprezentativi. O altă carenţă a vechiului tip de īnvăţămīnt era centralizarea sufocantă. Puteai să faci o socoteală destul de exactă: la data de 27 octombrie, să zicem, toţi elevii claselor a IX-a de pe īntreg cuprinsul patriei studiază la literatura romānă Mioriţa sau cutare poezie de Vasile Alecsandri. Profesorii erau chiar calendaristic obligaţi la anumite lecţii. Nu se mai poate nici astfel. Noul īnvăţămīnt presupune descentralizare, responsabilizare pe plan local şi chiar individual: fiecare profesor trebuie creditat cu autoritatea propriei sale materii. Īi dai dreptul să-şi aleagă traseul de studiu. Sigur că un cadru didactic bine pregătit va alege un autor important, ca Dante sau Petrarca, şi nu unul minuscul, ca Cino da Pistoia sau Folgore da San Gimignano.
M.P.: Dar eu cred că ar merita să intre īn lista aceasta şi nume din generaţiile care sīnt active īn contemporaneitate.
L.A.: Ai dreptate. Īnsă mai există următorul aspect: īnsuşi traseul de studiu poate fi foarte diferit. Poţi să predai literatura pe un parcurs cronologic: din vechime pīnă azi (e şi preferinţa mea). Dar poţi să urmezi un parcurs tematic: iubirea sau natura la marii autori şi atunci te ocupi doar de poeziile şi romanele din acest domeniu. Sau poţi să segmentezi după criteriul genului literar īn clasa a X-a: proza, īn clasele a XI-a şi a XII-a: poezia. Īn aceasta constă marele pas pe care l-am făcut după 1989: descentralizarea responsabilităţii, a opţiunilor şi a metodelor.
Un pariu greşit
M.P.: Mă gīndesc că tu eşti profesor la liceu, deşi puteai fi foarte bine dascăl la universitate.
L.A.: Asta e o poveste foarte lungă
M.P.: Eu cred că locul tău ar fi, de ce nu?, chiar acolo. A fost opţiunea ta? Sau ai fost silit să rămīi la liceu?
L.A.: Eu chiar am susţinut un examen pentru a deveni pe vremea aceea, adică īn ianuarie 1994, asistent universitar. Iată, au trecut deja zece ani. Am fost respins de către regretatul profesor Marian Papahagi.
M.P.: Nu te-a primit în examen?
L.A.: Nu. M-a respins īn urma examenului. Deşi aveam cīteva titluri publicate, iar contracandidata mea nu avea nimic tipărit. Profesorul a considerat īnsă că persoana aceea este mai de viitor decīt mine. Ea a plecat după doi-trei ani definitiv din ţară, nu mai are nimic īn comun cu meseria la catedră. Marian Papahagi s-a stins din viaţă. Iar eu continuu să ţin strīns īmbrăţişată cauza italienisticii. Deci se pare că pariul lui a fost greşit. Īi zic pariu şi nu-i zic altfel, duşmănie personală, patimă, nedreptate flagrantă. Nu vreau să intru īn prea multe detalii. Pe alocuri am mai atins acest subiect īn cărţile mele. Sigur că a fost un moment care mi-a afectat evoluţia profesională, dar m-a şi īntristat, pentru că īnainte aveam un mare respect pentru Marian Papahagi.
M.P.: Admiraţia bănuiesc că ţi-a rămas.
L.A.: Este o admiraţie īntretăiată de imensa decepţie. Admiraţie pentru mintea strălucitoare pe care o avea, pentru limba italiană desăvīrşită şi uluitoare pe care o stăpīnea, pentru pasiunea extraordinară faţă de Dante Alighieri, pe care mi-a transmis-o. Toate acestea le voi admira īn continuare. Pe de altă parte, am o serie de decepţii majore īn ce priveşte distanţa frapantă dintre vorbele şi faptele lui, sau īn ce priveşte anumite opţiuni pe care le-a avut, īn repetate rīnduri, īn privinţa mea şi a unor realităţi de după 1989. Dar e un subiect delicat, pe care n-aş vrea să mai insist acum.
