Scriitorul Laszlo Alexandru:


“Nimeni nu deţine monopolul legitimităţii

şi al bunei credinţe īn viaţa literaturii”


 

            Īn peisajul revuistic postrevoluţionar aţi devenit un nume inconfundabil, folosind spada pamfletului, a polemicii acide, īn căutarea adevărului. Vă rog să recapitulaţi revistele īn care aţi militat şi, mai ales, precizaţi ce racile din viaţa literară aţi avut īn vedere?

            M-am străduit mereu să disting īn ordinea percepţiei pamfletul (umoral, pătimaş şi afectiv) de polemică (lucidă, deliberată şi raţională). Pamfletarul se enervează şi scrie. Polemistul scrie şi enervează pe alţii. Am evitat din răsputeri să scriu pamflete – mi-am dat toată silinţa să public polemici. Am făcut-o nu din vreo sfidare personală, din vreo naivitate romantică, ci īncercīnd să contribui īn mod pragmatic la modelarea corectă a adevărului public. Eu unul sīnt convins că societatea noastră nu īnaintează la īntīmplare şi īn mod accidental, ci urmează un proiect ideatic. Mă īnscriu la cuvīnt, atunci cīnd am impresia că lucrurile nu stau bine īn făgaşul lor. Ca profesor m-am obişnuit să corectez la şcoală greşelile elevilor. Ca scriitor īncerc să corectez īn publicistică ideile inadecvate ale confraţilor. Nimic utopic īn exerciţiul meu, ci doar o neabătută consecvenţă.

            Īnainte de 1989 taberele din cultura romānă erau destul de clar īmpărţite: de-o parte scriitorii ceauşişti, propagandiştii grosolani şi de duzină, de altă parte autori timoraţi, care īncercau să reziste sub scutul autonomiei esteticului. Īn etapa de azi imaginile s-au tulburat, agitaţia haotică ne ia prin surprindere, grupuleţele se adună şi se risipesc fără īncetare. Mereu riscăm să fim păcăliţi de oameni, de circumstanţe, de idei. Nimeni nu mai deţine monopolul legitimităţii şi al bunei credinţe īn viaţa literaturii. Totul trebuie discutat, cīntărit şi evaluat pe faţă, la vedere. Īncerc să-mi fac auzită vocea raţională, fermă, limpede – fie chiar şi tăioas㠖 īn această uriaşă cacofonie postdecembristă. Sīnt īncredinţat că scriitorii sīnt datori faţă de societatea pe care doresc s-o formeze, nu doar cu talentul lor, ci şi cu demnitatea şi verticalitatea lor. Dacă profesorului i se cere credibilitate morală pentru a urca la catedră, cum să nu i se pretindă un lucru similar scriitorului, a cărui arie de influenţă este mult mai largă? Am publicat succesiv sau simultan īn revistele culturale cele mai prestigioase din ţară: Romānia literară şi Jurnalul literar (din Bucureşti), Familia (din Oradea), Timpul (din Iaşi) etc. Am fost īncurajat de respectivele redacţii cīnd criticam stările de lucruri de pe la alţii, dar mi s-a vīrīt repede pumnul īn gură cînd mi-am orientat critica asupra neajunsurilor zărite chiar printre gazdele mele. Īn ultimii ani am publicat fără obstacole īn prestigiosul săptămīnal Lumea liberă de la New York, care din păcate trece acum printr-un impas financiar.

            Cine sīnt “subiecţii” īn capul cărora aţi aruncat, fără milă, cu bombe, că tot sīntem īn era… bombelor de toate felurile?

            Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu m-a preocupat decīt īn mod colateral persoana preopinenţilor mei. Mi-am concentrat īntotdeauna atenţia asupra ideilor lor, pe care le-am supus unei minuţioase analize, am aprobat ipotezele corecte, am respins gafele, stīngăciile, erorile, răutăţile, minciunile şi chiar ticăloşia. Niciodată n-am urmărit un interes subtextual, de captare a bunăvoinţei sau a ostilităţii cuiva anume. Am izbit roată cu frazele mele polemice, fără a menaja nici un grup sau grupuleţ. "Je sème à tout vent" (Semăn īn toate direcţiile), deviza enciclopediei Larousse, mi s-a părut o formulă simpatică. De la nume sonore (C. Noica, N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Valeriu Cristea, Alexandru George, H.-R. Patapievici, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Breban, Gabriel Andreescu etc.), trecīnd prin zona gălăgioşilor de serviciu (Petru Dumitriu, Alex. Ştefănescu, Mircea Iorgulescu, Ion Simuţ, Ştefan Borbély etc.) şi sfīrşind īn zona impostorilor (George Pruteanu, Cristian Tudor Popescu, Ioan Buduca etc.), am avut mereu cîte ceva de spus.

            E grea condiţia de polemist? Ca cititor īnsetat de adevăr am savurat cărţile Dvs. Dar cum au primit confraţii īntru ale literaturii stilul Dvs. atīt de bătăios şi, īntr-un fel, ireconciliabil? Adică vreau să īntreb ce ponoase v-a adus metoda polemică după ce aţi răscolit “cuibul de viespi”?

            Unul a scris despre mine că n-am talent. Altul invita lumea să-mi tragă palme īn piaţa publică. Fleacuri de genul acesta…

            Aţi regretat vreodată că aţi ales acest drum, īn fond, incomod şi pentru Dvs.?

            Am plătit acest drum cu propria mea carieră! Fostul meu profesor Marian Papahagi mi-a pus īn vedere explicit că dacă doresc să devin cadru universitar, trebuie să īncep prin a renunţa la spiritul polemic. A fost unul din momentele de cumpănă ale biografiei mele, cīnd m-am văzut pus să optez īntre comoda evoluţie profesională şi respectiv propria vocaţie scriitoricească. Dumneavoastră ce idee v-aţi face despre omul care, atunci cīnd sīnteţi lihnit de foame, vă promite o friptură apetisantă cu condiţia… să vă ţineţi respiraţia vreun an-doi?! Eu unul am continuat să respir. Era singura posibilitate de supravieţuire.

            Găsiţi societatea romānească, īn momentul de faţă, aptă de a se purifica prin adevăr şi, īn consecinţă, prin acceptarea moralei?

            Găsesc societatea romānească avidă de īmbogăţire rapidă (ceea ce pīnă la un punct este explicabil prin contextul istoric al tranziţiei) şi dispusă a acţiona fără scrupule. Mai găsesc că unii scriitori romāni seamănă prea mult, prin versatilitatea fără limite, cu societatea īn care trăiesc. Mă tem că voi mai avea cīteva cărţi de scris īn viitor.

            Editaţi o revistă pentru elevi. Vă rog să ne spuneţi istoria ei…

            Īntre 1996 şi 1997 am editat la iniţiativa elevilor mei revista romāno-italiană Amici, cu o difuzare naţională şi avīnd chiar ecouri internaţionale. Aventura s-a īncheiat după 7 numere, din lipsă de fonduri. Dar īn prezent sīnt directorul revistei electronice de cultură E-Leonardo, unde mai pun umărul alături de mine Gheorghe Grigurcu (director onorific), Ovidiu Pecican (redactor şef) şi alţi patru prieteni redactori situaţi la Arad, Budapesta, Chişinău şi Craiova. Publică la noi scriitori, universitari şi diverşi cercetători din Romānia, Basarabia, Germania, Italia etc. Pe līngă avantajul costurilor reduse, revista are cīteva puncte de mare forţă: materiale polemice şi de analiză aprofundată īn diverse limbi (romānă, italiană, engleză, franceză, germană, maghiară), studii academice, contribuţii inedite din arhivele secrete, pagini de poezie, proză, pictură, suport grafic de excepţie, fond muzical clasic (Bach, Beethoven, Mozart, Schubert, Chopin etc.), accesibilitate permanentă. Īn ultimele luni am avut aproape 2.000 de “oaspeţi” din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, de la Sri Lanka şi Thailanda pīnă la S.U.A., Canada, Franţa sau Italia. Numărul 3, cel mai consistent de pīnă acum, va apărea īn zilele următoare şi va putea fi consultat, īmpreună cu apariţiile anterioare, la adresa www.eleonardo.tk.

