Scriitorul Laszlo Alexandru:
Nimeni nu deţine monopolul legitimităţii
şi al bunei credinţe în viaţa literaturii
În peisajul revuistic postrevoluţionar aţi devenit un nume inconfundabil, folosind spada pamfletului, a polemicii acide, în căutarea adevărului. Vă rog să recapitulaţi revistele în care aţi militat şi, mai ales, precizaţi ce racile din viaţa literară aţi avut în vedere?
M-am străduit mereu să disting în ordinea percepţiei pamfletul (umoral, pătimaş şi afectiv) de polemică (lucidă, deliberată şi raţională). Pamfletarul se enervează şi scrie. Polemistul scrie şi enervează pe alţii. Am evitat din răsputeri să scriu pamflete mi-am dat toată silinţa să public polemici. Am făcut-o nu din vreo sfidare personală, din vreo naivitate romantică, ci încercînd să contribui în mod pragmatic la modelarea corectă a adevărului public. Eu unul sînt convins că societatea noastră nu înaintează la întîmplare şi în mod accidental, ci urmează un proiect ideatic. Mă înscriu la cuvînt, atunci cînd am impresia că lucrurile nu stau bine în făgaşul lor. Ca profesor m-am obişnuit să corectez la şcoală greşelile elevilor. Ca scriitor încerc să corectez în publicistică ideile inadecvate ale confraţilor. Nimic utopic în exerciţiul meu, ci doar o neabătută consecvenţă.
Înainte de 1989 taberele din cultura română erau destul de clar împărţite: de-o parte scriitorii ceauşişti, propagandiştii grosolani şi de duzină, de altă parte autori timoraţi, care încercau să reziste sub scutul autonomiei esteticului. În etapa de azi imaginile s-au tulburat, agitaţia haotică ne ia prin surprindere, grupuleţele se adună şi se risipesc fără încetare. Mereu riscăm să fim păcăliţi de oameni, de circumstanţe, de idei. Nimeni nu mai deţine monopolul legitimităţii şi al bunei credinţe în viaţa literaturii. Totul trebuie discutat, cîntărit şi evaluat pe faţă, la vedere. Încerc să-mi fac auzită vocea raţională, fermă, limpede fie chiar şi tăioasă în această uriaşă cacofonie postdecembristă. Sînt încredinţat că scriitorii sînt datori faţă de societatea pe care doresc s-o formeze, nu doar cu talentul lor, ci şi cu demnitatea şi verticalitatea lor. Dacă profesorului i se cere credibilitate morală pentru a urca la catedră, cum să nu i se pretindă un lucru similar scriitorului, a cărui arie de influenţă este mult mai largă? Am publicat succesiv sau simultan în revistele culturale cele mai prestigioase din ţară: România literară şi Jurnalul literar (din Bucureşti), Familia (din Oradea), Timpul (din Iaşi) etc. Am fost încurajat de respectivele redacţii cînd criticam stările de lucruri de pe la alţii, dar mi s-a vîrît repede pumnul în gură cînd mi-am orientat critica asupra neajunsurilor zărite chiar printre gazdele mele. În ultimii ani am publicat fără obstacole în prestigiosul săptămînal Lumea liberă de la New York, care din păcate trece acum printr-un impas financiar.
Cine sînt subiecţii în capul cărora aţi aruncat, fără milă, cu bombe, că tot sîntem în era bombelor de toate felurile?
Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu m-a preocupat decît în mod colateral persoana preopinenţilor mei. Mi-am concentrat întotdeauna atenţia asupra ideilor lor, pe care le-am supus unei minuţioase analize, am aprobat ipotezele corecte, am respins gafele, stîngăciile, erorile, răutăţile, minciunile şi chiar ticăloşia. Niciodată n-am urmărit un interes subtextual, de captare a bunăvoinţei sau a ostilităţii cuiva anume. Am izbit roată cu frazele mele polemice, fără a menaja nici un grup sau grupuleţ. "Je sème à tout vent" (Semăn în toate direcţiile), deviza enciclopediei Larousse, mi s-a părut o formulă simpatică. De la nume sonore (C. Noica, N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Valeriu Cristea, Alexandru George, H.-R. Patapievici, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Breban, Gabriel Andreescu etc.), trecînd prin zona gălăgioşilor de serviciu (Petru Dumitriu, Alex. Ştefănescu, Mircea Iorgulescu, Ion Simuţ, Ştefan Borbély etc.) şi sfîrşind în zona impostorilor (George Pruteanu, Cristian Tudor Popescu, Ioan Buduca etc.), am avut mereu cîte ceva de spus.
E grea condiţia de polemist? Ca cititor însetat de adevăr am savurat cărţile Dvs. Dar cum au primit confraţii întru ale literaturii stilul Dvs. atît de bătăios şi, într-un fel, ireconciliabil? Adică vreau să întreb ce ponoase v-a adus metoda polemică după ce aţi răscolit cuibul de viespi?
Unul a scris despre mine că n-am talent. Altul invita lumea să-mi tragă palme în piaţa publică. Fleacuri de genul acesta
Aţi regretat vreodată că aţi ales acest drum, în fond, incomod şi pentru Dvs.?
Am plătit acest drum cu propria mea carieră! Fostul meu profesor Marian Papahagi mi-a pus în vedere explicit că dacă doresc să devin cadru universitar, trebuie să încep prin a renunţa la spiritul polemic. A fost unul din momentele de cumpănă ale biografiei mele, cînd m-am văzut pus să optez între comoda evoluţie profesională şi respectiv propria vocaţie scriitoricească. Dumneavoastră ce idee v-aţi face despre omul care, atunci cînd sînteţi lihnit de foame, vă promite o friptură apetisantă cu condiţia să vă ţineţi respiraţia vreun an-doi?! Eu unul am continuat să respir. Era singura posibilitate de supravieţuire.
