Faust - farsă fabuloasă în prea multe scene, aşternută pe hîrtie în şaizeci de ani de către Excelenţa Sa Consilierul Intim Von Goethe - reprezintă, după zvonurile răspîndite de critici şi popor, tipul german: Germania şi-a recunoscut în acel Pédant joué deputatul eroic în lumea fanteziei.

Oglinda este demnă de nivelul ţărănoiului, iar ţărănoiul nu-şi putea găsi mai limpede oglindire. În comparaţie cu Faust, ceilalţi reprezentanţi ai eternului spirit german au rămas în repertoriu ca simpli vocalişti de cor ai unui prolog academic: Hermann, trădătorul sălbatic; Attila, simpaticul exterminator; Goetz von Berlichingen, nobilul vîndut plebei şi de două ori trădător; Luther, călugăraşul obsedat care a dus de rîpă libertatea catolicismului; Friedrich de Prusia, pederastul perfid şi soldăţos, asasinul Poloniei; Bismarck, cinicul iuncher falsificator de telegrame, diplomat cu dublă sau triplă faţă. Nici unul dintre dezonoranţii eroi istorici în care Germania şi-a admirat satisfăcută imbecilitatea şi ruşinile nu-i zugrăveşte atît de deplin natura ca această tragică şi filosofică paiaţă care din legendă a trecut, din vina lui Goethe, în literatura germană şi mondială. Decît poate, printre încarnările-i fantastice, acel nemernic bandit pe nume Simplicissimus ce a sfîrşit-o apoi ca pustnic, la fel ca toţi oamenii care au fost canalii în tinereţe.

Toată lumea a citit Faust şi n-am chef acuma nici să rezum, nici să critic compilaţia goetheană, aşa cum a făcut harnicul nebun de Imbriani, care a rebotezat-o ca fiind o capodoperă ratată. În opinia mea nu e nici capodoperă şi nici măcar ratată. E o carte mediocră ce corespunde perfect scopului urmărit: să strîngă la un loc, într-o formă mitică, toate confuziile, locurile comune, maniile emfatice şi falimentele existenţiale ale sufletului german. Pentru mine nu e o operă poetică - Goethe era poet mult mai mare în Lieder şi în Divan - ci un document probator asupra unei rase. Cartea neagră a spiritului german.

Ce e Faust? Un profesor. Nu putea fi decît profesor neprihănitul erou german. Un profesor care deodată, la bătrîneţe, îşi dă seama că habar n-are de nimic: numai vorbe goale. În realitate Faust, magistru de scolastică, n-a înţeles niciodată şi nici nu va înţelege ce e ştiinţa care e compusă, într-adevăr, din cuvinte, dar din acelea care ordonează în concepte şi prevăd în legi mersul lucrurilor - adică sînt cuvinte care ne dau puterea asupra lumii. Faust care printre multe lucruri necunoscute nu ştie nici măcar ce e ştiinţa, îi cere acelei entităţi pe care o consideră ştiinţa - şi de fapt e doar erudiţia de nume şi formule, ca mai toată cultura germană - altceva: adevăratul secret al fiinţei şi modul de a-i face pe oameni mai buni. Două lucruri, adică, pe care ştiinţa reală nu le-a oferit niciodată şi nici n-a pretins că le poate oferi.

Credinţa că dincolo de fenomene, de reguli înregistrate prin legi şi de posibilităţi previzibile există o altă realitate, mai intimă, mai ascunsă, mai misterioasă, în care ştiinţa nu ne poate ajuta să pătrundem, este simptomul unei boli mentale cunoscute sub numele de “obsesie metafizică”, foarte răspîndită printre germani. Ştiinţa ne oferă cuvinte, dar aceste cuvinte sînt fapte, descrieri şi profeţii asupra faptelor - adică putere concentrată în semne şi simboluri. Să-ţi imaginezi o dublură secretă a realităţii, să-ţi închipui că lumea noastră concretă este un văl care ascunde un alt trup - în timp ce afirmi totodată că nu putem cunoaşte decît această realitate de la suprafaţă şi acest trup - este o glumă plicticoasă demnă de filosofi şi de spiritul nemţesc.

A doua pretenţie a lui Faust era la fel de neghioabă: ştiinţa nu-şi propune să-i facă pe oameni mai buni, ci să-i instruiască şi să-i ajute să stăpînească mai bine lucrurile, ceea ce ar putea însemna, uneori, să-i facă mai răi. Ştiinţa nu este o morală, un catehism sau o predică, ci o căutare a descrierilor exacte, a convenţiilor utile, a profeţiilor exploatabile. Nu promite binele ci, atunci cînd poate, adevărul. Dacă cineva îşi propune să caute ceea ce ştiinţa nu poate şi nu vrea să dea, nu e de mirare că se întoarce cu buzele umflate. Nici cea mai frumoasă fată din lume, cum spun francezii, nu-ţi poate dărui mai mult decît are!

