ÎNTRE CRITICA LITERARĂ ŞI CRITICA SOCIALĂ

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

(înregistrat şi difuzat la C.D. Radio Cluj în aprilie-mai 2002;

tipărit în Lumea liberă de la New York)

O.P.: Bună seara, dragi ascultători, ca de obicei vă salută Ovidiu Pecican la Viaţa ca aventură, joi seara. Nu pierdeţi nici o emisiune cu noi fiindcă va fi vai şi amar de dumneavoastră. Iată, ca să demonstrez acest lucru, i-am adus în studio, i-am convins cu greu să vină în studio pe distinşii critici domnul Gheorghe Grigurcu şi domnul Laszlo Alexandru. Bună seara, domnilor!

G.G.: Bună seara!

L.A.: Bună seara!

O.P.: Bun venit. Mă bucur că pînă la urmă aţi cedat insistenţelor mele pentru că...

G.G.: Chiar presiunilor dumneavoastră, ar fi mai exact spus...

O.P.: ...pentru că iată...

G.G.: ...nu fiţi modest... aţi exercitat reale presiuni asupra noastră...

O.P.: M-am străduit. Recunosc că m-am perfecţionat în timpul vechiului regim...

G.G.: ...un terorism amical.

O.P.: Sper că...

G.G.: Există şi această speţă de terorism.

L.A.: Un Ben Laden clujean amical.

O.P.: În esenţă, iată, vă daţi seama dragi ascultători că avem de-a face cu doi polemişti. Doi polemişti redutabili, doi polemişti care au început prin a fi polemici cu critica literară, cu literatura română...

G.G.: Uneori cu ei înşişi...

O.P.: Uneori chiar cu ei înşişi, vom detalia asta dacă doriţi şi simţiţi nevoia, şi dacă nu simţiţi nevoia - pentru că şi eu sînt un polemist, şi publicul cititor, publicul ascultător merită să afle mai multe.

L.A.: Deci vor ieşi scîntei, nu?

O.P.: Cred că da. Sper. O să vedem cum funcţionează amnarele noastre. În orice caz, aţi început prin a scrie critică literară, poezie, aţi început prin a face exegeză şi tot mai mult în ultimul deceniu, domnule Grigurcu, în ultimul deceniu, domnule Laszlo, şi matale care...

L.A.: Eu mai puţin poezie, chiar deloc, dar...

O.P.: Dar polemici cît încape.

L.A.: Asta da.

O.P.: ...v-aţi regăsit într-o deltă din aceasta a criticii culturale. Aţi lărgit puţin spectrul, uneori piciorul vă mai scapă pe pedală şi înspre critica moravurilor sau năravurilor autohtone, deci cu referire directă, strictă, stringentă la viaţa socială şi politică. Cum se împacă toate aceste lucruri?

G.G.: Apropo de picior, îmi permit să vă relatez o mică anecdotă din seria Tudor Arghezi - Victor Eftimiu. Se spune că Eftimiu se plîngea la un moment dat: “sînt bătrîn, sînt epuizat, sînt cu un picior în mormînt”. Şi maestrul Arghezi replică: “E posibil. Dar cu celălalt scrii şi tot scrii”.

L.A.: Cît îl priveşte pe Victor Eftimiu, eu ţin minte anecdota inspirată dintr-un fapt adevărat, relatată de Ion D. Sîrbu, care observa că Eftimiu şi-a înălţat o statuie în faţa propriei vile, în curte, dar dintr-o gafă de construcţie a orientat statuia către el, către casă, cu faţa, şi nu - zice Sîrbu - către eternitate, către publicul trecător.

O.P.: Această greşeală n-a făcut-o şi Dinu Săraru care şi-a pus propria statuie cu faţa către public.

L.A.: ...împreună cu Păunescu...

G.G.: Ei ar trebui să aibă statuile orientate una către cealaltă.

L.A.: Sînt siamezi. Sînt de nedespărţit. Şi ideologic - deci nici o mirare.

G.G.: Apropo însă de bustul lui Victor Eftimiu care se află şi acum în faţa locuinţei sale din Cişmigiu...

L.A.: ...în absenţa proprietarului...

G.G.: ...în absenţa proprietarului... care s-a mutat într-un empireu al dramaturgiei. Se spune că servitoarea o întreba în fiecare dimineaţă pe soţia maestrului: “ce fac? îl şterg şi astăzi pe conaşul?”, fiindcă găinile au fost cam necuviincioase.

L.A.: Găinile, porumbeii.

O.P.: Iată, dragi ascultători, la întrebarea mea nici unul din invitaţi n-a vrut să răspundă...

L.A.: Sînt oameni neserioşi...

O.P.: ...ci au preferat să o dea pe glumă, invocînd alte siluete literare. Şi totuşi, există o relaţie între această vocaţie de critic literar şi cealaltă, de critic al moravurilor sociale şi politice?

“Componentele majore ale vieţii nu ne pot scăpa”

L.A.: Eu cred că domnul Grigurcu e cel mai în măsură să răspundă în primul rînd.

G.G.: Există o legătură între tot ceea ce este viaţă şi critică literară, şi componentele majore ale vieţii nu ne pot scăpa.

O.P.: Şi la acest capitol al componentelor majore, la ce vă referiţi?

G.G.: Politicul, în primul rînd. Zoon politikon, cum spunea Aristotel, criticul deci nu poate fi decît un om care acoperă umanitatea cît mai deplin şi este o ipocrizie să susţinem că critica literară este aseptică faţă de politic.

L.A.: Eu cred că marele pas înainte care s-a făcut după 1989 este că literatura a avut voie... i s-a dat voie de la Brucan, cum zice Goma, Brucan i-a dat voie literaturii române să...

G.G.: Şi lui Brucan cine i-a dat voie?

L.A.: El şi-a luat voie cu acelaşi aplomb care îl caracterizează din anii ‘50 încoace. Deci literatura română a primit voie să coboare în stradă. Să vorbească despre ceea ce există şi să spună lucrurilor pe nume. Dacă literatura a făcut asta, cred că şi critica literară trebuie să-i calce pe urme. Pentru că, totuşi, critica literară este cea care vorbeşte despre literatură. Cred că este benefic acest refuz al botniţei, după anii de dictatură comunistă. Mi se pare important să subliniez că cel puţin noi trei, dar şi alţii dintre criticii de astăzi, percepem o ruptură clară între ce a fost pînă la ‘89 şi ce este de la ‘89 încoace. Ne luăm o anumită libertate - ba chiar toată libertatea, aş putea spune - să vorbim deschis. Aici văd problema revizuirilor, care este unul din caii de bătaie ai criticului Grigurcu. Şi anume în faptul că la ‘89 a intervenit o cotitură. Şi de-acolo încoace sîntem două categorii de critici şi de scriitori: care acceptăm acest lucru - a intervenit cotitura şi trebuie să marcăm această cotitură, trebuie să ne schimbăm atitudinea faţă de literatură şi faţă de ideologia literară, marcînd noua etapă în care trăim, cea a libertăţii, a democraţiei, a unui simţ civic, a unui spirit civic - şi există o categorie, deloc neglijabilă cantitativ, de scriitori, de critici...

G.G.: ...poate mai curînd calitativ decît cantitativ...

L.A.: ...care au impresia că merg înainte în virtutea inerţiei sau a inepţiei şi nu vor să accepte nici o cotitură. Cam aici cred că apare o graniţă.

O.P.: Da. Dacă am înţeles bine, sînt două lucruri despre care ai vorbit: mai întîi că domnul Grigurcu, tu şi eu şi alţii ca noi scriem cu voia domnului Brucan - altminteri - şi în al doilea rînd că...

L.A.: ...eu nu l-am aşteptat pe Brucan să-mi dea voie, dar mă rog...

O.P.: ...şi în al doilea rînd că în ‘89 a survenit pentru unii o cotitură, pentru alţii o viitură care-i sperie.

L.A.: Exact.

O.P.: Şi atunci preferă să încerce s-o ignore sau să scape.

L.A.: Exact.

G.G.: Trebuie subliniat un lucru, şi anume că tinerii critici, deci cei pe care i-am numit “douămiişti”, care s-au manifestat de vreun an-doi încoace - ceea ce-i spuneam zilele trecute şi colegului Gabriel Dimisianu - nu percep cîteva teme majore ale criticii noastre, cum sînt raportul între revizuire şi continuitate, între etic şi estetic, între comunism şi anticomunism, între politică şi cultură, şi nedefinind atitudinea lor faţă de aceste chestiuni sînt lipsiţi de o bază consistentă, teoretică şi etică, în demersul lor. Este vorba de unii critici talentaţi, de unii critici cu culoare şi cu vervă polemică uneori, însă care - folosesc un cuvînt cred că nimerit - bîjbîie într-un fel de...

O.P.: ...minorat, nu?

G.G.: ...discuţie, da, minoră, pentru că ignoră reperele care nu pot fi ignorate ale domeniului nostru.

L.A.: Dar eu zic că puteţi da şi nume, ca să nu vorbim în generalităţi.

G.G.: Da, da, nu-i nici un secret.

L.A.: E bine să fim transparenţi.

G.G.: De pildă C. Rogozanu...

L.A.: ...de la România literară...

G.G.: ...de la România literară, dar şi de la Observator cultural, Paul Cernat de la acelaşi Observator cultural, şi chiar Daniel Cristea-Enache, care mi se pare de altfel cel mai promiţător din această grupare a celor care doresc la început de secol să ne preia ştafeta.