Sub lumina reflectoarelor raţiunii
M.P.: Da. Trăieşti īn Cluj, un oraş pe care īl iubeşti cu patimă. De fapt tu urăşti şi iubeşti cu mare patimă.
L.A.: Īncerc să nu urăsc. Prefer să am anumite rezerve pe care să le argumentez. Ca expresie, mă străduiesc să fiu un tip raţional. Patima īntunecă raţiunea. Unde este patimă, nu este loc de raţiune. Īncerc, chiar dacă am un anumit sentiment, să-l filtrez prin creier, să mi-l explic şi pe urmă să le explic şi altora la ce concluzie am ajuns. Deşi există o bază sentimentală, afectivă, īn luările mele de poziţie, ele se desfăşoară preponderent sub lumina reflectoarelor raţiunii. Īmi dau silinţa să fiu mai degrabă apolinic decīt dionisiac. Spuneam undeva că există o deosebire foarte clară īntre polemică şi pamflet. Polemistul īşi foloseşte raţiunea, pamfletarul īşi foloseşte pasiunea. Pamfletarul se enervează şi scrie, polemistul scrie şi enervează el pe altul. Este o diferenţă. Pe cīt mi-a stat īn puteri, am ocolit pamfletul pe care īl consider chiar destul de degradant. Cīnd aruncă cineva cu un pamflet după tine, e ca şi cum ar azvīrli cu un bolovan, sau cu un pumn de noroi. Nu te poţi apăra. Nu poţi replica. Nu te poţi coborī la un nivel atīt de lamentabil, al izbucnirii pătimaşe. Īn schimb atunci cīnd la mijloc se află o polemică, aceea presupune idei, argumente, informaţie, coerenţă şi persuasiune. Cīnd exprimi pasiuni, nu trebuie să convingi pe nimeni, trebuie doar să impresionezi. Cīnd eşti polemist, atunci da, trebuie să convingi.
M.P.: Ce portret mai frumos al lui Laszlo Alexandru se putea face oare? M-aş fi străduit degeaba să-l creionez eu, cīnd te-ai definit atīt de bine. Īţi mulţumesc. Dar iată ce-am mai īnţeles, citindu-te: eşti un marginal. O spune Gh. Grigurcu īntr-o carte apărută de curīnd. Vorbind se cheamă volumul apărut la Editura Limes şi deja se scrie īndesat şi īndelung despre el īn presă, Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican sīnt semnatarii lui
L.A.: Dă-mi voie să te īntrerup o secundă spunīnd că este o carte foarte ciudată. Dialoguri īn doi s-au mai făcut. Dar nu ţin minte să mai existe īn literatura romānă un precedent īn care trei scriitori să se aşeze īn jurul unui microfon şi să se completeze aşa de bine. Este īntr-adevăr o carte vorbită, de asta am intitulat-o Vorbind (dar nu numai de asta!). Noi ne-am întîlnit, timp de doi ani, la perioade de cīteva luni, venea Grigurcu la Cluj, sau am mers noi, Pecican şi Laszlo, la Tīrgu Jiu. Totul şi-a avut de fapt originea īntr-o primă emisiune radiofonică, unde ne-am descoperit reciproc. Am observat că sīntem buni mīnuitori ai floretei vorbirii, toţi trei, şi că sīntem destul de apropiaţi, īn ciuda faptului că ne mai şi contrazicem şi polemizăm īntre noi. A ieşit astfel această carte, care vreau să cred că e un unicat. Doi scriitori e drept că s-au mai īntīlnit, mă gīndesc de pildă la dialogurile lui Florin Mugur cu Marin Preda, o carte substanţială
M.P.: Sau dialogurile lui Florin Mugur cu Paul Georgescu.
L.A.: Mă rog. Acesta este deja un alt personaj.
M.P.: Aşa l-am descoperit pe Paul Georgescu şi să ştii că mie mi se pare un nedreptăţit
L.A.: Cred că şi el a nedreptăţit pe mulţi!
M.P.: E adevărat. Īnsă eu vorbesc de prozator acum. Proza lui e suculentă, cel puţin Vara baroc mi se pare o capodoperă. Nu se prea vorbeşte despre această carte.