Pentru că niciodată n-a înţeles şi n-a stăpînit cu adevărat ştiinţa, bătrînul profesor cochetează cu magia, sperînd că pentagramele şi tetragramele îi vor oferi secretele atît de misterioase care există numai în creierul obsedaţilor şi îi vor rezolva problemele atît de insolubile care nici măcar nu există pentru cei ce ştiu gîndi. Astfel au căutat germanii în diverse teosofii, sacre sau profane, de la Böhme şi Paracelsius la Novalis şi Baader, un confort pentru decepţiile lor filosofice.

Pe neaşteptate, însă, Faust se gîndeşte - cu mare dreptate - că e mai bine să se omoare, dar cînd apropie de gură otrava încep să răsune clopotele de Paşti şi sentimentalismul creştin îl salvează pentru prima dată. Face o plimbărică printre ţărani, împreună cu demnul său discipol cretin Wagner - inventatorul (neamţ) al omului artificial - dar se întoarce acasă urmărit de un cîine negru care pe urmă se transformă în Mefistofel.

Mefistofel e singurul personaj simpatic din tot poemul şi tocmai de aceea mulţi critici (nemţi) au spus că are un aer al dracului de străin şi că vine din Franţa: ba chiar unii l-au văzut reprezentat aici pe Voltaire. Mefistofel cunoştea desigur, ca un demon inteligent ce este, toată prostia obsedată şi plîngăcioasă a lui Faust şi, în puţine cuvinte, îl convinge să încheie faimosul pact.

S-au făcut nenumărate speculaţii în Germania pe marginea condiţiilor acestui pact, dar nimeni n-a observat că cea mai importantă pretenţie a lui Faust contrazice şi infirmă toată aşa-zisa măreţie a figurii lui. Semnificaţia lui Faust este urcarea, efortul: el e, şi în cuvintele lui Dumnezeu, der strebend Mensch. Rolul lui pe lume pare a fi al omului care vrea să urce tot mai mult, aspiră spre înălţimi tot mai îndepărtate, care niciodată nu se poate opri să-şi tragă sufletul şi să se mulţumească pe faţa pămîntului. În schimb el îi cere lui Mefistofel chiar contrariul. El vrea ca demonul să-i dea tocmai ceea ce distruge sensul şi miezul vieţii lui: odihna. Doreşte să ajungă, prin meşteşuguri diavoleşti, la clipa căreia să-i poată spune: opreşte-te, eşti frumoasă. Faust, eternul zburător, vrea să se oprească, iar ca preţ al acestei opriri oferă nici mai mult nici mai puţin decît viaţa şi libertatea. Wie ich beharre, bin ich Knecht. Trădător al lui însuşi, el ne arată încă de la început că acea chinuitoare aspiraţie spre înălţimi nu era decît o prefăcătorie sau o exaltare. Are un fond burghez: vrea şi el să se aşeze. Verweile doch! Tot astfel patria lui, după ce a dat impresia lumii întregi că vrea să caute absolutul în sferele înalte ale metafizicii, s-a dovedit apoi mai filistină decît orice altă naţiune şi astăzi, cu scuza de a le aduce tuturor o civilizaţie superioară, vrea să pună gheara pe ţinuturi, pieţe de desfacere şi clienţi pentru a se lăfăi în cel mai mare belşug. Nemţii ăştia pur-sînge sînt cu toţii la fel. Suflete de slugi care cutreieră lumea şi împachetează fum la tinereţe, pînă cînd îşi pun dosul pe un fotoliu şi laba pe o ciozvîrtă. Faust are suflet de sclav, iar pentru a obţine acea linişte pe care ar trebui, prin definiţie, s-o evite ca pe cel mai mare păcat mortal, intră să-l slujească pe diavol. Care, după cum vom vedea, are toate motivele să rîdă de el pe la spate. S-a vorbit de o înfrîngere a lui Mefistofel, dar dacă a existat aşa ceva - şi într-adevăr sufletul lui Faust ca urmare a rugăciunilor şi bocetelor de femeiuşcă urcă la pieptul mult iubitului Dumnezeu - se datorează mai degrabă autoritarismului divin decît dreptăţii. Dar Mefistofel era prea inteligent ca să aibă cu adevărat nevoie de sufletul cu multe feţe al lui Faust. El a încercat, dimpotrivă, să-l educe, să-l facă să înţeleagă ceva şi între timp şi-a bătut joc, după cum îi stă în sfîntul obicei, de om şi de oameni. Faust e o păpuşă în mîinile sale. Îi îndeplineşte toate capriciile pentru a-l face să înţeleagă mai bine ce dorinţe copilăreşti şi meschine are şi se convinge tot mai mult, stînd lîngă el, de iremediabila inferioritate a speciei umane. Iar la sfîrşit bunul şi bătrînul Dumnezeu ne joacă o festă urîtă. Cîştigă pariul pentru că vrea să-l cîştige, dar adevăratul învingător este Mefistofel, spiritul liber, antigermanul.