L.A.: Dacă înţeleg bine, din punctul dumneavoastră de vedere - pe care eu îl împărtăşesc - nu e suficient să ai talent în literatura română.

G.G.: Bineînţeles. Talentul trebuie conjugat cu caracterul, cum spunea şi Lovinescu, şi e nevoie de o continuitate, de o linie de activitate care să caracterizeze o personalitate în durată. Curajul nu este un foc de artificii, nu este un foc de paie sau o atitudine de moment, ci este rezultanta unei preocupări care caracterizează întreaga activitate a unui critic.

O.P.: Aşadar talent, curaj moral, etic şi sigur şi uneltele profesionale care trebuie lustruite.

G.G.: Da, sînt nişte lucruri banale, însă pe care sîntem nevoiţi din cînd în cînd să le amintim.

O.P.: Domnule Grigurcu, dar fiindcă vorbim despre aceste repere, mă uit pe o listă - desigur incompletă şi totuşi fastuoasă - a volumelor dumneavoastră şi observ aici nişte jaloane între care probabil ar trebui încadrată opera dumneavoastră. Pe de o parte aveţi un volum intitulat Cum am devenit stalinist?, în 1997 publicat la Editura Timpul în Iaşi, pe de altă parte vorbiţi despre Eugen Lovinescu şi eu vă văd ca pe un lovinescian. Bine vă văd astfel?

G.G.: Monica Lovinescu a binevoit să-mi aducă un compliment copleşitor, scriind că sînt cel mai de seamă lovinescian al criticii româneşti actuale. Oricum, fără să recurgem la o ierarhie, cred că eu mă situez pe linia lovinesciană.

O.P.: Prin ce anume? Vă gîndiţi la dimensiunea aceasta a sincronismului? Prin pledoaria pentru refacerea punţilor între noi şi Occident?

G.G.: Printr-o serie de aspecte, evident, dar poate că mai ales printr-un anumit militantism pentru principiul estetic, care la ora actuală nu se poate afirma decît prin conjugarea cu un ethos. Nu cu un ethos exterior, moralizator, aşa cum pretind adversarii noştri...

L.A.: ...iorghist...

G.G.: ...da, ci printr-o componentă etică a chiar actului estetic, care trebuie să fie identic cu sine, şi această identitate a actului estetic cu sine sigur că poate să primească denumirea de etic. Un etic intrinsec.

O.P.: Alex, cum îţi explici că te-ai regăsit şi, iată, mă regăsesc şi eu în preajma domnului Grigurcu care nu ţine, ca şi domnul Lovinescu, un cenaclu?

L.A.: Nu ţine un cenaclu din motive, vai, biografice, este un surghiunit, dar există o punte de comunicare între noi - chiar dacă nu e telefonică, poate fi doar ideatică şi tot există. Însă altceva voiam să spun acum, reluînd ideea aceea cu 1989 care este un punct de cotitură. Pe mine mă stupefiază faptul că mulţi dintre cobreslaşii noştri, cum spune Goma...

G.G.: O clipă, Goma poate se gîndeşte la Marcel Breslaşu.

L.A.: Nu cred...

G.G.: Un poet al erei proletcultiste.

O.P.: Şi lider al Secolului 20, dacă nu mă înşel, nu?

G.G.: Da, cred că a fost directorul Secolului 20.

O.P.: Chiar la începutul seriei.

G.G.: Acuma iarăşi o anecdotă legată de Arghezi, dar poate că cititorii sau ascultătorii se vor plictisi mai puţin. Se spune că Breslaşu i-ar fi prezentat după ‘65 o culegere din poeziile sale mai vechi, deci ante-proletcultiste, lui Arghezi cu rugămintea să-i facă o prefaţă. Şi Arghezi i-a spus: “Îţi fac, dragă, această prefaţă, cu condiţia ca să semnezi opul respectiv cu numele dumitale mai vechi. Pentru că cu «Breslaşu» ai semnat nişte versuri care nu ne mai convin la nici unul acum. Şi anume să le semnezi cu numele de Marcel Bresliska”. Mi se pare că cei doi nu s-au înţeles şi cartea n-a mai apărut încă o dată.

L.A.: Bun. Deci revenind cu cobreslaşii - evit termenul, mulţi din... colegii noştri de condei (ca să mă exprim aşa, academic) se consideră lezaţi, sau în orice caz sînt uimiţi să vadă că unii dintre noi avem anumite curiozităţi faţă de etapa care s-a încheiat. Că dorim să o regîndim, să o - cum spune Patapievici, aşa, sforăitor - să o revizităm.

O.P.: Asta-i un decalc după limba engleză.

L.A.: Exact. El a ţinut aici o conferinţă la Cluj, la un moment dat, Galileo Galilei revizitat. Şi mă miram că Patapievici îi face vizite în familie lui Galilei...

G.G.: Încă o paranteză anecdotică. Eu sînt pus pe anecdote astăzi.

O.P.: Vă rog, vă rog.

G.G.: Cînd eram student în anul penultim, în 1957, a fost un moment de mare senzaţie la Cluj, au apărut nişte afişe în centrul oraşului, “Blaga ţine o conferinţă” - el fusese complet rupt de public de la instaurarea comunismului şi nimeni nu se aştepta la aşa ceva - o conferinţă intitulată: Întîlniri cu Goethe. Şi sigur că în acel moment de strîmtorare, de teamă, de indigenţă intelectuală şi morală, această sintagmă “întîlniri cu Goethe” stîrnea o oarecare contrarietate. Ei n-au fost contemporani, nu se puteau întîlni, era o întîlnire pe plan ideal. Însă revenind la ce spunea prietenul Laszlo, probabil în felul acesta Blaga l-a revizitat şi el pe Goethe avant la lettre.

L.A.: Şi publicul probabil se uita prin sală să-l vadă pe Goethe, alături de Blaga.

G.G.: Da. Şi la această conferinţă, după cum am aflat ulterior, a participat şi un personaj care era atunci student sau proaspăt asistent, însă menit unei cariere politice importante după ‘89, şi anume Oliviu Gherman. Deci poate ne-am văzut, poate chiar ne-am frecat puţin hainele, fără să ştim acest lucru.

O.P.: A fost o sală plină totuşi, era greu de distins.

G.G.: Plină pînă la refuz. Aşa încît, ca să nu se spargă uşile, Blaga a promis că va mai relua conferinţa...

L.A.: ...ceea ce nu s-a mai întîmplat...

G.G.: ...dar nu s-a mai permis, din motive uşor de dedus.

“Există o muscă uriaşă pe căciula multor literatori contemporani”

L.A.: Deci reiau, prin şuvoiul acesta de anecdote şi de amintiri literare ideea cu care pornisem... Mă mir că unii sînt nemulţumiţi de faptul că noi ne-am propus cu toată seriozitatea să reexaminăm o perioadă, vai, destul de întunecată, ca să folosesc eufemisme, şi că acum...

O.P.: Era întuneric la amiază...

L.A.: Era întuneric la amiază, da!

G.G.: Scuză-mă un moment...

L.A.: Dumneavoastră sînteţi cu anecdotele! Vă rog frumos! Aici este o discuţie serioasă...

G.G.: Voiam să fac exegeza unui cuvînt pe care l-aţi folosit, şi anume aţi spus “o perioadă întunecată”...

L.A.: N-o să mai folosesc cuvinte.

G.G.: Aţi spus că folosiţi un eufemism. Dacă n-aţi fi folosit un eufemism, cum aţi fi spus? “Acoperită cu excremente”?

L.A.: De-acum voi fluiera, pentru că orice cuvînt folosesc, dumneavoastră vă zboară gîndul la o anecdotă literară. De-acum îmi voi fluiera ideile. Le voi cînta.

O.P.: Să punem lucrurile la punct spunînd că era vorba de o etapă istorică scatologică.

G.G.: Ăsta e tot un eufemism...

L.A.: Hai să nu dăm calificative! Pe mine mă stupefiază - şi insist să-mi termin totuşi ideea, în ciuda diversiunilor amicale din stînga şi din dreapta...

G.G.: Nu vă temeţi de întreruperi...

L.A.: Nu mă tem de întreruperi, da... Deci pe unii îi deranjează că, iată, sînt reanalizate poziţiile, atitudinile lor, destul de... gălbejite.

O.P.: Dar cum îţi explici că-i deranjează?

L.A.: Pentru că există o muscă uriaşă pe căciula multor literatori contemporani cu noi. Şi atunci mai bine să ne facem că plouă.

G.G.: Nu Mona Muscă, nu?

L.A.: Mai bine să ne facem că plouă. Mai bine să privim înainte - iată o idee lansată chiar şi de politicieni foarte în vogă astăzi. Nu trebuie să privim înapoi ca să nu apară discordii, zîzanii. Să privim înainte! De parcă noi am apărut aşa, din senin, prin sciziparitate şi contează doar viitorul. Trecutul nu mai contează. Şi de parcă pentru a ne cunoaşte, pentru a şti cu cine păşim alături nu trebuie să privim antecedentele sale. Deci este o atitudine de rea-credinţă, pînă la urmă. Uşor explicabilă.

G.G.: Poziţia confratelui Laszlo Alexandru este admirabilă, întrucît eu nu cunosc un tînăr critic din generaţia domniei sale - ca să nu mai vorbesc de cei mai tineri, din seria tînără, pentru că nu este încă o generaţie - care să gîndească lucrurile în perspectivă istorică. Există o tendinţă de a acoperi istoria, de a muşamaliza istoria. Îmi spunea recent domnul Nicolae Florescu, directorul Jurnalului literar, că fiind la Paris şi stînd de vorbă cu nişte juni intelectuali stabiliţi pentru studii în capitala Franţei, a constatat cu stupoare că aceştia declară că nu-i mai interesează în nici un fel trecutul, nici măcar cel mai apropiat, şi că ei vor să pornească de la integrarea României în U.E., de la europenizarea noastră aşa cum se prezintă la nivelul anului 2000...