L.A.: Probabil fiindcă autorul a fost o figură destul de tristă a stalinismului.
M.P.: A fost o modă aceasta, a dialogurilor, la noi şi īn alte părţi. După revoluţie a venit Stelian Tănase, care a publicat o carte
L.A.: de dialoguri cu Alexandru Paleologu, care a făcut acolo o dezvăluire senzaţională, anume colaborarea lui cu Securitatea. Dar să revenim. Trei scriitori nu ştiu dacă s-au mai īntīlnit astfel, pentru că e destul de greu să faci un asemenea dialog.
M.P.: Voi vă ştiaţi binişor dinainte?
L.A.: Cu Gheorghe Grigurcu mă ştiam eu. Cu Ovidiu Pecican mă ştiam eu. Am fost oarecum liantul.
M.P.: Deşi pe moderatorul face Pecican. El era realizatorul emisiunii radiofonice.
L.A.: Da, i-am sugerat lui Pecican şi el s-a bucurat de această sugestie să facă o emisiune cu Gheorghe Grigurcu. Probabil din politeţe, fiindcă am făcut legătura, mi-a zis să vin şi eu, dacă tot stăm de vorbă. Iniţial n-am vrut, dar el a insistat, īn ideea că poate īn trei va merge mai bine. Grigurcu īn schimb nu se lăsa convins cu nici un preţ, spunīnd că este un timid şi nu are o fire cu expresie preponderent orală. Cu chiu cu vai a căzut de acord, dar numai dacă va primi o invitaţie formală, din partea realizatorului. Īnsă atunci cīnd l-a invitat Pecican, spre stupoarea mea l-a refuzat! A trebuit să iau de la capăt īntreaga muncă de lămurire. Pīnă la urmă, īndată ce ne-am īntīlnit a decurs totul foarte spontan, natural, interesant şi vivace. De acolo ni s-a tras că am vorbit pīnă am făcut o carte īntreagă.
M.P.: Gheorghe Grigurcu descrie o tipologie interesantă, şi anume există īn literatura romānă cīţiva autori marginali: el īnsuşi, locuind īn Amarul Tīrg, adică la Tīrgu Jiu, tu care trăieşti la Cluj, Luca Piţu care trăieşte
L.A.: la Focşani.
M.P.: sīnt oameni marginali, care au un avantaj al distanţei
L.A.: sîntem cu mîinile dezlegate.
M.P.: Există oare īntr-adevăr avantajul omului care stă pe margine? Care ar fi acesta?
L.A.: Noţiunea centru-margine īncepe să nu mai fie azi foarte funcţională. Lucrurile sīnt mobile, atenţia se deplasează.
M.P.: Centrul e acolo unde se īntīmplă ceva, la un moment dat.
L.A.: Sigur. Fusese o discuţie cu ceva timp īn urmă despre faptul că noi am preluat, din păcate, modelul franţuzesc, unde centrul este la Paris. Dar uităm că mai există de asemeni modelul german, potrivit căruia centrul nu mai este la Berlin sau la Bonn, ci īn fiecare Land īn parte şi chiar īn fiecare localitate. Ca să nu mai vorbim despre Italia, unde sătucuri pierdute īn munte se apucă şi fac serbările satului cu nişte focuri de artificii la fel de impresionante ca la Cluj sau la Bucureşti. Acele focuri de artificii nu exagerez eu le-am văzut īntr-un sat prăpădit cu vreo trei mii de locuitori din Italia. Dădeau de mīncare la toţi turiştii pe străzi, se ciocnea şampanie absolut pe gratis, fiindcă erau zilele satului!
M.P.: Un mare poet al lor, Andrea Zanzotto, trăieşte īntr-un cătun!
L.A.: Pe de altă parte, ce īnseamnă să fii marginal? Noi ne scriem textele şi le publicăm acolo unde reuşim, īn capitală sau īn provincie. Grigurcu īnsuşi este colaborator permanent la Romānia literară, una din revistele cele mai reprezentative. Există la Gheorghe Grigurcu o anumită cochetărie īn a-şi deplīnge marginalitatea.
M.P.: E vorba de marginalitatea prezenţei fizice.