Mefistofel, care ştie cu ce poamă are de-a face, îl duce imediat pe Faust la o crîşmă unde nişte mercenari beau de se-mprăştie şi cîntă din toţi bojocii, cu voioşia unsuroasă a ţărilor lor de baştină. Dar Faust, care mai ţine minte capcanele intelectualiste, nu vrea să audă de vin şi cere să plece. Demonul îl conduce atunci, ca pe un mucos curios, în casa unei vrăjitoare care printre altele îi arată în oglindă o fată frumoasă care ţese. Domnului profesor, care poate că nu pipăise alte femei decît curvele din universitate sau slujnicele din hanuri sordide, i se scoală personalitatea şi vrea cu orice preţ să i-o pună frumoasei burghezoaice. L-a scîrbit să ciocnească din pahare, acuma i-ar plăcea să dea din şale.

Şi iată faimoasa idilă dintre domnul profesor la a doua tinereţe şi gîsca de Gretchen - idilă care, dacă am sta să-i ascultăm pe nenumăraţii băgători de seamă ai lui Faust, ar reprezenta una din capodoperele poeziei occidentale. Eu unul mă-ndoiesc că Margareta era chiar aşa o frumuseţe: era nemţoaică, deci caraghioasă şi dizgraţioasă prin natură. Priviţi madonele din tablourile lui Hans Multscher sau ale lui Hans Baldung Grien sau chiar ale lui Dürer şi-o să-mi daţi dreptate. Însă probabil că era - aşa cum sînt femeile în general şi nemţoaicele în mod cu totul special - proastă ca noaptea. Mi se pare că o descrie foarte bine în puţine cuvinte Carducci: “prostănaca de fetişcană goetheană, pe care o lasă gravidă primul care se nimereşte, ea apoi sugrumă pruncul şi urcă în paradis...”.

Dar în ciuda prostiei ei dovedite şi a intervenţiei demonului, Faust are nevoie de mult sprijin pînă s-o fută: un peşte, o codoaşă, nişte giuvaericale, niscaiva vrăjitorii, ba chiar şi niţică filosofie spinoziană între un rondou şi-o brazdă din grădină. Îndată ce domnul profesor o dezvirginează şi o-nsămînţează, dispare. Hăbăuca sedusă şi abandonată se dedică madonei, dar Faust ca recompensă i-l omoară pe frate-su. Şi în timp ce Margareta naşte, îşi omoară plodul şi disperă, Faust o şterge să se distreze cu Mefistofel pe Muntele Nebun, printre scălîmbăielile nordice ale vrăjitorilor. Cînd are remuşcări şi merge în sfîrşit s-o salveze, o găseşte la puşcărie pe jumătate nebună şi condamnată la moarte şi întrucît femeia îl respinge, Faust urmează din nou sfatul lui Mefistofel şi îşi lasă victima să-l cheme pentru ultima dată în zadar. Cu acest minunat episod, în care ridicolul şi infamia îşi dau mîna în jurul unei bagatele cu totul banale, se încheie prima parte din marile aventuri ale eroului german.

Faust, la fel ca toţi germanii pînă la ultimul, este atras de splendoarea Imperiului. Mefistofel îl convinge cu uşurinţă să-l urmeze la curte, unde îşi petrec timpul într-un mod destul de lipsit de eroism, inventînd înşelăciuni şi bufonerii. Faust, plictisit de greoaia frumuseţe germană, se îndrăgosteşte de umbra Elenei şi pentru a o revedea se rătăceşte în noaptea clasică unde Mefistofel, deghizat în Phorkias, o convinge pe regina Spartei să se adăpostească alături de tovarăşul lui. Care o ia de nevastă şi-i face un fiu, pe Euforion, care însă cade şi moare îndată ce încearcă să-şi ia zborul - şi Elena împreună cu el.