O.P.: Vor să invente o stare de normalitate, deocamdată absentă, cred, sau în curs de construcţie.

G.G.: Da! Şi oricum, fără cunoaşterea, fără asumarea într-un fel sau altul a trecutului nu se poate realiza ceva durabil în plan cultural.

O.P.: E şi opinia mea că nu poţi considera un accident toată istoria trecută.

L.A.: Păi eşti istoric, ar fi culmea să fii de altă părere.

O.P.: Ba nu, pentru că mai sînt istorici...

L.A.: ...care privesc în viitor.

G.G.: Istorici apostaţi.

O.P.: Oameni care sînt amatori de mari ficţiuni.

L.A.: Ficţiuni istorice.

G.G.: Poate că şi trecutul este într-un fel o ficţiune.

O.P.: Este. Fără îndoială. Este o formulă de recompunere a ceea ce a fost o dată, aşa cum poate n-a fost niciodată.

G.G.: Da, însă trebuie să recompunem trecutul, chiar în planul ficţional, cu onestitate.

O.P.: De asta v-am şi întrebat: cum aţi devenit stalinist, pentru că ştiu că n-aţi fost stalinist.

G.G.: Această carte, sau mai bine zis acest titlu mi-a fost inspirat de Mircea Iorgulescu, care a susţinut în mai multe rînduri că eu, ca promotor al revizuirilor, aş fi stalinist. Şi fenomenul fiind mai larg...

O.P.: Îmi scapă argumentaţia. De ce? Cine vrea să revizuiască e stalinist?

G.G.: Da, da. Susţine că este vorba de un anumit negativism...

O.P.: Păi de ce n-a zis revizionism?

G.G.: ...echivalent într-un fel cu stalinismul.

O.P.: Bine că nu sînteţi fascist!

G.G.: Deci în felul acesta un judecător care condamnă un criminal, să spunem, la ani de închisoare este complicele lui, pentru că pedeapsa presupune o anumită violenţă.

L.A.: Dar eu îmi amintesc că prin ‘94-’95 Gheorghe Grigurcu scria o cronică la o carte a lui Dumitru Popescu “Dumnezeu” şi în care îşi exprima diverse rezerve. Spre uimirea mea în primul rînd, dar şi a altora (eu am scris apoi o polemică pe această temă, inclusă în volumul Între Icar şi Anteu), Dumitru Popescu revenea şi îl acuza el pe Grigurcu...

G.G.: În România literară...

L.A.: ...cu un titlu abracadabrant: Un anticomunism stalinist. Deci toţi cei care sînt anticomunişti sînt stalinişti, pentru că nu acceptă cu duhul blîndeţii, cu seninătate, rateurile unor foşti ideologi de frunte ai partidului. Deci, dragă Doamne, noi cei care dorim să spunem lucrurilor pe nume sîntem stalinişti. De parcă staliniştii asta făceau!

G.G.: Botezau lucrurile întru adevăr!

O.P.: Dar ce frumos aţi spus!

L.A.: Deci... ca să duc ideea pînă la capăt...

O.P.: Ceea ce e dificil în compania noastră...

L.A.: Ceea ce este dificil, dar încerc să fac faţă... Constat cu seninătate şi cu amuzament înrudirea spirituală dintre Mircea Iorgulescu şi Dumitru Popescu “Dumnezeu”. Pentru că, pînă la urmă, ideatic tot acolo sînt amîndoi atunci cînd neagă revizuirile.

O.P.: Un lucru e sigur, că Dumitru Popescu zis şi “Dumnezeu” avea idei.

L.A.: Avea idei, deci era un mare... idiot.

O.P.: Problema era cînd le punea în aplicare.

G.G.: Ideile nu erau ale lui, erau ale doctrinei comuniste. El nu-şi permitea să aibă idei prea originale.

O.P.: A inovat totuşi cîte un pic. Adică nu ştiu dacă...

G.G.: Pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale.

L.A.: A descoperit nodurile din limba de lemn.

O.P.: Dar varianta naţionalistă a comunismului autohton nu este totuşi şi o invenţie care, măcar în parte, îi aparţine? Cred că l-a ajutat pe Ceauşescu.

G.G.: Haina discursivă îi aparţine, pentru că se pare că cel puţin pînă la un punct îi făcea discursurile.

O.P.: Asta e! La asta mă gîndeam.

L.A.: Şi pe mine mă stupefiază - că eu sînt pus pe stupefacţii astăzi - un alt lucru: eu n-am văzut, după al doilea război mondial, un Goebbels care să facă discursuri în presa liberă germană, explicîndu-le germanilor ce mari sacrificii trebuie să facă pentru reconstrucţia Germaniei. Nu l-am văzut pe Himmler...

G.G.: Goering a încercat să facă treaba asta în săptămîna de libertate care i-a rămas după capitularea Germaniei! Înainte de a fi arestat de americani, a declarat că vrea să contribuie la reconstrucţia Germaniei!

L.A.: Dar, domnule Grigurcu, a durat o săptămînă! Iertaţi-mă, la noi durează de unsprezece ani, să-l văd pe Brucan...

G.G.: Aveţi perfectă dreptate!

L.A.: ...la ProTV săptămînal, să ne explice cum trebuie noi să strîngem cureaua...

O.P.: E o săptămînă dilatată!

L.A.: Dumitru Popescu să ne spună cît sîntem noi de stalinişti şi aşa mai departe! Deci mi se pare că ceva chiar nu funcţionează în ţara asta! Dacă ăia care ne-au făcut ce ne-au făcut vin să ne explice acum ce-avem de făcut în continuare! Staţi puţin, unde sîntem? Pe ce lume trăim?

G.G.: Sînt lucruri şi mai grave! De pildă Păunescu este senator şi consilierul personal al preşedintelui...

O.P.: O voce autorizată a ţării, deci.

G.G.: Corneliu Vadim Tudor ştim prea bine ce este. Mihai Ungheanu este şi el senator - acel cap al protocronismului! Şi la un moment dat a fost chiar locţiitorul preşedintelui senatului, deci al celui care ocupă a doua demnitate în stat! Lucruri care par să ţină de un coşmar! Este ceva şi mai dureros decît faptul că circulă în preajma noastră discursul posttotalitar al celor care au reprezentat comunismul. Ei reprezintă la un moment dat şi oficialitatea şi autoritatea de rang înalt a României!

O.P.: Atunci înţeleg că asta nu e o extravaganţă a dumneavoastră şi poate şi a noastră, Alex, faptul că în loc să rămînem acolo în pagina cărţii, mai privim şi pe fereastră în stradă. E cumva imperios, nu?

G.G.: Da, sigur.

O.P.: E o chemare de la care nu poţi abdica. Dacă-ţi pasă cît de puţin.

G.G.: Atît a cetăţeanului, cît şi a omului de litere.

L.A.: Dar e şi o formă de autoprotecţie. Dacă nu te uiţi pe geam rişti să vină peste tine ăla care-i afară. Şi să nu te mai lase să stai nici măcar în casa ta.

G.G.: Dacă nu stai cu puşca polemicii, ca americanul care-şi păzeşte cu puşca proprietatea, rişti să ai neplăcerile cele mai mari.

“Timp de şaisprezece ani, eu am rămas fără serviciu”

O.P.: De asta zic, fiindcă am auzit adeseori confraţi, cum i-ai numit, Alex...

L.A.: Cobreslaşi...

O.P.: Cobreslaşi... cobresliţki, ca să mergem pe fir... Deci am auzit scriitori care spuneau: da, domnul Gheorghe Grigurcu este vocea numărul unu a criticii în materie de poezie, în România de azi. Păcat - adăugau ei - că nu rămîne acolo. Deci că nu stă să vegheze la scrisul poetic...

G.G.: ...în ţarcul lui...

O.P.: Exact. Acolo, disciplinat, cultivîndu-şi grădiniţa...

G.G.: ...inofensiv...

O.P.: ...pe cît posibil... Dar dumneavoastră sînteţi ofensiv!

G.G.: Da, pentru că nu mă pot limita nici în calitate de cetăţean şi cu atît mai puţin ca om de litere, deci reprezentînd un anumit nivel de conştiinţă colectivă, nu mă pot limita la o analiză rece a textului literar. Şi, cum spunea colegul Laszlo, este nevoie de autoprotecţie. Nici critica de poezie nu ar fi putut funcţiona, cum nu a funcţionat timp de foarte mulţi ani la începuturile comunismului - şi nici mai tîrziu întru totul - dacă nu avem un climat favorabil culturii, dacă nu avem un climat democratic. Eu ţin minte că tocmai în anii zişi mai buni, la sfîrşitul anilor ‘70 - e adevărat că interveniseră tezele din iulie, dar totuşi încă nu fuseseră puse în aplicare întrutotul...

O.P.: Aţi vrut să ziceţi la sfîrşitul anilor ‘60...

G.G.: Anii ‘70... totuşi nişte ani mai buni... În acel moment eu am publicat o carte despre Bacovia: Bacovia - un antisentimental. Şi ţin minte că cenzorul a eliminat o serie de cuvinte din analiza literară, deci care în vederile şi în intenţiile mele nu puteau avea o conotaţie politică. De pildă: “subconştient”, sau “subliminal”!