L.A.: Şi pīnă la urmă nici nu contează să fii marginal sau central. Contează să fii autentic. Să fii onest īn ceea ce spui. Dădeam exemplul acelui text al lui Vįclav Havel, care se referea la o situaţie de pe timpul dictaturii, dar tipologia se aplică destul de bine şi pe vremea noastră. Se vorbea despre un meşter berar care insista să-şi facă bine meseria. Īntr-un sistem totalitar, unde toţi chiuleau, furau, trăgeau mīţa de coadă, cineva care e conştiincios, chiar dacă e un amărīt de meşter periferic, pīnă la urmă sare īn ochi şi toată lumea īncepe să se uite la el interlocată. Acel om devine central.
M.P.: Am uitat să-ţi pomenesc un alt mare marginal, Paul Goma, care trăieşte la Paris, dar se socoate el īnsuşi un marginal. Spune la un moment dat ceva despre prietenii lui din Romānia. Mărturiseşte īntr-unul din jurnalele sale, nu mai ştiu unde: nu mi-a mai rămas decīt un singur prieten īn ţară, Laszlo Alexandru!
L.A.: Nu ştiu dacă avea doar unul singur, mai era prieten şi cu Luca Piţu
M.P.: Era o īnsemnare care m-a zguduit. Mi-am zis atunci: Doamne, cītă singurătate la acest om!
L.A.: Nu l-am īntīlnit personal pe Paul Goma nici pīnă īn acest moment. Dar a fost indiscutabil o relaţie foarte importantă pentru mine. Poate că şi pentru el Timp de aproape zece ani am avut o legătură epistolară, există cīteva sute de scrisori pe care cīndva poate că le vom publica.
M.P.: Eu ca editor tresar M-ar interesa să tipăresc un volum de corespondenţă Laszlo Alexandru Paul Goma.
L.A.: Īncă poate că e prematur. Dar există peste şase sute de pagini.
M.P.: Corespondenţa voastră continuă, nu?
L.A.: Corespondenţa noastră s-a īntrerupt de vreo patru-cinci ani, dintr-o neīnţelegere care s-a acutizat, s-a aprofundat. Mă refer la ultima direcţie de creaţie şi meditaţie a lui Paul Goma, tot mai pregnant antisemită. Cu aceasta n-am putut fi de acord. Īn timpul dialogului nostru din 1997, pe care l-am publicat deja, au apărut primele semnale, de care eu m-am disociat. El a persistat. Eu am refuzat să-l urmez īn asemenea fundătură. Ca atare, de vreo cīţiva ani relaţia dintre noi s-a suspendat. Am ajuns pīnă la stadiul īn care, īn acest moment, am scris un studiu foarte aspru īmpotriva lui, care sper să fie publicat īn curīnd. E vorba de textul intitulat Paul Goma antisemit.
M.P.: Unde va apărea?
L.A.: În revista E-Leonardo cu precădere. Sau cu siguranţă.
M.P.: Hai să dăm şi adresa revistei.
L.A.: Da. Am această revistă, care nu este a mea, este a noastră, eu sīnt director, Gheorghe Grigurcu este director onorific, iar Ovidiu Pecican este redactor-şef. Este vorba de E-Leonardo, pe internet la adresa www.eleonardo.tk. E o publicaţie foarte complexă, poliglotă cum spuneam, dar care include şi pictură, paginile se deschid pe fonduri muzicale clasice: Beethoven, Mozart, Schubert, Chopin etc. Există cīte puţin din toate: muzică, pictură, literatură (poezie, proză, eseu, polemică), studii istorice etc.
De ce refuzăm să ne privim cum sīntem?
M.P.: Am impresia că ai fost şi eşti solidar cu un anumit gen de intelectual foarte critic īmpotriva comunismului, a unor tare sociale, morale şi aşa mai departe.