            Monografia despre Nicolae Manolescu este o lucrare de referinţă īn literatura romānă. Dar, din cīte am īnţeles, a avut şi ea… povestea ei. Ar fi interesant să ne-o depănaţi…

            Teza mea de doctorat, Criticul literar Nicolae Manolescu, tipărită acum cīteva săptămīni la Editura Dacia din Cluj, are o poveste lungă, dar spectaculoasă. Ascunde la temelie opt ani de minuţioasă documentare şi redactare, apoi alţi cinci ani de aşteptare pīnă la publicare. Īntre 1990 şi 1992 a fost vorba doar de proiectul unei viitoare cărţi. Apoi am fost admis ca doctorand al profesorului Mircea Zaciu, īn absenţa acestuia, plecat pe o perioadă īn Germania. La revenirea d-sale īn ţară, coordonatorul meu a fost neplăcut surprins de subiectul cercetării mele (care lăsase deja īn urmă o etapă de documentare) şi mi-a solicitat ferm să-mi schimb tema de studiu. Am ezitat o vreme, mi-am susţinut examenele şi referatele īn vechea formulă, iar apoi am decis să īncalc indicaţia conducătorului meu ştiinţific, īmpingīnd īnainte munca de unul singur. Profesorul Mircea Zaciu, rupīnd relaţiile cu Universitatea “Babeş-Bolyai” īn anul 1996, a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea. Alţi doi ani am mers īnainte pe cont propriu, fără să ştiu ce va urma. Īn 1998, după ce am īncheiat redactarea tezei, am solicitat sprijinul profesorului Liviu Petrescu. Ştiam că īi forţez mīna: profesorul Petrescu era abilitat pe lucrări de literatură universală şi comparată, nu de literatură romānă; īn plus mai aveam şi pretenţia enormă de a nu mi se impune nici un fel de modificări la textul final! Am fost acceptat cam cu jumătate de gură. Dar īndată ce mi-a citit lucrarea, profesorul Liviu Petrescu m-a copleşit cu entuziasmul şi generozitatea d-sale.

A organizat febril o şedinţă publică de zile mari, cu cei mai răsunători specialişti īn domeniu. S-au pronunţat elogios īn referatele lor Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Ovidiu Pecican, Liviu Petrescu, Luca Piţu, Monica Spiridon, Mircea Zaciu. A fost… spectacolul triumfal de adio al stimatului meu profesor Liviu Petrescu, fiindcă atunci ne-a anunţat (dīnd o turnură ironică declaraţiei sale) că e ultima dată cīnd īl mai vedem printre noi. Nimeni n-a īnţeles la ce anume se referea cu adevărat. Însă după numai cīteva luni, urma să se interneze īn spitalul din care nu mai ieşea viu. Īi păstrez o fierbinte recunoştinţă peste ani, pentru incredibilul său sacrificiu de a fi participat, grav bolnav, la organizarea şedinţei mele de doctorat. Amintirea dăruirii sale generoase mă īntăreşte īn momentele mele de dificultate şi mă īmpinge īnainte. Mă īndeamnă să nu renunţ.

Bucureşti, 30 noiembrie 2003, Tīrgul Gaudeamus -
lansare de carte: "Criticul literar Nicolae Manolescu"

            Vă mulţumesc şi vă doresc succes īn menţinerea exigenţelor faţă de literatura romānă.


            Interviu realizat de Virgil Lazăr şi publicat

            în România liberă, Ediţia de Transilvania,

            marţi, 13 ianuarie 2004, p. II.