O.P.: Ah, asta era pervers!

G.G.: Sau “abisal”. Ţin minte chiar expresia “mîl abisal”. Care mie mi se părea destul de sugestivă într-o anumită frază. A căzut! Deci iată pînă unde mergea cenzura despre care tot pe atunci Ceauşescu declara cu teribilă demagogie că a fost desfiinţată.

L.A.: Ca balaurul din poveste: îi tai un cap şi-i cresc patru. Să ne speriem de cenzură, cînd o desfiinţează politrucii!

O.P.: Observ şi îmi convine caracterul evocator al intervenţiilor dumneavoastră. Aţi şi publicat un volum de altfel la Chişinău, la Editura Arc, în anul 2000, intitulat Amintiri din epoca de platină.

G.G.: Da.

O.P.: Noi vorbim despre epoca de platină?

G.G.: Asta este epoca de platină, după 1989.

O.P.: Şi de ce “de platină”?

G.G.: Continuă “epoca de aur”. Este un progres al “epocii de aur”. Un progres pe dos.

O.P.: Cartea s-a difuzat şi în România?

G.G.: Da, este vorba de o culegere de articole apărute în România liberă şi în alte cîteva ziare.

O.P.: Sînt articole mai cu seamă de relevanţă socială, sau tot aşa critică culturală, politică?

G.G.: Lucruri amestecate. Teme foarte diverse.

O.P.: Deci nicidecum un volum de memorialistică.

G.G.: Nu, nu, nu.

O.P.: V-aţi apucat să vă scrieţi memoriile?

G.G.: În revista Vatra apare un ciclu de texte pe care sper la un moment dat să le public într-un volum sub titlul Fişele unui memorialist. Nu îndrăznesc să scriu ceea ce s-ar numi memorii, pentru că viaţa mea a fost neinteresantă. A fost viaţa unui marginal, care ar fi trebuit să noteze: astăzi m-am întîlnit cu vecinul cutare, m-am dus la poştă, m-am dus la piaţă. Cel mult din cînd în cînd am primit un telefon sau o scrisoare de la un scriitor.

O.P.: Dar totuşi aici vă contrazic. Nimic nu e mai interesant decît viaţa unui marginal. E lucru ştiut că în regimurile autoritare centrul este atins de imobilism, e placat acolo, ca în cripta faraonilor. Nimeni şi nimic nu mişcă. Cred că la margine totuşi...

G.G.: Există şi o amabilitate în aserţiunea dumneavoastră...

O.P.: Dar nu doar atît! Precis că aţi văzut oameni interesanţi. Pe poetul Andriţoiu la Oradea, de pildă. Atîţia alţi oameni fabuloşi.

G.G.: Da. Andriţoiu a făcut un lucru foarte important în viaţa mea. M-a angajat la revista Familia. A fost singurul moment fast al trecutului meu. Dar mai tîrziu a luat cu cealaltă mînă ceea ce mi-a oferit în 1965, şi anume m-a dat afară din redacţie. Şi de atunci, timp de şaisprezece ani eu am rămas fără serviciu, fără dreptul de a fi angajat undeva şi fără dreptul, bineînţeles, de a mă stabili într-un oraş cultural.

O.P.: Dar cum aţi rezistat totuşi în aceste condiţii, şaisprezece ani? De pildă ştiu de la domnul Marino că este un păcat îngrozitor al vieţii intelectualului tînăr să lucreze pentru stat. Să-şi piardă aşadar o anume independenţă. Şi dînsul se dădea drept exemplu, probabil cu temei, fiindcă n-a fost stipendiatul statului. Dumneavoastră ce soluţie aţi găsit în aceşti şaisprezece ani?

G.G.: Eu am continuat să scriu. Din fericire am putut publica totuşi în aceşti ani, am avut un microclimat asigurat de familia mea, în speţă de părinţii mei. Dar referitor la paralela cu domnul Marino pe care a mai încercat-o cineva, pot să spun că există şi diferenţe, totuşi, între situaţia mea şi a domnului Marino. Pentru că dînsul a locuit în Cluj şi nu în Tîrgu Jiu, dînsul a călătorit foarte mult în străinătate, în vreme ce eu n-am trecut niciodată graniţele ţării pînă la ora actuală.

O.P.: Nici pînă astăzi?

G.G.: Nici pînă astăzi.

L.A.: Eu aş vrea să spun ceva, sărind la o altă idee, ca să revin la ceea ce vorbea Gheorghe Grigurcu. Ce observ iarăşi cu oarecare nedumerire, ca să nu spun mirare, în ultimele săptămîni, este că a început o adevărată sarabandă a biografiilor “oamenilor celebri” şi de asta se ocupă instituţii respectabile în aparenţă. 22-ul dedică pagini întregi, de pildă, evocării lui Paul Niculescu-Mizil de către Tismăneanu. De pildă memorialisticii lui Pavel Câmpeanu. De pildă Poliromul tipăreşte biografia Anei Pauker. Deci ăştia sînt oamenii care trebuie dezgropaţi? Ăştia sînt trecutul nostru? Nu! Eu cred că dimpotrivă, trecutul unui scriitor care a fost, pînă la urmă, victimă - deşi nu vreau să patetizez acum discursul - care a avut de suferit de pe urma sistemului, al celor care au avut de pătimit, trecutul lor cred că trebuie să ne intereseze, şi nu trecutul acestor instrumentalizatori, ca să nu le spun instrumentişti ai nefericirii de care am avut parte cu toţii. Deci am o nedumerire: totuşi, ăştia trebuie dezgropaţi din trecut?! Niculescu-Mizil? Pavel Câmpeanu? Ana Pauker? Pe ei trebuie să-i cunoaştem, să ni-i luăm ca exemple? Sau ce urmăreşte de fapt revista 22? Care-i programul editurii Polirom? Pe ce lume ne aflăm, totuşi?

O.P.: Am şi eu asemenea nedumeriri.

G.G.: Eu vreau numai o propoziţie să spun în imediata urmare a celor spuse de Laszlo. Şi anume că o altă mirare a mea legată de revista 22 este promovarea în coloanele ei în calitate de cronicar literar a lui Mircea Iorgulescu. Care a avut o atitudine post-ideologică, o atitudine anti-revizuire...

L.A.: ...prost-ideologică...

G.G.: ...o atitudine conservatoare. Da. Sau prost-ideologică, aşa cum spune domnul Laszlo. Nu cred că era cel mai nimerit să fie un fel de portavoce literară a acestei publicaţii care totuşi se vrea democratică, novatoare, marcînd o ruptură de trecutul totalitar.

L.A.: Deci avem nevoie de “o altă viaţă”!

O.P.: Aşadar, astă seară, dragi ascultători, îi avem în studio pe domnul Gheorghe Grigurcu, critic, istoric literar, istoric al poeziei şi critic de poezie, mare polemist, şi la fel mai tînărul domniei-sale confrate şi bunul meu prieten Laszlo Alexandru, polemist redutabil, doctor în filologie, în litere, cu o teză despre un alt critic, despre Nicolae Manolescu, aşadar critic el însuşi. Mă gîndesc că am putea relua chiar de acolo de unde ne-am întrerupt discuţia. Exprimaţi adineauri o nedumerire în legătură cu programul şi cu punerea lui în practică, programul revistei 22. Eu cred că domnul Grigurcu se înşeală puţin, cred că la 22 s-a întîmplat o uşoară modificare de atitudine, sau poate că ea a devenit vizibilă doar acum, deşi exista dinainte. Există acolo o vînă conservatoare destul de vizibilă. Dacă, de pildă, ne gîndim la prestaţia lui Horia-Roman Patapievici, la multe dintre articolele Gabrielei Adameşteanu, la luări de poziţie cum sînt cele ale lui Ilie Şerbănescu, sau mai recent şi mai vizibil ale Alinei Mungiu, mai ales în problema minoritarilor etnici, putem descifra un conservatorism de tip statalist, centralist chiar, interesant. Sigur că, alături de toţi aceşti autori coexistă şi alţii care au altă deschidere, şi aici subscriu la ce spuneaţi, adică sînt mai curînd democraţi, în sensul unui liberalism, al unei social-democraţii chiar. În primul şi în primul rînd Andrei Cornea. Dar şi Perjovschi, prin micile lui pastile, adeseori evidenţiază o atitudine de mare deschidere şi cu un anume radicalism.

G.G.: Destinde atmosfera.

O.P.: Exact. Aşadar care 22? Că avem două 22-uri. Dar cred că Gabriela Adameşteanu a făcut acest lucru fiind literată, iubind literatura, a rupt nişte pagini din revista 22 care odinioară, în vremea lui Stelian Tănase, erau dedicate mai curînd dezbaterii problemelor postideologice, dar şi care ţineau de evaluarea realităţii imediate, şi le-a restituit într-un fel în mod ilicit literelor. Aşadar avem cronică literară acolo...

G.G.: Avem un supliment...

O.P.: Da. Există şi un supliment.

G.G.: Deşi apare rar.

L.A.: Ca la cantină, aşa...

O.P.: Suplimentul e intermitent şi alternează cu alte suplimente. De pildă şi Institutul de Studii Liberale mai publică din cînd în cînd cîte un supliment acolo. Sau femeile se regăsesc cu problematica lor specială. Deci asta este cu revista. Totuşi, pînă la urmă, dacă stai să priveşti în jur, care ar fi revistele în care poţi face publicistică de atitudine? Fiindcă România literară, s-a spus într-o vreme (chiar mă interesează ce părere aveţi) că ea este, prin Alex. Ştefănescu mai curînd un fief ţărănist, în timp ce prin Nicolae Manolescu toată lumea era înclinată s-o vadă ca pe o anexă a partidului în care domnia sa presta.