L.A.: Este foarte adevărat. Īn ultimii ani, după 1989, a apărut la noi un curent surprinzător, īn care personaje din cīteva revistuţe şi grupuleţe se ridică īmpotriva anticomunismului. Īmpotriva anticomunismului am zis bine. Oamenii vin şi lansează ideea că oricum s-a terminat comunismul, ce sens are să tot lungim povestea? Eu am gīndit īnsă problema īn felul următor. Există multe voci care pun pe acelaşi plan fascismul şi comunismul. (Iar dacă ne uităm la numărul victimelor, al abuzurilor, al nenorocirilor şi al nemerniciilor, paralela este cu totul īndreptăţită.) Dar antifascismul nu s-a īncheiat īn 1945! Dacă deschidem ochii īn jurul nostru, prin ziare şi la televiziune, chiar şi acum mai sīnt vīnători de nazişti, după mai bine de cincizeci de ani! Şi nimeni nu se scandalizează de acest lucru, tuturor li se pare foarte normal. Iar noi, după ce am trecut printr-o asemenea experienţă traumatică şi īnnebunitoare de o jumătate de secol, cum a fost comunismul, să ne aruncăm īn uitare biografia peste noapte? Să refuzăm să ne mai privim cum sīntem? Cum am ajuns? Cum am mai rămas? Mi s-a părut că ne confruntăm cu o judecată falsă şi interesată. Adică există interesul ca unii să-şi ascundă trecutul sub preş, fiindcă se cam simt cu musca pe căciulă. Iar īn ceea ce priveşte angajamentul meu social, prin scris, da, pot să-l confirm. Eu unul nu cred că scriitorul trebuie să suspine la lună (lasă că acesta e un subiect deja epuizat de pe vremea Romantismului, din secolul al XIX-lea ), sau la ochii iubitei etc. Dacă este vreunul care face aşa ceva cu bună credinţă să fie primit!. Dar dincolo de asta, scriitorul cred că are o datorie. Devine scriitor cel care vede puţin mai bine lucrurile. Văzīndu-le mai bine, are datoria, faţă de cei care īl īnconjoară, să le explice şi lor ce anume a văzut.
M.P.: Nu-ţi plac scriitorii care n-au spirit civic. Am simţit asta citind intervenţiile tale din această carte. De pildă nu-ţi plac echinoxiştii. Asta le reproşezi lor, īn primul rīnd, faptul că nu au simţ civic. Deşi există o excepţie, aţi amintit-o şi voi: Augustin Pop.
L.A.: Da. Nu cred că asta era problema: nu-mi plac pentru că n-au simţ civic. Mulţi sau toţi ştiau foarte bine ce se īntīmplă, dar se prefăceau că nu ştiu Mai degrabă aici am fost deranjat. Am perceput o anume ipocrizie. Pentru că nu poţi să spui că trăiai īn anii 70 sau 80 şi nu vedeai cozile. Nu vedeai frigul. Nu vedeai foamea. Dar ei continuau să vorbească despre Heidegger, despre Hegel pīnă la Kant nu ajungeau, raţionamentul şi simţul moral kantian poate că īi cam deranjau. Aşa că ipocrizia lor m-a supărat.
M.P.: Dar faptul că īl citeau pe Hegel
L.A.: E foarte bine! Īnsă pīnă să-l citeşti pe Hegel, trebuie să constaţi că ţi-e foame. Īntīi īţi pui ordine īn ogradă şi doar după aceea te apuci de lucruri măreţe. Īn discuţia noastră īn trei, Ovidiu Pecican spunea la un moment dat că foarte mult şi-ar dori pentru cultura romānă un Hegel. I-am răspuns că, pīnă la Hegel, eu īl aştept pe Havel! Nu era un simplu joc de cuvinte. Trebuie să vină mai īntīi un Havel, care să limpezească situaţia socială, pe cale democratică fireşte (eu nu sīnt un spirit dictatorial, să aspir după cineva care să dea cu pumnul īn masă, nici vorbă). Pe cale civică, e nevoie să instaurăm o societate funcţională, īn meandrele ei democratice, iar pe urmă putem aspira şi la o cultură īnaltă. Dar nu putem face cultură de mare performanţă, cīnd gunoiul e cīt casa īn faţa porţii!
M.P.: Da. Laszlo Alexandru, īţi mulţumesc pentru participarea la acest dialog.
(Cluj, septembrie 2004)