În acest bal mascat clasic romantic Goethe a vrut fără nici o îndoială să reprezinte marea pasiune a nordicilor pentru Grecia. Dar după cum s-a văzut - şi aşa cum de fapt s-a întîmplat în cultura germanică - o asemenea unire e nefericită. Faust reuşeşte să genereze un fiu, însă acesta moare prosteşte îndată ce schiţează gestul de a porni în zbor şi în viaţă. Sămînţa nu e bună şi marea ficţiune a nunţii dintre barbar şi grecoaică se termină în lacrimi şi moarte. Tot astfel germanii, după atîţia ani de filologie, şi-au închipuit poate că posedă frumuseţea greacă, poezia, dar îndată ce şi-au scos capul dintre glose, studiul variantelor şi compilaţii şi au încercat cea mai mică înălţare în zbor, s-au prăbuşit la pămînt în hohotele de rîs ale întregului univers. Asta dacă-l excludem pe Nietzsche, jumătate slav şi contestatar al germanilor, care în Originea tragediei i-a sortit un sfîrşit mai bun nenorocitului de Euforion.

Ratînd şi această încercare de a-şi găsi pacea prin scufundarea în antichitate, Faust aspiră la acţiune. Ca recompensă pentru ajutorul dat Împăratului, primeşte cadou nişte ţinuturi vaste care vor fi ale sale după ce le va elibera de apa mării. Şi reuşeşte în ceea ce şi-a propus, dar îi stă ca un spin în ochi coliba locuită de doi bieţi bătrîni, Philemon şi Baucis, care îi deranjează proprietatea. Faust comite şi ultima nemernicie şi dă foc colibei, în timp ce bătrînii mor din cauza spaimei. Faust orbeşte şi se consolează doar contemplînd cu mintea fericirea şi activităţile viitoare ale supuşilor săi. Şi lasă să-i scape fraza cea periculoasă, destul de compromiţătoare

Im Vorgefühl von solchem hohe Glück

Îndată ce rosteşte aceste cuvinte moare, iar Mefistofel ar vrea, cum e corect, să-i ia sufletul. Într-adevăr a atins o clipă de calm, de fericire - ba chiar de înaltă fericire (hohen Glück). Demonul şi-a ţinut promisiunea şi a învins, dar Dumnezeu îl înşeală şi în mijlocul cîntecelor şi al corului sufletul epuizatului domn profesor urcă nedemn la cer. Cu scuza că el a aspirat întotdeauna spre înălţimi, bătrînul vulpoi îl salvează:

Wer immer strebend sich bemüht,

Iată-l aici pe de-a-ntregul pe nobilul erou german, în infinita sa mizerie. Şi-a atins scopurile? Nu cred. Nu s-a bucurat, n-a ştiut să se bucure. A provocat suferinţă. A fost, la fel ca urmaşii săi de azi, asasin, violator şi incendiator. Nu şi-a ţinut promisiunea. N-a ajuns să descopere acele mari mistere ale fiinţei pe care ştiinţa, datorită neghiobiei sale încrezute şi inconştiente, nu putea să i le ofere. A coborît pînă la Mume, dar numai pentru a se avînta într-o aventură amoroasă. A distrus viaţa unei fete, iar pe frumoasa Elena a împins-o a doua oară la moarte. E blestemat şi în seminţia sa: primul fiu e ucis de mamă îndată după naştere; celălalt se prăbuşeşte la prima înălţare în zbor şi îşi omoară mama omorîndu-se.

Are un discipol: Wagner care îl dezonorează prin neghiobia sa doctorală şi prin caraghioasa creare a lui Homunculus. Are o iubită şi o dă pe mînă călăului. Are un stăpîn, pe Mefistofel, care îl poartă pe unde vrea şi de fapt îl dispreţuieşte. Are o nevastă şi îi moare. Are chef de distracţie şi nu se mulţumeşte cu nimic. Tînjeşte după cunoaştere şi sfîrşeşte prin a şti mai puţine lucruri decît la început. Aspiră la lucrurile cele mai extraordinare şi o sfîrşeşte ca proprietar al unor mlaştini secate. Colac peste pupăză în lanţul ruşinii, urcă la cer prin intermediul femeilor (eternul feminin) şi printr-o flagrantă nedreptate a lui Dumnezeu.

În acest personaj dezechilibrat, steril, plin de ambiţii confuze şi cuvinte umflate, dar în perpetuă stare de faliment, Germania se vede oglindită pe sine însăşi. Poporul german îşi admiră propria fiinţă în acest profesoraş care după ce a studiat fără a pricepe nimic şi a acţionat fără a duce nimic la bun sfîrşit, se refugiază în paradisul creştin în ciuda diavolului şi a logicii.

(1915)