G.G.: Alex. Ştefănescu nu ştiu dacă este chiar un reprezentant al P.N.Ţ.C.D.-ului la ora actuală, întrucît în revista Columna nr. 1, ca să dau un exemplu cu care sînt la curent prin forţa lucrurilor, a publicat nişte amintiri despre Emil Constantinescu, conţinînd şi note de decepţie. El care a fost la un moment dat preşedintele unei asociaţii de fani ai lui Emil Constantinescu.

L.A.: Eu aş vrea să intervin mai substanţial. Am o dezamăgire - pentru că întrebarea în esenţă asta era: care ar fi revista fanion, sau revista reprezentativă, sau în care am putea avea încredere 100%, care este 100% pentru deschidere, democratizare, transparenţă etc. Eu am o dezamăgire privitor la marea majoritate a revistelor culturale - bucureştene în primul rînd -, ca atare din proprie iniţiativă nici n-am mai publicat în ultimii ani acolo. Şi anume văd o pendulare destul de accentuată, pe sistemul sfîrlează cu fofează...

G.G.: Victor Ion Popa...

L.A.: ...Şi nu ştiu care este revista 22? Revista 22 este cea care pledează pentru dialog social, pentru buna convieţuire cu minorităţile, pentru deschiderea spre Europa - şi există acest discurs în 22 incontestabil! - sau revista 22 este cea a derapajelor dubioase ale lui Ilie Şerbănescu, a articolelor despre minoritatea imperială ale lui H.-R. Patapievici, este revista care orchestrează nişte dezgustătoare campanii de presă împotriva Jurnalului lui Paul Goma din 1997, primele trei volume - a fost pe metereze 22-ul atunci...

G.G.: Şi acordă un credit exagerat lui Pavel Câmpeanu, cu care am polemizat...

L.A.: Şi tot aşa pot să discut despre România literară, care are colaboratori de excepţie, materiale extrem de interesante, cu o netă factură democratizantă, civică şi aşa mai departe - nu vreau să măgulesc pe nimeni, dar Gheorghe Grigurcu este cel mai semnificativ în această direcţie, mai sînt şi alţii - dar totodată are şi nişte răsuciri ideologice...

G.G.: Apar nişte închideri, da...

L.A.: Sînt nişte închideri, ca să nu mai vorbesc despre ce deschideri ciudate există; iată ultimele numere: “La o nouă lectură: FĂNUŞ NEAGU”; “La o nouă lectură: D.R. POPESCU”. Păi scuzaţi-mă, atunci care mai este România literară? Pînă la urmă eu cred că trebuie să tratăm cu maturitate, cu spirit critic şi cu toate rezervele orice revistă din ţara asta şi să luăm ce e bun, lăsînd deoparte ce e rău, să criticăm ce e rău. Deci eu, cu toată mîhnirea o spun, nu văd la ora actuală o revistă cu o periodicitate decentă şi semnificativă şi în care să mă recunosc 100%.

O.P.: Nici Observator cultural?

L.A.: Nu, nici Observator cultural! Observator cultural mi se pare o revistă mult prea superficială, merge pe flash-uri informative, lipseşte aproape în întregime analiza serioasă. Asta în ceea ce priveşte conţinutul. Iar în ceea ce priveşte colaboratorii, se pretează la nişte politici de gaşcă foarte dubioase. N-aş vrea să dau exemple - dar cunosc nişte situaţii chiar pe propria mea piele - pe care nu doresc să le fac publice acum. Dar am avut nişte mici sau mai puţin mici experienţe neplăcute la Observator cultural, unde am publicat vreo două articole pînă să...

O.P.: Pînă să nu mai publici...

L.A.: Pînă să se anunţe: “Atenţie, se închid uşile!”. Asta pentru că n-am fost de acord să fac sluj şi să pup poala popii la un moment dat.

O.P.: Eşti intratabil!

L.A.: Nu! Strict ca şi conţinut mi se pare superficial Observatorul cultural. Nu are analiză suficientă. Şi mă decepţionează politica de grup. Adică dacă fluieră din nu ştiu ce instrument Ion Bogdan Lefter, hai să sărim de gîtul lui X sau de gîtul lui Y! Păi nu asta e o revistă, scuzaţi-mă! Atacă la comandă!

O.P.: Am înţeles! Domnule Grigurcu, ce ziceţi?

G.G.: Revista Mozaic a publicat cu vreo lună-două în urmă o anchetă amplă despre situaţia revistelor literare. Şi s-a pus şi acolo această chestiune: care sînt revistele de încredere, revistele cu un spirit deschis în mod veritabil. Am răspuns şi eu la această anchetă. Mă gîndesc să numesc acum cîteva din aceste reviste. Evident fără să dau în acest moment o listă completă. De fapt sînt şi nişte zone de interferenţă. Sînt reviste care înclină spre bine, cu toate că au şi unele aspecte care ne contrariază. Altele evident că au centrul de greutate într-un spirit antidemocratic. Ei bine, revistele în care cred că poate să apară orice text la ora actuală ar fi Vatra, Jurnalul literar, poate Familia, în mare măsură Steaua...

L.A.: Păi e pînă la urmă provincia, nu mai e Bucureştiul...

G.G.: Am numit Jurnalul literar.

L.A.: Da, dar are o periodicitate destul de aleatorie.

G.G.: Poate tocmai din pricina aceasta. Este o revistă indezirabilă.

L.A.: Şi, cu toată onestitatea, pentru că sînt şi eu colaborator la Jurnalul literar în vremurile cît de cît bune, mă deranjează derapajele cam legionaroide şi de extremă dreaptă...

O.P.: E şi sentimentul meu, că e un pic cu un naţionalism prea marcat...

L.A.: Nu e naţionalism...

G.G.: Da, dar eu cred că ei publică orice intervenţie, deci ar putea să apară şi o critică la un material apărut deja în acest periodic.

L.A.: Pe alocuri are însă, ideologic vorbind, nişte derapaje îngrijorătoare Jurnalul literar.

O.P.: Domnul Florescu să fie de opinia asta care bate spre extrema dreaptă?

L.A.: Eu nu ştiu dacă e Florescu de opinia asta. Eu constat ceea ce citesc. Dar vreau s-o spun foarte limpede. Faptul că am publicat în Jurnalul literar nu înseamnă că îi împărtăşesc opţiunile ideologice. Eu am ajuns acolo pentru că nu aveam alternative. Şi vreau să-i mulţumesc public lui Nicolae Florescu pentru generozitate. A fost cred singurul conducător de revistă din România care mi-a publicat toate materialele polemice pe care i le-am trimis, fără să mă fi întîlnit măcar o dată şi fără să mă cunoască personal. Am debutat în 1991, deci iată că se fac deja unsprezece ani în presa literară, şi m-am izbit de situaţii dintre cele mai bizare. Eu sînt un tip foarte incomod, ca scriitor, lumea cînd are un material îşi pune mîinile în cap, pentru că nu mai ştie pe unde să se descurce cu mine. Şi vreau să spun că Nicolae Florescu a fost singurul conducător de revistă care m-a publicat totdeauna. (O dată a avut o unică rezervă şi a manifestat-o într-o notă de subsol, într-o scurtă disociere.)

G.G.: Mă bucur că mă confirmaţi, domnule Laszlo, în părerea bună despre deschiderea largă a Jurnalului literar.

L.A.: Din punctul acesta de vedere este un tip foarte permisiv şi înţelegător şi acceptă, într-adevăr, opiniile cele mai cutezătoare.

“E nevoie de un nou iluminism acum, după tembelismul comunist...”

O.P.: E vorba despre destinul - pînă la urmă - al criticii literare. E posibil astăzi, în România, să avem o critică de direcţie? Este dezirabil? Este pregătit cineva să asume această funcţie a criticului de direcţie? Ce credeţi?

G.G.: Eu cred că o critică de direcţie este oricînd binevenită, cu condiţia să nu fie autoritaristă, să nu fie exclusivistă, să fie o propunere, o ipoteză de lucru pentru conştiinţa literară. Şi cred că ea s-a şi conturat în varianta ei optimă prin opţiunile unor critici şi scriitori pentru revizuiri, pentru climatul discuţiei libere, pentru principiile democratice, aşa cum am vorbit şi pînă acum.

L.A.: Ca să ai o critică de direcţie, prima condiţie a ei este să ai consecvenţă. Cînd spui un lucru, să continui pe aceeaşi linie. Înnodînd cu ceea ce spuneam adineauri despre revistele bucureştene de frunte (tot Bucureştiu-i fruncea!): 22, România literară etc. - o revistă inconsecventă ideologic, deci care se învîrte titirez, nu poate să propună critică de direcţie! Asta este deziluzia mea de căpătîi în legătură cu aceste reviste. E nevoie în primul rînd de consecvenţă! Sigur e nevoie şi de tot restul, profesionalism, abnegaţie, perseverenţă, consecvenţă în scris şi aşa mai departe...

O.P.: Dar atunci trebuie să mergem mai în amonte. Consecvenţă întru ce? Într-un program, aşa-i?

L.A.: Într-un program, sigur.

O.P.: Deci e necesar mai întîi să ai un program.

L.A.: O ideologie!

O.P.: Da, cuvîntul poate sperie lumea. Ideologie literară!

L.A.: Ideologie literară, ideologie civică.