Găsiţi societatea românească, în momentul de faţă, aptă de a se purifica prin adevăr şi, în consecinţă, prin acceptarea moralei?
Găsesc societatea românească avidă de îmbogăţire rapidă (ceea ce pînă la un punct este explicabil prin contextul istoric al tranziţiei) şi dispusă a acţiona fără scrupule. Mai găsesc că unii scriitori români seamănă prea mult, prin versatilitatea fără limite, cu societatea în care trăiesc. Mă tem că voi mai avea cîteva cărţi de scris în viitor.
Editaţi o revistă pentru elevi. Vă rog să ne spuneţi istoria ei
Între 1996 şi 1997 am editat la iniţiativa elevilor mei revista româno-italiană Amici, cu o difuzare naţională şi avînd chiar ecouri internaţionale. Aventura s-a încheiat după 7 numere, din lipsă de fonduri. Dar în prezent sînt directorul revistei electronice de cultură E-Leonardo, unde mai pun umărul alături de mine Gheorghe Grigurcu (director onorific), Ovidiu Pecican (redactor şef) şi alţi patru prieteni redactori situaţi la Arad, Budapesta, Chişinău şi Craiova. Publică la noi scriitori, universitari şi diverşi cercetători din România, Basarabia, Germania, Italia etc. Pe lîngă avantajul costurilor reduse, revista are cîteva puncte de mare forţă: materiale polemice şi de analiză aprofundată în diverse limbi (română, italiană, engleză, franceză, germană, maghiară), studii academice, contribuţii inedite din arhivele secrete, pagini de poezie, proză, pictură, suport grafic de excepţie, fond muzical clasic (Bach, Beethoven, Mozart, Schubert, Chopin etc.), accesibilitate permanentă. În ultimele luni am avut aproape 2.000 de oaspeţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, de la Sri Lanka şi Thailanda pînă la S.U.A., Canada, Franţa sau Italia. Numărul 3, cel mai consistent de pînă acum, va apărea în zilele următoare şi va putea fi consultat, împreună cu apariţiile anterioare, la adresa www.eleonardo.tk.
Monografia despre Nicolae Manolescu este o lucrare de referinţă în literatura română. Dar, din cîte am înţeles, a avut şi ea povestea ei. Ar fi interesant să ne-o depănaţi
Teza mea de doctorat, Criticul
literar Nicolae Manolescu, tipărită acum cîteva săptămîni la Editura
Dacia din Cluj, are o poveste lungă, dar spectaculoasă. Ascunde la temelie opt ani
de minuţioasă documentare şi redactare, apoi alţi cinci ani de
aşteptare pînă la publicare. Între 1990 şi 1992 a fost vorba doar de
proiectul unei viitoare cărţi. Apoi am fost admis ca doctorand al profesorului
Mircea Zaciu, în absenţa acestuia, plecat pe o perioadă în Germania. La revenirea
d-sale în ţară, coordonatorul meu a fost neplăcut surprins de subiectul
cercetării mele (care lăsase deja în urmă o etapă de documentare)
şi mi-a solicitat ferm să-mi schimb tema de studiu. Am ezitat o vreme, mi-am
susţinut examenele şi referatele în vechea formulă, iar apoi am decis
să încalc indicaţia conducătorului meu ştiinţific, împingînd
înainte munca de unul singur. Profesorul Mircea Zaciu, rupînd relaţiile cu
Universitatea Babeş-Bolyai în anul 1996, a demisionat din toate funcţiile pe
care le deţinea. Alţi doi ani am mers înainte pe cont propriu, fără
să ştiu ce va urma. În 1998, după ce am încheiat redactarea tezei,
am solicitat sprijinul profesorului Liviu Petrescu. Ştiam că îi forţez mîna:
profesorul Petrescu era abilitat pe lucrări de literatură universală şi
comparată, nu de literatură română; în plus mai aveam şi pretenţia
enormă de a nu mi se impune nici un fel de modificări la textul final! Am fost
acceptat cam cu jumătate de gură. Dar îndată ce mi-a citit lucrarea,
profesorul Liviu Petrescu m-a copleşit cu entuziasmul şi generozitatea d-sale.
A organizat febril o şedinţă
publică de zile mari, cu cei mai răsunători specialişti în domeniu.
S-au pronunţat elogios în referatele lor Nicolae Manolescu, Paul Cornea,
Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Ovidiu Pecican, Liviu Petrescu, Luca Piţu,
Monica Spiridon, Mircea Zaciu. A fost
spectacolul triumfal de adio al stimatului
meu profesor Liviu Petrescu, fiindcă atunci ne-a anunţat (dînd o turnură
ironică declaraţiei sale) că e ultima dată cînd îl mai
vedem printre noi. Nimeni n-a înţeles la ce anume se referea cu adevărat.
Însă după numai cîteva luni, urma să se interneze în spitalul din care
nu mai ieşea viu. Îi păstrez o fierbinte recunoştinţă peste ani,
pentru incredibilul său sacrificiu de a fi participat, grav bolnav, la
organizarea şedinţei mele de doctorat. Amintirea dăruirii sale generoase
mă întăreşte în momentele mele de dificultate şi mă împinge
înainte. Mă îndeamnă să nu renunţ. Vă mulţumesc şi
vă doresc succes în menţinerea exigenţelor faţă de literatura
română. Interviu realizat de Virgil
Lazăr şi publicat în România
liberă, Ediţia de Transilvania, marţi, 13 ianuarie 2004, p. II.