O.P.: Şi aşa ceva crezi că tu de pildă ai, Alex?

L.A.: Păi eu am consecvenţă, dar n-am revistă!

O.P.: Şi program?

L.A.: Şi program cred că am!

O.P.: Programul tău pare mai curînd unul etic, dacă cineva îşi ia libertatea de a citi volumele tale, cum am făcut eu.

L.A.: Programul meu, dacă nu sună prea pretenţios acest cuvînt, este în primul rînd dorinţa de a propune - ca să nu spun “a impune”, că e prea autoritarist - componenta etică în cadrul esteticului. Eu nu cred că scriitorul trebuie să scrie numai despre cum se îngălbenesc frunzele în copaci, despre cît de rotundă este luna şi despre cît de mare e iubirea lui faţă de Vetuţa. Şi acestea sînt binevenite, dacă sînt făcute cu talent. Dar dincolo de asta, eu cred că scriitorul are o anumită datorie. Cred că scriitor trebuie să fie cel care vede puţin mai lucid decît ceilalţi, care este cel puţin cu un pas înaintea contemporanilor săi. Căruia i se pare - cel puţin - a vedea mai bine. Şi atunci are o datorie de luminător şi al celorlalţi. Deci eu văd scrisul ca pe o componentă iluministă. Cred că e nevoie de un nou iluminism acum, după tembelismul comunist.

G.G.: S-ar bucura domnul Adrian Marino să audă această propoziţie!

L.A.: Da! Aici să ştiţi că sînt în mare consonanţă cu Adrian Marino. El merge pe un paşoptism de ultimă oră.

G.G.: Reactualizat.

O.P.: Aggiornato.

L.A.: Da, aggiornato. Aici consun cu Adrian Marino, ca şi în latura sa raţionalistă. Aici sînt mai aproape de Adrian Marino decît de Gheorghe Grigurcu! În faptul că un scriitor trebuie să-şi asume componenta raţională, mai mult decît pe cea instinctuală, sufletistă.

O.P.: Dar n-am înţeles disocierea dintre Marino şi Grigurcu.

L.A.: Păi asta e o polemică totuşi mai de durată şi nu totdeauna directă, unde Grigurcu nu oboseşte să reproşeze - şi în parte poate în mod justificat - lipsa de propensiune a lui Adrian Marino către mit, către fantastic, către valori sufletiste, îi reproşează o oarecare ariditate - dacă mă înşel, corectaţi-mă...

G.G.: Da, da, da...

L.A.: Dar, cu toată prietenia pentru Grigurcu, în acest aspect eu mă simt - ca poziţie, ca formaţie intelectuală - mai aproape de Marino.

O.P.: Poate e şi o chestiune temperamentală.

L.A.: Da...

O.P.: Acolo, în acele reproşuri, poate că vorbeşte cumva şi poetul Gheorghe Grigurcu. Fostul discipol al lui Blaga. Atent la taină, la mister...

L.A.: Da. Însă şi Adrian Marino este un spirit polemic, deci pînă la urmă sîntem spirite - adică Grigurcu şi Marino (pe mine mă exclud din această ecuaţie) - sînt spirite afine. Rezervele sau obiecţiile pot fi mai mult sau mai puţin importante. Dar repet, din acest unic punct de vedere, mă simt mai aproape de Marino, prin spiritul raţional şi aplicăţiunea ardelenească a demersului critic.

O.P.: Şi dumneavoastră, domnule Grigurcu, sînteţi mai aproape de Adrian Marino sau de Laszlo Alexandru?

L.A.: Nu, eu nu sînt o unitate de măsură!

G.G.: Va rezulta din ceea ce vreau să spun acum pe scurt! Şi anume, cu toate că-l preţuiesc mult pe Adrian Marino drept cel mai de seamă teoretician şi mai bine zis biograf al ideii literare pe care-l avem şi l-am avut, el este totuşi un spirit puţin reductiv, unilateral. Cultura presupune două laturi majore: o latură raţională şi o latură spiritualistă. Or el pune în paranteză, dacă nu execrează, tot ce ţine de religie, de transcendenţă, de metafizic, de mit, mergînd pînă la suspectarea scrisului frumos, a metaforei. În cîmpul literar lucrul ăsta mi se pare ciudat, pentru că oricum el lucrează cu materialul clientului, care este literatura, care-şi are misterul ireductibil şi calofilia în diverse grade, de care nu se poate dispensa. Şi atunci, în această ariditate a lui Adrian Marino eu văd chiar o piedică la programul său enciclopedic, la programul său universal, de îmbrăţişare a întregului cîmp cultural, de realizare a unei sinteze. Or, sinteza culturală nu este posibilă dacă se exclud cel puţin 50% din viziunile, din operele literare şi din instrumentele scriitorilor şi gînditorilor.

L.A.: Dar atunci daţi-mi voie să fac o precizare - şi cu asta cred că se clarifică ceea ce voiam să spun. Sigur că pentru analiza literaturii, care are nevoie de suflet, poziţia lui Gheorghe Grigurcu mi se pare mai potrivită. Este nevoie de un critic cu sensibilitate. Dar pentru analiza ideilor, pentru analiza ideologiilor, o analiză sufletistă are nişte riscuri enorme. Pot apărea gafe uriaşe dacă analizezi ideologia cu sufletul. Acolo e nevoie doar de raţiune, doar de spirit. Şi atunci să mergem, poate, în critica literară pe mîna lui Gheorghe Grigurcu, şi în critica ideologică pe mîna lui Adrian Marino. Poate fi asta o soluţie.

O.P.: Da!

G.G.: Eu dau următorul răspuns. Teoria literară sau critica ideilor literare trebuie să fie suficient de comprehensivă ca să cuprindă şi poziţia criticului aplicat, şi poziţia criticului de sensibilitate, şi a iubitorului de mit, de metaforă şi de stil. Pe de o parte. Iar pe de altă parte, Adrian Marino îşi însoţeşte discursul cu nişte note polemice de dispreţ, de desconsiderare faţă de critică, ce ne amărăsc şi care răspund probabil unei tendinţe a lui Adrian Marino de a subordona toate manifestările criticii poziţiei sale teoretice, ceea ce este un lucru jenant, pentru că nu poate fi vorba de o ierarhie a genurilor şi a speciilor. Fiecare are şanse egale de a accede la adevăr şi valoare, în funcţie de slujitorii săi.

L.A.: Mă gîndesc că aceeaşi eroare exclusivistă a făcut-o şi Constantin Noica, cel care dispreţuia literatura ca fiind ceva superficial, critica literară era o inutilitate la pătrat. Or este tot un impuls orgolios, vanitos, care într-adevăr trebuie respins.

G.G.: Dar pe urmele lui Platon, totuşi, care izgonea poeţii din cetate!

O.P.: Eu pot fi de acord cu domnul Grigurcu în cele spuse adineauri, în principiu. Pentru că altminteri nu cred în egalitatea totală a genurilor criticii. De pildă nu cred că o monografie sau un studiu temeinic vor egala acest jet care este o cronică de întîmpinare, care este o recenzie. Dimpotrivă. Stă pe o altă treaptă. Este vorba de construcţie ideatică. Este vorba de un elaborat mai complex în cazul monografiei.

G.G.: Da, sînt zone diferite, sigur.

L.A.: Eu nu cred că trei monografii ale lui Valeriu Râpeanu, bine şi masiv asezonate, pot să concureze o singură culegere de cronici literare ale lui Nicolae Manolescu! Foarte pe şleau.

O.P.: Poate că ai dreptate, dar mă întreb dacă diferenţa nu survine la nivelul numelor proprii pe care le-ai evocat.

L.A.: Deci nu e vorba de o ierarhie a genurilor critice. Nu cred că, de pildă, corespondenţa sau jurnalul sînt prin ceva inferioare romanului de idei.

G.G.: Foarte adevărat! Eu cred că viitorul va da dreptate acestui punct de vedere de egalizare perfectă a şanselor pe care le oferă genurile şi speciile, care nu sînt, la urma urmelor, nişte entităţi abstracte decît în laboratorul analitic, fiind de fapt nişte căi pe care fiecare merge cu mijloacele proprii şi cu rezultatele care ţin de vocaţia şi de buna sa credinţă.

L.A.: Dacă nu altceva, postmodernismul ne-a oferit această complementaritate, această coexistenţă a diverselor entităţi, lipsite de o concurenţă aut-aut, sau-sau. Acum sîntem în raport de şi-şi, în postmodernism.

O.P.: Finalul marelui discurs, aşadar. Nu ştiu dacă eu personal pot adera întrutotul la acest punct de vedere. Mă interesează foarte mult o cultură care se sprijină pe nişte pivoţi uriaşi, pe nişte elaborate masive. Cînd vom avea şi noi un Hegel, de pildă, vom putea discuta altminteri decît cu cele cinci poezii ale lui Vasile Cârlova, care sînt frumoase, sînt minunate, e bine că le avem.

L.A.: Eu deocamdată îl aştept pe Havel, pînă la Hegel.

G.G.: Dar dacă ar fi cinci poezii de Hölderlin, să zicem?

L.A.: Asta aşa, ca să completăm jocul de cuvinte...

O.P.: Atunci Heidegger ar interveni...

G.G.: ...Hölderlin pe care contemporanii nici n-ar fi cutezat să-l amintească alături de Goethe. Sau de Schiller.

O.P.: Aşa este, şi iată că...

G.G.: Sau Maurice Scève care este gloria unui trecut care nu l-a pus în relief cum se cade.

“Am asistat la momentul cel mai de jos al televiziunii din România vreodată”

O.P.: Domnule Grigurcu, lăsînd la o parte toga celui care oficiază de la o catedră invizibilă actul critic, acum vă provoc să vorbiţi ca un simplu cititor pasionat, un cititor de o viaţă, care sînt lecturile care vă pasionează în acest moment? Ce continuă să vă placă?

G.G.: În acest moment eu citesc mai puţin roman şi mai mult jurnal, aforisme, corespondenţă. Pentru că simt în asemenea texte o pulsaţie mai vie a autenticităţii. O autenticitate morală către care - poate după o anumită experienţă, poate la o anumită vîrstă - mă simt mai atras.

L.A.: Domnule Grigurcu, eu azi dimineaţă vă atrăgeam atenţia asupra unui articol al lui Ion Simuţ în Observatorul cultural, care lansa ipoteza că literatura română ar avea de suferit mergînd prea mult pe mîna lirismului şi a poeziei, critica de poezie e bine să fie mai restrînsă, ca dovadă, iată, însuşi Grigurcu este trimis mai în spate în România literară, pe o poziţie mai puţin semnificativă, deci noi trebuie să mergem spre epic, spre construcţii monumentale şi să lăsăm mai deoparte liricul. Subscrieţi la ipoteza criticului de la Oradea?

G.G.: Este vorba de aceeaşi tendinţă de a ridica speciile deasupra creaţiei în concret, de a subordona textul literar ca atare unor abstracţii didactice. A vorbi despre faptul că o specie în sine este mai importantă decît alta mie mi se pare o poziţie extrem de riscantă care nu se poate susţine cu seriozitate. Şi nu este primul caz cînd avem de-a face cu o atare erezie...

L.A.: ...chinezărie...

G.G.: ...întrucît chiar supremul nostru teoretician literar care este Adrian Marino tinde să se situeze pe aşa-zisa superioritate absolută a modalităţii domniei sale.

L.A.: Da, eu cred că este o apropiere ideologică pronunţată între Ion Simuţ şi Adrian Marino. De n-ar fi decît coordonarea lor împotriva lui Gheorghe Grigurcu.

O.P.: Există aşadar o polemică ce continuă în acest sens?

G.G.: Continuă, sigur, şi e bine că există un cîmp de discuţie, de tensiuni între noi, pentru că o armonie ar fi ceva factice. Atîta vreme cît există nişte conştiinţe distincte, există şi deosebiri de sensibilitate, de opinie, de atitudine. Principalul este să avem un climat al libertăţii de conştiinţă, care să ne îngăduie să ne publicăm părerile şi să ni le putem confrunta, fără vreo oprelişte redacţională.

O.P.: Dar e un dialog urban, nu?

G.G.: Da, da, cred că da.

O.P.: Asta-i important. Şi celelalte războaie pe care le purtaţi în acest moment la ce se referă?

G.G.: Păi nu ştiu la ce vă referiţi dumneavoastră.

O.P.: Nu ştiu nici eu la ce mă refer. Vă întreb dacă în calitate de polemist mai aveţi şi alte fronturi deschise. Ştiu că multă vreme, în revista Contemporanul, în anii ‘90, aţi polemizat împotriva - cum să-i numim iarăşi eufemistic?...

G.G.: Paznicii templului...

O.P.: Dacă vreţi. Exact. Aici văd un volum pe care l-aţi publicat la Nemira în 1999 şi care se chema Amurgul idolilor. Se referă la vechii idoli ai lumii de pînă în 1989? Idolii lumii literare?

G.G.: Da, da.

O.P.: Atunci iată, şi la ei mă refeream. Mai continuaţi aceste polemici? Cu Păunescu mai dialogaţi, sau mai monologaţi?

G.G.: Mai puţin, pentru că nu are rost, cazul Păunescu este clasat...

O.P.: Este clasat, dar induce noi confuzii. Vă rog să observaţi că de curînd el a devenit marele promotor al discuţiei în jurul Holocaustului în România. Aşadar, fiind recuperat de ProTV, un post considerat pînă acuma occidentalizant...

L.A.: Cu Brucan, da!

O.P.: Cum să vă spun, pare coafat într-o manieră nouă.

G.G.: Mărturisesc că n-am avut ocazia să-l urmăresc la ProTV, însă aşa cum spuneam la începutul conversaţiei noastre, sînt foarte surprins că el este nu numai senator al partidului de guvernămînt, ci şi consilier al preşedintelui Iliescu. Ceea ce este o asumare deloc inocentă a celui care a fost considerat cîntăreţul numărul unu al lui Ceauşescu în România.

L.A.: Iar eu mărturisesc că de cîte ori am ocazia să-l văd la ProTV - schimb canalul!

O.P.: Mă rog, sigur, e o opţiune posibilă. În legătură cu postul acesta de consilier al domnului Păunescu, vreau să vă amintesc că ziarele publicau nu de mult ştirea că printre consilierii premierului Adrian Năstase se numără un ins - numele lui nu importă acum şi nici nu l-am ţinut minte - care a îndeplinit funcţii notabile în fosta Securitate. Or cînd vrei să te integrezi în NATO şi în UE cu asemenea inşi aşezaţi în prima linie, lucrurile devin cel puţin dubioase, după părerea mea.

G.G.: Bineînţeles!

L.A.: Domnule Pecican, daţi-mi voie să fiu patetic de data aceasta şi chiar furios. Îmi pare rău că stric atmosfera aceasta de relaş şi de amintiri legendare şi ironice despre scriitorii români, dar am o suferinţă personală destul de accentuată. Eu întîmplător era să fiu omorît la Revoluţie, în Cluj, în seara de 21 decembrie 1989. Şi am văzut cu ochii mei nişte lucruri. Am văzut cu ochii mei pe un individ care omora oameni. Se cheamă Cocan. Era locotenent-colonel, mi se pare.

O.P.: Aşa!

L.A.: Despre care eu am scris întîi în presă. De acolo am reluat în volumul meu Orient Expres. Am relatat faptele lui foarte minuţios. Eu în februarie 2000, noaptea la ora 1, am fost sunat de acest Cocan, înjurat de mamă şi ameninţat cu moartea: că el ştie adresa mea, îmi ştie aspectul (pentru că aveam poza pe coperta cărţii) şi că va veni să-mi arate el mie. Ghinionul lui a fost că l-am înregistrat şi a doua zi am făcut o conferinţă de presă, iar el a apărut în ziar pe prima pagină ca fiind cel care are nouă oameni pe conştiinţă. Nouă morţi. După care el a dispărut. Nu m-a mai ameninţat. Dar eu am observat cu stupoare că a reapărut acum vreo trei săptămîni la postul OTV, în aşa-numitul talk show...

O.P.: Dan Diaconescu în direct...

L.A.: al lui Dan Diaconescu.

O.P.: Aşa este, l-am văzut şi eu.

G.G.: În ce calitate?

O.P.: Ca victimă a justiţiei!

L.A.: Victimă a justiţiei!

O.P.: Incredibil!

L.A.: Supratitrat peste chelia lui era un afiş, o inscripţie pe ecran: “Acuzat de genocid”. Dar el figura drept victimă. Dădea diverse explicaţii, spunea că toţi cei care au participat la Revoluţie erau nişte derbedei şi beţivani, Călin Nemeş care s-a sacrificat era un troglodit şi un vagabond şi aşa mai departe. Credeţi-mă că am retrăit acum trei săptămîni evenimentul cu aceeaşi intensitate cu care am trăit şi seara de 21 decembrie 1989. Eu sînt absolut indignat!

G.G.: A fost condamnat?

L.A.: El este în faza finală a procesului Revoluţiei de la Cluj şi într-un acces de disperare - pentru că se apropie probabil condamnarea, precum şi din diverse jocuri politicianiste ale unora şi altora - a fost împins...

G.G.: Eu mă îndoiesc că se apropie condamnarea în contextul actual.

L.A.: Eu sper. Dar vreau să vă spun că un criminal, pe care eu l-am văzut cu ochii mei că a ucis oameni, îşi permite să iasă pe post, iar un conducător de emisiune îi dă cuvîntul fără să-l pună la punct şi-i pune întrebări fals ironice, de pildă: “Cînd trăgeaţi, încotro îndreptaţi cătarea armei?”. Eu cred că am asistat la momentul cel mai de jos al televiziunii din România vreodată. Reacţia mea a fost de natură personală. Efectiv am şters postul respectiv din memoria televizorului meu! Pentru mine acel post de televiziune nu mai există!

G.G.: Poate că ar trebui să-l monitorizaţi, dimpotrivă, în condiţiile astea.

L.A.: Eu am văzut oameni care au murit de mîna acestui nemernic care acum vine şi îşi acuză victimele că sînt derbedei! Mi se pare absolut revoltător şi, faţă de acest caz, un Păunescu prin grobianismul lui, sau mai ştiu eu ce figuri palide pot doar să mă dezguste, dar nu să mă indigneze cum a reuşit celălalt. Îmi pare rău dacă am fost prea patetic, dar...

G.G.: Păunescu este mentorul şi protectorul acestor indivizi! Le creează un cadru legal!

O.P.: Cred că asta a fost un soi de refacere a contactului cu realitatea. Pentru că noi venim din realitate, ne întoarcem în realitate, după ce ne terminăm paginile de scris şi le trimitem înspre publicare. Locul şi rostul acestei intervenţii mi se pare că erau chiar aici, în contextul dezbaterii noastre. Fiindcă pînă la urmă discutăm şi despre etica jurnalistică. Noi manifestîndu-ne în primul rînd ca jurnalişti şi abia apoi adunînd eventual, în cazurile fericite cînd găsim sponsori sau edituri dispuse să ne publice, ne adunăm acele pagini, odată publicate deja, în volume, în cărţi. Este trist, am văzut şi eu emisiunea respectivă. Ea este numai una dintre cele prin care se ilustrează acest - totuşi, iată - coleg al nostru, domnul Dan Diaconescu...

L.A.: Poate al dumneavoastră, al meu nu mai este!

O.P.: Păi n-avem încotro! Adică prin fatalitatea naşterii noastre aici, acum...

G.G.: În mod tehnic, sîntem colegi...

“Perseverenţa este primul atribut al unui critic de direcţie”

O.P.: Da, despre asta e vorba, nu altceva. Dar este absolut regretabil, şi nu e singura prestaţie de acest gen. Acum, sigur, iar ne definim, prin aceste poziţionări, foarte clare şi marcate, drept stalinişti.

G.G.: Sau cel puţin maniheişti.

O.P.: Pentru că ne permitem să spunem un da sau un nu absolut tranşant.

L.A.: Dacă eu văd pe cineva care cu mîna lui omoară pe altcineva şi îi spun acelui om că este un criminal, şi eu sînt stalinist, atunci îmi permit să mă îndoiesc şi de cel care mă acuză pe mine de stalinism. Într-un astfel de caz încep să mă uit la cel care îmi aruncă mie această etichetă. Înseamnă că nu e ceva în regulă cu acel om care mă acuză pe mine!

O.P.: Eu cred că aici e o corelaţie de probleme - fără a generaliza, aş zice totuşi de probleme ale poporului nostru. Pe de o parte avem reprezentări ciudate în privinţa caracterului, a ideii de caracter, pe de altă parte avem acest temperament latin, exuberant, prin care folosim fără discernămînt adeseori cuvintele. Şi cred că asemenea etichete prin această secundă cauză se revendică.

L.A.: Ştiţi ce se întîmplă? Încerc să generalizez acum puţin, să măresc focalizarea. Cred că s-ar putea face un studiu de istoria mentalităţilor, în legătură cu vinele, culpele atribuite unora, în diverse momente istorice. De pildă...

O.P.: George Voicu s-a şi ocupat de asta.

G.G.: Mitul lui Nae Ionescu, de pildă.

L.A.: Nu, asta-i altceva.

G.G.: E ultima lui apariţie.

O.P.: Da? Şi acolo? E foarte interesant. Dar în cartea de la Polirom, în care discută manierele de a fi diabolizat în România postdecembristă.

L.A.: Nu, dar eu la altceva mă gîndeam. De pildă în Divina Comedie a lui Dante sînt diverse structurări ale culpelor şi la fundul Infernului, deci vina pe care Dante o consideră capitală pentru perioada lui sînt trădătorii. Trădătorii de ţară, trădătorii de rude şi aşa mai departe. Deci trădarea ar fi culpa cea mai mare pentru contemporanii lui Dante, în ochii autorului. Poate greşesc, dar cred totuşi că în acest moment crima este cea mai gravă culpă în societatea noastră. Dacă pînă şi crima poate fi iertată, circumstanţiată, explicitată, atunci sîntem într-adevăr nişte netrebnici.

G.G.: Domnule Laszlo, dumneavoastră ca specialist în Dante - pentru că ştiu că elaboraţi o lucrare amplă despre Dante - aţi vrea să-mi spuneţi nu cumva interlocutorii noştri de iz conservator vor medita nu numai la culpabilul nostru maniheism, ci şi la un maniheism tot atît de culpabil al lui Dante?

L.A.: Ah, dar Dante a avut parte de diverse acuzaţii şi stă foarte senin peste vreme. El continuă să fie cel mai mare poet italian. Şi vreau să vă spun un lucru foarte interesant şi care ne poate umple de învăţăminte. Dante a fost exilat de către compatrioţii lui, a murit în exil...

G.G.: La Ravenna...

L.A.: La Ravenna. A refuzat să se mai întoarcă, a refuzat orice fel de compromis cu contemporanii săi, care îi impuneau condiţia să-şi ceară el iertare, pentru că atunci îl vor reprimi în patrie! Ceea ce a fost chiar culmea...

O.P.: Şi Socrate a avut o problemă de genul ăsta.

L.A.: A fost chiar culmea sfidării... Dante a murit departe de patrie, tînjind după patria iubită, şi la puţini ani după aceea florentinii au început să-l regrete, au început să-i descopere marea statură, l-au trimis pe Boccaccio ca ambasador la fiica lui Dante să-i plătească un fel de daune materiale în florini de aur şi rugîndu-se să recupereze trupul, osemintele lui Dante. Ceea ce nu li s-a permis. Peste ani au fost nişte aventuri rocamboleşti, cu presiuni din partea papilor să se mute osemintele lui Dante de la Ravenna la Florenţa. Nu s-a permis. Într-o noapte s-a încercat furarea osemintelor de la Ravenna. Nu s-a reuşit. Şi pînă în ziua de azi florentinii continuă, într-o formă sau alta...

G.G.: Să-l revendice pe marele lor înaintaş...

L.A.: Să îşi ceară chiar iertare pentru atitudinea lor faţă de Dante. Deci iată o situaţie în care o întreagă comunitate a greşit faţă de un om. Şi această situaţie pe mine mă umple de optimism şi de speranţă.

G.G.: Contemporaneitatea a greşit faţă de un om şi posteritatea nu poate repara această greşeală.

L.A.: Ba da! Posteritatea poate! Şi asta şi face în Italia: o repară zi de zi. Şi Dante stă foarte bine, demn şi vertical, în ciuda tuturor acuzaţiilor care i s-au adus. Chiar în prezent există detractori ai lui Dante, nici o problemă. Dar el stă senin.

O.P.: Vreau să vă întreb, domnule Grigurcu, dacă consideraţi că au greşit contemporanii faţă de dumneavoastră în vreun fel.

G.G.: Nu aş vrea să mă apăr acum într-un mod excesiv, cred că mă apără textele mele în primul rînd. Sigur că cititorii pot să opteze fie pentru mine, fie pentru cei cu care m-am aflat în contradicţie. Cred însă că un merit al meu oarecare este totuşi o perseverenţă în opinie şi o omogenitate a ceea ce am scris în decursul activităţii mele.

L.A.: Perseverenţa este primul atribut al unui critic de direcţie. Eu am scris despre Grigurcu - nu mult, dar cînd am scris, una din primele calităţi pe care...

G.G.: Non multa sed multum.

L.A.: Da, aşa este. Multum in parvo sau cum se spune, dacă evoluăm şi pe limba asta. Una din primele trăsături de personalitate, prin care am considerat eu că va rămîne Grigurcu în conştiinţa posterităţii, a urmaşilor, este calitatea sa de critic de direcţie. Deci tocmai el are această consecvenţă care le lipseşte, din păcate, atîtora dintre contemporanii noştri.

O.P.: Şi dacă ar fi să reparaţi ceva din trecutul dumneavoastră, aţi încerca să faceţi acest lucru în vreun punct al său? Altfel spus, vă simţiţi la rîndul dumneavoastră vinovat în vreun fel faţă de lumea prin care aţi trecut şi prin care continuaţi să treceţi?

G.G.: Nimeni nu este scutit de slăbiciuni şi greşeli. Eu sînt departe de a mă autoidealiza.

O.P.: E un enunţ minunat. Dar poate că puteţi răspunde şi ţintit la această întrebare... evocînd o circumstanţă, oricare.

G.G.: Da, mă luaţi prin surprindere. Sigur că unele pagini le-aş scrie altfel acum decît înainte de 1989.

O.P.: Sînt atitudini pe care le regretaţi?

G.G.: Atitudini ca atare nu, nu. Atitudini într-un sens mai larg al cuvîntului.

O.P.: Desigur.

G.G.: Dar fireşte că, într-un caz sau altul, anumite elemente ar putea fi optimizate, din ceea ce am scris, din ceea ce am gîndit, din ceea ce am făcut.

O.P.: Alex, te rog să-mi spui, mie şi ascultătorilor noştri - pentru că ne apropiem de final şi vreau să avem nu o concluzie, ci un adagiu cu care să sfîrşim această emisiune, extrem de interesantă după părerea mea, sper că şi după a altora - te rog să-mi spui aşadar care crezi că este punctul forte al criticului, al publicistului, al omului de litere Gheorghe Grigurcu, în scrisul său, nu ca prieten, desigur.

L.A.: Da, am enunţat-o deja: consecvenţa. Fac o paranteză extrem de succintă. Eu am avut parte de o cronică literară băşcălioasă şi minimalizatoare din partea lui Alex. Ştefănescu în România literară, la al doilea volum al meu, Orient Expres. Trec peste diverse habarnamisme şi alte obiecţii telefonate ale cronicarului. Dar cu stupefacţie am observat că el îmi reproşează consecvenţa! Eu sînt consecvent - şi asta era un defect în ochii lui! Da! Sînt consecvent, recunosc, are dreptate - dar eu cred că asta este o calitate. Şi înainte de a fi a mea, cred că este calitatea de căpătîi a lui Gheorghe Grigurcu!

O.P.: Da! Domnule Grigurcu, vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici. Dragă prietene Laszlo Alexandru, eşti binevenit şi altă dată.

L.A.: Îţi mulţumesc pentru invitaţie.

O.P.: La revedere, dragi ascultători, pe săptămîna viitoare.

(Cluj, 24 aprilie 2002)